Articole despre valorile românești.

Nicolaus Olahus si umanismul ungar din veacul al XVI-lea

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://i2.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/26/Portrait_of_Mikl%C3%B3s_Ol%C3%A1h_1740.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://i2.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/26/Portrait_of_Mikl%C3%B3s_Ol%C3%A1h_1740.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Nicolaus Olahus si umanismul ungar din veacul al XVI-lea” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Nicolaus Olahus Romanul, mare european al veacului al XVI-lea” font_container=”tag:h4|font_size:22px|text_align:center|line_height:1.66em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1533026353074{margin-bottom: 0px !important;}”]Nicolaus Olahus (10 ianuarie 1493, Sibiu – 15 ianuarie 1568, Pojon, astazi Bratislava) a fost un umanist, istoriograf si om politic de origine romana care a activat in Regatul Ungariei, ocupand demnitatea de arhiepiscop de Esztergom (in latina Strigonium), regent al Ungariei si apoi guvernator al tarii.

Nicolaus Olahus a fost o minte romaneasca limpede si ascutita, educata si echilibrata, inventiva si spontana, care a cucerit Europa secolului al XVI-lea. Profesorul Stefan Bezdechi de la Universitatea Clujeana il numeste pe Olahus „cel dintai mare european de sange romanesc”.[/vc_column_text][mk_image src=”https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/03/screenshot-2015-03-07-23-12-12.png” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://thraxusares.files.wordpress.com/2015/03/screenshot-2015-03-07-23-12-12.png” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][vc_column_text css=”.vc_custom_1533026929931{margin-bottom: 0px !important;}”]Nicolaus Olahus, „os domnesc“ din Tara Munteneasca, se tragea din Vlad Tepes si era nepot al lui Matei Corvin. Tatal sau, Stefan, era originar din Orastie. Mama sa, Barbara Huszar, era descendenta din familia lui Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei. Pe unde a umblat prin Europa, pe la curtile domnesti, in palatele episcopale, si’a semnat toate scrisorile si cartile pe care le-a scris cu numele de „Romanul“. Prin aceasta, Romania sau Valahia au circulat prin Europa secolului al XVI-lea cu nume de cinste.

Nicolaus Olahus s’a nascut la Sibiu in ziua de 10 ianuarie 1493. A devenit catolic inca din leagan, religie imbratisata de tatal sau fie cand s’a stabilit definitiv in Transilvania, fie la casatorie ori cu ocazia innobilarii. (Din interese personale sau politice, la catolicism au trecut si Vlad Tepes sau Mihnea Voda cel Rau, rude ale sale). In 1504, Stefan Olahus se muta cu intreaga familie la Orastie, fiind numit aici judecator si primar. Nicolaus mai urmeaza un an scoala saseasca din Orastie, dupa care, in 1506, la 13 ani, paraseste casa parinteasca, fiind trimis sa’si continue studiile la Oradea, unde isi avea sediul un influent episcopat catolic, adevarata pepiniera de secretari si diplomati in serviciul curtii regale ungare. La scoala capitulara de aici se invatau, in latina, gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia si muzica. Pe langa profesorii recrutati dintre canonici erau adusi profesori si de la universitati straine (Padova, Leipzig, Viena). Remarcat de superiorii sai mai cu seama pentru usurinta dovedita in asimilarea limbii latine, ravna la invatatura si buna purtare, este numit, in 1510, paj la curtea regelui Vladislav al Ungariei, functie in care ramane pana la moartea suveranului (1516), cand se hotaraste sa devina cleric. La 23 de ani este numit secretar al episcopului de Pecs, dupa doi ani hirotonit canonic, dupa alti patru ani devenind arhidiacon de Komarom si canonic al Episcopiei de Strigoniu (azi Esztergom).

Este cunoscut faptul ca in anii tineretii sale, intre 1522-1526, Olahus a fost consilier al regelui Ludovic al II-lea si mai ales al reginei Maria a Ungariei, totodata regenta a Olandei, detinand functia de secretar-consilier la curtea regala. In 1542 Nicolaus Olahus si’a inceput cariera politica. Prin calitatile sale diplomatice, a fost consilier al imparatului Ferdinand I al Sfantului Imperiu Roman de natiune Germana, Olahus a avut o influenta covarsitoare in luarea deciziilor politice din Europa Centrala, activand in special in interesul Bisericii Catolice. Doua decenii mai tarziu, in anul 1562, devine arhiepiscop de Strigonium si, prin aceasta, primat al Bisericii Catolice din Regatul Ungariei, pentru ca in final sa ajunga regent si guvernator al Regatului Ungariei. Nicolaus Olahus a fost creat cardinal de catre papa Pius al IV-lea. De numele lui se leaga Academia Iezuita din Nagyszombat (1554), considerata de unii ca fiind prima universitate din Regatul Ungariei. In aceasta calitate va fi numit guvernator al teritoriilor maghiare de vest, controlate de Habsburgi ca noi titulari ai coroanei Ungariei, dupa moartea regelui Ludovic al II-lea in timpul bataliei cu turcii la Mohács in anul 1526.

In calitate de umanist si carturar, Olahus a intretinut o vasta corespondenta cu capetele luminate ale epocii, castigand simpatia si recunoasterea lui Erasmus din Rotterdam. Lucrarile sale cele mai importante, Hungaria si Attila, redactate, se pare, in perioada sederii in Olanda, ofera pretioase informatii cu privire la topografia si istoria Ungariei si, in special, a Transilvaniei.

Activitatea: 1536  Ungaria, 1537 Attila, fiul regelui Ferdinand Genezei, ziare, scurta descriere a vietii Fericitului Zerchsky , 1763 , sau despre originile poporului regatul Ungariei si Attila Ungaria (…) emondato coniumctim editi, Viena.[/vc_column_text][mk_image src=”https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2013/05/nicolaus-olahus-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2013/05/nicolaus-olahus-1.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”CAPITOLUL AL XII‑LEA – Despre Ungaria de dincolo de Tisa” font_container=”tag:h4|font_size:22px|text_align:center|line_height:1.66em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1533027169315{margin-bottom: 0px !important;}”]1. Acea parte a Ungariei care este dincolo de riul Tisa, dupa cele sustinute de Ptolemeu, se numea candva Dacia. Atingand la Miazanoapte o regiune a Sarmatiei, se intinde de la Muntii Carpati pana la curbura raului Nistru. Iar spre Miazazi tine pana la Dunare, unde [aceasta] incepe a se numi Istru; la Apus, pina la Tisa si iazigii metanasti. In ea sunt provinciile: Valahia Mare, care se mai numeste si Transalpina, Moldova, Transilvania, Maramuresul, tinutul Somesului, Crisana, Nyir si tinutul Timisului. Transalpina, care se spune ca odinioara s’a numit Flaccia, de la Flaccus care adusese aici o colonie a romanilor, incepand de la muntii prin care este despartita de Transilvania…[/vc_column_text][mk_image src=”https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2013/05/nicolaus-olahus-2.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2013/05/nicolaus-olahus-2.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][vc_column_text css=”.vc_custom_1533027259265{margin-bottom: 0px !important;}”]…se intinde aproape pana la Marea Neagra. Pamantul [ii este] neted si sarac in apa. La Miazanoapte se invecineaza cu roxanii, care acum se numesc ruteni, la Miazazi cu acea parte a Ungariei care este indreptata spre cetatea Timisului si spre campul Maxons, iar la Rasarit, cu fluviul Dunarea, care separa de ea Moesia Inferioara.

2. Principele ei se cheama voievod; in zilele noastre este Radu, care, puternic in bogatie si stapanire, are cetatea de scaun in orasul Targoviste. Se spune ca, daca este nevoie, poate chema la arme, de pe teritoriile sale, si duce la lupta pana la patruzeci de mii de osteni. Este supus regelui, caruia ii depune juramantul de credinta prin trimisii sai. In aceasta provincie, din vremurile strabunilor nostri pana in zilele noastre, au fost doua familii [voievodale], provenind la inceput [sic] din aceeasi casa: una, a Danestilor, de la voievodul Dan, cealalta, a Dragulestilor, de la Dragula; de acestea aminteste si Aeneas Sylvius, in capitolul al doilea din Europa. Dintre acestia, ba prin puterea regelui nostru, ba prin a imparatului turcilor, sunt alesi voievozii indreptatiti […][/vc_column_text][mk_image src=”https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2013/05/nicolaus-olahus-3.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2013/05/nicolaus-olahus-3.jpg” align=”center”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”CAPITOLUL AL XIII‑LEA – Despre Moldova” font_container=”tag:h4|font_size:22px|text_align:center|line_height:1.66em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1533027450713{margin-bottom: 0px !important;}”]1. Provincia Moldova se invecineaza la Rasarit cu Muntenia, la nord‑vest cu polonezii, la Miazanoapte, interpunandu’se Podolia, nu este departe de tatarii care sunt vecini cu Marea Azov. Si principele acestei provincii se numeste voievod, nefiind expus atator schimbari primejdioase ca cel al Munteniei. Totusi, ca si acela, si acesta depune juramant de credinta regelui Ungariei. Ca sa ramana devotati, ei detin, cu ingaduinta regelui Ungariei, cateva cetati in Transilvania. In vremea noastra, aceasta provincie o conduce Petru‑Voda. Moldovenii au aceeasi limba, rit [si] religie ca muntenii; pe alocuri, se deosebesc partial in port. Ei socotesc ca sunt si de vita mai aleasa si mai harnici si mai buni calareti decat muntenii. Se indeparteaza mai des de regele Ungariei; se razboiesc mai des cu regele Poloniei. Se spune ca pot chema la arme mai bine de patruzeci de mii de osteni. Graiul lor si al celorlalti valahi a fost candva latin, ca al unora ce se afla intr’o colonie a romanilor; in vremea noastra se deosebeste foarte mult de acela, numai ca multe cuvinte ale lor sunt de inteles pentru cei [care vorbesc] latineste.[/vc_column_text][mk_image src=”https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2013/05/nicolaus-olahus-4.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2013/05/nicolaus-olahus-4.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”CAPITOLUL AL XIV‑LEA – Despre Transilvania” font_container=”tag:h4|font_size:22px|text_align:center|line_height:1.66em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1533027608617{margin-bottom: 0px !important;}”]1. Transilvania este inconjurata pretutindeni de munti foarte inalti, mai cu seama in partea in care se delimiteaza de Muntenia; pe o latura, prin care se orienteaza spre Miazanoapte si spre moldoveni, are o trecatoare mai larga. Din Ungaria se deschid catre ea trei cai, si acelea greu de umblat si noroioase. Una se numeste Calea Mesesului, in partea unde curge Somesul; alta se cheama [Calea] Crisului, pe unde curge Crisul; celei de a treia i se spune Poarta de Fier, pe unde aluneca raul Mures. Intrarea dinspre Muntenia este stramta si abrupta. Din aceasta cauza,[/vc_column_text][mk_image src=”https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2013/05/nicolaus-olahus-5.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2013/05/nicolaus-olahus-5.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][vc_column_text css=”.vc_custom_1533027737434{margin-bottom: 0px !important;}”]turcii, care au invadat pe aici Transilvania, s‑au ales in dese randuri cu o mare infrangere, din partea unei mici ostiri. Din Transilvania, care are lungimea de vreo treizeci de mile maghiare si aproape aceeasi latime, sau ceva mai mica, poti supune Ungaria intreaga, mai usor decat din Ungaria Transilvania. Caci drumurile sale pot fi usor inchise prin taierea stejarilor.

2. In afara de aceasta, populatia este strans unita in privinta membrilor sai, razboinica, dispunand de arme, precum si de cai puternici si buni. Tinutul intreg este format, in alternanta, cand din sesuri, cand din paduri, brazdat de cursuri si meandre de apa, cum vom spune putin mai tarziu, pamantul fiindu’i roditor, bun pentru vita‑de‑vie, bogat in aur, argint, fier si in alte metale si – dincolo de acestea – si in sare, abundand in vite, salbaticiuni, ursi si pesti, incat nu poti condamna natura ca nu ar fi daruit acest meleag cu toate cele prielnice traiului. Aici traiesc patru neamuri de obarsie diferita: maghiarii, secuii, sasii, valahii; dintre ele, sasii sunt considerati mai nepotriviti pentru lupta. Maghiarii si secuii vorbesc aceeasi limba, numai ca secuii au unele cuvinte specifice neamului lor […][/vc_column_text][mk_image src=”https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2013/05/nicolaus-olahus-6.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2013/05/nicolaus-olahus-6.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][vc_column_text css=”.vc_custom_1533027939984{margin-bottom: 0px !important;}”]Nota editorului Kollarus (1763):

Orasele mai de seama si mai populate sunt locuite de unguri, germani si slavi, care impreuna cu valahii alcatuiesc populatia intregului regat. Dar neamurile slave, impartite in slavi, poloni, ruteni, boemi, moravi, croati, dalmati, slavoni, sarbi, rascii, ocupa partea cea mai mare a regatului, incat partea aceasta a Europei pare ca’si reia infatisarea pe care a avut-o inainte de venirea ungurilor. Caci de la Nord si Sud incetul cu incetul neamurile slave se reintorc in inima tarii si se raspandesc foarte mult prin toate provinciile regatului. Popoarele germane vin de la Apus, iar valahii isi trimit la noi coloniile lor dinspre Rasarit. Cea mai mica parte a Ungariei e aceea care cuprinde pe unguri, adica pe poporul ce se slujeste exclusiv de limba ungara si ma tem sa nu piara insasi limba lor, in acelasi chip in care a pierit limba cumanilor […][/vc_column_text][mk_image src=”https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2013/05/nicolaus-olahus-7.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2013/05/nicolaus-olahus-7.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][vc_column_text css=”.vc_custom_1533028230746{margin-bottom: 0px !important;}”]Valahii in limba lor isi zic rumunyi (rumani) adica romani si socot ca vorbesc rumunyeschte (rumaneste), adica in limba romanilor. Limba lor mai pura are cea mai mare afinitate cu limba italiana, dar limba de care se slujesc, mai ales bihorenii, in biserica, e sporita cu vocabule slave, din pricina religiei pe care, primind-o, daca nu ma insel, de la popoarele slave care se inchina dupa ritul si dogma greaca, o pastreaza cu cea mai mare incapatanare. Lucrul acesta l’am constatat eu insumi, cand fiind la Oradea Mare intr’o misiune de Stat, am avut prilejul sa stau cu ei de vorba […]

„Valahii sunt crestini, numai ca urmand pe greci, se deosebesc de biserica noastra catolica in privinta purcederii duhului Sfant si a altor articole mai putin importante.“

Despre moldoveni: „Moldovenii au aceeasi limba, obiceiuri si religie ca si muntenii, se deosebesc numai prin imbracaminte. (…) Limba lor si a celorlalti valahi a fost candva romana, caci ei sunt copii din Roma“.

Despre Transilvania: „Neamul acesta de oameni robusti, razboinici inarmati, sunt prevazuti cu cai buni, zdraveni. (…) Intreaga regiune este alcatuita cu sesuri si paduri, intretaiata de ape cotite, plina de pamant roditor. Bogata in vin, aur, argint, fier si alte metale si sare; cat se poate de imbelsugata in boi, fiare, ursi si pesti, asa ca nu poti invinui firea ca n’ar fi gramadit in acest tinut toate bunatatile traiului.“

Nicolaus Olahus aminteste si de bogatiile aurifere din Ardeal, exploatate de stapanitori straini: „… Aur ca acesta pe care altii l’au aflat de marimea unui ou de gaina. De curand, mi’a scris episcopul Nicolae Gerendi de Transilvania, ca a gasit aur din acesta de marimea unei paini taranesti, cantarind mai bine de 1.600 ducati.“ Aceasta consemnare se facea la 1544.

Ne punem intrebarea fireasca, acum, la inceput de secol XXI: Cine va putea evalua vreodata cantitatea de aur extrasa cin Muntii Apuseni ai Ardealului?

Imperiul Roman si’a redresat economia cu aurul din Muntii Apuseni. Tot aurul Apusenilor a curs prin vreme spre alte semete capitale. Cu aurul motilor s’au ridicat catedrale marete la Viena si Budapesta.[/vc_column_text][vc_video max_width=”700″ link=”https://youtu.be/3AEQfSFMw6A” animation=”fade-in”][vc_column_text css=”.vc_custom_1533028422921{margin-bottom: 0px !important;}”]Este foarte important ca, desi Transilvania se proclamase inca din secolul al XV-lea (dupa Rascoala de la Bobalna, 1437) UNIO TRIUM NATIONUM, din care romanii nu faceau parte, Nicolaus Olahus scrie despre Transilvania: „… in ea sunt patru natiuni: unguri, secui, saxoni si valahi“. Deci si romanii sunt recunoscuti de el, impotriva curentului oficial, ca a patra natiune. O face ca o a patra natiune, in virtutea convingerilor constiintei lui de roman.

Pe baza monedelor romane, descoperite in Transilvania, el spune ca: „Acestea sunt un semn neindoielnic al vechimii stapanirii romane prin partile acestea“, adaugand inca o data cuvintele comune romano-romane, ca semn al romanitatii poporului roman.

Nicolaus Olahus a murit la Bratislava, la 14 ianuarie 1568 si a fost inmormantat la Tyrnavia.

Nicolae Iorga scria ca: „… arhiepiscopul de Strigonium primatul si cancelarul este cel mai de seama umanist al regatului maghiar din secolul al XVI-lea. El nu si’a ascuns originea, ci a iscalit cu hotarare Olahus-romanul.“

Sursa: Thraxus Ares Blog.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
petre tutea, emil cioran, crestinism, crestinatate, metafizica, filozofie, religie, religia

Petre Tutea, Scrisoare catre Emil Cioran, despre crestinism

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/07/tim.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/07/tim.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Petre Tutea, Scrisoare catre Emil Cioran, despre crestinism” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1532787454852{margin-bottom: 0px !important;}”]Draga Emil,

Ma gandesc cu placere la clipa cand ne-am cunoscut. Tin sa subliniez ca apari, pregnant, in constiinta mea in mod pur, detasat de timp si spatiu. Incerc sa gandesc jocul pe care-l port intre prietenie si admiratie. Am certitudinea ca te-ai implinit, eu insa nu. Ma consolez nu cu aceasta iluzorie forma a nemuririi: gloria, ci cu nemurirea religioasa, care puncteaza cimitirele cu cruci. Crucea simbolizeaza anularea distinctiei intre gloriosi si invinsi. Fara religia crestina omul ar trai nelinistea produsa de limitele vietii si de moartea absoluta. Ce glorios este crestinismul ce populeaza templele si cimitirele cu nemuritori! Religia crestina asigura fraternitatea intre gloriosi si anonimi si invinsi. Fara crestinism, umanitatea ar fi alcatuita din bipezi anonimi si gloriosi. Ce glorioasa e viziunea crestina asupra omului in care nebunii, neimplinitii si geniile se intalnesc, fratern, aici si dincolo.

Religia crestina ne permite sa vorbim despre oameni fara deosebire. Este si firesc, pentru ca, desi fizic se aseamana, metafizic se deosebesc prin destin. De altfel, metafizica, aceasta disciplina filosofica fundamentala, nu a putut si nu poate inlocui religia. Religia crestina, prin puterea ei nivelatoare, inlatura oamenii de prisos; ea inlatura dezgustul existentei si spaima mortii absolute.

Draga Emil, sunt batran, bolnav si trist. Sunt nelinistit de perspectiva mortii. Ce pustie ar fi viata fara temple, sacerdoti si credinciosi. Imi pare bine ca scoala, cu toate disciplinele ei, nu poate inlocui Biserica.

P.S. Draga Emile, cred ca-ti aduci aminte de scrisoarea, trimisa acum cativa ani, prin care te rugam sa-ti las camera de langa Cismigiu. Acum, cand perspectiva mortii ma preocupa mai mult ca altadata, revin cu aceeasi rugaminte, pentru a avea si tu, cand te vei fi intorcand la Bucuresti, un acoperis.

Petre Tutea

3 martie 1991, Bucuresti

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
sfatul orasenesc, primaria bucuresti, secolul 19, primaria, primarie, primarie bucuresti

Cum a fost infiintata Primaria Bucurestiului si Sfatul Orasenesc?

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/07/1375830_463254397126584_728154962_n.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/07/1375830_463254397126584_728154962_n.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Cum a fost infiintata Primaria Bucurestiului si Sfatul Orasenesc?” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1532462465708{margin-bottom: 0px !important;}”]Potrivit istoricilor, prima forma de organizare administrativa a orasului Bucuresti a fost sfatul compus dintr-un jude si 12 pargari (consilierii locali de astazi). La 1932, istoricul, arheologul si numismatul roman Constantin Moisil scria ca sub acest sistem a fost condusa Capitala pana la sfasitul veacului al XVII-lea si ca acest organism local se ingrijea de acte de administratie oraseneasca, el avand dreptul de a confirma, prin asa numitele carti ale orasului, toate vanzarile si achizitiile de imobile, delimitarile si schimburile de proprietati.

Odata cu instaurarea epocii fanariote (1714), vechea forma de organizare administrativa a fost inlocuita de marea vornicie a politiei, secondata de agie sau politia oraseneasca, ceea ce a produs, natural, estomparea autonomiei comunale atat timp cat marele vornic al politiei era numit de domnitor, iar norodul nu avea niciun cuvant de spus. Lucrurile aveau sa se schimbe, insa, radical, dupa introducerea, sub protectoratul rusesc, a Regulamentului Organic (1831), unul dintre capitolele acestei legi organice cvasi-constitutionale vizand reforma administratiei centrale, respectiv inlocuirea marii vornicii cu un Sfat Orasenesc ales exclusiv de cetateni. De altfel, modelul avea sa fie implementat si in celelalte orase ale Munteniei, pe baza asa numitului Regulament pentru sfaturile orasenesti dupre orasele printipatului Valahii. In Anexa 2 a Regulamentului Organic erau insiruite normele privind modalitatea prin care se fac alegerile pentru noul sfat orasenesc, atributiunile acestuia si metoda de administrare a averii orasului.

Prin urmare, Sfatul Orasenesc al Bucurestilor includea cinci madulari ai sfatului (membri), dintre care unul fiind prezident, iar altul casier. Alegerea Sfatului se facea anual, la fiecare inceput de toamna, evident componenta acestui organism fiind decisa de obste. Apropo de obste, aceasta avea drept de a alege toti locuitorii de lege crestineasca, in varsta de la 25 de ani in sus, obligatoriu posesori ai unui acaret nemiscator in valoare de 5.000 de lei. Strainii puteau vota doar daca dovedeau ca locuiesc in Bucuresti de minimum 2 ani, ca platesc o chirie de minimum 300 de lei si dadeau in scris ca se supun tuturor indatoririlor orasenesti.

La 1831, dreptul de a fi candidat pentru Sfatul Orasenesc il avea oricare cetatean, indiferent de rang, insa nu mai tanar de 30 de ani si musai posesor al unui acaret nemiscator in valoare de 20.000 de lei. Strainii care doreau sa ajunga in Sfat trebuiau sa se lepede de cetatenia tarii de provenienta.

Un amanunt extrem de interesant este acela ca membrii Sfatului nu primeau leafa, ci beneficiau de anumite facilitati pe durata mandatelor, cum ar fi scutirea de taxe. Pentru cei proveniti din tagma negutatorilor, care erau alesi trei ani la rand si se dovedeau a fi destoinici, scutirea de taxe era prelungita pana la finalul vietii. Pentru cei de vita nobila, recompensele erau ridicarea in rang.

Primul Sfat Orasenesc al orasului Bucuresti, in conformitate cu dispozitiile Anecsul al doilea al Organicescului Regulament, a fost votat la 15 noiembrie 1831, alesii fiind marele vornic Constantin Cantacuzino (prezident), vornicul Constantin Campineanu (a demisionat cateva zile mai tarziu, fiind inlocuit cu serdarul Stefan Ioan), negustorul grec Gheorghios Paapas, caminarul Iorgu Bibescu si boierul Iancu Raducanu (membri), rezultatul scrutinului organizat de Marea Vornicie a treburilor din launtru (Ministerul de Interne) fiind validat de insusi generalul Pavel Kiseleff, conducatorul armatei ruse de ocupatie.

Alexandru Ioan Cuza schimba forma de administrare locala in 1864, atunci cand sfatul isi schimba numele in consiliu comunal, presedintele acestui for fiind numit primar. Primul primar al Bucurestilor a fost ales la 7 august 1864, in persoana lui Barbu Vladoianu, fost general de armata si om politic roman. Abia dupa Marea Unire sunt infiintate primarii in fiecare sector al Capitalei, denumite atunci culori, fiecare institutie administrativa de sector avand, ca si astazi, primarul ei. Totodata, seful administratiei comunale, coordonator al sectoarelor, a fost numit primar general.

Material realizat in cadrul „Bucuresti-Centenar” – Program Cultural derulat de Primaria Municipiului Bucuresti prin Administratia Monumentelor si Patrimoniului Turistic via National.ro.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

/0 Comments/by
mihai eminescu, statul organic, teoria statului organic, eminescu

Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (13) – Anglia pastreaza si astazi vechile forme istorice, pururea reimprospatate de spiritul modern

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Anglia pastreaza si astazi vechile forme istorice, pururea reimprospatate de spiritul modern” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1531771946661{margin-bottom: 0px !important;}”]Sa discutam cu „Romanul” lucruri elementare pentru orice cunoscator al istoriei, sa-i facem abecedarul istoriografiei sau fiziologiei statului? Ar fi o misiune de doua ori ingrata, intai pentru ca oamenii cu cari discutam, fie oricat de destepti, nu vor gasi in reminiscentele celor patru clase primare si a unui curs de violoncel elemente indestule pentru a ne intelege, apoi pentru ca, coborandu-ne noi chiar la nivelul lor intelectual si copilarindu-ne mintea ca s-o punem pe o treapta egala cu a lor, totusi n-ar voi sa inteleaga, pentru ca nu e in interesul lor sa inteleaga.

Intr-o discutie cu totul teoretica spusesem, de exemplu, ca aristocratia adevarata are un rol esential in viata unui stat. Aceasta am spus-o bazati pe cele mai stralucite exemple din istorie. Avem Roma, Anglia actuala, republica Venetiei, Olanda s.a.

Din aceasta teorie sustinuta in genere, „Romanul” ne atribuie in specie ca pentru Romania voim domnia unei oligarhii aristocratice, desi tot organul ilustrului Costinescu are imprudenta de-a cita conditiile ce le credem noi neaparate pentru existenta unei aristocratii adevarate. Se cere a fi istorica am zis noi. Poate insa exista o aristocratie istorica intr-o tara in care, cu indignare si rusine trebuie s-o spunem, un strain ca tatal d-lui C. A. Rosetti a fost asemenea boier? Dupa epoca vechilor fanarioti, a Caradalelor, Gianiilor, Cariadgiilor din generatia intaia, nu mai poate exista aristocratie istorica in generatia a doua. Odata ce virusul personificat prin lepadaturile Orientului, lipsite de iubire de adevar si de curaj, a intrat in organismul viu al unui popor, nu mai poate fi vorba de aristocratie istorica. Ea ramane un ideal de invidiat, pe care putine popoare l-au ajuns in toata curatia lui si de la care alte popoare, a caror viata a fost corupta prin demagogie sau prin despotism, cata sa renunte pentru secole inainte, daca nu pentru totdeauna. Exista in adevar familii istorice in tara; numele lor e format in genere dupa numele vreunui munte din Carpati.

Dar, sub domnia unui regim de ereditate care avea in vedere impartirea averilor, in cursul timpului ele n-au putut pastra nici o avere destul de mare, nici o influenta politica covarsitoare pentru a fi ceea ce baronii au fost pentru Anglia, patricianii pentru Roma sau pentru Venetia. De aceea am repetat-o de atatea ori ca reactie in sensul adevarat al cuvantului, reactie ca incercare a unei reconstructiuni istorice anterioare fanariotismului, nu mai e cu putinta in Romania si nu suntem utopisti pentru a cere ceea ce n-ar fi cu putinta nici pentru Dumnezeu din ceruri.

Dar, adevarate naturi de spioni si de agenti provocatori, a caror esperiente si apucaturi politienesti sunt esplicabile prin trecutul lor misterios, ei estrag bucatele din articole ce n-au a face unul cu altul si formeaza apoi un act formal de acuzatie in contra noastra. Astfel, pasajul privitor la aristocratie ca element de dezvoltare istorica se pune alaturi cu consideratiunile ce le facem asupra manifestului principelui Bulgariei. E evident ca n-are a face. Bulgaria nu are, nu poate avea aristocratie, precum n-o poate avea Serbia. Dupa batalia din Campul Mierlei, intr-o robie de cinci sute de ani aproape, sub domnia egalizatoare a unei rase straine, care ea insasi n-are aristocratie si care totdeuna a fost domnita de despotismul obicinuit in statele Orientului asiatic, bulgarii si sarbii n-au putut pastra o institutie proprie popoarelor celor mai libere si epocelor celor mai libere. Prin urmare cu totul altul este rolul manarhului in Bulgaria, cu totul alte conditii de organizare sociala cere un stat fara trecut si unul care are trecutul lui istoric. Ar fi absurd din parte-ne a pretinde ca Statele Unite ale Americei sa fie conduse de-o aristocratie istorica, cand ea nu s-a putut nici naste pe pamant american; ar fi absurd a o pretinde chiar pentru imparatia Braziliei si pentru orice stat nascut in urma acelei primaveri etnice care se numeste evul mediu.

Nici pentru tara noastra n-am gandit vreodata de-a propune un sistem care sa invieze veacul al XVII-lea, epoca lui Matei Basarab. Cu toate acestea, oricine va voi sa defineasca marele mister al existentei va vedea ca el consista in improspatarea continua a fondului si pastrarea formelor. Forme vechi, dar spirit pururea nou. Astfel vedem cum Anglia, care sta in toate celea in fruntea civilizatiei, pastreaza si astazi vechile sale forme istorice, pururea reamprospatate de spiritul modern, de munca moderna. De aceea o si vedem ramaind ca granitul, mareata si sigura in valurile adancelor miscari sociale de cari statele continentale se cutremura. Un stat mare si puternic ca Rusia, dar absolutist, se cutremura din temelii de o miscare sociala, tot astfel Germania, tot astfel republicana si egalitara Franta. Ba chiar membrii internationalei de la noi, ajunsi aci ministri si membri la Curtea de Casatie, sunt siliti a vota o lege in contra strainilor socialisti, de vreme ce indigenii socialisti ocupa functii inalte. Ei bine, in Anglia sunt organele centrale ale Internationalei rosie, traieste Marx, generalisimul partidului si nici pe guvernul, nici pe poporul englez nu-i doare capul de aceasta.

Cu acelasi sistem oligarhic vedem Roma devenind imperiu, vedem Venetia, un oras, devenind putere, adesea de rangul intai, in curs de o mie si mai bine de ani. Dar se intelege ca nici prin gand nu ne trece a admite ca aristocratia istorica, substratul oligarhiei, se poate improviza si ca putem scoate din pamant oasele Basarabilor spre a le da o noua viata. Cu totul altul e rolul monarhiei in tara noastra. E indeajuns daca sub ea se asigura inaintarea meritului si a muncii si daca acestea se pun la adapost de escamotarea din partea Caradalelor si Costinestilor; e destul atata, si pentru atata numai se cere o reorganizarea sociala. Acestea doua nu sunt asigurate in dezvoltarea lor. Vedem pe cucernicul Simeon, ce merita o chilie la manastirea Ocnei, decorat cu Steaua Romaniei, senator si om mare; vedem cavaleri de industrie imbogatindu-se peste noapte din rascumpararea drumurilor de fier; vedem oameni prinsi in rebeliune fatisa devenind adiutanti domnesti, vedem pe altii vanand, prin cotituri sub masca patriotismului, posturi la Casatie ori la drum de fier; c-un cuvant, nici merit, nici munca nu sunt considerate, iar ignoranta, felonia politica, viclesugul comun devin titluri de recomandatie pentru inaintare in statul roman. Si toti acesti paraziti sociali, toata secta asta de spioni si cavaleri de industrie, acest odium generis humani cum i-ar zice Tacit, costa mult, foarte mult. Sarcinele de intretinere ale politicianilor de la noi diminueaza panea de toate zilele a poporului de jos, care ca rasa, ca inteligenta, ca inima este superior paturii de parveniti si de scursaturi din catesipatru unghiurile lumii, cari s-au asezat deasupra lui din secolul trecut incepand.

Aceasta problema sociala ar fi trebuit sa-i fie cunoscuta regelui la venirea sa in tara; s-ar fi cazut sa cunoasca ca nu oamenii legati de sute de ani de soarta acestui pamant si a acestui popor pot fi inamicii lui, ci cei scursi de ieri, de alaltaieri, cari uzurpasera pentru ei privilegiul de a fi ei singurii romani, nefiind romani si singurii patrioti, neavand o patrie hotarata. Si cand Epureanu a dat consiliului sau M. Sale l-a dat dupa indemnul a o suma de deputati cari amenintau a nu voi sa treaca Milcovul daca e vorba ca samsarii din porturi si declasatii cafenelelor din Bucuresti sa determine si pe viitor soarta acestei tari.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1531771936036{margin-bottom: 0px !important;}”]Articol publicat in TIMPUL, la 6 mai 1881.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
nagy attila, jertfa, neam, jertfa neamului, jertfa neamului romanesc, neamul romanesc, lucrarea in duh, lucrarea duhului, identitatea maghiara

Nagy Attila – Ortodoxie si romanism. Jertfa ca baza a identitatii vii a neamului

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/07/puli.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/07/puli.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Nagy Attila – Ortodoxie si romanism. Jertfa ca baza a identitatii vii a neamului” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530825263835{margin-bottom: 0px !important;}”]S-a produs o ruptura in ‘89 in societate – de fapt dupa ’89 – , ruptura care ramane desconsiderata de societate. Inaintasii nostri care au luptat impotriva comunismului, in munti, cu arma-n mana, stiau ce inseamna viata ca jertfa, eroismul jertfei. Societatea noastra este fara viitor, fara fond real; noua societate, cea de dupa ’89, nu este cladita pe jertfa inaintasilor nostri. Temelia adevarata a societatii este eroismul jertfei, care are ca fond sacrificiul spiritual. Traim intr-o societate care e reprezentata de negarea jertfei inaintasilor nostri, negarea trecutului viu, inca prezent.

Degeaba ne certam in privinta corectitudinii istoriei nationale, la nivel teoretic, degeaba ii invinuim pe inamicii exteriori de falsificarea istoriei noastre nationale daca viata noastra sociala se exprima prin negarea jertfei inaintasilor nostri.

Jertfa este baza personalitatii vii. Te face persoana reala, adevarata. Jertfa nu are metoda, este darul vietii, nu trebuie decat sa-l accepti. Duhul este cel care te impinge sa te jertfesti, lucrarea Duhului in om. Omul jertfitor este omul care accepta lucrarea Duhului. Omul care se jertfeste pastreaza cu adevarat vie identitatea nationala. Identitatea nationala este vie prin jertfa, si nu prin gura mare a extremismului. Prin omul care se jerfeste pentru neam se pastreaza identitatea nationala in Duh, prin Duh. Prin jertfa este pastrata continuitatea vie a neamului, in Duh.

Societatea de dupa ’89 este negarea a tot ce a jertfit pana acum neamul nostru. Acum domneste lasitatea, care neaga pastrarea identitatii vii prin jertfa. Astfel, lasitatea ajunge la o pastrare teoreticianista, comoda, fara jertfa, a identitatii nationale. Nevoia de jertfa este o nevoie importanta a personalitatii, prin asta se formeaza personalitatea. Idealul de non-personalitate al omului modern se bazeaza pe idealul comoditatii. Omul comod este omul teoretic. Omul teoretic reprezinta prada manipularii. Pe omul jertfitor nu-l poti manipula, caci jertfa este a lui, este o experienta a personalitatii sale, nu este ceva primit din exterior, ca teoreticul. Identitatea vie a neamului inseamna ceea ce este pastrat in sinele fiecaruia, prin traire. Ce se pastreaza cel mai bine? Lucrul pentru care te-ai jertfit, lucrul pentru care ai jertfit din persoana ta.

Jertfa are sens daca este lucrarea unei mari spiritualitati, adica daca este lucrarea Duhului. Duhul cunoaste sufletele noastre. Asta inseamna ca Duhul este adevaratul cunoscator al identitatii neamului, ca identitatea adevarata nu este ceva teoretic, ci este continutul viu al sufletului pentru care ne-am jertfit (pentru care am jertfit din persoana noastra). Adevarata identitate nationala este pastrata prin Duh, in Duh, se pastreaza prin invatatura Duhului. Jertfa ne invata ca identitatea neamului nu este ceva pur formal ce trebuie pastrat intr-un mod static si dat mai departe in asa fel incit sa nu se strice cumva forma. Identitatea neamului este vie daca este intr-o continua formare, transformare. Transformarea adevarata nu se face intr-un mod voit, pe baza unei hotarari teoretice. Adevarata transformare a vietii neamului este o intamplare. Intamplarea da dinamica identitatii nationale, altfel devine statica, moarta. Jertfa nu este voita, nu se poate hotari, este intamplare. Intamplarile adevarate sunt lucrarea Duhului. Acolo unde identitatea nu-si poate permite aceasta intamplare – data de Duh –, identitatea neamului devine rigida si moare.

Idealul de azi al omului modern este „sa mearga bine”. Din pacate, asa este gandita si pastrarea identitatii nationale, „ca sa mearga bine neamului”. Si, tot din pacate, traim clipele unei lumi aflate in disparitie, a lumii bazate pe jertfa; traim disparitia ultimelor personalitati care si-au bazat viata lor si a comunitatii pe jertfa. Suntem martorii disparitiei unui ideal de viata care era bazat pe jertfa, viata care datorita jertfei era vie. Vitalitatea unui neam se naste din jertfa. Si nu din idealul de a le avea pe toate! Din nefericire, istoria prezenta, istoria ce o traim acum este negarea trecutului nostru, a jertfei inaintasilor nostri, iar pentru asta nu altii sunt de vina, ci doar noi. Negarea trecutului de jertfa este negarea identitatii nationale vii. Degeaba sustinem in mod teoretic corectitudinea istoriei neamului, daca prin negarea jertfei inaintasilor nostri negam intr-un mod evident trecutul nostru. A pastra identitatea nationala inseamna un mod de viata, acceptarea intamplarilor vietii. Daca nu facem acest lucru, daca nu acceptam lucrarea Duhului in intamplari, totul devine rigid, adica teoretic. Iar teoreticul este moartea neamului.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530825330866{margin-bottom: 0px !important;}”]Articol aparut in numarul 3 al revistei „CERTITUDINEA”.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

 

/0 Comments/by
carol 2, carol al doilea, hitler, carol al 2-lea, carol, regele carol, intalnire carol hitler

O scrisoare cu mult subinteles

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/07/carol_ii_hitler_23490300.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/07/carol_ii_hitler_23490300.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”O scrisoare cu mult subinteles” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530734865595{margin-bottom: 0px !important;}”]La inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Romania se afla intr-o situatie incordata. Rusii ne iau Basarabia in urma pactului Ribentrop-Molotov. Hitler incerca sa se apropie din ce in ce mai mult de resursele tarii iar Carol al II-lea se afla in plin avant dictatorial. Redam mai jos scrisoarea lui Adolf Hitler catre regele Carol al II-lea din 17 iulie 1940.

„Maiestatea Voastra,

Evenimentele, ca si unele consultari determinate de ele, nu mi-au ingaduit pana azi sa exprim opiniile mele despre propunerile pe care Maiestatea Voastra mi le-a comunicat. Trebuie sa va rog sa admiteti ca situatia extraordinara si pericolele pe care le prezinta constituie explicatia absolutei francheti a gandurilor pe care doresc sa le exprim. L-am informat pe duce despre aceasta scrisoare. […]

Dupa razboiul mondial, Romania, favorizata de o sansa exceptionala, a dobandit de la trei state teritorii pe care, dupa parerea mea, nu le mai poate pastra mult timp din punctul de vedere al politicii de forta. Alta ar fi fost situatia daca Romania ar fi reusit sa realizeze asimilarea interna a acestor teritorii din punct de vedere etnic si politic sau daca slabiciunea militara a tarilor vecine ar fi ramas permanenta. Prima alternativa nu s-a putut materializa, iar pe cea de-a doua nu ar putea conta nimeni dintre cei care au cunostinta de legile ce guverneaza evolutia natiunilor. Daca Romania este astazi silita pe calea concesiei sa inapoieze teritoriile pe care le-a dobandit, aceasta nu reprezinta altceva decat ceea ce previziunea omeneasca trebuia sa se astepte a se intampla intr-o zi. Imi pare deja un mare castig faptul ca Ungaria – dupa cum consider ca am motive sa cred – nu insista asupra unei definiri strict juridice a revendicarilor ei, ci este gata sa le negocieze pe baza unui compromis echitabil. […]

Eu am facut insa si guvernului ungar urmatoarea declaratie clara:

In eventualitatea ca nu ar exista nici o posibilitate de intelegere pasnica intre Romania, Ungaria si Bulgaria, Germania la randul ei ar putea anunta in mod clar ca de acum inainte ea se va dezinteresa total fata de viitoarea evolutie in sud-estul Europei. Reichul german este destul de puternic pentru a se proteja el insusi, cu promptitudine si prin propria forta, impotriva amenintarii oricarei agresiuni. Totusi, eu nu voi permite niciodata ca Wehrmachtul german sa fie angrenat intr-un conflict pentru chestiuni care sunt absolut disproportionate cu jertfele cerute de un razboi. Daca Romania, Ungaria si Bulgaria considera ca nu pot ajunge la o intelegere, convingerea mea este ca aceasta atitudine nu va aduce beneficii nici uneia dintre aceste tari, ci, din contra, le va aduce pedeapsa tuturor. In acest caz, nu ma simt chemat sa intreprind ceva spre a tine sub control evolutia viitoare. […]

Daca Maiestatea Voastra ar fi acum in masura sa revada punctul de vedere al Romaniei in acest sens si ar fi dispusa sa ma informeze despre aceasta, as face imediat cunoscut lui Mussolini acest fapt, ca si guvernelor ungar si bulgar.

Daca, pe de alta parte, Maiestatea Voastra ar considera ca nu poate fi de acord cu modul meu de a rationa, eu nu il voi mai continua in viitor, ci, pur si simplu, voi informa guvernele ungar si bulgar ca guvernul german, la randul lui, nu vede calea pe care ar putea porni la solutionarea acestor probleme.

Daca totusi ar fi posibil sa se ajunga la o reglementare satisfacatoare intre cele trei tari printr-o asemenea atitudine, aceasta ar insemna, pentru fericirea si viitorul tuturor celor trei interesati, mai mult decat orice presupus succes tactic de moment, care, mai devreme sau mai tarziu, ar duce inevitabil la noi crize.”[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

 

/0 Comments/by
mihai eminescu, statul organic, teoria statului organic, eminescu

Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (12) – Moravurile fara legi pot totul, legea fara moravuri aproape nimic

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (12) – Moravurile fara legi pot totul, legea fara moravuri aproape nimic” font_container=”tag:h4|font_size:20px|text_align:center|line_height:1.5em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530621564307{margin-bottom: 0px !important;}”]„A generaliza o asertiune sustinuta numai in parte e o sofisma din cele mai comune. E adevarat ca sofismele sunt atat de dese in gazete incat mai nu merita ca cineva sa releveze erorile, parte intentionate, parte neintentionate, cite obvin in ele. Un cod al siretlicului gazetaresc, al apucaturilor sofistice a acestei bresle de negustori de vorbe, scris popular pentru intelegerea fiecarui ar merita in adevar acel nume pe care calugarii l dadeau in evul mediu logicei lui Aristotel: medicamentum mentis.

In unul din numerele trecute vorbisem de schimbarile din Bulgaria si gasisem ca manifestul tanarului principe de Battenberg avea, abstractie facand de orice alte motive, un sambure sanatos. In adevar, orice stat are nevoie de o seama de conditii indispensabile pentru ca sa poata exista de pe o zi pe alta. La statele cu trecut istoric sau cari si-au avut in curs de sute de ani obiceile lor juridice si administrative, lucrul merge de la sine. Moravurile fara legi pot totul, legea fara moravuri aproape nimic. E un adevar acesta, atat de general, aplicabil tuturor formatiunilor de stat, incat se va vedea ca statele in care exista si mai multa justitie si mai multa libertate cetateneasca sunt acelea unde obiceiul vechi, datina, tine loc legilor scrise, unde acea datina nici a fost codificata vreodinioara.

Cu totul altfel in Bulgaria. Lipsita din veacul al XIV-lea de o autonomie oricat de restransa, trecuta prin focul si sabia cuceritorilor osmani, dreptul public si cel privat, traditie si datina au fost ingropate sub ruinele Cetatii de Spini, impreuna cu dinastia sismanizilor din Bdyn, incat miscarea de emancipare a popoarelor orientale i-au gasit egalizati de sabia pagana, care taiase orice cap rasarea deasupra putin intelegatoarei multimi.

Problema a fost si este cu totul alta decat in Romania, ale carei parti constitutive aveau trecutul si traditiile lor stabilite de la inceputul secolului al XIII-lea si pana la 1700. Alte conditii de existenta ca stat are deci a propune Alexandru Bulgariei sale, ca sa existe in mod normal; altele cu totul isi imagina Epureanu pentru Romania. Epureanu era liberal si liberal sincer. Admirator si cunoscator al institutiilor liberale engleze, el recunoscuse adevarul ca garantia duratei si trainicei dezvoltari a unui stat, cu institutiile lui cu tot, e impacarea formelor traditionale de existenta cu cuprinsul lor nou, cu dezvoltarea noua. Astfel stejarul, oricat de mic ar fi la inceput, un vlastar rasarit din pamant, are acelasi caracter, aceeasi forma, ca uriasul secular care a dat nastere unui codru de stejari, care a asimilat cu esenta sa si a absorbit in formele sale paturi din ce in ce mai adanci ale suprafetei pamantului. A imputa lui Epureanu c-ar fi propus loviri de stat sau feudalism este neadevarat pe de o parte, absurd pe de alta, fata c-un om care a fost prezident de Consiliu intr-un cabinet din care facea parte si d. Ioan Bratianu.

Dar fiindca Constitutia se numeste pact intre tara si dinastie, daca ilustrul Carada, improvizat in tribun al poporului, pretindea ca opera unei singure nopti de insomnie, copiata de pe texte straine, cuprinde conditiile ce tara le pune dinastiei, dinastia avand inainte-i un viitor de sute de ani, avea din parte ‘si dreptul sa puna asemenea conditii bine cumpanite, pentru ca din acordarea reciproca a conditiilor sa rezulte legea fundamentala a statului. Aceasta nu s-a facut si nici nu se mai poate face. Deci numai in marginele Constitutiei actuale se pot crea acele legi organice cari sa asigure autoritatea Coroanei pe de-o parte, pe de alta dezvoltarea morala si economica a ceea ce noi numim elementul istoric, autohton, al tarii fata cu paturile neistorice ale unei recente si din ce in ce mai mari imigratiuni.

Daca in adevar tara n-ar fi compusa decat din acei eleganti picpocheti inmanusati, scosi ca din cutie, cari formeaza elita partidului rosu, din acei oameni cu patru clase primare si exigente aristocratice, din gheseftari, nagaica eventuala a unui Ehrenrot roman ar avea efecte moralizatoare. Dar, contrariu asertiunii d-lui Dimitrie Bratianu, tara consista in cea mai mare parte din oameni cinstiti, cari n-au nevoie decat ca munca adevarata si rezultatele ei sa fie asigurate prin o administratie onesta si prin o justitie nepartinitoare, oameni ce ar trebui sustrasi de sub sistemul de coruptie electorala si administrativa a partidului rosu.

Generalizarea celor zise de noi despre Bulgaria asupra Romaniei e deci o sofisma a foii oficioase, pe care o respingem.”[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530621612196{margin-bottom: 0px !important;}”]Articol publicat in TIMPUL, 22-23 mai 1881.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
dumitru dulcan, dumitru constantin dulcan, dulcan, emotii negative, corp fizic, corpul fizic,

Dr. Dumitru Constantin Dulcan – Ce se intampla in corp cand avem emotii negative?

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/dulcan-864×450.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/dulcan-864×450.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Dr. Dumitru Constantin Dulcan – Ce se intampla in corp cand avem emotii negative?” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530341419042{margin-bottom: 0px !important;}”]Prof. dr. Dumitru Constantin Dulcan este un om de stiinta roman, care a facut o munca de pionierat, demonstrand inca din anul 1981, cand a fost lansata cartea „Inteligenta materiei”, ca ceea ce gandim creeaza universul in care existam!

„Eliberati de gandurile negative, oamenii pot atinge esenta divina”, este de parere profesorul Dulcan.

„Stresul, care azi a luat proportii gigantice, ura, mania, indoiala, neincrederea in ceilalti, invidia, gelozia provoaca in corp un pH acid, favorabil bolii.

Depresia are si ea un efect nociv asupra organismului, nu doar ca impiedica vindecarea, dar poate favoriza debutul altor boli. Dar stiati ca si frica ne face rau?

Este bine cunoscut experimentul lui Avicenna. Intr-o cusca s-a pus un miel si intr-o cusca alaturata s-a pus un lup. Mielul a murit in scurt timp de stresul provocat de frica.

Orice dezechilibru emotional aduce, mai devreme sau mai tarziu, boala”, a explicat profesorul Dulcan.

Cum ne putem proteja de emotiile negative?

Neurologul sustine ca a invatat sa isi controleze emotiile negative. „Incerc sa nu ma implic afectiv intens, sa nu ma enervez.

Daca cineva imi greseste, fac un efort sa-l iert, gandindu-ma ca poate intr-o zi va intelege si el ceea ce inteleg eu acum. Sa iertam, fiindca iertarea face ca pH-ul corpului sa vireze spre unul alcalin, favorabil sanatatii. Sigur ca sunt si suferinte care nu pot fi evitate.

Dar e important sa ramanem constienti ca fiecare minut de suferinta sau stres ia din viata celulei noastre”, a adaugat dr. Dulcan.

„Daca nu ne putem lua mici vacante, regulat, sa ne luam macar pauze de zece minute, la fiecare ora, in care sa ne golim mintea si sa respiram adanc.

Putem sa ne ridicam de la birou si sa privim ceva frumos pe fereastra.

Sau, in loc sa bem trei cafele cu ochii in computer, sa bem un ceai fara sa ne gandim la nimic altceva. Sa ne bucuram de gustul si aroma lui.”[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Tehnici de relaxare” font_container=”tag:h3|font_size:24px|text_align:center|line_height:1.8em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530377671150{margin-bottom: 0px !important;}”]Toate tehnicile de relaxare se bazeaza pe respiratie. Oboseala vine si dintr-o lipsa de oxigenare a creierului. „Stau cateva minute cu ochii inchisi, incerc sa imi reprezint oboseala ca senzatie la nivelul creierului si apoi, cu fiecare expiratie profunda, imi imaginez ca o elimin.

Fiecare isi poate crea propria lui tehnica. Eu nici pentru durerile de cap nu iau pastile. Ma relaxez, ma concentrez pe starea de bine si cald, o trec prin inima si apoi o trimit acolo unde ma doare. Fac asta de cateva ori si durerea dispare,” a completat profesorul.

Bernie Siegel, reputat oncolog din SUA, a luat mai multi bolnavi de cancer in ultima faza si i-a invatat tehnica imageriei: de mai multe ori pe zi, trebuiau sa-si imagineze ca distrug cancerul din corp cu un foc, cu un animal care-l mananca, fiecare dupa cum dorea.

Dupa sase luni de zile, 40% din ei s-au vindecat. La testele psihologice, s-a dovedit ca cei care s-au vindecat erau cei optimisti, cei care credeau in Dumnezeu si cei care erau calmi. Indoiala este un obstacol in calea oricarui succes si mai ales a vindecarii.

„Daca vrem sa ramanem sanatosi si fericiti, e suficient sa pastram in minte cateva lucruri: sa mancam sanatos, fara sa ne imbuibam, sa facem miscare, sa ne odihnim corect, sa fim optimisti si plini de speranta.

Sa fim perseverenti cu pasiunile noastre, sa ne antrenam intelectual si sa ne ferim de rutina. Sa facem constant schimbari in viata noastra. Si sa nu uitam ca trebuie sa pastram in permanenta un echilibru intre energia consumata prin efort si energia obtinuta prin odihna si activitati care ne fortifica.

Gandurile rele ne iau din viata, bucuriile ne dau viata. Sa cautam bucuria, avem nevoie de ea ca de painea noastra zilnica. Chiar daca, uneori, n-o putem avea decat in imaginatie,” a concluzionat neurologul Dulcan.[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”30″][vc_video max_width=”700″ link=”https://youtu.be/d6gFHgzfo_w” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1530342067495{margin-bottom: 0px !important;}”]Sursa: dininimaromaniei.ro .[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
mihai eminescu, statul organic, teoria statului organic, eminescu

Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (11) – Despre oligarhie si statul demagogic

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (11) – Despre oligarhie si statul demagogic” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1529768314109{margin-bottom: 0px !important;}”]„Nu vom discuta cu ‘Romanul’ principii fundamentale de politica, de vreme ce deosebirea punctelor de vedere e foarte mare si intreaga maniera de a privi stat si societate ne sunt deosebite. ‘Romanul’ si liberalii in genere isi inchipuiesc ca statul e rezultatul unui contract sinalagmatic, al unei conventiuni stabilite intre cetatenii lui. Noi credem, din contra, ca el e un product al naturii, ca, asemenea unui copac din padure [i] si are fazele sale de dezvoltare, asemenea oricarui organism, isi are evolutiunea sa. Facand paralele intre istoria deosebitelor state antice si moderne ne-am convins ca popoarele acelea au avut privilegiul de a imprima universului intreg caracterul lor, armele si inteligenta lor, signatura lor, cari s-au dezvoltat in mod firesc, ferite si de demagogie, si de despotism, si ca forma cea mai normala si mai sanatoasa a dezvoltarii unei societati omenesti este oligarhia.

Mahiavelli insusi, acest adanc cunoscator al naturii omenesti in partile ei rele ca si in cele bune, daca aproba, in usum Delphini, sau mai bine in interesul unitatii Italiei, despotismul Casei de Borgia, pe de alta parte recunoaste oligarhiei o putere de rezistenta contra agentilor discompunerii pe care n-o are nici o alta forma. Un monarh poate fi foarte puternic, dar, izbit cu toata puterea si batut intr-un punct, imparatia se clatina.

Statul demagogic e prea dominat de mici interese zilnice si personale, el e condamnat de-a fi slab inlauntru si-n afara. Si, daca prin puterea inertiei, a obiceiului contractat de sute de ani, el continua a merge catva timp oarecum de la sine, vine o zi in care el nu rezista discompunerii. Marimile lui improvizate si fara traditii, meschine, interesate, ambitioase n-au intru nimic a specula interesele publice, a trada chiar patria lor in mani straine. Intre oligarhi se va gasi un tradator sau doi, dar ei vor fi totdeauna neutralizati si zdrobiti de clasa lor proprie, care nu va ingadui ca, prin ajutor strain, unul dintre ei sa se ridice asupra tuturor.

Noi nu zicem aci ca poporul trebuie esclus de la dirigerea afacerilor lui. Nicicand libertatile publice nu sunt mai vii, mai puternic simtite, practicate cu mai mult interes de binele comun de catre toti cetatenii decat tocmai sub oligarhie. Dovada, viata din comitiile Romei, viata politica, sobra in orice punct, in comuna si in comitat in Anglia. Dar sunt cestiuni de politica generala, de razboi sau pace, de intinse si mari reforme sociale a caror realizare determina epoce intregi ale istoriei cari nu sunt, nu pot fi puse la cale in comitii de omul ocupat cu munca zilnica si cu interesele zilnice.

In state demagogice se formeaza, pentru rezolvarea acestor cestiuni, o clasa de politiciani, de patrioti de meserie, fara trecut, fara traditii, cari fac din politica o specula, un mijloc de trai; in statul oligarhic exista o clasa de oameni cari, ab antiquo, are sarcina de-a impaca formele trecutului cu exigentele viitorului, asigurand statului continuitatea de dezvoltare, ferindu’l de sarituri si de intreprinderi aventuroase si inlauntru, si in afara. In Senatul Romei putem urmari modul in care se creau legile romane. Strabunul propunea reforma, bunul o sustinea in acelasi Senat, tatal intrunea deja o mare minoritate, abia fiul o vedea realizata. Trei generatii treceau pana sa se voteze o reforma, care apoi intra in adevar in succum et sanguinem.

La noi, lucrurile se traduc din frantuzeste intr-o noapte si sunt votate a doua zi cu drumul de fier. De aceea tampirea cu care ele se voteaza, de aceea lipsa de incredere in eficacitatea lor, de aceea multe legi sunt nascute moarte. Despre o viata si o evolutiune proprie a ideilor ce se legiuiesc nu poate fi nici vorba.

Noi nu zicem ca statul roman e menit a ajunge vreodata acest ideal. Statele moderne nu se mai dezvolta, din nefericire, in linie dreapta, ci prin cotituri, adesea prin concesii, renuntand la maniera lor de-a fi, la signatura existentei lor. Sunt cristalizatiuni imperfecte pe langa cateva cristale perfecte pe cari le prezinta istoria. Asta e chiar deosebirea intre natii mici, fara simt istoric, si natiile mari, c-un profund simt istoric si c-un mare viitor. Despre refacerea unei oligarhii istorice pe care ne-o atribuie ‘Romanul’ nu poate fi nici vorba.

Inamici ai frazei si ai oricarii formatiuni factice si improvizate, noi vedem foarte bine, mai bine decat ‘Romanul’ poate, imposibilitatea unei asemenea refaceri si e un act de rea credinta de-a ne atribui ca voim ceea ce noi insine stim ca este cu neputinta.

Cu toate acestea, urmarile domniei declasatilor sunt evidente. Populatia, si tocmai populatia producatoare, scade de la 1864 incoace in proportii inspaimantatoare, dar ceea ce e mai trist sunt cauzele acestei scaderi, cauze adanci, economice si sociale, cari fac ca insusi samburul nationalitatii, rasa, sa degenereze. S-a observat de catre medicii de regimente ca statura oamenilor scade, ca aptitudinile lor fizice si morale degenereaza si aceasta din urma imprejurare e mai trista decat toate celelalte. Nu mai e nevoie a adauga ca aceste rezultate sunt a se atribui si saraciei, si urmarilor ei morale, decaderii vietii de familie, viciilor.

Daca ‘Romanul’ crede ca moartea, pieirea fizica a neamului romanesc nu este o ironizare amara a sistemului de pan’acum, sa-i fie de bine. Noi credem insa ca un sistem care, oricat s-ar imbogati patriotii, are de rezultat moartea reala a unei natii, e tot ce se poate mai rau si mai ucigas ca sistem.

Dar care e originea comuna a acestor rele? Declasarea, zicem noi, inmultirea peste masura a oamenilor ce traiesc din munca aceleiasi sume de producatori.

In alte tari, clasele superioare compenseaza, prin munca lor intelectuala, munca materiala a celor de jos. Intrebam daca cele patru clase primare si cursul de violoncel al d-lui Costinescu compenseaza zecile de mii de franci ce acest consumator le ia pe an, evident din munca altora. Inaintarea pe scara societatii romane nu este dar datorita meritului, stiintei, activitatii; ci un lenes ignorant care invarteste surupuri patriotice ajunge prin intriga si neadevar oriunde pofteste. Acesti oameni declasati sunt totodata instrumentele cele mai bune, cele mai coruptibile, cu cari se servesc strainii pentru a exploata tara, populatiile ei autohtone.

Iata nervul raului in contra caruia nu ajuta nici proclamarea Independentei, nici coroana de otel a regelui, nici ridicarea creditului visteriei, bazat pe cunostinta ca statul roman are bunuri imobiliare de cateva miliarde de instrainat, nici frazele patriotice.

Voiti bani cu 3 la suta? Vindeti mosiile statului la companii straine si-i veti avea. Aceasta nu va dovedi insa ca din sine insusi poporul romanesc se dezvolta, ca el insusi se bucura in plenitudine de mareata mostenire pe care i-au lasat-o harnicii si vitejii lui strabuni.”[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1529766508224{margin-bottom: 0px !important;}”]Articol aparut fara titlu in TIMPUL, pe 8 mai 1881.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by
emil cioran, constantin noica, scrisoare emil cioran, scrisoare cioran, emil cioran scrisoare catre noica, munca

Scrisoarea lui Emil Cioran către Constantin Noica – 1950

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/d1e1eec083dbb48d532c5bae7928d95cv1_max_755x425_b3535db83dc50e27c1bb1392364c95a2.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/d1e1eec083dbb48d532c5bae7928d95cv1_max_755x425_b3535db83dc50e27c1bb1392364c95a2.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Scrisoarea lui Emil Cioran către Constantin Noica – 1950″ font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][mk_blockquote font_family=”none”]Draga prietene,

Imi dau silinta sa scriu in romana. Pe deoparte imi salvez gandurile si cu ele odata si identitatea mea culturala asaltata cu atata bunavointa de fastuoasa cultura franceza, pe de alta impiedic uitarea sa imi smulga din suflet si din minte limba. Nu ma certa pentru ca tradand Romania, inca nu pot si nu vreau sa ii dau drumul, ca o adulterina ce devine dependenta de situatia ei promiscua si ambivalenta. Nu m-as lupta cu atata indarjire sa raman credincios tradarii mele, daca nu as avea senzatia ca am ramas atat de putini pe aici si pretutindeni, incat de mine insumi depinde supravietuirea romanismului. Cunosti momentele de sublima disperare pe care le simte un inecat? Plamanii tipa dupa aer, apa preseaza narile, gura si pieptul, tamplele zvacnesc, iar mainile se zbat ca o morisca in cautarea sigurantei plutitoare. Ceea ce traiesc eu zilnic se aseamana mult cu un inec, insa un inec lent, cu momente de respiro, scurte dar suficiente pentru a ma tine in viata, ca o tortura. M-ai acuzat de defetism in tara, te-ai impotrivit ideii mele radicale de parjol si m-ai renegat cand in numele unei onestitati si a unei etici draconice am decis ca nu pot asista la distrugerea tarii orchestrata tocmai de cei ce au fost chemati sa o salveze. Sunt blestemat sa mor a doua oara tocmai in incercarea de a ma salva de la un martiriu in numele unui ideal gaunos, avand in plus si regretul ca acum nu am pentru ce sa mor. E un eroism tacit si egoist, fara miza. Ostracizat. Nici nu stiu daca cuvintele mele romanesti, pe care iti marturisesc ca uneori le gandesc in franceza, vor ajunge la tine. Oh, cum inteleg infailibila speranta umana ce se ridica impotriva evidentei si a legilor hazardului pana intr-acolo incat incredinteaza oceanului mesaje in sticle sigilate!

De doisprezece ani incheiati in octombrie, de la rusinoasa mea fuga, ma aflu in aceeasi situatie fara iesire, insa abia acum, dupa o revelatorie discutie cu un alt prieten drag, Neagu Djuvara, mi-am inteles cu adevarat drama si am acceptat-o ca destin. Ma simteam inca demult atins de lingoare si alienare, aveam o mana grava si o pana grea si pestilentiala, ca si cum prin scris si-ar fi gasit loc putreziciunea din mine sa iasa, dar abia dupa ce am aflat numele incurabilei boli m-am putut bucura cu adevarat de privilegiul de a ma mandri cu ea. Se numeste aculturare sau aculturatie si astfel imi imbogatesc si vocabularul cu termenii tehnici ai unor profeti ai dezastrelor civilizationale, in spiritul lui Spengler si Toynbee. Djuvara mi-a explicat: aculturatie – ruperea de o anumita cultura – aici cu sensul de produs al unei grupari umane, expresie a nevoii individuale de comunicare pe sine si relationare in contextul constientizarii apartenentei la un grup – si, eventual, alipirea la o alta cultura. Smulgerea radacinii. Si – eventual – in functie de capacitatea fiecaruia de adaptare si supravietuire – replantarea. Cu cat esti mai intim legat de cultura ta primordiala – occidentali fiind suntem, prin definitie, poli (sau multi) culturali – cu atat smulgerea este mai traumatizanta. Inchipuie-ti chinul unei renuntarii de bunavoie, al unui abandon din rusine, lasitate si slabiciune. Platesc printr-o rezistenta indarjita.[/mk_blockquote][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column width=”1/4″][mk_image src=”https://i0.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/76/Constantin_Noica_2.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://i0.wp.com/upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/7/76/Constantin_Noica_2.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][/vc_column][vc_column width=”3/4″][mk_blockquote font_family=”none”]Intregul nostru trecut a fost unul profund linistit, ca un somn neintrerupt de copil, in mijlocul unei naturi ca un leagan. Un anume sens ascendent a facut moartea acceptabila in procente uriase si, prin aceasta, si viata. Pana la Napoleon, cultura religioasa a indeplinit rolul de cultura primordiala pentru marea masa a populatiei. Iluzia unui Rai aseptic a fost doar o parte a fenomenului cultural religios. [/mk_blockquote][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][mk_blockquote font_family=”none”]Pacatul te face solidar, ruga te face solidar, crucea te face solidar, catedralele si bisericile te fac solidar. Solidar cu alt pacatos, cu alt ingenunchiat in marile catedrale ale vestului sau in misterioasele biserici ale estului. Scopul transcende insignifianta si egoista fiinta umana. Ca sa traiasca fiinta umana isi datoreaza sie insasi inregimentarea intr-o cultura. Religia a fost doar una dintre culturile primordiale. Dupa Napoleon, un alt tip de cultura si-a facut simpatizanti ca o pandemie in Europa: cultura nationala – cu varful ei binecunoscut de la mijlocul secolului XIX si cu recunoasterea ei universala prin tratatul de la Versailles. Razboiul negru prin care tocmai am trecut si cel rosu ce se profileaza la orizont i-au anulat mai apoi revendicarile generoase si, mai mult decat atat, i le-au batjocorit, anuntand viitorul granitelor mobile, granite stabilite prin forta militara sau economica (sau informatica – n.n.). Ne mai ramane noua – contemporanilor – altceva in afara modernitatii ca germene a unei culturi a noului, a aculturii? Se mai poate salva – si ne mai poate salva – acel tip minor de cultura ce exista inca de la inceputul umanitarii: cultura familiala? Daca nu as fi trait eu insusi drama degradarii si a blazarii cuplului, cu simulacrul afectiunii si debilitatea sufleteasca aferente, poate ca mi-as fi permis pana la proba contrarie credinta in miracol. Iubirea nu constituie un principiu tamaduitor pentru societatea burgheza; ea cel mult poate ridica si apropia vremelnic un individ de un alt individ, dar nu poate ridica si apropia culturi. Toata zbaterea aceasta nu este decat un hazard subatomic, de un interes marunt si particular. La nivel macroscopic, planetar alte forte sfasie indivizii. Daca nu mai sunt nici credincios, nici roman, nici jumatate de androgin, atunci ce sunt? Ce suntem cu totii? Un individ de unul singur nu este o cultura si nu poate lupta pentru o cultura. Djuvara este chiar mai impovarat decat mine cu toate gandurile astea, in timp ce lucreaza ca un Sisif la o lucrare de diploma despre tiparele civilizatiilor. Se pare ca urmam un traseu pe care intr-o alta vreme si intr-o alta forma l-au urmat si inaintasii nostri, fie ca au ridicat piramide si au fost condusi de faraoni, fie ca au sculptat Adonisi si Diane, si s-au inchinat in temple, fie ca au inventat hieroglifele si praful de pusca si renasc acum sub Mao. Urmeaza imperiul universal, declinul si prabusirea. Daca nu ne vom ingropa sub ruinele marilor si mincinoaselor institutii ale civilizatiei, ne vom ineca cu siguranta in valul de praf pe care il vor starni in cadere. Oricum ar fi, eu sunt de partea pierzatorilor. Castigatorii imi provoaca sila.

Sunt uimit de inocenta si de pofta de viata a francezilor. Ii vad in jurul meu cum isi traiesc inca o data fantezia renasterii lor ca imperiu, fantezie pe care acest fanfaron de sorginte napoleoniana – De Gaulle – le-o baga in cap. Din nou, dupa 1000 de ani, isi imagineaza ca civilizatia occidentala isi afla centrul in Paris; se comporta ca si cum ar fi castigat razboiul si isi admira in oglinda laurii. Oare nu simt rasuflarea Rusiei – sfanta Rusie, ursul trezit in barlogul sau – in nord-est sau ambitia si aroganta economica a Americii care nu asteapta decat un semn pentru a ne absorbi? Oare chiar isi imagineaza ca acum, impartit, leul Germaniei este pus cu botul pe labe. Francezii stapanesc arta vietuirii prin imaginar si, din cate inteleg, este tocmai beneficiul culturii lor (si al culturii in general). Le dau un scop si un sens: continuarea istoriei. Tipul de cultura nationala franceza isi creeaza identitatile culturale printr-o puternica mitologie istorica, spre deosebire de tipul culturii nationale germanice unde esentiala pentru apartenenta este etnicitatea. Dar ea nu mai poate supravietui mult timp. Bate vantul globalizarii din toate directiile si nu este vorba decat de timp pana cand si ei – apartinatori ai unor culturi majore – vor trece prin acelasi purgatoriu ca si noi cei ce apartinem unor culturi minore. Jubilarea lor desantata de astazi nu va trece nepedepsita. Din pacate ma voi fi aruncat pana atunci sub rotile istoriei si nu voi beneficia de unica glorie a celor alungati: contemplarea blestemul implinit.

Stiu ca daca ma voi preface in francez, ma voi salva pentru o vreme. De asta am si venit aici. Sa ma vindec si sa ma regasesc. De departe si Iadul pare o statiune de odihna. Dar Franta nu e Franta propagandei culturale ante si postbelice. Franta nu este Franta lui Rousseau, a lui Carol cel Mare sau a lui Moliere. Franta nu iti ofera nimic diferit, ci doar, poate, mai mult, iar gandul asta imi anima toate parerile de rau. Franta nu este Franta, daca nu esti francez, iar plata privilegiului de a fi francez este prea mare. In consecinta refuz sa devin francez, la fel cum tu refuzi sa nu fi roman. Este vina luciditatii si melancoliei, caci ce altceva ne ramane amandurora la sfarsitul timpului?

Daca cunosti viitorul, iar prezentul il traversezi ca un cataleptic, nu iti ramane decat Istoria. Atentie! Nu trebuie confundat trecutul cu istoria! In acceptiunea mea, Istoria este doar umbra trecutului ce se intinde pana in prezent. O pestera a lui Platon unde cauzalitatea, temporalitatea si spatialitatea sunt relative si unde exista o singura dimensiune si o gramada de perspective. Exista vreun adevar imuabil in Istorie, a carui cunoastere sa ne mantuiasca? Pe cat de limpede si de colorat imi apare viitorul, pe atat de confuza mi se pare Istoria. Nu este nicio contradictie aici. Viitorul nu este o prezumtie a Istoriei, ci a tuturor istoriilor posibile ce converg intr-un singur punct. Apocalipsa. Formula salvatoare nu este resemnarea. Daca nu gandesti si nu actionezi in niciun fel – chiar si in slujba raului – viata nu iti mai apartine. Sapa in cautarea Iadului, uraste, formeaza distopii in imaginatie, admira uratul, predica sfarsitul in agonie si lumea si viata or sa ti se para minunate. Eu in schimb, scriu. Intr-o limba deja moarta, departe de spatialitatea plaiului mioritic – dupa cum numea Blaga acel orizont inalt, ritmic si indefinit alcatuit din deal si vale, in care eu am fost odata roman.

Emil Cioran, Paris, 1950.[/mk_blockquote][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

/0 Comments/by