[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (1) – Roiul de albine si musinoiul de furnici” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528358436829{margin-bottom: 0px !important;}”]Ne-am propus sa incepem o serie de articole in care sa prezentam Teoria Statului Organic scrisa in variate texte si articole de catre marele Mihai Eminescu in diverse publicatii. Si vom incepe gradual de la primul articol pana la ultimul. Se cuvine ca Revista Romania Culturala sa contina si aceasta serie de lucrari magnifice. Sa vedem:
„Spiritul public modern sufera de-o boala, pana la oarecare grad nepriceputa pentru noi, nascuta fiind din imprejurari si din stari de lucruri fara analogie in viata noastra interna. Nu e vorba – internationalistii din Germania, Franta si Anglia, sunt prieteni buni si personali cu d. C.A. Rosetti, cu d. Bratianu, dar ideile politice profesate de cosmopolitii apuseni sunt, pentru stadiul de desvoltare in care trăim, utopii, in care nu cred nici cei ce le profesează la noi.
Religia, cu credintele ei fericite, care stabilea in mod dogmatic toate raspunsurile la intrebarile cele mari, ce preocupa o minte omeneasca, a suferit grele lovituri – insa numai, negative – din partea unor ultime rationamente materialiste, cari in sine sunt tot atat de neintemeiate ca si mitologia greceasca.
Dar rationamentele materialiste, brutale fiind, lesne de priceput si apeland oarecum la bestia din om, gasesc in suta a nouasprezecea, o multime de aprigi aparatori, incat viata noastra moderna pare a se apropia de povarnisul fatal, pe care istoricii latini il presupun, fara cuvant, a fi existat inaintea constituirii statelor, adeca acea stare de vecinica vrajba, insemnata cu vorbele bellum ominium contra omnes, rasboiul tuturor contra tuturor.
Fara cuvant s’a admis aceasta stare de lucruri pentru omul primitiv, din cauza ca exista un sentiment de drept inascut.
Nu doara ca oamenii s’ar fi adunand din impuls propriu si ar fi stabilind un modus vivendi prin discutie si punere la cale. Acest stadiu vine mai cu mult mai tarziu. Dar, precum in roiul de albine sau in musinoiul de furnici nu exista legi scrise si facultati de drept, desi toate fiintele, cate compun un roiu, traesc intr’o randuiala stabilita prin instincte inascute, tot astfel omul primitiv traeste din cele dintai momente in societate, iar cand incepe a-si da seama si a cauta sa explice modul de convietuire si de conlucrare, se nasc religiile, care stabilesc adevaruri morale, sub forme adevarat ca dogmatice sau mitologice, religii care sunt totodata si codice.
Cu incetul insa, omul perfectibil se desprinde din totalitatea organizatiei naturale si-si largeste din ce in ce cercul sau de activitate individuala si atunci abia incepe pentru el viata intr’adevar omeneasca, viata libera. Dar totusi, in largirea individualitatii sale, omul poate atinge o margine, in care pune in chestiune individualitatea si libertatea semenilor sai si, in cele mai multe cazuri, a semenilor acelora cari sunt mai buni, mai capabili, mai de inima.
Astfel, s’ar putea spune ca intreaga lupta intre taberele opuse, numite una liberala – care ajunge la comunism, alta conservatoare – care poate ajunge intr’adevar la osifiearea statului, e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii.
Conservatismul lupta pentru datorii. Pentru el implinirea datoriilor catre semenii sai, solidaritatea de buna voie sau impusa prin legi a cetatenilor unui stat, o organizare stricta, in care individul e numai mijloc pentru intretinerea si inflorirea colectivitatii, crutarea economica a tuturor claselor, pe care le priveste ca organe vii ale societatii, cu un cuvant organizarea naturala, inteleasa de toti, mostenita adesea prin traditie, prin obiceiul pamantului, recunoscuta de toti fara legi scrise chiar, iata starea de lucruri la care aspira conservatismul extrem.
Dar si ceasta directie are primejdiile ei. Vecinica tutela, exercitata asupra claselor de jos, le da intr’adevar panea de toate zilele, dar le lipseste de energie individuala, le face indolente.
Pe de alta parte sistemul libertatii, totodata al individualismului, cuprinde primejdii si mai mari. El preface viata intr’o lupta de exploatare reciproca, care poate ajunge la disolutiunea completa a statului. Si intr’acolo tind ideile comuniste internationale de azi.
Intre aceste doua extreme e poate mestesugul adevaratei politice. A impreuna exigentele existentei neaparate a statului cu exigentele libertatii individuale, a nu permite ca asociatii de indivizi rapitori sa faca din stat o unealta a lor, si a nu lasa, pe de alta parte, ca statul impersonal sa lege cu totul manile individului, asta e problema pe care multi s’au incercat s’o deslege, dar de la Cezarii Romei si pana la Cezarii moderni nu s’au gasit inca remedii radicale, ci numai paliative.
Un nemarginit individualism s’a latit peste toata Europa. Individul e scopul, caruia i s’au sacrificat toate elementele care formau incheeturile organizatiei vechi. Teoria ca viata e un drept a prins radacini in toti si, cu durere trebue s’o marturisim, ca in multe locuri chiar clasele superioare au incetat a crede ca au datorii catre cele de jos, precum si cele de jos nu mai vor sa aiba datorii catre cele de sus.”[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528358352654{margin-bottom: 0px !important;}”]Articol de fond fara titlu, aparut in TIMPUL, 8 noiembrie 1877.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg7201280Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2018-06-07 09:54:402020-01-02 12:03:05Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (1) – Roiul de albine si musinoiul de furnici
[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/romanian-diaspora-vote-in-london-183-body-image-1416308813.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/romanian-diaspora-vote-in-london-183-body-image-1416308813.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Diaspora romaneasca si blestemul dezbinarii tracilor” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528059573198{margin-bottom: 0px !important;}”]Intr-un articol din Certitudinea, doamna doctor in stiinte economice Raluca Prelipceanu, cu ocazia conferintei cu tema „Migratiune si mentalitati – un sfert de veac de tranzitie si bejenie”, sustinuta la Casa Iancului din Targu Mures, pe 2 mai 2018, a spus urmatoarele despre diaspora romaneasca: „diaspora romaneasca nu este coagulata, nu are putere, nu promoveaza interesele Romaniei, nu sustine interesul national”.
Am dori sa dezvoltam un pic aceasta tema oarecum delicata pentru noi si la care am reflectat multi ani la rand. Ni se pare ca a venit timpul sa cunoastem adevaratele motive pentru care se externalizeaza locurile si forta de munca din Romania, adica romanii pleaca in afara tarii ca sa munceasca, multi dintre ei ramanand stabiliti acolo pentru totdeauna, astfel Romania pierzandu-i. Este un subiect pe cat de delicat pe atat de necesar sa il intelegem.
Inainte de toate avem nevoie sa intelegem fenomenul diaspora. Fara acest lucru vorbim in van despre celelalte subfenomene socio-umane care au loc in cadrul acestuia. Intelegem ca diaspora inseamna unul sau mai multe grupuri etnice aflate in afara tarii de origine, conform dictionarului. Dar sa intelegem si de ce-ul acestui fenomen de masa devenit de ceva timp. Exista un motiv pentru dizlocarea atator mase de oameni din tara lor de origine in altele. A se vedea cel mai dramatic, chiar tragic, si anume cazul Siriei, recent.
Cu multe sute sau mii de ani in urma, expresie care deranjeaza pe cei care vor sa-si uite trecutul auto-lobotomizandu-se cu balasturile subculturale din ziua de astazi, cu nimicurile unor creatori de nimic, masele de oameni calatoreau in alte tarii, prin alte imperii, regate etc., cum calatoresc si astazi insa cu mijloacele vremurilor respective. Acele calatorii erau si ele cu scopurile lor bine definite. Altii calatoreau pe mare etc. Aceste calatorii, unele dintre ele migratii, au fost pentru a indeplini anumite scopuri sau misiuni. Pe atunci nu se puneau problemele recensamintelor de astazi, iar sociologia nu exista. Nici societatea nu exista, ci exista cetatea, cea care era cumulul politico-economico-administrativo-militar al oamenilor respectivi. Era mandria imperiului, regatului, tarii etc. Acolo se dezvolta cultura, de asemenea. Acolo se scoleau oamenii. Inclusiv, acolo existau scoli de mistere, scoli esoterice, temple, biserici, sinagogi s. a. Cetatea nu era orasul ci cetatea. Acest cuvant s-a dat la o parte in zilele noastre. Se foloseste oras acum, nici macar urbe sau urban.
Iar scopurile acelor migratii erau cumva asemanatoare cu cele de astazi, numai ca aveau si ceva in plus. Erau scopuri militare (de cucerire, aparare etc.), scopuri economice (comerciale), scopuri religioase (misionale sau combinate cu conflicte armate – cruciade)… le stim. Dar stabilirea in alte tari a unor mase populare, sa le spunem asa, nu era posibila. Nici un document pana astazi pastrat nu atesta asa ceva. Poate erau cativa oameni pe ici, pe colo, care se stabileau in alte tari dar numarul lor era foarte mic. In fine..
Orasul a devenit aglomeratia umana care, prin faptul de a ne da impresii unuia-altuia cu duiumul, ca sa spunem asa, nu mai permite omului, cetateanului sa se relaxeze, sa se dumireasca asupra vietii, sa reflecteze si sa mediteze. Existam, si nu traim.. in viteza, acum. Nici timp de a ne orienta in mod inteligent la nivel profesional nu mai avem. Acceptam ceea ce ni se da, numai sa ne castigam existenta, de fapt sa castigam bani. Pana aici am ajuns. Dar chiar si in aceste conditii omenirea inca mai da genii. Aceasta ca sa vedem cat de puternica este constiinta umana.
In ceea ce priveste diaspora, motivul a fost intotdeauna faptul de a nu mai putea trai pe meleagurile originare din motive economice, in primul rand, dar si politice, administrative, din cauza legilor aspre si uneori abuzive etc. Sunt multe. Insa, motivele launtrice ale fiecarui individ in parte, care compune ceea ce numim diaspora, pot si trebuie sa fie altele, chiar foarte interesante.
Vom analiza doar cazul diasporei romanesti, caci acesta este scopul prezentului articol. Am observat ca romanii care pleaca din tara pentru a trai in alte tari au anumite feluri in care-si considera tara de origine, anumite moduri de a se exprima fata de tara de origine (“tara asta”, in loc de tara mea, ca si casa mea, familia mea.. lumea mea), ceea ce ne face sa credem ca ei nu sunt de fapt romani nici cu inima, dar nici cu sufletul pentru ca tind spre alte meleaguri. Dar de ce? Exista un fenomen universal care se numeste transmigratia sufletelor din existenta in existenta, caci in mod uman nu este numai una, si care ne arata ca exista anumite tari, anumite popoare in care am staruit mai mult, iar in altele doar am tranzitat. Unii sunt romani si cu inima, si cu sufletul, altii poate germani, englezi, americani, egipteni, indieni, chinezi etc., chiar daca s-au nascut aici si vorbesc romaneste, asadar sunt cetateni romani. Cu alte cuvinte, nu toti suntem romani.
Dar aceia care vorbesc in acel mod, gandesc in acel mod despre tara lor de origine, despre tara noastra de fapt, sunt in mare parte romani. Putem face un studiu de paleogenetica si putem evidentia ca haplotipul popoarelor din zona Carpato-Danubiano-Pontica de acum mii de ani inca exista la poate cel putin 60-70% dintre noi. Conform doamnei profesoara Marija Gimbutas:
Romania este vatra a ceea ce am numit Vechea Europa, o entitate culturala cuprinsa intre 6500-3500 i.H., axata pe o societate matriarhala, teocrata, pasnica, iubitoare si creatoare de arta, care a precedat societatile indo-europenizate, patriarhale, de luptatori din epoca bronzului si epoca fierului. A devenit de asemenea evident ca aceasta straveche civilizatie europeana precede cu cateva milenii pe cea sumeriana. A fost o perioada de reala armonie in deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.
Acestea fiind spuse, cred ca se cade sa reflectam asupra originii noastre, chiar daca nu ne tine de foame, asa cum ar putea sa considere romanul de rand, insa ar putea sa ne ajute sa obtinem mai usor alimentul zilnic. De altfel, suntem fiinte complexe care nu ne hranim numai cu mancare, ci si cu informatii. Odata ce ne reamintim de puterile pe care le-am detinut acum mii de ani, putem sa ne cream o viata mai usoara pentru noi si pentru viitorul nostru, pentru generatiile noastre viitoare. Astfel ca se cade sa iesim din dictonul „sa moara capra vecinului” si sa redevenim solidari atat in numar de indivizi cat si pe termen lung, in timp. E bine sa nu ne gandim ingust si scurt ci in ansamblu, in perspectiva si pe distante lungi in timp. Atunci cand planurile de scurta durata nu mai functioneaza si nu ne mai aduc prosperitate (precum dictonul „din cincinal in cincinal fara Dumnezeu”) solutia este intotdeauna un salt pe termen lung, un plan pe sute de ani, daca se poate. Astfel ne schimbam radical planul de actiune, iar rezultatele vor veni caci a gandi mare inseamna prosperitate mare, iar a gandi mic inseamna prosperitate mica, in ceea ce priveste economia noastra.
Dar in fine, se spunea ca romanii, ca si stramosii nostri tracii, nu ne cunoastem intre noi. Suntem multe familii, multe comunitati, la fel ca tracii din vechime, multe triburi, multe ginti, insa nu suntem coagulati. Gandim separat, din cate se pare. Insa, in esenta gandim la fel sau aproape la fel dar egoist, pe interesul personal si al familiei cea mai apropiata. Nimic rau in asta numai ca nu gandim pe termen lung, iar acestea ne fac sa consideram ca doar noi si familia noastra de proximitate suntem pe Pamant. Imaginati-va ca sunt romani care nu au calatorit niciodata in tara si care au trait si traiesc toata viata lor in Bucuresti, de exemplu. Dar ce sa mai spunem ca daca le vorbim de un Constantin Cojocaru, Florian Colceag sau Calin Georgescu, nu au auzit de ei niciodata. Iar aceste nume apartin acelora care au facut mult mai multe pentru noi, romanii, fratii lor, decat toti presedintii din ’47 incoace… este de reflectat.
Avem nevoie de chemarea de a iesi din interesul apetitiv si instinctiv, numai pentru a ne satisface burtile si sa ne cultivam interesul de a ne cunoaste. Asa ne coagulam, iar unirea reala intre romani va fi posibila. Sa nu uitam ca societatea este individul in cele din urma. La nivel individual daca ajungem sa ne cunoastem, intre noi, unii cu altii, daca ajungem sa colaboram impreuna sau dimpreuna, vom ajunge sa fim uniti si sa gandim ca unul si la nivel mai mare. Se pot creea asociatii familiale sau asociatii non-profit de orice fel in care se pot lucra atat micro-proiecte cat si macro-proiecte, ce pot viza nu doar satul sau ulita pe care locuim, ci si comuna, poate orasul, judetul sau judetele.. arii largi de pamant cu oamenii de acolo, si multe altele. Solutii se pot gasi, iar proiecte se pot face. Dar facem..?
Insa, acestea nu sunt posibile atata timp cat nu suntem o natiune in afara tarii de origine, cat si in tara. Motiv pentru care si pleaca oamenii nostri, iar unii dintre ei, destul de multi, nu se mai intorc niciodata. Cei care pleaca au motivatia de a-si gasi bunastarea, de a trai mai bine, ei si familiile lor, de a castiga mai multi bani ca aici, lucruri care nu sunt rele, chiar daca inseamna intai de toate a primi, nu a da. Dar muncim cu interesul de a primi, nu de a darui. Suntem intrebati de ce vrem sa ne angajam in acest job, iar raspunsul este pentru ca vrem sa muncim, nu sa oferim expertiza noastra de buni meseriasi ce suntem.
Insa, ce ne facem atunci cand „ganditorii” de serviciu, adica agenturile care ne-au planificat in amanunt toata aceasta migratie in masa (aproape un sfert din tara), pentru ca au fost planificate, au lucrat acestea cu motivul de a scoate din tara, de a instraina oameni ca sa nu se formeze o macrocomunitate bine coagulata care sa gandeasca multi ca unul? Credeti ca nu asta s-a vrut? Iar acum mai intreb: de ce ati fost complici cu acest delict?
Cum ne asternem asa dormim. Daca nici in tara, nici in afara nu suntem uniti si nu avem interes comun ci separat si egoist, atat oamenii de rand cat si militarii care lupta in teatrele de razboi ale altora, in nici un caz nu isi apara tara de origine, cum am putea sa ne cream bunastare aici, cu salarii mult mai mari, cu multe facilitati, ca sa nu mai plecam in afara sa ne castigam existentele? Nu-i asa ca am pierdut la cacialma?!
Daca romanii din diaspora s-ar intoarce in numar mare in tara pentru a face un urias sacrificiu sa isi salveze tara, din toate punctele de vedere, noi cu totii am fi salvati. „Tara asta” este tara voastra, tara mea. Noi suntem responsabili pentru ceea ce ni se intampla. Cand, oare, o sa intelegem ca poporul are puterea intr-adevar, adica capacitatea si ca din cauza poporului „demnitarii” fura la nivel inalt? Cand o sa intelegem ca noi insine ne-am asasinat economic tara!? Cand vom putea vedea ca daca nu facem curatenie pe strazi, nici noi, nici vecinul (caruia i-am dorit moartea caprei sale) nu putem trai in curatenie, in bine, in frumusete, in bunastare etc.? Oare suntem civilizati?
Blestemul dezbinarii tracilor a fost frate cu nepasarea. Tracii au fost marii absenti, sau mai bine spus marii anonimi ai istoriei. Nu interveneau in istorie decat atunci cand toate celelalte ginti, popoare etc. o luau razna. Si reconfigurau fizionomia Europei de atunci. Mai tarziu, valahii, noi, romanii am boicotat de multe ori istoria, dar numai atunci cand cutitul ne ajunsese la os. Personal, consider ca acum a trecut dincolo de os. Suntem pe cale de a disparea. Momentan suntem o colonie abstracta, un amestec de balast al trecutului combinat cu efectele asasinatelor economice transnationalisto-globaliste (a se vedea mall-urile, speluncile cu jocuri de noroc, multele farmacii si banci straine cat si hypermarket-urile care nu sunt ale noastre nici realizate de noi laolalta cu cladirile vechi, multe in paragina, nerenovate, din perioada postbelica). Nu mai dureaza mult pana cand „centralizarea capitalurilor la varf” se va pune in miscare si pentru noi, impotriva noastra, mai exact. Cand se vor retrage marii asasini economici care ne-au dizolvat economia si nu ne-au pus nimic in schimb, atunci „sa nu dea domnul sa vrem noi sange, nu pamant!”. Dar am vrea sa vedem ca mai sunt altii ca noi care striga la cer si printre multimi ca sa ne trezim si sa ajungem la o masa critica. Va asteptam!
Romani, intoarceti-va acasa si indepliniti-va responsabilitatea de cetateni reali ai tarii in care v-ati nascut si care v-a hranit! Si nu uitati, „tara asta” sunteti voi si singuri v-ati facut-o. Exista o lege universala a cauzelor si efectelor. Ceea ce dai, aia primesti.. cum iti asterni asa dormi.. semeni vant, culegi furtuna! Mai este putin timp si am vrea sa vedem puterea voastra de sacrificiu, inteligenta voastra, daca mai vreti sa o puneti la lucru. Daca nu, sa nu uitam: Europa suntem noi, iar fara noi, Europa nu ar mai putea exista. Si punctum![/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]
[/vc_column_text][vc_column_text css=”.vc_custom_1527312594996{margin-bottom: 0px !important;}”]Cred ca a venit timpul sa ne punem intrebarea: ce este cultura? Intr-un dictionar undeva am gasit ca este „ansamblul de valori materiale si spirituale produse pe teritoriul Romaniei”. O definitie scrisa intr-un oarecare limbaj de lemn combinat cu aspecte mercantile: produse. Bine, unii ne-ar contrazice spunand: „Nu este asa!”, ar spune, sau „Sa nu exageram!”, ar continua.
Insa, cand este vorba de productie trebuie ca ne induce impresia ca undeva exista un negot. Astazi, Romania are cea mai mare valoare pe care o poate exporta: insasi valoarea. Si o face cu nemiluita, cu alte cuvinte externalizarea fortelor si locurilor de munca reprezinta exemplul cel mai concret in cazul de fata. Mai simplu spus, romanii pleaca in afara tarii pentru a le oferi altora serviciile lor. Cultura romana pleaca odata cu ei acolo, de asemenea. Printre cei care pleaca sunt si adevarati profesionisti care isi iubesc tara. Nu ar jefui-o precum fac altii dintre cei ca noi. Ar promova-o, ba chiar o fac acolo unde se duc. Aici raman cel mult mediocri, daca astfel continuam. Inca mai avem cultura si valori omenesti. In acest articol ne vom referi la valoarea omeneasca pe care o are Romania. Retineti, valoare omeneasca, nu romaneasca! Ne vom explica.
Este un strigat de ajutor atunci cand semnalam ceea ce nu functioneaza pe langa noi. Traim intr-o comunitate si intr-o unitate numita tara noastra, pentru cazul acesta, Romania. Mai tinem la ea? Sau vrem sa o schimbam cu alta? Pana acum am vazut ca mai mult distruge in loc sa inlocuim ceea ce dam la o parte cu altceva. Este un strigat si mai mare de ajutor atunci cand promovam valorile noastre. Exemplul aratat este strigatul de ajutor de o inteligenta superioara lansat in lume. Stim ca nu suntem singuri si de fiecare data ne facem auziti. Lansarea acestei culturi este vocatia noastra.
Strigatul de ajutor este un semnal de alarma al constiintei umane care ne spune ca o ignoram, ca o ascundem, ca o adormim. Copilul frumos din noi vrea sa se manifeste insa, nelasandu-l, se intristeaza, aidoma tristetii pe care o vedem pe figurile oricarui roman care traieste in marele oras. Odata cu aceasta suparare profunda care domina atmosfera sufleteasca si exterioara vin si toate celelalte fapte nenorocite dintr-un „ce mai conteaza?!” aparent etern, insa doar temporal si temporar adica recurent. Ignorand-o, nu o ascultam cand striga la noi. Dar in curand strigatul va fi atat de tare, atat de puternic ca nimeni nu-i va mai putea rezista crizei interioare.
Astfel ca, am defini cultura ca fiind un ansamblu de valori traite intr-o tara de catre oamenii care sunt acea tara. Iar cultura este data de catre manifestarea valorilor omenesti, nu romanesti. Bunatatea nu este valoare romaneasca, ci omeneasca. La fel si smerenia, rabdarea, ingaduinta, a fi intelegator, izvorand dintr-o pace interioara inerenta constiintei fiecaruia dintre noi, nu dintr-un ego sau altul. Orgoliul, invidia, frica, hotia, obraznicia, delasarea, lenea sau desfranarea nu nasc valori si cu atat mai putin culturi, ci constiinta umana. Intai suntem oameni (ceea ce se pare ca am uitat multi dintre noi) si apoi suntem romani.
Exista o constiinta de limba pe care o vorbim. Este o stare de constiinta profunda pe care o avem atunci cand vorbim limba materna. Orice fiinta umana a oricarei natiuni o are. Insa rau-voitorii globalisti de stanga ce abunda printre noi vor incerca intotdeauna sa o stalceasca deznationalizandu-ne. Iar aceasta deznationalizare in primul rand ca este un atac asupra vointei si liberului arbitru al omului, este si o violenta contra naturii. Ce s-a nascut din aceste deznationalizari facute in trecut? Oameni fara identitate si fara trecut. Pai cum asa? Simplu. Sa ne intrebam in felul urmator: ca oameni, cati dintre noi ne cunoastem genealogia in totalitate? Dar in cata proportie? Stim cine ne-au fost stramosii? Peste 90% din cazuri nu! Astfel ca avem nevoie sa-i redescoperim. Si asta vom face.
Este vocatia noastra de a ne dezgropa trecutul si de a ne cunoaste inaintasii. Dar avem de facut trei lucruri. Primul este sa fim oameni, iar al doilea sa ne cunoastem valorile culturale ale trecutului. Aceste valori, cum spuneam, apartin constiintei umane. Sa ne cunoastem, deci, constiinta umana a celor care am fost. Eminescu a fost o constiinta, Cosbuc, la fel, Iorga, Brancusi, Creanga, Brancoveanu, Miron Costin, Ion Neculce, asemenea. Si va mai spun, toti acestia s-au scolit in alte tari, au invatat limbi straine cu succes si cu iubire si respect fata de respectivele limbi, au tradus din alte limbi lucrari de seama etc., deci erau oameni, nu doar romani. Si toti voievozii, desi conducatori de neam si tara, au avut constiinta lor. Sa vedem, deci, beneficiile pe care ni le-au lasat. Acestea credem ca se rezuma intr-una singura: dainuirea. Fara ei azi nu mai eram. Ne revine aceeasi sarcina si noua: sa facem si noi la fel, sa ne exercitam constiinta. Acesta este al treilea pas.
Sa recapitulam! In primul rand, sa fim oameni. Iar pentru aceasta implica amintirea de noi insine. In al doilea rand, sa ne cunoastem (sau mai bine spus recunoastem) valorile trecutului (si nu sunt putine, avem cu duiumul). Iar in al treilea rand, sa ne manifestam constiinta omeneasca cu toate valorile care au fost, sa fie si sa mai fie. Asa vom dainui cand toti ceilalti aleg sa paleasca si sa se dezica! Asa sa ne ajute Dumnezeu!
Pace voua![/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]
Tinerii din ziua de astazi, mai ales in Romania, au nevoie de un pedagog real. Putini sunt aceia care mai intrunesc aceasta calitate, care pot fi considerati cu acest titlu de baza.
Daca in prezent avem putine exemple de acest fel, se cade, asadar, sa ne orientam privirea inspre trecut. Cum au fost cei dinaintea noastra? In ce fel se traia, nu numai pentru painea castigata zilnic, ci si pentru etica din toate activitatile de zi cu zi? Cum erau oamenii? In ce fel se purtau in societate si ce faceau? Ne preocupa aceste lucruri. Nazuim sa-i cunoastem dinnou, caci i-am lasat in urma.. in urma uitarii. Sa ne aducem aminte, asadar, de ei.
Simion Mehedinti, marele savant geograf si pedagog roman (1868 – 1962), avea sa fie un astfel de exemplu. In curand vom celebra 150 de ani de la nasterea sa, pe 19 octombrie. Cu acea ocazie poate vom scrie si un articol mai in amanunt despre domnia sa, despre scrierile sale, despre conferintele tinute in facultatile romanesti si nu numai. Dar in acest articol vom trata exemplul sau pedagogic.
Este cert ca in zilele noastre avem stringenta nevoie de educatie caci se duce pe apa sambetei, ca sa spunem asa, ceea ce numim educatia de stat. In perioada interbelica, dar si antebelica, insa, lucrurile nu stateau asa. Aveam cea mai puternica educatie si cei mai puternici oameni pedagogi care au inspirat o lume intreaga. Este suficient sa ne aducem aminte de Spiru Haret, Nicolae Iorga, Simion Mehedinti, Constantin Radulescu-Motru si altii, numele lor fiind cunoscut pana in Japonia, de exemplu. Aveam cea mai puternica scoala tehnica si cei mai de seama ingineri si tehnicieni politehnici. De asemenea, suntem primii care am pus bazele ciberneticii in lume. De la noi vine. Sa ne aducem aminte de Stefan Odobleja sau Henri Coanda. Si cu acestea incheiam aceasta amintire pentru a ne ocupa de Simion Mehedinti.
In acest articol introductiv il vom lasa pe Simion Mehedinti sa ne adreseze cateva cuvinte intelepte asupra educatiei, de baza atat pentru tineri cat si pentru parinti. Este necesar sa ne amintim de adevarata educatie si sa consideram rolurile fiecaruia atat in familie cat si in societate.
Pedagogia practicata de Simion Mehedinti se incadreaza intr-un concept pe care si l-a definit singur ca fiind „endopedagogie”. El trateaza procesul educativ in mod holistic, evidentiind, in cugetarea istorică a omenirii, trei tipuri de educatie:
IISUS – pedagogia umana – homo hominis frater;
MOISE – pedagogia barbara – homo hominis servus;
CAIN – pedagogia salbatica – homo hominis lupus.
Cunoscator al scolii romanesti, Simion Mehedinti va respinge, ca si Eminescu, imitatia modelelor trecatoare. El pledeaza pentru școala muncii, ale carei reguli metodice, sintetizate, ar putea fi formulate astfel: urmeaza firul traditiei; urmeaza canonul autoritatii; urmeaza imperativul activitatii creatoare.
Prezentam mai jos cateva extrase din exceptionala carte a lui Simion Mehedinti, intitulata „Alta crestere – Scoala muncii” (1919) dar si alte citate de-ale domniei sale, de baza pentru a intelege rolul educatiei in familie, in lume etc.
„Pentru o tara incercuita din toate partile de vecini neprielnici si impanata cu atatea elemente straine, nu e alta cale deschisa decat o grabnica mobilizare a tuturor energiilor, incepand cu cele rurale. Ca sa sprijinim orasele, trebuie sa ne intoarcem cu fata catre sate. Iata de ce, a da poporului nostru „Alta Crestere” e nu numai o chestie de pedagogie, ci o adevarata problema de stat.”
Despre aceste lucruri vorbea foarte clar si domnul doctor Calin Georgescu in interviul articol scris pe aceasta pagina. Domnia sa vorbeste despre marele sau proiect Apa, Hrana, Energie si despre faptul ca taranul roman joaca un rol crucial in viitorul atat al Romaniei cat si al Europei, in ceea ce priveste agricultura, care este ramura de baza a economiei. Fara agricultura nimeni pe suprafata acestei lumi nu poate trai. A ne orienta catre sate, cate micul producator de la tara este, deci, crucial, fundamental daca ne dorim macar a supravietui. Insa, intotdeauna Mama Natura ne ofera supraproductie, deci prosperitate.
De asemenea, institutionalizarea si gestionarea educatiei credem ca e necesar sa fie facuta de catre pedagogi, oameni care au mai predat la clasa, ca sa spunem asa, si nu de functionari administratori. Acestia sunt, in cele din urma, oameni de familie de succes. Educatia lor, care-si lasa amprenta in pedagogia invatamantului de la noi, se bazeaza pe educatia din familie, singura, de altfel, educatie reala. Celelalte sunt secundare, insa educatia familiala este de baza.
„In orice familie, cresterea este cu atat mai buna cu cat numarul copiilor e mai mare. Demonstrarea acestui fapt e usoara. Cand parintii au numai doi-trei copii, ii corcolesc, adica le dau o crestere rea. Copiii ajung stapanii casei si pot deveni chiar tiranii parintilor. Ei se socotesc din leagan un fel de rentieri. Si daca nu se aleg totdeauna poame rele, raman totusi ca niste minori in fata vietii. Atat dezvoltarea lor intelectuala, cat si cea morala sufera. Putem zice aforistic „copii putini – copii rai!“
Se intelege, formula asa prescurtata suna cam excesiv. Vom fi mai aproape de adevar, daca vom zice: Valoarea copiilor unei familii este in genere proportionala cu numarul lor. Dupa cum nu faci foc cu un singur taciune, fiindca flacara se inteteste cand pui mai multe bucati de lemn pe foc, tot asa si cresterea copiilor e lanceda, cand ai numai unul-doi; dimpotriva, ea este mai patrunsa de griji si de veghe, cand familia e mai numeroasa. Nici un copil nu e cocolosit, ci toti se indeamna la lucru stiind ca numai cei harnici sunt pretuiti si iubiti de parinti, iar cei lenesi si lasatori simt de timpuriu uratenia purtarii lor, chiar din vorbele fratilor si ale rudelor apropiate.
Multimea copiilor inseamna respectarea parintilor si asigurarea batranetii lor.”
Aici pot sa nu fiu de acord decat partial cu domnia sa tocmai si datorita faptului ca sunt singurul copil la parinti.
In ceea ce priveste numarul mare de copii in familie si faptul ca fiecare se sprijina unul pe celalalt, este adevarat. Evident exista si exceptii de la regula si sunt destul de des intalnite incat sa ne impacteze cazurile lor. Sunt copii unici la parinti care sunt excelenti, muncitori, talentati, cu deosebite reusite atat in scoala cat si in profesie, si copii cu multi frati-surori care sunt exact opusul celor care exemplifica Simion Mehedinti, adica lenesi, cel mult mediocri, cu multe probleme, care nu au rezultate exceptionale etc.
„Insasi valoarea parintilor este proportionala cu numarul copiilor. Nimic nu da mai multa unire si energie unei familii decat grija de copii si indeosebi de cei mici, care sunt cel mai curat izvor de afectiune omeneasca. (Cine nu se simte inviorat nici in fata copiilor, acela e o faptura dezmostenita. Iar cine nu se simte solidar cu altii, nici macar avand grija pentru viitorul tineretului, acela este lipsit tocmai de resortul cel mai adanc al speciei umane din care face parte).”
Caracterul unui om il putem vedea in felul in care se comporta cu copiii mici. Aici putem chiar vedea daca iubeste copiii, daca ii apreciaza, daca iubeste oamenii in general, daca poate sa traiasca impreuna cu ei, daca ii poate recunoaste ca fiinte umane, daca este chiar un om normal etc. Fara normalitate, omul este incapabil sa traiasca intr-un mediu, oricare ar fi acela. Copiii sunt repere pentru adulti, iar adultii sunt repere pentru copii. Este primul arhetip de autosustenabilitate reala in oricare din lumile acestui Univers. Il recunoastem astfel dupa intense meditatii asupra acestei chestiuni.
„Valoarea unui popor este proportionala cu numarul familiilor normale, adica a celor cu copii numerosi. Lucrul se intelege de la sine. Copii multi nu pot avea decat parintii sanatosi la suflet si la trup. Acolo, unde elanul vital e mai mare, unde hotararea de a munci e mai energica si mai constanta, familia e mai puternica, iar taria ei se manifesta in faptul concret ca patura tanara a societatii este mai numeroasa decat cea matura sau imbatranita.”
Cu acest citat ne vine in minte faptul ca nivelul de sanatate al omului se mai vede si in nivelul de procreare. Daca este capabil, potent sau fertila, ca fiinta umana se observa in numarul copiilor generati, iar acest lucru combate pericolul de extinctie al unui popor. Inversul inseamna capacitatea infima, chiar nula, de a procrea. Normalitatea psihologica este reflectata in normalitatea fizica. Acolo unde exista putreziciune intrinseca, exista si putreziciune exterioara. Iar aceasta nu creeaza nimic, ci distruge. Rezultatul se vede in rata mai crescuta a mortalitatii decat a natalitatii.
Chestiunea de mai sus este statistica, insa mai omeneste vorbind, familiile sanatoase sunt familiile cu multi copii.
„Asadar, a instrui – si mai ales a educa – inseamna a integra pe copil in neamul din care face parte. S-au spulberat definitiv iluziile pedagogilor rationalisti, care construiau o pedagogie a priori, cum construisera si un „Contract Social” din speculatii asupra unei omeniri abstracte, care nu exista decat in imaginatia capetelor stapanite de visuri. Individul e picatura care trece cu valul fiecarei generatii; natiunea e raul care curge intr-o albie de mii de ani, largind-o si adancind-o pe incetul […]. Prin urmare, cine vrea sa se apropie de pedagogie numai pe poteca psihologiei, a pedagogiei, a sociologiei si a altor discipline de caracter general, fara sa treaca prin etnografie, acela ar face intocmai ca aviatorul care ar vrea sa zboare, tinand seama numai de reteaua geometrica a meridianelor si a paralelelor, adica niste ideale, fara sa observe lanturile de munti, vaile, sesurile, insulele, fluviile, lacurile, marile, oceanele si mai ales ,,atmosfera“, in care pluteste (impreuna cu aburii, norii, frigul, curentii si o sumedenie de imprejurari, care il pot duce chiar la catastrofe). Un astfel de aviator teoretic n-ar sti nici de unde pleaca, nici unde se poate cobori fara accident.”
Adeptii materialisti ai Scolii de la Frankfurt, neoliberalisti si neomarxisti, cum ii eticheteaza si se autocatalogheaza in societate, considera ca familia este un construct mental, insa esueaza in a explica ce inseamna pentru ei termenul de construct mental. Simion Mehedinti a intuit foarte bine acest lucru in perioada interbelica, pentru ca mai apoi sa explice ca familia nu este acelasi lucru cu societatea, chiar daca societatea este individul. Familia inseamna unitate in diversitate si diversitate in unitate. Adica, diversii membri ai familiei compun familia, cum diversele organe, ligamente, tesuturi si celule compun organismul. Biologia, asadar, nu este un construct mental, chiar daca acesti adepti materialisti considera acest lucru. Sunt repercusiuni si consecinte atunci cand modificam in mod inconstient chiar si o parte din ceea ce compune acest organism, uneori fatale. Insa, aceste afirmatii pot doar sa destrame aceasta structura mentala pe care ei nu o cunosc nici pe departe, pentru ca nu se cunosc pe sine. Doctrina dialecticii materialiste este un amestec putred, incomplet si in mare parte fals de alte doctrine false, tot materialiste si ele (a se studia Feuerbach, Bachofen, Comte, Rosenberg etc.).
Iata ca Simion Mehedinti devine din nou geograful, sau mai bine spus ghidul geografic al oamenilor, nu numai al nostru, al romanilor, pe harta a ceea ce numim viata.
„Luati seama, mame si sotii! Pe cat de mare e menirea voastra, pe atat de mare trebuie sa fie grija de copiii vostri, chiar din clipa dintai a pregatirilor spre viata… De la voi porneste binele si raul.”
Dupa cum spuneam, educatia incepe in familie.
„Om mare nu poate fi decat acela care, pe langa puterea de creatie, mai are si destula omenie, pentru ca viata lui sa ramana de pilda urmasilor.”
Exemplul unui om se poate verifica in fapte. Astfel ca practica ceea ce predica, iar cel care nu, se poate verifica atunci cand o ia pe aratura cu explicatiile, injectand in discursul sau cel putin o inadvertenta, un neadevar, un fals. Cel care practica isi masoara cuvintele, asemenea si faptele.
Scoala muncii era pentru Simion Mehedinti adevarata scoala unde se invata prin practica. Cei care practica profesia lor, si nu o indeplinesc doar pentru traiul zilnic, pentru solda cu care sunt platiti lunar si atat, sunt cei care fac o vocatie din aceasta. Aceasta este chemarea lor si ei fac chemare catre profesie, iar profesia inseamna a fi profesional, in cele din urma etic. Cand esti profesional, esti etic in tot ceea ce faci si iti construiesti un centru de gravitatie in propria-ti constiinta putin cate putin. Astfel ca nu te mai abati de la drum. Vocatia practicata in fiecare zi este exercitiu pentru statornicie reala. Avem nevoie de mai multi tineri cu vocatie caci avem foarte putini in aceasta tara.
„Pedagogia celui care musuluieste mereu prin carti, fara sa aiba intuitia vie a sufletului popular, aceea nu poate fi decat un lucru searbad, prin urmare nefolositor sau chiar de-a dreptul vatamator. Vrand sau nevrand, un astfel de pedagog fara personalitate se va lipi de tipicul pedagogiei conventionale, care imbraca pe toti copiii, din toate tarile, cu aceeasi haina, fara sa tina seama daca le e cald ori frig, daca se potriveste ori nu cu masura trupului lor.
De unde urmeaza ca cea mai grea si mai gingasa sarcina a unui stat este alegerea si pregatirea celor chemati a indruma cresterea tineretului, incepand cu alegerea invatatorului unei catune si sfarsind cu oamenii intr-adevar reprezentativi, care trebuie sa conduca cele mai inalte institutii de educatie.”
Aceste cuvinte sunt scrise pentru a diferentia intre dreapta credinta si lucrare, si credinta stramba, falsa lucrare, ce nu are baza in legile naturale si in legile sufletesti umane, fiintiale. Cu alte cuvinte credinta lor si credinta noastra. Acolo unde este credinta este atat predica dar si faptica. Credinta fara fapte este searbada, asa cum sesiza si Simion Mehedinti. Avem nevoie sa diferentiem intre cele doua pentru ca in aceasta lume a dualitatii ambele convietuiesc, prima pentru a construi, iar cealalta pentru a distruge. Iar in final:[/vc_column_text]
„Acum o suta si ceva de ani, dupa ce cazusera in amara stramtoare din partea strainilor, danezii si-au inviorat sufletul, citind si recitind vechile lor Saga. Tot astfel si noi, in cantece si proverbe, in colinde si basme, in cronici si legendele nationale, vom afla nu numai alinarea amaraciunilor prin care am trecut si trecem, dar si intarirea credintei in viitor.”
Cand nu mai ai la ce sa te raportezi, dupa ce ai distrus tot, te vei intoarce tot la ceea ce este etern si nemuritor, la arhetipurile din basme, legende, scripturi, povete, proverbe, la tot ceea ce inseamna traditie sacra si omeneasca. Acelea nu mor, iar daca da, renasc din propria cenusa pentru ca sufletul lor nu moare.
Arhetipul din acestea nu este o fantezie, asadar nu este un construct mental, ci un model de succes, un model de urmat. Este un model de sustenabilitate, durabilitate, asadar dainuire in timp sau asupra timpului, caci il guverneaza asa cum Eternitatea a guvernat, guverneaza si va guverna mereu Timpul, model de vesnicie, un model care nu moare ci traieste imutabil prin Fiinta sa in Univers. Aceasta este si mostenirea noastra.
Asadar, consideram ca a venit timpul sa ne intoarcem la arhetipuri eterne, la modelele care nu au putut fi distruse de catre timpul erodant al epocilor intelectuale si sa construim in baza lor. Asa sa ne ajute Dumnezeu!
[vc_section][vc_row][vc_column][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Marea Unire nu inseamna inceputul Romaniei, ci afirmarea Romaniei” font_container=”tag:h3|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/05/unindetransilvaniaarumana1918.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/05/unindetransilvaniaarumana1918.jpg” frame_style=”border_shadow” desc=”Episcopul Iuliu Hossu da citire Rezolutiei de la Alba Iulia” align=”center” animation=”fade-in”][vc_column_text css=”.vc_custom_1526323138983{margin-bottom: 0px !important;}”]Exista o credinta printre unii dintre romani, sau vorbitori de limba romana, ca Romania dateaza de 100 de ani, exact de la Marea Unire de la Alba-Iulia. Acest lucru este fals! O unire a principatelor romanesti nu inseamna fondarea respectivei tari ci doar atestarea sa documentara. Insa, tara respectiva dateaza de mii de ani, iar documentele, locuitorii, traditiile si vesmintele lor arata continuitate pe aceste meleaguri. Dar sa vedem si textul integral al Rezolutiunii Adunarii Nationale de la Alba-Iulia ca sa intelegem mai bine:
Rezolutiunea Adunarii Nationale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie-1 Decembrie 1918.
I. Adunarea Nationala a tuturor Romanilor din Transilvania, Banat si Tara Ungureasca, adunati prin reprezentantii lor indreptatiti la Alba-Iulia in ziua de 18 Noiembrie-1 Decembrie 1918, decreteaza unirea acelor romani si a tuturor teritoriilor locuite de dansii cu Romania. Adunarea Nationala proclama indeosebi dreptul inalienabil al natiunii romane la intreg Banatul cuprins intre raurile Mures, Tisa si Dunare.
II. Adunarea Nationala rezerva teritoriilor sus indicate autonomie provizorie pana la intrunirea Constituantei aleasa pe baza votului universal.
III. In legatura cu aceasta, ca principii fundamentale la alcatuirea noului Stat Roman, Adunarea Nationala proclama urmatoarele:
Deplina libertate nationala pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra si judeca in limba sa proprie prin indivizi din sanul sau si fiecare popor va primi drept de reprezentare in corpurile legiuitoare si la guvernarea tarii in proportie cu numarul indivizilor ce-l alcatuiesc.
Egala indreptatire si deplina libertate autonoma confesionala pentru toate confesiunile din Stat.
Infaptuirea desavarsita a unui regim curat democratic pe toate taramurile vietii publice. Votul obstesc, direct, egal, secret, pe comune, in mod proportional, pentru ambele sexe, in varsta de 21 de ani la reprezentarea in comune, judete ori parlament.
Desavarsita libertate de presa, asociere si intrunire, libera propaganda a tuturor gandurilor omenesti.
Reforma agrara radicala. Se va face conscrierea tuturor proprietatilor, in special a proprietatilor mari. In baza acestei conscrieri, desfiintand fidei-comisele si in temeiul dreptului de a micsora dupa trebuinta latifundiile, i se va face posibil taranului sa-si creeze o proprietate (arator, pasune, padure) cel putin atat cat sa poata munci el si familia lui. Principiul conducator al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelarii sociale, pe de alta parte, potentarea productiunii.
Muncitorimei industriale i se asigura aceleasi drepturi si avantagii, care sunt legiferate in cele mai avansate state industriale din Apus.
IV. Adunarea Nationala da expresie dorintei sale, ca congresul de pace sa infaptuiasca comuniunea natiunilor libere in asa chip, ca dreptatea si libertatea sa fie asigurate pentru toate natiunile mari si mici, deopotriva, iar in viitor sa se elimine razboiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internationale.
V. Romanii adunati in aceasta Adunare Nationala saluta pe fratii lor din Bucovina, scapati din jugul Monarhiei austro-ungare si uniti cu tara mama Romania.
VI. Adunarea Nationala saluta cu iubire si entuziasm liberarea natiunilor subjugate pana aici in Monarhia austro-ungara, anume natiunile: cehoslovaca, austro-germana, iugoslava, polona si ruteana si hotaraste ca acest salut al sau sa se aduca la cunostinta tuturor acelor natiuni.
VII. Adunarea Nationala cu smerenie se inchina inaintea memoriei acelor bravi romani, care in acest razboi si-au varsat sangele pentru infaptuirea idealului nostru murind pentru libertatea si unitatea natiunii romane.
VIII. Adunarea Nationala da expresiune multumirei si admiratiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin stralucitele lupte purtate cu cerbicie impotriva unui dusman pregatit de multe decenii pentru razboi au scapat civilizatiunea de ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor natiunei romane din Transilvania, Banat si Tara Ungureasca, Adunarea Nationala hotaraste instituirea unui Mare Sfat National Roman, care va avea toata indreptatirea sa reprezinte natiunea romana oricand si pretutindeni fata de toate natiunile lumii si sa ia toate dispozitiunile pe care le va afla necesare in interesul natiunii.[/vc_column_text][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/05/alba_iulia_resolution.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/05/alba_iulia_resolution.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][vc_column_text css=”.vc_custom_1526322739256{margin-bottom: 0px !important;}”]Mai precizam si faptul ca acest document este printre ultimele care atesta existenta Romaniei ca tara. Alte documente mai recente, in special cele din 1947 sau 1990, nu atesta acest lucru, iar ceea ce precizeaza este pur fictiv, neavand existenta reala, ca sa spunem asa.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]
Bunii mei prieteni, in curand se vor implini 100 de ani de la moartea marelui om al literelor, George Cosbuc, pe 9 mai 1918. Marturisesc ca, impreuna cu Mihai Eminescu, George Toparceanu, Vasile Alecsandri si Octavian Goga, George Cosbuc este unul dintre preferatii mei. Doua poezii de-ale dansului m-au impactat cand eram copil, ca sa nu spun ca m-au tulburat. Acestea au fost Trei, Doamne, si toti trei! si Noi vrem pamant.
Cine le cunoaste pe acestea doua stie foarte bine despre ce vorbesc. George Cosbuc a fost, si inca mai este prin lucrarile pe care ni le-a lasat mostenire, un scriitor foarte impactant emotional, foarte puternic in ceea ce a scris, netemandu-se de a descrie unele trairi emotionale destul de puternice, cu o amprenta energetica bine cristalizata, as putea sa spun. Si totusi, este un om simplu, ca de la tara, iar lucrarile sale graviteaza in jurul vietii satului. Face parte din categoria poetilor nostri clasici.
Le-a scris cu un talent aparte, special pentru mesajele transmise. O alta poezie impactanta, in stilul lui Trei, Doamne, si toti trei! este si poezia Mama. Este oarecum opusa anterior mentionatei, in care este vorba de un tata care-si pierde cei trei fii in razboiul de independenta, iar in poezia Mama este vorba de pierderea unei mame a fiului sau George, din acelasi motiv. Aceasta si cea din urma poarta motivul gandului mortii, intotdeauna inspaimantator pentru cel ce nu vegheaza. George mai apare si in Trei, Doamne, si toti trei!, dar impreuna cu ceilalti doi frati ai sai, in opozitie cu cele doua surori ale sale din Mama. Interesant ceea ce am remarcat.
Intotdeauna poeziile sale au fost in relatie cu trairile sale cele mai profunde, atat in legatura cu chemarile sale launtrice cat si in relatie cu fiintele dragi din viata sa. Cele trei poeme pe care le mentionam sunt repere pentru viata sa de familie dar si in relatie cu neamul romanesc si dramale traite pe aceste meleaguri carpatine.
Coșbuc tânăr
Viata la sat, la tara, pentru Cosbuc, asa cum a fost descrisa in poemele sale, este o viata de simplitate traita alaturi de natura, de linistea rurala insa tulburata de napraznica istorie si de imperiile ce cautau mereu sa ne cotropeasca. Dar pentru ce? Pentru resurse? Pentru pamant? Insa si Noi vrem pamant! nu numai ei. In plus, noi suntem vesnic profund recunoscatori pamantului pentru viata bogata si invataturile pe care ni le-a adus.
Dar sa stiti ca Romania Eterna, imi permit astfel sa scriu capitalizat, o gasim la sat, nu la oras. Desi orasul este o cetate cu multe functii (economice, politico-diplomatice, militare etc.), mai este si un centru cultural, sau cel putin asa ar trebui sa fie, unde se intalnesc minti luminate de la sat pentru a se califica si a deveni elitele de baza ale tarii. Prin acestea tara va merge mai departe. Insa, astazi orasul nu mai este ceea ce a fost. Culturalitatea sa a decazut aproape in totalitate. Exploatarea omului de catre om si interesul propriu egoist domnesc aici incontestabil.
Una dintre aceste minti a fost si George Cosbuc. Dar sa lasam pe domnia sa sa ne conduca in timp prin cele mai importante aspecte ale vietii sale, de la inceputuri pana… vom vedea.
Debutul literar
Despre inceputurile sale literare insusi George Coșbuc marturiseste:
Cea dintai poezie am publicat-o la varsta de 15 ani intr-o foaie pedagogica din Ardeal. N-o mai am si nici nu stiu ce era, insa imi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de incercari prin toate foile ardelenesti.
Referirea este facuta la revista de informare pedagogica si literara Scoala Practica, redactata de pedagogul Vasile Petri, in care, „student” in clasa a VII-a liceala, George Cosbuc trimite spre publicare in primavara anului 1883 o traducere. Primele incercari de versificatie, cu solide studii umaniste de limba latina si greaca, filosofie si istorie filosofica, istoria literaturilor, poetica si prozodie, dateaza din perioada cursurilor Gimnaziului Fundational din Nasaud. Evenimentul principal se produce in toamna anului 1880, cand gimnazistul este primit ca membru al Societatii de lectura a elevilor Virtus Romana Rediviva:
Intaiele incurajari mi le-au dat profesorii mei de liceu care in vederea talentului meu literar ma scuteau de studiile stiintifice…
Incepand din octombrie 1882, membrii societatii elevilor gimnazisti din Nasaud redacteaza publicatia liceului, Muza Someseana, un caiet manuscris, in care elevii publicau texte originale, traduceri si observatii critice. Aici vor aparea primele poezii ale elevului George Cosbuc, altele urmand a fi citite de autor in sedintele societatii, in total peste cincizeci de poezii „dintre cele 160 scrise pe cand era elev in clasa a sasea”. La 20 decembrie 1883 Societatea de lectura Virtus Romana Rediviva il alege ca presedinte. Mai tarziu, in numarul 47 din 18-30 noiembrie 1884, revista Familia din Oradea ii publica poezia As vrea sa fiu, semnata tot cu pseudonimul C. Boscu, purtand indicatia „dupa Petöfi”.
Debutul publicistic propriu-zis se produce tot in 1884, cand revista Tribuna din Sibiu ii publica sub pseudonimul C. Boscu (anagrama numelui Cosbuc), snoava versificata Filosofii si plugarii. Prezentata sub forma de foileton, aceasta snoava (are peste 350 de randuri) apare in trei numere consecutive ale revistei sibiene (nr. 183-190 din 5-17 decembrie – 8-28 decembrie 1884). George Cosbuc transmisese vasta compozitie din Cluj, unde se inscrisese la Facultatea de Litere si Filosofie. Ioan Slavici, conducatorul Tribunei, isi va reaminti mai tarziu acest debut:
Intr-una din zile am primit la redactiune, pentru foita Tribunei, un manuscript, curat si citet, o snoava versificata. Autorul se subscria Boscu si plicul fusese-n Cluj pus la posta. Mi se parea lucru invederat, ca acel Boscu e-ncepator, student la universitatea din Cluj si ma bucuram, caci n-o fi, poate, adevarat ca ziua buna de dimineata se cunoaste, dar nu mai incape nici o indoiala, ca cei in adevar alesi chiar de la inceputul lucrarii lor isi dau destoiniciile pe fata. Mi-a placut snoava, am publicat-o si mi-am aprins paie-n cap.
Debutul editorial are loc prin aparitia la Sibiu, in Biblioteca poporala a Tribunei, a cinci brosuri: Blastam de mama, Legenda poporala din jurul Nasaudului si Pe pamantul turcului (1885), Fata craiului din cetini, Draga mamei (1886) si Fulger. Poveste in versuri (1887).
Credincios publicatiei in care si-a facut adevaratul debut literar, Cosbuc va ramane colaborator asiduu al Tribunei multi ani, chiar si dupa ce se va stabili in Bucuresti.
Gazetar in Sibiu
In august 1887, George Cosbuc ajunge la Sibiu, unde va ramane pana in 1889. Ioan Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: „De vreo doua saptamani avem aici pe Cosbuc, un admirabil baiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Miscarea literara de la Tribuna a dus la cristalizarea pozitiei lui George Cosbuc fata de literatura, in directia interesului catre folclor, ca baza a literaturii culte si catre limbajul popular, orientata, in esenta spre idealul restabilirii unitatii culturale a poporului roman.
Timpul petrecut in Sibiu s-a dovedit a fi cel mai rodnic din activitatea sa. Munca in redactia Tribunei, alaturi de Ioan Slavici, Ioan Bechnitz, Septimiu Albini, toti oameni cu o serioasa cultura inaintata, a insemnat o adevarata scoala literara.
Coșbuc și Caragiale
Gheorghe Cosbuc, inzestrat din belsug de catre firea cea darnica, s-ar fi ridicat in toate imprejurarile deasupra contemporanilor sai, n-ar fi iesit ceea ce a fost daca nu si-ar fi croit lucrarea vietii in mijlocul acestor oameni cu cultura generala, care toti erau scriitori…
Anii petrecuti in redactia Tribunei sibiene (1887 – 1889) vor culmina cu aparitia poemului Nunta Zamfirei, un poem – spectacol admirabil, care a impresionat chiar si pe olimpianul Titu Maiorescu. Cu Nunta Zamfirei, George Cosbuc s-a impus definitiv in atentia cititorilor si a criticilor de peste munti, fapt care i-a creat aureola de mare poet. Si tot cu ea s-a impus mai intai si la Bucuresti, dupa ce fusese publicata in Convorbiri literare, in martie 1890.
La 1893, cand am publicat «Balade si idile» eram cunoscut în Tara Romaneasca numai dupa un ciclu de poeme cu subiecte luate din povestile poporului si sa le leg astfel ca sa le dau unitate si extensiune de epopee. Nunta Zamfirei este un episod din aceasta epopee.
Inainte de a fi publicata in Convorbiri literare, Nunta Zamfirei fusese citita de Cosbuc, la 4 februarie 1890, la sedinta Junimii, in Bucuresti. In jurnalul sau Maiorescu va nota: „Cosbuc, cu eminenta sa poezie Nunta Zamfirei”. Pana la aparitia poeziei Noi vrem pamant! (1894), Nunta Zamfirei avea sa ramana cea mai cunoscuta si mai apreciata scriere a lui George Cosbuc.
Poemul a fost elaborat in decursul a 5 ani. Prima versiune, datand din 1884, ultima perioada a studiilor gimnaziale din Nasaud, a fost publicata pentru prima oara in Tribuna, Sibiu, la 24 martie 1889, si il consacra definitiv pe autor ca poet de real talent. Aceasta va constitui si varianta citita la Junimea spre sfarsitul lui ianuarie 1890. Versiunea reprodusa in Convorbiri literare, Bucuresti, nr. 12, 1 martie 1890, va cunoaste o forma mai accentuata decat cea din Tribuna si mai apropiata de cea pe care poetul o va publica in toate edițiile antume ale volumului Balade si idile.
Poetul insusi va vorbi despre perioada petrecuta la Sibiu ca despre „cei mai rodnici” ani ai sai. Acum isi orienteaza scrisul spre idila si trece treptat de la simple versificari pe teme folclorice la creatii originale. In paginile Tribunei i se tiparesc numeroase poezii, semnate sau nesemnate, printre care unele dintre cele mai izbutite creatii ale sale: Nunta Zamfirei, Manioasa, Numai una, Fata morarului, Craiasa zanelor, o parte din Anacreonticele sale, publicate cu mici modificari in ciclul Cantece la sfarsitul volumului Balade si idile din 1893. Spre anul 1889, Tribuna incepe sa lucreze in pierdere, situatia ducand la desfiintarea unor posturi, printre care si pe cel al lui Cosbuc. La insistentele lui Ioan Slavici, Titu Maiorescu il cheama la Bucuresti, unde soseste pe la mijlocul lunii decembrie 1889 si i se ofera un post de „desemnator ajutor” la Ministerul Cultelor si Instructiunii Publice.
Satul Hordou
La Bucuresti
In anul 1893, apare volumul Balade si idile (258 de pagini), editat de Socec. O prima varianta a acestui volum este gata de tipar la Editura Librariei Socec din primavara anului 1892. In 1893, volumul Balade si idile a aparut in luna iunie, aparitia fiindu-i mentionata in Romanul literar (nr. 19 din 13 iunie) si in Moftul roman (2 iunie 1893), care anunta evenimentul intr-o nota nesemnata, pusa in seama lui Caragiale:
Pe campul vast al publicisticii romane, pe care creste atata spanac des si abundent, a aparut in sfarsit zilele acestea si un copac si e asa de mandru si asa de puternic, ca mii si mii de recolte de buruieni se vor perinda si el va sta tot mereu in picioare, tot mai sanatos si mai trainic, infruntand gustul actual si vremea cu schimbarile ei capricioase si facand din ce in ce mai mult fala limbii noastre romanesti – un volum de Balade si idile de George Cosbuc.
In locul unor texte de intampinare a acestui adevarat eveniment literar, spre sfarsitul lunii august 1893, aparea o brosura (Adevarul asupra poeziilor d-lui Gh. Cosbuc), scoasa la Iasi de Nicolae Lazu, prin care se contesta originalitatea unor poezii din volum. Interventia lui Lazu, grefier judecatoresc la Piatra si fost coleg al lui Eminescu de la Tribunalul Botosani, a starnit un adevarat proces literar pe o durata de aproape zece ani. Dimitrie Evolceanu, printr-o interventie in numele Convorbirilor literare apreciata de insusi Titu Maiorescu, de scriitorii Alexandru Vlahuta si Nicolae Iorga iau, in cele din urma, apararea poetului. Este impresionantă, de asemenea, o apreciere a lui P.P. Negulescu intr-o scrisoare din Berlin adresata lui Titu Maiorescu:
M-a indignat in adevar peste masura infamia scandalului ce se face cu bietul Cosbuc. E un veninos asalt de pigmei in contra unui incontestabil talent literar.
George Coșbuc, casa natală
In anul 1894 editeaza in colaborare cu I. L. Caragiale si Ioan Slavici, revista Vatra. In 1895 s-a casatorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, si, in acelasi an, la Craiova, i s-a nascut unicul fiu, Alexandru.
Pe la sfarsitul lunii martie 1896, dupa ce poetul traise bucuria consacrarii si, in acelasi timp, amarul unor calomnii, i se tipareste la Bucuresti, in Editura Librariei Scoalelor C. Sfetea, volumul de versuri Fire de tort. Autorul isi insoteste cartea si cu cateva note, o exprimare a atitudinii sale fata de acuzatia de plagiat, dar si o dezvaluire a existentei unui proiect de epopee:
De cand am inceput sa scriu, m-a tot framantat ideea sa scriu un ciclu de poeme cu subiectele luate din povestile poporului (si sa leg astfel ca sa le dau unitate si extensiune de epopee, ca si Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger, Fulger, Tulnic si Lioara, Craiul din cetini, Laur bolnav, Patru portarei si altele vreo cateva nepublicate. Am parasit ideea din pricina ca am facut greseala sa incep a scrie poemele in doua feluri de metre – unele in versuri de 14 silabe, altele in versuri de 8 silabe.
In 1896 iese de sub tipar volumul Fire de tort. Se tipareste in traducerea lui Cosbuc Eneida de Vergiliu. Colaboreaza la Povestea vorbei si la Literatura si arta romana (Bucuresti). In 1897, traducerea Eneidei lui Vergiliu primeste premiul Nasturel-Herescu al Academiei Romane. Dupa disparitia Vetrei, Cosbuc preia conducerea revistei Foaia interesanta; va conduce, impreuna cu Vlahuta, revista Semanatorul (2 decembrie 1901 – decembrie 1902), revista capatand ulterior o tot mai accentuata orientare nationalista. In 1902 publica volumul de poezii Ziarul unui pierde-vara, colaboreaza la Romania ilustrata si Universul literar.
La 28 martie 1902 Ministerul Instructiunii Publice si al Cultelor il numeste in postul de sef de birou, creat prin bugetul administratiei Casei Scoalelor. Conduce revista Viata literara, este numit in postul de referendar in Administratia Casei Artelor (1906).
Din 1907 lucreaza intens la traduceri: Georgicele de Vergiliu, Don Carlos de Schiller, Odiseea de Homer; este numit in postul de sef al Biroului de control al activitatii extrascolare (1907). Munca de talmacire in romaneste a capodoperei lui Dante, Divina Comedie, il absoarbe in intregime.
Publica in Luceafarul, Romanul si Flacara. Alaturi de Al. Vlahuta si M. Sadoveanu, Cosbuc indruma si organizeaza conferintele satesti.
La Academia Romana
In sedinta din 13-26 mai 1916, sub presedintia lui Iacob Negruzzi, sectiunea literara a Academiei Romane hotaraste cu 4 voturi din 6, sa-l propuna pe George Cosbuc membru titular al Academiei. La 20 mai-2 iunie plenul academic, prezidat de Barbu Stefanescu Delavrancea, alege ca membru activ pe poetul George Cosbuc. Vorbind in numele sectiei literare, Duiliu Zamfirescu spunea in raportul sau:
Reputatia sa literara e asa de intinsa, incat numele sau a devenit popular in toate tarile locuite de Romani. Primindu-l in mijlocul nostru consfintim ceea ce opinia publica a hotarat de mult. Domnul Cosbuc a dat poporului roman, in mai putin de 25 de ani, o cantitate de munca literara atat de considerabila, incat numai pentru aceasta s-ar cuveni sa-i deschidem usile amandoua pentru a-l primi intre noi. Dar calitatea lucrarilor sale intrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevarate poezii si sunt originale.
Sunt amintite volumele Balade si idile, Fire de tort, traducerile:
Din punct de vedere clasic – prin urmare esentialmente academic – Eneida si Bucolicele lui Vergiliu sunt monumente; Odiseea, tradusa in strofe endecasilabice rimate, reprezinta o sfortare intelectuala de necrezut; in fine, Divina Comedie este cea mai perfecta versiune a acestei celebre poeme.
Prima sedinta la care Cosbuc isi face aparitia e cea din 27 mai-9 iunie 1916. La intrarea sub cupola e primit cu aplauze si salutat de presedintele Constantin Istrati:
V-ati scoborat prin vointa voastra la Bucuresti, intre noi, de pe inaltimile frumoase si romanesti ale plaiurilor de la Nasaud. Acum, prin munca voastra, va ridicati la punctul cel mai inalt pe care poate sa vi-l prezinte cultura romana, ocupand un scaun in mijlocul nostru. Bun venit noului si distinsului nostru coleg George Cosbuc. Aplauzele cu care ati fost primit v-au aratat, domnule coleg, bucuria pe care o are aceasta institutiune de a va numara printre membrii ei.
Raspunsul poetului:
Iti multumesc intai de toate d-tale, Domnule Presedinte, pentru frumoasele cuvinte – mai frumoase, poate, decat le merit, – cu care ai avut bunavointa sa ma saluti si prin ele sa ma iei oarecum de mana, ca sa ma pui la rand pe brazda Academiei. Aceste cuvinte sunt pentru mine ca o punere de maini pe capul meu, ca sa scoboare asupra mea harul acelui spirit, care lumineaza si conduce opera Academiei… Va multumesc si dvs., d-lor Membri, ca m-ati gasit vrednic sa fiu partas in mijlocul d-voastra, ca sa fiu si eu o particica de suflet in sufletul cel mare al Academiei.
Din ziarele care mentionau evenimentul, Gazeta Transilvaniei, nr. 115, mai 1916, scrie urmatoarele despre drumul lui Cosbuc din Hordou la Academie:
…cu atat mai anevoios, cu cat poetul taranimii nu era uns cu nici un soi de alifie ciocoiasca si constiinta superioritatii lui il oprea de a-si face drum cu coatele, cand era in drept sa astepte sa i se deschida cararea de la sine.
Si pleaca Cosbuc de printre noi, dar..?
La 24 februarie 1918, apare in revista Scena din Bucuresti ultima poezie a lui George Cosbuc, Vulturul.
„La 9 mai 1918, poetul George Cosbuc moare la București. Tara pierde un mare poet, in sufletul caruia s-au reflectat toate aspiratiile neamului nostru…” spunea Gheorghe Bogdan-Duica la inmormantarea marelui poet. La moartea lui Cosbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult ca „poezia lui Cosbuc este de o virtuozitate extraordinara”, publica un necrolog pe care-l incheie cu urmatoarele cuvinte:
Cel ce a cantat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei pana la dorobantii din 77, moare fara a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfantul drapel al tarii. Sa lasam ca asupra fruntii lui palide, acum linistite, sa cada o umbra mangaietoare a departatului tricolor nevazut.
In ziarul Lumina, din Bucuresti, Liviu Rebreanu publica, la 14 mai 1918, articolul George Cosbuc, afirmand printre altele:
Cosbuc e primul poet pe care-l da Ardealul literaturii romanesti. Ardelean a ramas toata viata. Pana si in graiul viu pastrase o nota ardeleneasca, particulara, care ii sedea bine. Aici in tara dragostea lui a fost pentru cele sase milioane de tarani. Simtea o fraternitate profunda cu dansii… A rasarit deodata, fara sa-l stie nimeni, fara sa faca ucenicia cafenelelor si bisericutelor bucurestene. Si a biruit impotriva tuturor celor scufundati in inimatii si neputinte. A adus lumina, sanatate, voiosie. Scrisul lui Cosbuc traieste si va trai cat va trai neamul romanesc.
Venind de departe cu zborul intins S-oprise deasupra Ceahlaului nins, S-apoi din rotiri tot mai stramte-n cuprins Cazu, ca sa prinda vro prada, Cum uneori parca vezi fulgerul stins.
Pe cand nici nu-ncepe sa cada. Eu nu stiu, fui vesel ori trist in acel Ocol ce-l facui impreuna cu el, Ca-ntai imi paruse ca-i vis si ma-nsel Dar bine venitu-mi-a-n minte Vulturul vazut in rotire la fel Cu ani de viata ‘nainte.
Un pisc singuratic al muntelui plin De colturi de stanca, cu zborul sau lin Acela-l rotea prin vazduhul senin In sute de cercuri egale, Si-n fiece zi si tot timpul vecin Umbririlor noptii din vale.
Pastorii spuneau ca pazeste pe-ai lui, Ca-n rece cuib scoate parechea sa pui Si hrana-i ducea ori pe-aceea ce nu-i La staul pe-amurg, din mioare, Ori cerbi sugatori ce se culca satui Sub brazii ce-acopar izvoare.
Si parc-as vorbi ca de lucruri de ieri, Ce drag imi era nesatulei vederi! Cand singur in largul inaltei taceri Brazda cu rotirea sa golul; Si-uimit cum de-a lungul atatora seri Eu stam urmarindu-i ocolul.
Dar groaznic venit-a-ntr-o zi, din apus O noapte cu-atata-ntuneric c-a pus In minte-ne stavili putintii de-adus Aminte ce-i timpul si locul, Si-urlau in cumplita cadere de sus De-a valma si apa si focul.
Ci-ncet se facu si-o lumina ca-n zori, Iar ziua, ce prinsa de-ai spaimei fiori S-ascunse pitita-ntre ceruri si nori, Se-ntoarse si soare fu iara, Si-apusu-i starnit-a minuni de culori, Cum nu mai fu-n lume vro seara!
Iar sufletu-n noi ce si-acum tremura, De farmec cuprins, ca pierdut se mira! Dar unde-o fi piscul? Caci nu mai era Si-n locul lui gol si lumina Vulturul, el insa si-acu-nconjura O stanca trasnita-n ruina.
Deodata cu tipet se-ntoarse ‘napoi, Ca unul ce-si schimba gandirea, si-apoi Spre vai, si departe, cu zborul greoi Incet ni se stinse vederii. De-atunci nu-l vazura nici altii, nici noi Rotind in luminile serii.
Sa-l comemoram pe Cosbuc
In toate scolile din Bistrita-Nasaud, se va sarbatori miercuri, 9 mai, Ziua Cosbuc, pentru a se marca implinirea a 100 de ani de la moartea poetului.
Astfel, intre orele 10:50 si 11:10 se va organiza un careu festiv in fiecare scoala din Bistrita-Nasaud, va fi facuta o prezentare generala a lui George Cosbuc, va fi lansata brosura „Sunt suflet in sufletul neamului meu”, va avea loc un moment artistic din poezia lui Cosbuc si se va citi o strofa tradusa in mai multe limbi.
Consiliul Judetean Bistrita-Nasaud, prin institutiile de cultura din subordine, Inspectoratul Scolar Judetean dar si primaria comunei Cosbuc organizeaza, in 9 mai, o serie de manifestari menite sa marcheze, in Anul Centenarului Marii Unirii, implinirea a 100 de ani de la moartea „poetului taranimii”, George Cosbuc.
Evenimentele includ si dezvelirea unui bust al poetului, Te Deum cu participarea IPS Arhiepiscop si Mitropolit Andrei, lansari de carte, spectacole, redeschiderea podului din lemn peste raul Salauta din satul natal al poetului, dar si proiectia filmului „Mari clasici: George Cosbuc”.
Surse:
Eugen Lovinescu, Critice, vol. III, Bucuresti, Ancora, 1915.
Vladimir Streinu, Clasicii nostri, Bucuresti, Casa scoalelor, 1943 (reeditat in 2002).
Dumitru Micu, George Cosbuc, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966.
Octav Sulutiu, Introducere in poezia lui George Cosbuc, Bucuresti, Editura Minerva, 1970.
Petru Poanta, Poezia lui George Cosbuc, Cluj, Editura Dacia, 1976 (reeditat în 2004).
G. Cosbuc interpretat de…, selectie de Maria Cordoneanu, Bucuresti, Editura Eminescu, 1982.
Lucian Valea, Pe urmele lui George Cosbuc, Bucuresti, Editura Sport-Turism, 1986.
Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dictionarul scriitorilor romani, vol. I, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1995.
Gavril Scridon, Viata lui George Cosbuc, Cluj, Centrul de Studii Transilvane, 2003.
Radu Dragulescu, George Cosbuc – Mitopoetica, Cluj, Casa Cartii de Stiinta, 2005.
Radu Dragulescu, George Cosbuc – Din Paradis catre Infern, Sibiu, ULBS, 2004.
Radu Dragulescu, Limbaj si poezie in opera lui George Cosbuc, Sibiu, ULBS, 2004.
Dumitru Munteanu, George Cosbuc – Dincolo de cuvinte, volumul I, Anii de ucenicie, Editura George Coșbuc, Bistrița, 2008.
Dumitru Munteanu, George Cosbuc -Dincolo de cuvinte, volumul II, Junetea poetica (integrala poeziei de tinerete), Editura George Cosbuc, Bistrita, 2008.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/05/10365792_796733563692273_8120981948892046448_n.jpg344530Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2018-05-08 20:45:162024-08-12 17:28:19100 de ani de la moartea lui George Cosbuc
[vc_section][vc_row][vc_column][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Români, ni se joacă o farsă!” font_container=”tag:h2|font_size:30px|text_align:center|line_height:2.5em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/04/hora_din_rusca.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/04/hora_din_rusca.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][vc_column_text css=”.vc_custom_1523100484956{margin-bottom: 0px !important;}”]Am întâlnit o persoană care ne-a spus într-o conversație că noi, românii, suntem de vreo 100 de ani pe aici. Cu alte cuvinte, avem o istorie, un trecut chiar mai scurt ca durată decât statul antropo-fabricat al S. U. A., creat pe baza crimelor realizate împotriva popoarelor native ale continentului american de nord și pe revoluția industrială a monoteismului de piață, cu alte cuvinte un stat artificial creat. Dar în fine, câtă idioțenie să ai ca să spui o asemenea prostie despre proprii tăi frați, despre tine, ca român, chiar? Pe ce se bazează aceste persoane care vorbesc astfel? Pe ce dovezi, pe ce documente, pe ce fapte istorice? Însuși Eminescu a trăit acum o sută și câțiva zeci de ani. El nu era român? De fapt s-a referit la centenarul Marii Uniri după urma căruia figurăm în lume cu denumirea de România. Fals. România s-a numit și la 1859, când Măria sa Vodă Cuza ne-a spus: „Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie!”. România s-a numit chiar de pe vremea lui Carol cel Mare, acum mai bine de 1000 de ani, prin secolul IX sau X. Însuși marele rege al francilor a numit aceste ținuturi cu numele de România sau Rumunia. Sunt documente. Căutați-le!
Vreau să vă spun ceva. Acest articol îl scriu pentru a ne atrage o mare atenție.
Există o tendință ce ni se impune de câteva sute de ani de a ne convinge că suntem un popor fără istorie, fără trecut, fără valori, care posedă în geneticul său aspecte inferioare ca ale acelor sălbatici din triburi îndepărtate ale lumii, că suntem țigani (romales, romani, rromi, romi etc. – doar un joc de cuvinte care nu are de-a face cu nici una dintre aceste două etnii), că suntem delăsători și în stare de nimic etc. Însă toate acestea, de câteva zeci de ani, au prins rădăcini, le-am crezut și ne comportăm ca atare. Ne-am setat astfel. Ne-am complăcut în această mocirlă a falsităților. Ne-am sincer înșelat! Dar nu acestea ne-au cauzat decăderea ci propriile noastre păcate (a se citi defecte psihice).
Motivul real este pentru a ne elimina, nu pentru a ne spune un adevăr despre noi. De altfel, nimic din toate acestea nu sunt reale despre noi. Ori, de secole, de milenii am fost noi aceia care am intervenit întotdeauna atunci când Europa murea, decădea, la fel ca și acum, dar nu mai putem. Suntem prea obosiți după atâtea lovituri mutilante, cauzatoare de moarte. Ceilalți așteaptă de la noi să ne îmbarcăm în trenul revoluțiilor lor crude și sângeroase, când noi suntem un popor profund pașnic, primitor, îngăduitor și care nu am colonializat pe nimeni, nu am cucerit teritorii și nici popoare cu sabia și forța. Îmi aduc aminte că Napoleon al III-lea spunea: „Poporul român nu poate fi guvernat!”, dar de ce am avea nevoie să fim guvernați. Profund încăpățânați? Nu, doar normali, naturali.
O altă afirmație despre noi a fost și este aceea în care ni se induce ideea că suntem o nație de asistați sociali. Imbecilizarea, îndobitocirea prin această afirmație intenționată este pentru a ne inferioriza în așa fel încât să ne facă a accepta orice ni se dă, a fi docili, a asculta de tătuca stăpân, oricare ar fi acela etc. Vă place această idee? V-ar plăcea să vi se impună să fiți imbecili prin lege? Acolo se vrea a se ajunge. Inclusiv așa-zisa islamizare a Europei este din cauza unor nerozii impuse și induse asupra oamenilor din țările europene, care nu rezistă la o analiză logică. Nu există stăpân peste lume, peste oameni, de printre aceia ca și noi, supuși acelorași legi naturale. Să ne aducem aminte că David Rockefeller a murit. Credeți că toți aceștia sunt nemuritori precum ar vrea să pozeze, precum ar vrea să fie? Ce înseamnă nemurirea pentru ei? Mai multe transplanturi de rinichi, ficat sau inimă? Mai mulți hormoni injectați la vârste înaintate ca după 100 de ani să le cedeze inima? Cine le face inima să bată sau să se oprească?
Dar să știți că suntem cei mai normali dintr-o lume anormală. Când toată lumea își varsă cruzimea pe fața Pământului, noi încă refuzăm să o facem. Normalitatea profundă din noi ne face să ne crucim atunci când îi vedem pe alții (celelalte popoare, națiuni) decăzând în așa hal, de un asemenea grad. Ni se par lucruri ciudate. Ni se pare că au luat-o razna și așa este. Încă nu ne-am mankurtizat total. Noi suntem printre puținele cuie, și cel mai puternic, ale normalității înfipt adânc în spatele sincer înșelaților sociopați și psihopați ai globalizării. Cei care se cred universali nu-și suportă proprii părinți și ar vrea să nu-i mai vadă. Nu se suportă pe ei înșiși, vrând cu repeziciune și frenezie să schimbe lumea numai să n-o mai vadă cum se văd pe ei înșiși. Pe lumea aceasta au loc atât oameni care sunt normali și nu au nici o problemă cu ei înșiși dar și cu ceilalți, cât și invers. De ce suntem aici împreună? Luați-o ca pe un exercițiu de îngăduință față de cei bolnavi.
Dar am să vă spun încă un paradox, în legătură cu, de exemplu, atacul împotriva familiei normale, tradiționale. Arhitecții homosexualismului, ai căsătoriilor între persoanele de același sex, și alte deviații grave (cum ar fi căsătoriile dintre oameni și animale, între oameni și obiecte, din câte am mai auzit mai nou căsătoriile dintre oameni în viață și defuncți etc.) sunt și ei oameni de familie, și încă numeroasă, cu mulți descendenți (copii, nepoți etc.) – Rockefeller, Rothschild, Warburg, Morgan etc. Însă vor să schimbe familia în societate, să nu mai existe. Ce îi mână pe ei să facă așa ceva dacă au familie? Asupra căror oameni vor să aplice aceste metode? Asupra noastră, a prostimii de rând. Cât fariseism, nu-i așa? Sau mai bine spus farseism! Și Marx a fost un rabin evreu foarte bogat. Darwin, absolvent la teologie. Despre ce vorbim..?
Așadar, români, să nu mai credeți directivele care vin din afara spațiului Carpato-Danubiano-Pontic, pentru că sunt niște farse crezute de mulți sincer înșelați. Au menirea să își bată joc de noi. Să nu mai punem botul!
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Pace vouă![/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/04/hora_din_rusca.jpg333500Patrickhttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick2018-04-06 16:11:092018-04-07 13:28:06Români, ni se joacă o farsă!
[vc_section][vc_row][vc_column][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Principiile „Nu lăsa nimic în urmă!“” font_container=”tag:h2|font_size:30px|text_align:center|line_height:2.5em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][vc_custom_heading text=”2. Călătorește și campează pe suprafețe durabile” font_container=”tag:h3|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/03/20604373_1886023718391823_1903630668869629964_n.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/03/20604373_1886023718391823_1903630668869629964_n.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][vc_column_text css=”.vc_custom_1653859038493{margin-bottom: 0px !important;}”]Nota introductivă: Prima parte, introducere în toate cele șapte principii, puteți citi aici.
Scopul drumețiilor în natură este să ne deplasăm fără a dăuna locurilor în același timp. Înțelegând cum impactează drumețiile noastre este necesar dacă vrem să îndeplinim acest scop.
Daunele se produc atunci când flora de la suprafață și celelalte comunități de organisme sunt călcate în picioare și nu se mai pot reface. Zona stearpă rezultată duce la eroziunea solului și la dezvoltarea unor drumuri nedorite. Drumețiile în natură pot implica atât deplasările pe trasee cât și în afara traseelor.[/vc_column_text][mk_image src=”https://lnt.org/sites/default/files/Trail.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://lnt.org/sites/default/files/Trail.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][vc_column_text css=”.vc_custom_1653865467720{margin-bottom: 0px !important;}”]
Drumețiile pe trasee
Anumite organisme turistice au construit trasee marcate în zonele cu interes turistic public atât pentru drumețiile oamenilor cât și pentru tranzitul de animale (oi, capre, vaci, cai etc.). Înseși acestea reprezintă un impact asupra terenului însă, reprezintă un răspuns necesar la drumețiile în natură. Partea bună a existenței acestora este faptul că nu mai apar trasee noi prin locuri neaccesate care să cicatrizeze terenurile. Este mai bine să fie un singur traseu bine realizat decât mai multe de precară calitate.
Folosirea traseelor este recomandată ori de câte ori este posibil. De asemenea, este cea mai bună practică să încurajăm turiștii să rămână pe lățimea traseului și nu să o scurteze pe traseele în zig-zag care urcă dealurile.
Turiștii au nevoie să lase spațiu și altor drumeți atunci când își iau pauze pe drum. Principiile de călătorie în afara traseelor trebuiesc practicate atunci când ne hotărâm să părăsim drumul când facem pauze.
(Drumeții din același grup, din când în când, ar trebui să se oprească, să se odihnească și să stea de vorbă. În cazul acesta, să se evite țipatul. Zgomotele ridicate, de obicei, nu sunt binevenite în zonele naturale.)
Drumețiile în afara traseelor
Utilizarea răspândită și impactul zonelor neafectate (în afară de unele zone deșertice sau aride). Toate tipurile de drumeții în care nu se merge pe trasee desemnate special, precum călătoriile în locuri îndepărtate, găsirea locurilor de intimitate și explorările pe lângă zonele de campare, sunt definite ca fiind în afara traseelor. Doi factori principali cresc efectele drumețiilor în afara traseelor asupra locurilor de vizitare: durabilitatea suprafețelor și florei, și frecvența drumețiilor (sau dimensiunea grupului).
Durabilitatea înseamnă capacitatea suprafețelor și florei de a rezista la uzură sau de a rămâne în condiții stabile.
Frecvența drumețiilor și grupurile mari măresc probabilitatea ca o suprafață mare de teren să fie călcată în picioare sau ca o suprafață mică de teren să fie călcată de mai multe ori.
Durabilitatea suprafețelor
Conceptul de durabilitate este unul important pentru toți drumeții care vor să înțeleagă principiile. Următoarele suprafețe naturale răspund în mod diferit la drumețiile în natură:[/vc_column_text][mk_image src=”https://lnt.org/sites/default/files/desert_pavement.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://lnt.org/sites/default/files/desert_pavement.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][vc_column_text css=”.vc_custom_1522615401206{margin-bottom: 0px !important;}”]Piatră, nisip și prundiș:
Aceste suprafețe sunt foarte durabile și pot suporta pășiri asupra lor și gripări în repetate rânduri. (Cu toate acestea, lichenii care cresc pe roci și stânci sunt vulnerabili la gripări repetate).
Zăpadă și gheață:
Efectele călătoriilor pe aceste suprafețe este temporar, fiind o alegere bună pentru drumeții, presupunând că sunt respectate măsurile de bună siguranță, iar stratul de zăpadă este suficient de gros ca să prevină deteriorarea florei.
Vegetație:
Rezistența vegetației la pășiri asupra-și variază. Trebuiesc luate atent decizii când se călătorește prin locuri cu vegetație. Selectați locuri cu vegetație durabilă sau redusă care este ușor de evitat. Iarba uscată tinde să fie rezistentă la călcare. Pajiștile umede și alte locuri cu vegetație fragilă prezintă imediat efectele călcării. Pe unde s-a călcat odată invită noii turiști să meargă pe respectivul drum, iar acest lucru conduce la deraieri nedorite de la traseul normal. Ca și regulă generală, cei care se aventurează pe trasee nemarcate să meargă dispersați ca să evite crearea unor trasee care i-ar încuraja și pe alții să le urmeze. Evitați să mergeți prin locurile cu vegetație pe cât posibil, în special pe pante abrupte, unde se pot vedea amplificat efectele mersului în afara traseelor.
Crusta criptobiotică („crypto” – foarte rar întâlnită la noi, datorită faptului că avem foarte puține medii deșertice – n. tr.):
Crusta criptobiotică, găsită în medii deșertice, este extrem de vulnerabilă la traficul pedestru. Aceasta este formată din mici comunități de organisme care apar ca o crustă negricioasă, neregulată pe suprafața nisipului. Reține umezeala în climatul deșertic și asigură un strat protector care previne eroziunea. Un singur pas poate distruge „crypto”. Este important să se meargă pe trasee deja dezvoltate în aceste locuri. Mersul prin locuri cu „crypto” trebuie făcut numai dacă este absolut necesar. Mergeți pe pietre sau alte suprafețe durabile dacă aveți nevoie să o luați pe nemarcate. Pe suprafețele largi cu „crypto”, asupra cărora daunele sunt de neevitat, cel mai bine este să se meargă pe urmele celui din față pentru ca să nu fie afectată decât cea mai mică suprafață cu crustă, exact regula opusă mersului prin locuri cu vegetație. (Crusta criptobiotică este, de asemenea, extrem de vulnerabilă la drumețiile cu bicicleta montană – mountain-bike).
Bălțile și gropile cu noroi din zonele deșertice:
Apa este o resursă rară și prețioasă pentru toate vietățile din deșert. Este interzis să mergeți prin bălțile din deșert, sau prin gropile cu noroi, deranjând în orice fel suprafețele cu apă. Gropile sunt, de asemenea, domiciliul multor animale mici din deșert.
Campați pe suprafețe durabile
Alegerea unui loc de campare adecvat este probabil cel mai important aspect al impactului scăzut în călătoriile prin locurile naturale. Este necesară folosirea unei bune judecăți și informării, și împlică adesea compromisuri pentru a micșora efectele de tip ecologic și social asupra locurilor. Când se hotărăște unde să se campeze este necesară să se bazeze pe informații despre nivelul și tipul de utilizare a locurilor, fragilitatea florei și solului, probabilitatea perturbării vieții sălbatice, o evaluare a efectelor anterioare și potențialul fiecăruia de a provoca sau de a evita impactul.[/vc_column_text][mk_image src=”https://lnt.org/sites/default/files/durable_surfaces.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://lnt.org/sites/default/files/durable_surfaces.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][vc_column_text css=”.vc_custom_1522615954318{margin-bottom: 0px !important;}”]
Alegerea unui loc de campare în zone foarte utilizate
Evitați camparea foarte aproape de apă sau de traseu. Alegeți, în schimb, un loc care să nu fie vizibil celorlalți. Chiar și în locurile foarte populare sentimentul de solitudine foarte fi îmbunătățit prin ecranarea locului de campare prin alegerea unui sit în-afara-drumului. Camparea departe de marginea apei, de asemenea, permite căi de acces animalelor sălbatice la adăpat. Asigurați-vă că respectați reglementările legate de selecția locurilor de campare. Permiteți-vă îndeajuns timp și energie la sfârșitul zilei ca să vă alegeți locul de campare potrivit. Oboseala, vremea rea și plecările târzii sunt scuze de neacceptat pentru alegerea precară a locurilor de tabără.
În general, este cel mai bine să se campeze în locuri atât de puternic afectate că atenta utilizare ulterioară va cauza nici un impact vizibil. În locurile foarte populare, aceste situri sunt evidente pentru că deja nu mai au vegetație. De asemenea, este posibilă găsirea unui sit care, în mod natural, este lipsit de vegetație, precum locurile cu straturi de rocă sau zonele nisipoase.
În locurile cu impact crescut, corturile, traseele de drumeție și zonele de bucătărie ar trebui să fie concentrate în locurile deja afectate. Scopul este să limităm impactul asupra locurilor care deja arată semne de utilizare și să evităm lărgirea zonei de perturbare. La părăsirea taberei, asigurați-vă că este curată, atrăctivă și primitoare celorlalți turiști care vor urma să campeze acolo.
Camparea în locuri nederanjate
Locurile cel mai puțin vizitate sunt, de obicei, izolate, văd puțini vizitatori și nu prezintă vreun impact evident. Vizitați aceste locuri speciale doar dacă sunteți foarte dedicați și foarte pricepuți în tehnicile „Nu lăsa nimic în urmă!”.
În aceste locuri, cel mai bine este să se pună corturile cu distanță mare între ele. Să se evite tranzitul repetat și mutarea locului de campare în fiecare noapte. Scopul este să micșorăm de câte ori aceste locuri sunt călcate în picioare. La amenajarea taberei, dispersați corturile și locurile de bucătărie pe suprafețe durabile. Purtați încălțări moi și ușoare în jurul taberei. Minimizați activitatea în jurul bucătăriei și a locurilor unde sunt pitite pachetele cu alimente. Suprafețele durabile ale plăcilor mari de stâncă sunt locuri de bucătărie bune. Fiți atenți pe unde vă plimbați pentru a evita zdrobirea vegetației și luați-o prin alte părți pentru a ajunge la apă. Mergeți de cât mai puține ori la apă cărând containere pentru apă. Verificați regulamentele, însă tabăra ar trebui să fie instalată la vreo 70 de pași de adult față de sursa de apă, iar aceasta ca și regulă de bună practică.
Când spargeți tabăra, făceți-vă timp să naturalizați locul. Acoperirea locurilor utilizate cu materiale native (precum acele de pin), măturarea amprentelor și împrăștierea locurilor ierboase cu un băț ajută ca locul de campare să se recupereze și să fie mai puțin evident. Acest efort suplimentar ajută la ascunderea oricărui indiciu asupra locului unde ați campat și va fi mai puțin probabil ca următorii turiști să campeze în același loc. Cu cât mai rar este folosit un loc de campare neafectat cu atât există mai multe șanse ca acesta să rămână neafectat.
Camparea în zone aride
Cele mai potrivite locuri de campare din zonele aride sunt cele pe suprafețe durabile, precum pietre sau prundiș, sau în locuri atât de puternic impactate că folosirea lor ulterioară nu le cauzează nici o deranjare în plus. Locurile afectate anterior sunt evidente deoarece și-au pierdut acoperământul cu vegetație sau solurile pietroase au fost în mod vizibil deranjate. Dacă alegeți astfel de locuri, asigurați-vă că locul vostru este îndeajuns de mare pentru a acomoda întregul grup.
Un teren de camping neafectat, fără dovezi de utilizare anterioară, este adecvat pe terenurile aride, atâta timp cât se află pe o suprafață fără vegetație, foarte rezistentă. Întinderile de pietre, prundiș sau nisip reprezintă o alegere excelentă în acest sens. Niciodată nu ar trebui să fie necesară camparea pe sol criptobiotic, pe insule de vegetație, sau în cadrul oazelor de deșert ori în jurul pârâurilor. Atenție la camparea pe albia nisipoasă a râurilor (secate) sau în zonele susceptibile de inundații!
Locurile de gătit, corturile și rucsacii ar trebui amplasate pe pietre, nisip sau prundiș. Alegeți în mod conștient trasee durabile de mers între părți ale taberei astfel încât să nu se dezvolte trasee de legătură (evident, se poate încălca această regulă în cazuri de maximă urgență – n. tr.). Variați traseele pentru că scopul este să minimizați de câte ori se calcă sau se compactează pe anumite părți ale taberei. Limitați-vă sejurul la cel mult două nopți (la noi, la români, este obiceiul de a instala tabere de lungă durată – luni de zile – astfel că, ideal ar fi să se mute frecvent locul de tabără pentru a se respecta regulile și principiile „Nu lăsa nimic înurmă!”).
Nu ștergeți niciodată și nu curățați locurile de resturi organice, precum frunzele, și reduceți întotdeauna mișcarea din loc a pietrelor și prundișului. Resturile organice ajută la amortizarea forțelor călcării, limitează compactarea solurilor, eliberează nutrienții din plante și reduc puterea erozivă a precipitațiilor. Deranjarea pietrelor acoperite cu licheni și a rocilor smălțuite, cunoscute sub denumirea de pavaj al deșertului, poate lăsa un impact vizibil pentru sute de ani. Odată deranjate, aceste roci sunt dificil de înlocuit, iar lichenii și smalțurile nu vor crește la loc în timpul vieții noastre.
Camparea pe coridoarele fluviale
Coridoarele râurilor sunt acele benzi înguste de pământ și apă, cu puțin spațiu pentru a dispersa activitățile umane. În cadrul acestor locuri, oricum locurile de campare sunt semnalizate. Este cel mai bine a se campa pe plaje, bancuri de nisip, sau în locuri fără vegetație dincolo de nivelul apelor.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/03/20604373_1886023718391823_1903630668869629964_n.jpg640960Patrickhttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick2018-04-01 22:53:002022-05-30 02:04:31Etică în Aer Liber – (2) Călătorește și campează pe suprafețe durabile
[vc_section][vc_row][vc_column][mk_padding_divider size=”30″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/03/tarani-romani_8d16e8e6bcbdb5.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/03/tarani-romani_8d16e8e6bcbdb5.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Cine sunt dușmanii României?” font_container=”tag:h2|font_size:30px|text_align:center|line_height:2.5em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1522172643221{margin-bottom: 0px !important;}”]Ne aflăm în prag de Centenar. Se vor împlini 100 de ani de la Marea Unire a Principatelor Române, însă deja se împlinesc astăzi 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu Patria Mumă, acest eveniment având loc la 27 martie 1918. Prietenii noștri de la Cunoastelumea.ro deja comemorează evenimentul cu acest articol pe site-ul lor.
Basarabia, ne spune istoricul militar col. Mircea Dogaru, a avut o istorie dramatică destul de îndelungată. În primul rând, așa cum documentele o demonstrează, Țara Moldovei a fost de patru ori mai mare decât este astăzi. Basarabia a fost o parte, și ultima anexată de către Imperiul Țarist în 1812, din marea Țară a Moldovei. Iar pierderile de teritorii din Țara Moldovei au început în 1740 culminându-se în 1812. În trei rânduri am pierdut aceste teritorii și s-au pus în aplicare deznaționalizarea prin slavizare, născându-se astfel noi dialecte ale limbii ruse stâlcită. Aș putea să spun că inițiatorii acestor deznaționalizări s-au întors împotriva propriei lor limbi, atunci când cei care au învățat-o cu forța, au stâlcit-o în ceea ce este azi, de exemplu, dialectul ucrainean.
Astfel că, domnul Dogaru spune așa, cu privire la istoria deznaționalizărilor europene, lupte de dușmănie a europenilor împotriva europenilor, exact unde trebuie să privim ca să înțelegem cine sunt dușmanii României:
„În ceea ce ne priveşte, nu numai vechiului centru răsăritean, care şi-a intensificat eforturile de manipulare imagologică şi psihologică pe linia creării de „naţiuni culturale” din trupul nostru etnic, dar şi Occidentului i-a plăcut ideea. Pentru ca astfel ultimii ROMANI supravieţuitori prin secole – ROMÂNII, urmaşii şi moştenitorii direcţi ai celor ce au construit cândva Europa unită, să nu mai fie invitaţi să intre în casa comună numită Europa, care le aparţinea de drept şi asupra căreia puteau emite pretenţii, lăsându-i fără argumente pe urmaşii barbarilor, invadatori, erijaţi în stăpâni cu 1.500 de ani în urmă.”
Așadar, istoria luptelor împotriva neamurilor trebuie căutată cândva la începutul formării Imperiului Roman, imperiu fondat de tracul Enea. De altfel, toată această uniune europeană de atunci a fost una de sorginte tracă, cu contribuția celților din vestul Europei. Nu a existat o etnie romană, iar calificativul de roman era un titlu cetățenesc și atât, însă cu greutate: însemna cetățean liber cu dreptul de a purta armă. Și pe atunci au existat dușmani ai Unirii. Aceștia urau ideea de Unire și iubeau ideea dezbinării. Mai țineți minte? Divide et Impera. În momentul în care Imperiul Roman și-a atribuit ca motto această expresie, și-a început decăderea.
Apoi au fost cazurile atacurilor hoardelor barbare, migratoare, după cum o numește istoria. Astfel că tracii, în speță dacii, geții, carpii, apulii etc., par a fi dispărut din istorie, în acest context. Greșit. Ei nu au dispărut, ci au fost foarte activi reconfigurându-se, cu ajutorul lor, fizionomia Europei. Domițian, Galeriu, Regalian, sunt doar câteva dintre numele acestora care au urmat ibericului Traian la conducerea Imperiului. Ce rol au avut aceștia în Imperiu? Domițian, în pofida cruzimii sale față de senatori, a favorizat răspândirea învățăturilor creștine în cadrul Imperiului. Galeriu, de origine dacă, cu o activitate contrară lui Domițian în ceea ce privește pe creștini, devenit oarecum unul dintre prigonitorii lor, a vrut să schimbe denumirea în Imperiul Dac, iar printre altele a luptat împotriva dinastiei Sassanide a Perșilor. Iar Regalian, un alt imperator de origine dacă, mai precis iliră, luptă împotriva sarmaților ce amenințau provinciile de est și integritatea unor triburi germanice din sudul a ceea ce este Germania astăzi. Toate aceste lupte interne, între neamurile Europei, au dus la destrămarea mai târziu a Imperiului Roman de Apus.
Astfel că la 476, Roma a fost cucerită de către căpetenia longobardă, Odoacru. Atunci a început ceea ce putem numi Imperiul Roman de Națiune Germană.
Istoria se repetă, să știți. Astfel că azi avem Uniunea Euro-Germană (un fel de stat european federal însă nefondat legal) și nu Uniunea Europeană așa cum credem, deși încă poartă această denumire. Constituția acesteia a fost respinsă de cele mai multe state membre în 2004. Astfel că nu avem Uniune Europeană, având în vedere cerințele din respectiva constituție. Cine dușmănește pe cine? Cine este în spatele așa-zisei politici mondiale? Se pare că politicienii din diferitele structuri se mișcă pentru a forma diverse alte structuri prin renunțarea la suveranitatea celor anteriori.
După căderea Imperiului Roman clasic, istoria a înregistrat multe evenimente care și ele au configurat și desfigurat fizionomia Europei.
Dar Europa a fost primul continent creștinat. Ori acest lucru nu plăcea multor structuri politico-religioase ale vremurilor. Din primele trei secole ale existenței acestor învățături ele au și început a fi denaturate, adulterate. Multe dintre grupările mistice creștine, realmente esoterice, au fost rând pe rând eliminate, unele dintre ele înlocuite cu diverse imposturi care le-au luat numele (a se vedea templierii, masonii etc.). În fine. Ideea era că aceste învățături au fost cele care au unit oamenii în cuget și simțiri. Ideea creștină este ideea iubirii familiale. Tu ești fratele meu căruia dau toată dragostea mea, ar fi motto-ul, chiar dacă acest frate se comportă ca un dușman.
Dușmănia este însuși blestemul dezbinării, atribuit pe nedrept tracilor, vechilor popoare ale Europei. Ei nu au dușmănit pe nimeni, ci doar nu au fost uniți. Ei interveneau numai atunci când Europa era la ananghie de a fi distrusă de către triburile ce o compuneau.
Dar să vedem ce spune Mircea Eliade despre îndelungata istorie a românilor. Iată câteva extrase:
„Noi, ROMÂNII, nu avem niciun motiv să idolatrizăm Istoria. Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte.”
„De ce am idolatriza, noi, românii, Istoria ? Descindem dintr-unul din neamurile cele mai numeroase din lume și praful s-a ales de el; nici măcar limba nu i se mai cunoaște.”
„Ca să supraviețuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri să cucerească pământul”.
„Nicolae Iorga spunea că nenorocul ni se trage de la Alexandru Machedon: în loc să-și ridice privirile spre miază-noapte și să unească toate neamurile tracice într-un mare imperiu, Alexandru s-a lăsat atras în orbita civilizației mediteraneene și, ajuns la culmea puterii, s-a îndreptat spre Asia”.
„Cu o mie de ani în urmă, a avut loc ceea ce putem numi pe drept cuvânt o catastrofă de incalculabile consecințe pentru istoria românilor: slavii au ocupat Peninsula Balcanică și s-au întins până la Adriatica”.
„Istoria neamului românesc e alcătuită din atâta sânge și atâta nenoroc datorită în primul rând incapacității Occidentului de a vedea dincotro vine primejdia. Pe noi, timp de cinci secole, ne-a scos din istorie victoria Imperiului Otoman; și această victorie se datorează neputinței occidentalilor de a se uni împotriva unui dușman comun.”
„În timpul acesta, la o mie-două de kilometri spre Apus, se înălțau catedralele, se îmbogățeau castelele, se înfrumusețau mănăstirile și oamenii aveau prilejul, măcar la răstimpuri, să citească pe sfinți, pe teologi și pe poeți, să înțeleagă că sunt oameni și să se bucure că trăiesc omenește – iar nu ca fiarele sălbatice, prin munți, prin păduri, ca strămoșii noștri, care nu aveau altă vină decât aceea de a se fi născut în calea răutăților.”
„Românii nu au sabotat istoria. Au înfruntat-o și i-au rezistat din toate puterile lor”.
Așadar cine sunt dușmanii României? S-ar putea spune despre trădările din interior? Au fost acestea cauzele reale ale catastrofelor istorice prin care am trecut, sau am fost jucați în anumite loterii precum cele de la Yalta și Malta?
Acum ceva timp s-a scris acest articol despre marele geograf francez Emmanuel de Martonne (1873 – 1955), contemporan cu Simion Mehedinți, care spunea că nu ne înțelegea mania de a ne lăuda ca fiind urmași ai coloniștilor romani, a propos de acel cântec ce astăzi ne este imn național, Deșteaptă-te române. Acesta mai spunea că în Dacia nu au venit romani şi nici măcar italici, ci legiuni de mercenari recrutaţi din provinciile estice ale imperiului; chiar şi administraţia introdusă de cuceritori avea aceeaşi obârşie. De asemenea, ne relatează că pe chipul moţilor, al ţăranilor din regiunea Haţegului şi Făgăraşului, al maramureşenilor şi bucovinenilor, vom recunoaşte figurile dacilor sculptaţi pe Columna de la Roma. Și mai spune: „Voi, românii, sunteţi daci. Pe aceştia ar trebui românii să-i cunoască mai bine şi să se laude cu ei, pentru că acest popor a avut o cultură spirituală şi morală înaltă.”
Avem, deci, și prieteni. Dar știți ce ne spun prietenii noștri? TOȚI, dar TOȚI! „Luați-vă locul de drept în lume și în istorie, în Europa! Europa este a voastră! Voi ați făcut-o!” Și au dreptate. Avem nevoie să lăsăm la o parte slăbiciunile și subestimările obraznice. Nu că avem dreptul, ci avem responsabilitatea să acționăm, altfel suntem vinovați până la căință pentru delăsările noastre, pentru că lăsăm ca alții să distrugă moștenirea noastră, pământul. Blajinii trebuie să se ridice!
În fine.. în încheiere aș vrea să citez din Engels, ce spunea despre poporul român, în ianuarie 1848:
„Românii sunt un popor fără istorie… destinați să piară în furtuna revoluției mondiale. Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluției și vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor național, la fel cum propria lor existență, în general, reprezintă prin ea însăși un protest contra unei mărețe revoluții istorice. Dispariția lor de pe fața pământului va fi un pas înainte.”
Un pas înainte spre ce? Spre noua ordine comunistă mondială… Aici ne despărțim! Dușmanii României sunt toți aceia care propovăduiesc astfel de idei, chiar și dintre ai noștri.
Dar mai vreau să spun că lumea nu are nici o problemă și nu are nevoie de revoluții. Cei care fac revoluții sângeroase nu sunt din popor. Ei sunt niște agenți instigatori, provocatori, deranjați sufletește care nu au liniște și vor să distrugă tot ceea ce are iz de suveranitate în această lume. Omul suveran este un om proprietar liber să creeze. Ei, din spatele revoluției industriale și a celorlalte revoluții politruce sunt deranjați profund, până la cote paroxistice de tot omul liber și creator, și vor să-l detroneze din această lume. Toți aceștia luptă în numele muncitorilor săraci, însă ei nu sunt nici muncitori, nici săraci, sau în numele femeilor (chipurile, asuprite) dar ei sunt bărbați, sau în numele celor asupriți de către monarhii uzurpatori, însă ei i-au ridicat și finanțat pe majoritatea monarhilor din Europa din ultimii 500 de ani. Ei sunt creatori de probleme într-o lume fără probleme. Cum spunea un bun prieten, ne naștem liberi și intrăm într-o mare manipulare…[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]
[vc_section][vc_row][vc_column][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”De ce avem nevoie de cultură?” font_container=”tag:h2|font_size:30px|text_align:center|line_height:2.5em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/03/gate-kiss-poarta-sarutului-targu-jiu-romania-august-stone-sculpture-made-constantin-brancusi-symbolizes-48705438.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/03/gate-kiss-poarta-sarutului-targu-jiu-romania-august-stone-sculpture-made-constantin-brancusi-symbolizes-48705438.jpg” frame_style=”border_shadow” animation=”fade-in”][mk_blockquote font_family=”none”]Un om fără poveste este un om care nu există.
Dan Puric.[/mk_blockquote][vc_column_text css=”.vc_custom_1522063814965{margin-bottom: 0px !important;}”]Mergi astăzi pe străzile Marelui Oraș de România și tot ceea ce vezi și auzi sunt enorm de mulți oameni forfotând peste tot, îmbrăcați în negru (culoare dominantă), triști, sau aparent, multă mizerie, multe mașini pe străzi, multe claxoane, într-un oraș abia ieșit din anii 1980 cu toate fațadele arhitecturale și stradale pe care le avea atunci, dar degradate în timp, iar oamenii deja adoptând o modă a nimănui venită de nicăieri, ca un zvon în noapte, și nici o direcție. Totul este ca să fie! Și cine mai are nevoie azi de cultură?
Cine suntem? Este o întrebare care încă ne mai bate pe umeri sau la cap. Noi am vrea să o uităm pentru că suntem triști. În fostul oraș al veseliei suntem triști. Râsul aproape că nu mai există decât ca un memento al unui instinct inconștient. Dar cine mai are nevoie astăzi de cultură?
Europa se destramă. Mulți dintre noi deja suntem pribegi sufletește. Suntem plecați de-acasă cu totul, atât sufletește cât și trupește. Uităm de ceea ce zace în noi.
Prietenul cel mai bun al omului post-modernist de azi, o anumită rețea de socializare, a încălcat în mod grav încrederea pe care omul i-a acordat-o, iar acum este prietenul cel mai rău. În consecință, omul post-modernist se îndepărtează de acest prieten pentru că acesta încă mai are bun simț și își respectă intimitatea. Omul și-a văzut limitele și nu și le încalcă. Prietenul cel mai rău i le încalcă, deoarece este un aparat curios, obraznic, uneori prea băgăcios.
Însă, decadența post-modernismului urban duce ființa umană spre apetit. O face să-și uite familia, mama, tata, frații, surorile, bunicii, trecutul, istoria, ba chiar și propriul său nume. De când s-a inventat CNP-ul, omul a devenit un număr.
De ce am nevoie eu de cultură? Pentru mine, cultura înseamnă viață. Are substanță, miros, textură. Se mișcă și are voință proprie.
Pentru mine, cultura nu înseamnă intelectualism de acumulare ci povești reale de viață. Am găsit în cultură arhetipurile după care vreau să mă ghidez în viață. Nu accept resetarea prin lobotomizare față de trecut, ci mă interesează să învăț să trăiesc ca ei, ca înțelepții din trecut, împreună cu ei, căci au cunoscut ingredientele succesului, înseși arhetipurile universale. Am înțeles că tradiția unui popor este tradiția unui om, este tradiția unei bucățele de Univers. Când merg în natură, prin sate, mă rup de timpul cronometric și intru în veac, în universalitate.
Trăind împreună cu strămoșii mei, cu familia mea, cu neamul meu, acei bărbați și femei români geniali, universali, mistere de oameni pe care nu îi putem înțelege decât trăind alături de ei, călători cosmici descălecați pe planeta Pământ, am învățat să-mi țin spinarea dreaptă, coloana vertebrală, și să îmi exercit geniul interior. Nu mă laud, doar îl afirm. În ziua de azi, e nevoie de exemplul genialului, căci eficiența de lemn nu mai dă nici un fel de roade reale.
Când ai tăi au geniu, îți aduc aminte și ție că ești ca ei. Dintr-odată forțe, facultăți nebănuite ies din și prin tine revoluționând lumea. Și tu vei fi uimit de tine.
Spune-mi, ai bunici? Ai vrea să îi uiți? Să renunți la ei ca și când nu ar fi existat? Eu nu. Ei m-au făcut mare.
Avem nevoie de cultură căci toate celelalte substituente, surogate, au eșuat și vor eșua veșnic. Atâta timp cât omul renunță la propria sa conștiință nu va mai avea la ce să se raporteze. Când nu ai la ce să te raportezi, un neica-nimeni cosmopolit, atunci ceilalți te vor manipula cum vor. Crezi că alții nu câștigă după urma ta? Crezi că nu e nimic sub tine sau deasupra ta? Te-ai minții singur.
Avem nevoie de cultură pentru că fără cultură suntem sterpi, sterili, morți. Fără repere reale nu putem trăi.
Vrem să trăim… și să dăinuim. Vrem să mai fim pe aici… uite așa![/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/03/gate-kiss-poarta-sarutului-targu-jiu-romania-august-stone-sculpture-made-constantin-brancusi-symbolizes-48705438.jpg533800Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2018-03-26 13:31:522018-03-26 13:31:52De ce avem nevoie de cultură?
