Ioan Popescu, un dascăl transilvănean la Bârlad și școala românilor
Ioan Popescu (1830‑1901), dascăl transilvănean la Bârlad, a fost unul dintre giganții care au pus început bazele şcolii publice a românilor, pe lângă Spiru Haret și Simion Mehedinți. După ce a luptat alături de Avram Iancu pentru libertatea românilor transilvăneni, a trecut Carpaţii în Bucovina şi apoi s‑a stabilit în Moldova, la Bârlad, unde a militat pentru libertatea, unitatea şi independenţa românilor din Principate şi, apoi, din Regat. A fost o figură eroică a neamului românesc. Prin urmare, se cuvine să ne amintim şi să clarificăm care anume a fost sensul activităţii lui Ioan Popescu. Înţelegând sensul activităţii lui, vom înţelege şi natura preocupărilor lui, modurile variate şi organic solidare în care concepea el miza unui sistem naţional de educaţie având la bază învăţământul, adică practica şcolară a cunoaşterii. Pentru că educaţie bazată pe ignoranţă şi amnezie nu există.
Ideea care apare din mai toate luările lui de poziţie referitoare la educaţie este aceea că şcoala trebuie să educe „buni Români”. Sigur, ei trebuie să fie şi buni cetăţeni, gospodari, taţi de familie, după cum şi fetele se cuvine să fie educate pentru a deveni „bune române, bune Creştine, bune Econome, bune mame şi bune Cetăţene”1.
Şcoala trebuie să pregătească buni români. Popescu nu spune nicăieri că şcoala trebuie să „cultive excelenţa” sau „starea de bine”, provenite din competiție, sau să condiţioneze elevii pentru adaptarea la „megatrendurile pieţei globale a muncii”. El spune că, în primul rând, şcoala trebuie să educe buni români. Formula poate părea desuetă astăzi, dar are un tâlc profund; şi anume acela că şcoala trebuie să educe românii pentru a locui România. Şcoala nu are a cultiva calităţi deteritorializate: „excelenţa” e migrantă, de nicăieri. Şcoala are a cultiva buni români, adică oameni care să locuiască România. Şi, pentru a o locui, trebuie să aibă un număr de virtuţi şi de calităţi. Dacă eşti ignorant sau stupid îţi pierzi ţara. Nu o mai locuieşti, eşti înlocuit.
Iată cum ne avertiza Ioan Popescu asupra legăturii care există între capacitatea de a locui în propria ţară, de a fi stăpân la tine acasă şi cultivarea acuităţii intelectuale şi a tăriei morale. Într‑o epocă în care orizonturile s‑au lărgit, e nevoie de o mare capacitate intelectuală pentru a reuşi să faci faţă concurenţei: „Mai este la prima linie şi aceea că trăim într’un secul în care s’au întocmit şi se întocmesc pe fiecare zi relaţiuni nemijlocite între noi Românii şi alte popoare, şi la care necesităţile de tot felul şi deprinderile au ajuns pe o aşa scară încât neputând nimine trăi fără a lucra, şi a lucra nu atât cu puterile corpului, pe cât cu calcule rezultate din instrucţiune, au ajuns prin munca, industria şi comerţul lor a domni peste popoarele neluminate. Noi rămânând în starea primitivă în care ne‑a lăsat sau aruncat o soartă vitregă, suntem expuşi a ajunge şierbii şi uneltele altor limbe, care împinse de necesitate şi ajutate de lumina şi persistenţa cu care ne întrec cu totul; înarmaţi şi cu o creştere socială şi politică dirigeată cu scop bine determinat, sunt gata a ne copleşi, a face să fim străini în ţara noastră, ca să nu zicem, a face să dispărem dintre popoare, ca întunericul înaintea luminei. Faţă cu aceste, suntem chemaţi de o imperativă datorie naţională a ne sili să punem pe tot Românul în posiţiune să aibă o profesiune, să cunoască o artă sau măestrie, căci numai astfel vom putea scăpa a înlocui comerţul şi industria străină, în cea mai mare parte, cu comerţul şi industria naţională. Dar, deosebit de aceste, chiar este o condiţiune a culturei şi civilizaţiunei naţionale, ca tot Românul să vieţuiască în nelipsă, şi cât se poate mai bine. Însă spre a putea pune pe fiecare Român în atare poziţiune, este nedispensabil instrucţiunea, este a începe negreşit cu şcoala”2.
Şcoala românească trebuie, aşadar, să cultive mai ales virtuţile care fac posibilă perpetuarea românilor în ţara lor. Aceasta este misiunea ei. Altfel spus, şcoala se cuvine să cultive virtuţile care fac posibilă locuirea României de către români. Şcoala este, ea însăşi, un rod al civilizaţiei, adică al unei societăţi sedentare, nu nomade, așadar nu trecătoare, şi care a ajuns la un anumit grad de diviziune socială a muncii, adică de specializare, precum meșteșugarii și breslele. Şcoala trebuie să cultive virtuţile care fac posibilă perpetuarea vieţii stabile, nu a vieţii migrante, și nu a „societății deschise” în care totul poate fi amestecat cu orice fără noimă și fără înțeles, fără trecut și fără succes pe viitor. Şcoala trebuie să ajute la dăinuirea ţării. Educaţia trebuie să fie pentru locuire, nu pentru înlocuire, adică să dea elevilor cetăţeni ai ţării acea conştiinţă naţională, acel sentiment de stăpânire de sine şi de loc al lor în lume care să le permită, ca adulţi, să trăiască liniştiţi, virtuoşi şi îmbelşugaţi în ţara lor. În România, în cazul şcolii româneşti.
Educaţia care se face astăzi în şcoala românească reformată structural şi sistemic în acord cu principiile impuse de organisme internaţionale nu este una a locuirii, ci a înlocuirii: produce criză de conştiinţă naţională, de competenţă, de libertate şi de politeţe. Prin urmare, văduviţi de rost naţional, de modalităţi de a‑şi câştiga existenţa la ei acasă şi de posibilitatea de a convieţui civilizat cu fraţii lor, românii emigrează şi sunt înlocuiţi, în România, de forţă de muncă imigrantă. Deci, unii vin alți pleacă, și viță vercea, și unde-i baza?
Şi asta pentru că educaţia nu se mai face în spiritul lui Ioan Popescu, pentru locuire, ci în spiritul experimental progresist, al înlocuirii. Acest tip de învăţământ este, de fapt, echivalentul unei mutilări. Deşi vorbeşte de „creativitate”, el vizează doar antrenarea flexibilităţii şi abilităţilor de contorsionist care îţi permit să te înghesui în cuşca pe care ţi‑o pregăteşte cineva „de sus”. Educaţia de acest fel nu te face stăpân al propriei vieţi, ci te dresează să fii un sclav infinit suferitor, adaptabil.
Ideea lui Ioan Popescu şi a pedagogilor şcolii clasice este că şcoala îi luminează pe români/oameni asupra datoriilor şi drepturilor lor şi apoi îi face „accesibili la orice profesiune la care s’ar simţi chemaţi de interesul şi talentul lor, a le da înainte de orice alta pânea vieţii sufleteşti ca fiinţe cugetătoare, a le da cheia perfecţionărei omeneşti care se capătă numai prin educaţiune şi învăţătura de carte”. Şcoala, în această concepțiune, este una care încurajează manifestarea potenţialului uman, descătuşează puterile creatoare ale omului. Îl statorniceşte pe om în drepturi şi datorii – de cetăţean şi de om – şi apoi îl cultivă pentru a‑l lăsa să‑şi manifeste talentele sau virtuţile proprii, este un mod de a actualiza, de a scoate la lumină tot ce e bun în om. Cât de modern, în sensul de „liberal” şi de „expansiv”, este acest mod de a înţelege şcoala şi cât de meschin, restrictiv şi sufocant este modul avansat de Expertul Anonim, care nu‑şi propune să lase omul să‑şi manifeste talentele sau înclinările sau potenţialul, ci îşi propune să‑l strunjească şi micşoreze în conformitate cu ceea ce crede el că cred experţii că vor avea nevoie corporaţiile în viitor. E crimă educaţională pe bază de ghicit în glob de cristal. Dacă e incompetenţă. Dacă nu e incompetenţă, e încercarea deliberată de a face din sistemul de educaţie un simplu mecanism de îndoctrinare, complet străin de nevoile fiinţei umane şi complet inamic libertăţii de gândire care e condiţia libertăţii de acţiune şi demnităţii.
Libertatea era sprijinită pe elevarea sufletească, nu pe „starea de bine” sau pe „discursuri motivaţionale”. Iată ce spunea Popescu: „Pârghia cea mai puternică, care înalţă pe om sufleteşte, este credinţa noastră tare şi statornică în Dumnezeu; deci să ne silim a ne face plăcuţi lui Dumnezeu, prin fapte bune; să ne fie milă de Românii noştri; să fim întotdeauna sinceri, cinstiţi şi să mărturisim adevărul”3. Din şcoala clasică a lui Ioan Popescu au ieşit oameni educaţi în spiritul solidarităţii naţionale – „să ne fie milă de Românii noştri”. Din şcoala reformată auzim doar de la elevi atât de excelenţi încât vor să plece, să‑şi mute „excelenţa” departe de „proştii de români”.
Care e profilul absolventului şcolilor conduse de Ioan Popescu este uşor de aflat şi pune pe gânduri în privinţa rezultatelor şcolii reformate de astăzi. Iată ce declara profesorul universitar Petru Răşcanu despre şcoala de la 1855, în condiţii de apostolat, de penurie de cărţi, hărţi şi alte materiale didactice: „Cu asemenea mijloace de lucru, şi încărcat şi cu două clase, îi trebuia lui Popescu multă ştiinţă şi multa dibăcie pedagogică, pentru a răspunde grelei sale însărcinări. Şi el a răspuns pe deplin. Nu se ştia în şcoala dela Bârlad ce va să zică a fi repetent. Toţi erau buni; era gradaţie numai între cei buni. Nu se afla ca un şcolar să fie izgonit din şcoală. Şcoala era făcută ca să înveţe pe copii carte; prin urmare, nu era o scuză pentru dascăl că unii erau mai puţin înzestraţi dela natură. Erau şi copii nărăviţi; dar tocmai de aceia era şcoala ca să le scoată năravurile rele şi să‑i facă buni. «L’am adus la şcoală, d‑le profesor, zicea părintele, e al d‑tale deacum. Mie să‑mi dai numai pelea şi ciolanele». Şi Popescu lua copilul, şi în patru ani îl da părintelui şi societăţii: cu oarecare ştiinţă de carte, vorbind frumos, mintos şi cu bună rânduială, şi cu mintea deschisă a înţelege multe lucruri mai presus decât vrâsta lor”4.
Educaţia pentru locuire, făcută în spiritul solidarităţii („cu milă”) româneşti, era una care rezolva nu doar problema culturii generale sau speciale, a meseriilor şi a vocaţiilor artistice sau intelectuale, ci şi, mai presus de orice, problema modului în care putem trăi cu toţii, civilizat, îmbelşugat, în România. Nu era o ţară „ca afară”, ci una ca înăuntrul sufletelor româneşti, frumos, cinstit şi înalt ridicate spre cer. Era ţara oamenilor conştienţi că „pe aici nu se trece”. Aici locuieşte cineva. Românii sunt acasă.
Note:
1. Iacov Antonovici, Un dascăl ardelean la Bârlad: Ioan Popescu (Atelierele Zanet Corlăţeanu, 1928, Huşi), p. 70 2. Iacov Antonovici, Un dascăl ardelean…, p. 17 3. Iacov Antonovici, Un dascăl ardelean…, p. 376 4. Iacov Antonovici, Un dascăl ardelean…, p. 352
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/06/26941082_1818807478194380_1772141217_n.jpg351281Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-06-07 09:11:002022-06-07 02:14:05Ioan Popescu, un dascăl transilvănean la Bârlad și școala românilor
Preotul Gheorghe Moisei, teolog, om de cultură și pedagog, în temnița comunistă
S-a născut la 28 septembrie 1906 în localitatea Oniceni, județul Roman. În timpul Războiului de Reîntregire rămâne orfan de tată.
Începe şcoala primară în satul natal (1916), pe care o continuă la Galaţi (1918). Urmează Seminarul Teologic „Sfântul Apostol Andrei” din Galaţi (1927), apoi, pentru două luni, un curs de „Lucru manual” la Deva. Timp de doi ani este maestru de „Lucru manual” şi pedagog în cadrul seminarului gălăţean.
Pentru că dorea să fie preot celib, vicarul Episcopiei Dunării de Jos, arhimandritul Melchisedec Dumitriu, îl sfătuieşte să meargă la Mănăstirea Cocoş, pentru a preda „Lucru manual”. La Cocoş vieţuieşte până în iunie 1932, când îşi întemeiază o familie, apoi la 1 mai 1933 primeşte darul preoţiei din mâinile Episcopului Cosma Petrovici pe seama Parohiei Carcaliu, județul Tulcea. Între timp urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi.
La Carcaliu, tânărul preot Moisei repară biserica parohială, construieşte o casă parohială şi o şcoală primară, întemeiează căminul cultural şi înfiinţează o livadă de caişi pe o suprafaţă de un hectar.
În ianuarie 1938 este transferat la Beştepe, acelaşi judeţ. Aici dovedeşte aceleaşi aptitudini gospodăreşti: îngrădeşte cimitirul satului, înfiinţează o grădină în centrul localităţii şi întemeiază un cămin cultural.
În iunie 1942 este transferat la Parohia „Cartier I” din Galaţi, iar la 31 decembrie 1950, la Parohia „Adormirea Maicii Domnului”-Cimitir.
Deoarece în documentele Securităţii figura ca şef legionar al sectorului Mahmudia în timpul guvernării legionare, la 17 ianuarie 1958 este reţinut şi trimis în lagărul de muncă de la Culmea.
Abia la 27 mai 1958 primeşte o decizie de internare în lagăr de muncă pentru o perioadă de 36 de luni. La 21 septembrie 1958 este transferat de la Culmea la Securitatea Regiunii Galaţi. Numele său figura în ancheta pe care securiştii o orchestrau împotriva clericilor gălăţeni cu antecedente politice legionare.
Conform scenariului Securităţii, după 1945, părintele Moisei ar fi contribuit cu „ajutor legionar” şi ar fi primit instrucţiuni de refacere a organizaţiei legionare din Galaţi. În realitate era vorba de relaţiile pe care preotul Moisei le avea cu preoţi, foşti legionari sau cu alte persoane care la sfârşitul anului 1940 se implicaseră în Mişcarea Legionară.
De pildă, în anul 1945 îl prezintă pe Gheorghe Ionescu, zis Remonto, diaconului Anton Uncu de la Patriarhia Română pentru obţinerea unui loc de muncă în Bucureşti. Ionescu fusese ajutor de primar în timpul guvernării naţional-legionare, iar mai apoi dirijorul corului Parohiei „Sfinții Arhangheli” din Galaţi. Din cauza antecedentelor politice, după 1944, Ionescu se afla în căutarea unui loc de muncă, acum ajutat de părintele Moisei. Conform Securităţii, atât Moisei, cât şi Ionescu ar fi discutat cu diaconul Uncu despre posibilitatea reactivării organizaţiei legionare.
Apoi, întâlnirile preotului Moisei cu persoane eliberate după 1954, pentru Securitate constituiau o întărire a relaţiilor între legionari, care conspirau împotriva regimului democrat-popular. Din aceste considerente a fost inclus într-un lot de 24 de inculpaţi.
Prin Sentinţa nr. 109 din 27 februarie 1959 a Tribunalului Militar Constanţa a fost condamnat la 24 de ani muncă silnică pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”. A cunoscut penitenciarele de la Galaţi (septembrie 1958 şi 1962), Aiud (noiembrie 1959 şi iunie 1962) şi Jilava (martie şi iulie 1952, în tranzit).
A fost eliberat la 1 august 1964 din Penitenciarul Aiud.
La 1 octombrie 1964 a fost reintegrat în preoţie, prin numirea la Parohia „Vasile Alecsandri” din județul Galaţi.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/06/gheorghe-moisei.jpg421747Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-06-07 00:46:462022-06-07 00:46:46Preotul Gheorghe Moisei, teolog, om de cultură și pedagog, în temnița comunistă
Cristian Troncotă - Abuzuri și crime ale evreilor împotriva românilor, un document al SSI ignorat (a doua parte)
„Lumea-i cum este, și ca dânsa suntem noi!”
Mihai Eminescu
În legătură cu antisemitismul, trebuie menționat că renumitul Institut Van Leer de la Ierusalim1, care oferă studii de cultură și civilizație ebraică și mediteraneană, a elaborat și publicat Declarația de la Ierusalim, din 2018, semnată de 200 de savanți evrei, profesori și cercetători renumiți de la mari universități și institute din întreaga lume. Documentul ne oferă următoarea definiție: „Antisemitismul este discriminarea, prejudecățile, ostilitatea sau violența împotriva evreilor ca evrei (sau instituțiile evreiești ca evrei)”2. Prin urmare, a-ți exprima opinia despre holocaustul din România nu reprezintă antisemitism. Orice altă interpretare încalcă dreptul la libera exprimare, un drept al omului înscris în Declarația drepturilor omului a ONU din 19483.
Mareșalul Ion Antonescu
Mareșalul Antonescu nu a ordonat niciodată vreunui tanc al armatei române să deschidă foc asupra unei tabere de evrei în care erau adăpostiți copii sub protecție internațională. Dar guvernanții de la Tel Aviv au săvârșit nesăbuința de a ordona tancurilor israeliene atacarea unei tabere ONU din Fâșia Gaza în care se aflau copii palestinieni la școală, 13 iulie 20144. Nu mai contează numărul morților: „peste 800 de morți, aproape toți fiind civili palestinieni și 32 de soldați evrei”; „practic nu există nicio casă în Fâșia Gaza care să nu fie afectată de măcelul israelian” – consemnează jurnaliștii de investigații independenți5. Greu de imaginat că se poate întâmpla o asemenea ticăloșie pe lumea aceasta. Și exemplele pot continua.
Fatou Bensauda
Procurorul general al Curții Penale Internaționale de la Haga, doamna Fatou Bensauda, a demarat o anchetă privind presupuse crime de război comise de armata israeliană pe teritoriile palestinienilor. O astfel de decizie îndreaptă efectiv atenția tribunalului asupra a două politici esențiale israeliene din ultimii ani: „Operațiunile sale militare repetate împotriva militanților palestinieni din Fâșia Gaza, care au culminat cu războiul devastator din 2014 și extinderea așezărilor evreiești în Ierusalimul de Est și în Cisiordania ocupată”6. Israelul nu recunoaște acest tribunal, creat în 2002, cu statut permanent, menit să judece crimele de război și crimele contra umanității care se petrec în lume atunci când guvernele locale nu pot sau nu vor să intervină. Instanța internațională de la Haga nu are în vizor state sau guverne ci persoane. În cazul de față sunt vizate două persoane: fostul premier Benjamin Netaniahu și generalul Benny Gantz, șeful armatei israeliene. Cei doi erau în funcții în timpul evenimentelor din 2014.
Benny Gantz
Și încă un alt aspect ce vine, de asemenea, dintr-o istorie nu prea îndepărtată, ce ar trebui să-i situeze pe români și pe evrei pe aceeași baricadă și în nici un caz să-i dezbine. Pe vremea lui Nicolae Ceaușescu nici un istoric, diplomat sau politician evreu sau pro-holocaustolog nu avea curajul să vorbească despre „acțiunile antievreiești ale românilor” din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. De ce? Pentru că România socialistă refuzase să semneze Protocolul de la Moscova din 9 iunie 1967, deci cu o zi înainte de semnarea păcii în urma războiului de șapte zile, între Israel, pe de o parte și Egipt și Siria de cealaltă parte. Prin acest Protocol statele socialiste din Tratatul de la Varșovia alături de Iugoslavia condamnau agresiunea israeliană și erau îndemnate să rupă relațiile diplomatice cu Israelul. Israelienii i-au mulțumit lui Ceaușescu pentru această atitudine, adică de „sfidare” față de Moscova. Ba mai mult, i-au cerut acestuia care avea bune relații cu lumea arabă să medieze conflictul israeliano-arab, prin care arabii cereau Israelului să se retragă din teritoriile ocupate (Fâșia Gaza, Cisiordania și Înălțimile Golan), în vreme ce Israelul cerea arabilor ca, pentru a se retrage, să recunoască Statul Israel. O astfel de grea și delicată misiune nu putea fi încredințată decât unui om în care puteai avea deplină încredere. Și el nu era oricine, ci conducătorul unui popor cu care evreii au trăit de secole împreună și în bună înțelegere în spațiul carpato-danubiano-pontic. Iar Ceaușescu a fost executat mișelește chiar în ziua de Crăciun tocmai pentru că sfidase Moscova. Că vin acum unii „deștepți”, în realitate adevărați propagandiști antiromâni, să afirme că românii au fost „mai tot timpul antisemiți”, cu precădere în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX7 este o cu totul altă problemă, ce ține nu numai de cultură și bune intenții, dar mai ales de educație. Într-adevăr, cumplite timpuri, numai că unii uită că prietenii la nevoie se cunosc, după cum ne spune un mai vechi proverb românesc.
Benjamin Netaniahu
A reconstitui doar „jafurile și atacurile populației românești îndreptate împotriva comunităților evreiești”8 fără să amintești și de suferințele românilor provocate de evrei e ca și cum ți-ai propune să analizezi incidentele mărunte fără urmări și semnificații în politicile publice. A face istoria faptelor neimportante și a neglija cu premeditare pe cele cu impact major asupra evoluției și conștiinței colective a comunităților umane, care au făcut posibilă devenirea lor istorică de astăzi, nu înseamnă altceva decât falsificarea mesajului istoric.
Prin urmare, ar fi cazul să se manifeste mai multă decență din partea celor care și-au făcut o adevărată profesie de credință în a arunca cu noroi în tot ceea ce este românesc și s-a făurit de-a lungul istoriei cu sacrificii și vărsare de sânge. Pentru cei neinformați sau care preiau inconștienți slogane și stereotipii ale propagandei susținute cu atâta mărinimie financiară de clanurile de pe Wall Street pilotate de familia Rothschild, îi sfătuim să dea dovadă de mai mult echilibru. Nu de alta, dar trebuie să fie pregătiți pentru momentul când roata istoriei se va pune în mișcare. Ignoranța sau rea-intenția te pot face uneori să comiți involuntar greșeli fatale. Vreau să spun că dacă cineva își permite să întindă la nesfârșit coarda nesimțirii, riscă să ajungă într-o bună zi să nu mai poată fi înțeles și iertat, poate chiar de nimeni.
Dacă mi-am permis o astfel de analiză comparativă, fie ea și fugitivă, asta nu înseamnă că mă situez pe poziții antisemite sau că, ferească Dumnezeu, aș nega valorile, cultura și civilizația evreilor, adică nu doresc să dau de lucru fără motiv „Centrului pentru Monitorizarea și Combaterea Antisemitismului din România”9. Dimpotrivă, am făcut-o din respect, atât pentru adevăr, despre care sunt convins că îi animă pe toți evreii de bună credință, dar mai ales pentru optimismul ce mă caracterizează, în sensul de a spera că oamenii, indiferent de etnie, religie, concepții politice sau valori culturale, pot găsi împreună căile de a trăi în pace și înțelegere. Deci respectul trebuie să fie reciproc.
Moshe Dayan
Pentru a scoate în evidență și mai mult respectul pe care autoritățile de la Tel Aviv îl aveau față de șeful statului român să mai consemnăm și un alt aspect. La 4 aprilie 1978, Moshe Dayan, la acea vreme ministru de externe al guvernului israelian, a avut o întrevedere la București cu omologul său din România, Ștefan Andrei și cu președintele Nicolae Ceaușescu. Iată ce a declarat demnitarul israelian cu acea ocazie: „Doresc să folosesc acest prilej pentru a vă exprima ceea ce am comunicat și ministrului Dvs de externe, profunda noastră recunoștință pentru modul în care s-a realizat emigrarea evreilor de aici în Israel. Vă transmit de la președinte, mulțumirile țării noastre. Știm că aproape 80 la sută din cei aproape jumătate de milion de evrei, aflați în România după cel de al Doilea Război Mondial, sunt în Israel. Ei reprezintă cel mai constructiv element al țării. Sunt doctori, ingineri, specialiști, cea mai bună parte a populației țării. Pentru toate acestea vă suntem profund recunoscători”10. Într-o emisiune pe postul de televiziune Antena3, dl Radu Ioanid se întreba cu malițiozitate, unde sunt evreii din România, în sensul că unde au dispărut, sugerând evident holocaustul. Suntem convinși că dacă ar fi fost un istoric corect și ar fi consultat declarația lui Moshe Dayan, ar fi aflat. Momentan, dl Radu Ioanid este ambasadorul României în Israel, fapt pentru care este lesne de înțeles că a fost atent la declarația președintelui Israelului, Reuven Rivlin susținută în Parlamentul României, la 9 iulie 2021, în care a amintit de faptul că 600 000 de israelieni sunt de origine română (poeți, scriitori, rabini, oameni de știință, gânditori și oameni de stat). Și a mai spus ceva care ar trebui reținut, în special de cei care studiază holocaustul: „Ca orice democrație, Israelul acceptă critica la obiect”.
Reuven Rivlin
Oricum, vocile cele mai autorizate sunt ale personalităților din rândul comunităților evreiești. Bunăoară, fostul prim rabin neolog al Clujului, din perioada septembrie 1935 – mai 1944, spunea: „Evocând barbariile anilor 1940-1941, consider însă că este o datorie morală elementară ca să nu uităm să relevăm faptul că în acei ani în România a existat o oază de umanitate de care au beneficiat evreii. O rază de umanitate, ca și mod de gândire și de acțiune opuse formulelor antisemite, dominante în Europa”. Iar despre mareșalul Ion Antonescu, Moshe Carmilly apreciază că: „Neinterferându-se în emigrarea evreilor, închizând ochii, ne-a ajutat. Pe când eram implicat în salvarea evreilor din Ardeal a trimis scrisori către diferite misiuni românești din lume, anunțându-le: «Azi un vapor plin cu refugiați evrei a părăsit portul Constanța». A fost neutru, dar o neutralitate pozitivă”11.
Moshe Carmilly-Weinberger
Să nu omitem că în actualul context politic internațional și așa destul de complicat, creștinii și iudeii de află pe aceeași baricadă a luptei contra mega-terorismului suicidar, care produce pe lângă teroare și mii de cadavre în rândul civililor nevinovați, adevărate crime contra umanității, pe care le mai putem numi cu un termen generic: tragediile lumii globalizate.
Concluzie: istoria trebuie cercetată cu bună credință, în spiritul obiectivității și al adevărului. Formulele care ascund interpretări interesate, uneori chiar antiromânești nu fac bine nimănui, nici măcar unor tineri istorici în curs de afirmare, cum sunt cei de la institutele de studiere a holocaustului din România. În România nu există antisemitism, cel puțin la ora actuală sau nu mai mult decât antiromânismul, dar și unul și altul ar putea fi provocat prin falsurile istorice rostogolite de media într-un mod irațional și paroxistic de cei interesați să creeze dezbinare în loc de liniște și securitate. Și toate acestea din interese absolut meschine.
Dar mai bine să-i lăsăm pe cititori, ca după parcurgerea acestui document, să-și formeze singuri propria opinie despre adevărul istoric, despre cine este bine sau rău intenționat și, mai ales, despre cum s-a putut falsifica istoria prin omitere, ori prin utilizarea unor termeni cu destinație propagandistică dar neatestați în documentele de epocă. Documentul se pliază perfect pe cele scrise de mareșalul Ion Antonescu în scrisoarea adresată doctorului Filderman, aproape un an mai târziu de la producerea tragediilor: „Avem dovezi [despre comportamentul evreilor față de populația românească după cedarea Basarabiei – C.T.]”. Iată-le! A ignora acest document înseamnă a te transforma din istoric în „holocaustolog” interesat politic, adică antiromân.
Prin ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 și acceptat de guvernul român la 27 iunie 1940, cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord urma să se facă cu respectarea următoarelor clauze:
Clauzele ultimatumului
În termen de 4 zile, cu începere de la 28 Iunie 1940, orele 14, teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de Nord va fi evacuat de trupele şi autorităţile române;
Pe de altă parte, în mod succesiv, acelaşi teritoriu va fi luat în stăpânire de către forţele Armatei Roşii;
La 28 iunie 1940, forţele Armatei Roşii vor ocupa punctele Chişinău, Cernăuţi şi Cetatea Albă;
Autorităţile vor trebui să predea în perfectă stare şi în întregime: căile ferate, depozitele de orice fel, întreprinderile industriale etc.;
Se va constitui o comisie mixtă plenipotenţiară, care va reglementa formalităţile predării.
Evacuarea a început în ziua de 28 iunie 1940, orele 14.
Comportarea trupelor şi autorităţilor române
Trupele şi autorităţile române au căutat să execute întocmai aceste clauze, luând toate măsurile în consecinţă; constatându-se – însă – că evacuarea în acest termen nu se va putea executa complect, s-a cerut o prelungire de două zile, ceea ce a şi fost acceptat de guvernul sovietic.
COMPORTAREA SOVIETELOR ÎN TIMPUL RETRAGERII
ARMATEI ŞI AUTORITĂŢILOR ROMÂNE
Guvernul sovietic nu a respectat clauzele ultimatumului, considerându-le ca pe nişte noţiuni sterile pentru opinia publică internaţională, deoarece cuvântul de ordine dat şi executat de armata şi autorităţile sovietice a fost:
a) Ocuparea armată dintr-o dată a întregului teritoriu basarabean şi bucovinean în cel mai scurt timp şi cu toate mijloacele avute la dispoziţie.
În acest scop, unităţile sovietice s-au infiltrat mult în spatele trupelor române, care se retrăgeau conform planului prestabilit, ocupând diferite localităţi şi noduri importante şi vitale de comunicaţie, fie prin înaintarea rapidă a unităţilor motomecanizate, fie prin debarcare de paraşutişti, fapt care a împiedicat şi dezorganizat măsurile luate de autorităţile române pentru evacuare, blocând reţeaua de comunicaţie şi ocupând punctele principale locale de legături şi transmisiuni, făcând astfel imposibilă efectuarea evacuării diferitelor depozite de armament şi materiale ale Armatei.
În acelaşi timp, aviaţia sovietică evolua pe deasupra trupelor române în retragere, producând o mare panică.
b) Instigarea şi înarmarea maselor evreieşti, elemente ostile şi tulburente locale, prin agenţi comunişti infiltraţi pe tot teritoriul cedat odată cu înaintarea unităţilor motomecanizate şi debarcarea paraşutiştilor.
Aceştia au format bande de terorişti, dedându-se la acte de sabotare şi teroare, împiedicând evacuările, executând arestări şi sechestrând şefi de autorităţi, insultând şi molestând ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, degradând reţeaua de comunicaţii şi transmisiuni şi dezarmând autorităţile române locale pentru menţinerea ordinii.
Toate aceste acte erau executate cu sprijinul în încurajarea trupelor sovietice infiltrate.
c) Dezarmarea unităţilor române izolate de către trupele sovietice regulate
Dat fiind că unităţile motomecanizate şi paraşutiştii sovietici s-au infiltrat în spatele trupelor române şi au ocupat diferite localităţi şi noduri vitale de comunicaţie, blocând gările şi oprind plecarea trenurilor, transporturile nu au putut fi dirijate la timp conform planurilor de evacuare.
Profitând de această situaţie critică, trupele sovietice motomecanizate sub comandă au înconjurat formaţiunile mici române şi sub ameninţarea mitralierelor de pe tancuri şi autoblindate, le-au dezarmat, le-au luat mijloacele de transport, au arestat şi degradat ofiţerii şi subofiţerii, punându-le astfel în imposibilitate de a-şi continua evacuarea.
În continuarea operei de terorizare a acestor unităţi, trupele sovietice au obligat, sub ameninţare, pe ofiţerii şi soldaţii români să strângă armamentul rezultat din dezarmare şi să-l depoziteze în locurile fixate de ei.
După aceasta, trupa a fost lăsată la voia întâmplării, soldaţii basarabeni fiind obligaţi să plece în localităţile de origine cu rechiziţiile (animale, cai, căruţe), soldaţii din Vechiul Regat lăsaţi fără comandanţi, hrană şi mijloace de transport, iar ofiţerii expuşi – mai întâi – batjocoririi publice, apoi încarceraţi.
d) Desfăşurarea unei intense propagande de denigrare a Armatei şi autorităţilor române, de falsificare a situaţiei politice din România şi de proslăvire a regimului comunist din Uniunea Sovietică.
Pentru aceasta, agenţii comunişti, plasaţi dinainte în Basarabia şi Bucovina de Nord, precum şi cei veniţi odată cu primele trupe de infiltraţie, au făcut aprecieri jignitoare şi de ponegrire a Armatei Române şi a Comandamentului său, au criticat vehement şi cu ostilitate activitatea desfăşurată de autorităţile române, căutând să dovedească incapacitatea şi lipsa de gospodărie a conducătorilor şi starea de mizerie a populaţiei în comparaţie cu situaţia din URSS.
Totodată, agenţii sovietici au afirmat că în România este o mare sărăcie, că a izbucnit revoluţia, că Ungaria şi Bulgaria au declarat război României ocupând Transilvania şi Dobrogea şi că trupele germane au ocupat Bucureştii pentru a restabili ordinea.
În acelaşi timp, agenţii au căutat să descrie regimul de liberate şi prosperitate din Uniunea Sovietică, promiţând basarabenilor şi bucovinenilor acelaşi regim de bunăstare.
Toate acestea au avut de scop, pe de o parte să inducă în eroare populaţia, înşelându-i buna credinţă, ascunzând contrastele dintre viaţa din teritoriile cedate şi cea din URSS şi pe de altă parte să provoace un spirit de ostilitate faţă de România. Scopul principal – însă – era să determine pe cei care voiau să se repatrieze de a renunţa la această idee.
COMPORTAREA SOVIETELOR DUPĂ RETRAGEREA ARMATEI ŞI AUTORITĂŢILOR ROMÂNE
Comportarea faţă de ofiţerii arestaţi
În general, arestările ofiţerilor români s-au făcut numai pentru şicanarea, molestarea şi batjocorirea lor, fără motive juridice întemeiate. Acest lucru se constată din declaraţiile ofiţerilor repatriaţi, în care sunt expuse – în general – următoarele motive invocate de organele sovietice cu ocazia arestării lor:
a) Primul motiv şi cel mai grav pentru organele sovietice, invocat împotriva celor arestaţi, este faptul că erau ofiţeri români şi educaţi – deci – împotriva URSS şi regimului de acolo;
b) Al doilea motiv, tot atât de grav, este faptul că au făcut educaţia soldaţilor de sub comandă în spirit anticomunist şi antisovietic;
c) Al treilea motiv este faptul că ofiţerii români au tolerat maltratarea soldaţilor basarabeni de sub comandă;
d) Al patrulea motiv este că au executat ordinele guvernului român de a face lucrări şi a se pregăti pentru un eventual război împotriva URSS;
e) Al cincilea motiv, este faptul că ofiţerii români au făcut propagandă antisovietică printre soldaţi şi populaţia civilă;
f) Al şaselea motiv constă în faptul că ofiţerii au făcut şi ordonat rechiziţii de la populaţia basarabeană şi bucovineană;
g) În sfârşit, al şaptelea motiv este bănuiala că au făcut spionaj în favoarea României.
Interogatoriile şi cercetările ofiţerilor se făceau sub continui ameninţări (împuşcare, deportare în Siberia), insulte, ofense şi înjurături. Unii ofiţeri în stare de arest au fost chiar şi loviţi.
În general, toţi ofiţerii erau forţaţi – sub ameninţări să semneze declaraţii, al căror conţinut – ticluit de organele anchetatoare – nu era cunoscut, deoarece declaraţiile erau redactate în limba rusă şi nu aveau interpret oficial recunoscut de ambele părţi. De asemenea, erau obligaţi – sub ameninţări şi insulte – să recunoască depoziţiile false făcute de indivizi puşi de către organele anchetatoare.
Ofiţerilor li se propuneau – sub ameninţări, presiuni şi maltratări morale – să dea informaţii asupra organizării, dotării şi comandamentului armatei române. Au fost obligaţi să declare domiciliile lor şi rudelor lor din România.
Totodată, majoritatea ofiţerilor au fost obligaţi să dea [o] declaraţie – pe cuvânt de onoare – că vor servi statul sovietic, dând informaţii asupra intenţiilor probabile ale Germaniei faţă de URSS şi că nu vor spune nimănui tratamentul la care au fost supuşi în timpul arestării şi anchetării.
De asemenea, unor ofiţeri români li s-a propus să rămână în serviciul armatei sovietice cu aceleaşi grade sau altele mai superioare.
Tratamentul în timpul deţinerii
Toţi ofiţerii au fost încarceraţi la un loc cu criminalii şi infractorii de rând, fiind puşi să spele podelele, să care hârdaiele cu materii fecale şi să cureţe closetele cu mâinile.
Erau cazaţi câte 16 – 18 persoane în celule de 4,50 x 1,80 x 4 metri, care în mod normal nu puteau adăposti decât trei delicvenţi. Dormeau pe pardoseală de ciment, fără nici un fel de cazarmament, din care cauză ofiţerii erau nevoiţi să-şi aştearnă hainele pe jos.
Hrana era mai mult decât insuportabilă şi preparată în condiţii infecte, constând în general dintr-o apă fiartă, murdară, în cele mai multe cazuri fără zahăr, căreia i se zicea ceai, circa 400 grame pâine neagră şi rău preparată pe zi, supe de arpacaş sau hrişcă, fără grăsimi şi, uneori, ciorbă de varză şi sfeclă furajeră sau supă de macaroane. Seara, hrana consta din acelaşi ceai sau apa de la macaroane. Masa se servea la ore nepotrivite, uneori ceaiul la ora 12, prânzul pe la ora 16 sau 18, iar masa de seară pe la ora 23 – 24 sau la mic interval după masa de prânz.
Vesela consta exclusiv dintr-o strachină de lut şi o lingură de lemn, în care se servea atât masa cât şi ceaiul şi apa.
Ofiţerii nu erau scoşi din celule decât pentru cercetări – numai noaptea – şi la closet de două ori pe zi – la ora 4 şi 18 – restul timpului fiind petrecut în aceste celule suprapopulate, cu miros pestilenţial, pline de ploşniţe şi paraziţi şi într-o temperatură aproape insuportabilă, unde mai erau nevoiţi să-şi facă nevoile în hârdău.
Ofiţerilor nu li s-a permis să aibă sau să-şi procure rufărie, săpun şi cele mai elementare lucruri şi materiale pentru higiena corporală. Baia se făcea o dată la 20 de zile, într-un timp foarte limitat, cu care ocazie îşi spălau şi cămaşa de pe ei. De asemenea, nu li se permitea să aibă obiecte de bărbierit, fiind tunşi şi bărbieriţi cu maşina de tuns.
Din cauza promiscuităţii în care se aflau, la un loc cu indivizi de pe cea din urmă treaptă a societăţii şi din cauza lipsei de îngrijire igienică, toţi s-au umplut de paraziţi, unii îmbolnăvindu-se fie că dormeau pe jos, fie din cauza hranei şi necurăţeniei. Asistenţa medicală era inexistentă, lipsind atât medicii cât şi medicamentele strict necesare. Vizita medicală era făcută – o dată la 3-4 zile – de câte două surori de caritate, absolut nepregătite, iar medicamentele administrate constau din sare amară, chinină şi tinctură de iod.
Cercetările aveau loc numai noaptea, la diferite ore, cu scopul de a deranja pe cei din celulă, adăugându-se un supliciu în plus la cele existente. Paznicii închisorilor şi santinelele aveau o comportare faţă de ofiţeri mai jignitoare decât faţă de criminalii şi infractorii de rând, înjurându-i, molestându-i, îmbrâncindu-i, ofensându-i şi forţându-i să spele podelele, să cureţe closetele cu mâinile şi să care hârdaiele cu murdării.
Cererile ofiţerilor în legătură cu procurarea de obiecte de higienă, rufărie şi alimente erau nesocotite şi luate în derâdere. În timpul arestării, ofiţerilor şi subofiţerilor li s-au luat toate obiectele de preţ şi bagajele fără a li se da vreo dovadă. Multe din aceste lucruri au fost restituite la repatriere, însă toate erau devalizate de către soldaţii sovietici. Ofiţerii – la eliberare – au fost însă obligaţi să semneze declaraţii că au primit toate lucrurile.
Ofiţerii combatanţi, basarabeni şi bucovineni, au fost opriţi – fără excepţie – în închisori şi trimişi în judecată.
Prin toate cele arătate mai sus, se urmărea demoralizarea şi maltratarea morală a ofiţerilor pentru a-i forţa să recunoască învinuirile făcute de anchetatori, de a da informaţiile cerute şi de a primi propunerile de a face servicii statului sovietic.
ATITUDINEA FAŢĂ DE POPULAŢIA CIVILĂ
Faţă de populaţia civilă, atitudinea autorităţilor sovietice, în special NKVD, era mai mult decât intolerantă. Foştii funcţionari erau arestaţi şi supuşi aceluiaşi tratament ca şi ofiţerii. Averile lor au fost confiscate şi lăsaţi pe drumuri fără nici un mijloc de trai.
Intelectualii români erau, de asemenea, arestaţi şi duşi în interiorul URSS, mulţi fiind executaţi sub învinuirea şi bănuiala de a fi ostili regimului sovietic. Toate acestea de mai sus [s-au produs] numai în urma denunţurilor făcute de evrei şi a informaţiilor culese anterior de către agenţii sovietici trecuţi clandestin pe teritoriul român.
Ţăranii au fost obligaţi să predea totul organelor sovietice şi în caz de refuz s-a răspuns cu arestarea, executarea sau deportarea în interiorul URSS.
Persoanele care doreau să se repatrieze au fost şicanate, purtate din loc în loc, în scopul de a renunţa la această idee, bunurile lor mobile şi imobile confiscate şi obligaţi să semneze declaraţii că, după sosirea în România, vor activa în favoarea serviciului de spionaj sovietic, părinţii lor fiind opriţi ca ostatici. Multora li se propunea să rămână pe loc, promiţându-li-se funcţii înalte în administraţia sovietică.
Foştii parlamentari români – în special cei care făcuseră parte din Sfatul Ţării şi Frontul Renaşterii Naţionale – au fost arestaţi şi trimişi în judecată sub învinuirea de trădare şi pactizare cu autorităţile române.
Prigoana cea mai mare – însă – a fost întreprinsă, mai ales, împotriva legionarilor români (Garda de Fier), unii fiind împiedicaţi să se repatrieze, iar alţii arestaţi şi supuşi la suplicii aproape inchizitoriale. De asemenea, foştii ofiţeri şi subofiţeri din armata albă au fost până la unul executaţi fără nici un fel de judecată.
Mulţi foşti funcţionari români, care nu au fost arestaţi în primele zile după desăvârşirea ocupaţiei, au fost obligaţi să continue serviciul, iar cei care au refuzat, au fost arestaţi şi trimişi în judecată sub învinuirea de sabotaj.
Bisericile au fost închise, preoţii batjocoriţi de evrei, unii arestaţi şi obligaţi să presteze alte servicii decât cel religios. Numai datorită intervenţiei populaţiei bisericile au fost redeschise, însă cei care le frecventau erau suspectaţi. Unele biserici au fost – însă – transformate în cantine sau sedii de Înalte Comandamente Militare.
La repatriere, autorităţile sovietice au oprit atât ofiţerilor cât şi populaţiei civile banii şi obiectele de preţ, lăsându-li-se numai câte 1.000 – 2.000 lei, pentru restul dându-li-se câte o dovadă în care se arată că sumele oprite constituiau o contrabandă de valută.
Comiţând aceste acte reprobabile, autorităţile sovietice urmăreau trei scopuri bine distincte:
a) În primul rând, se căuta determinarea populaţiei civile de a renunţa la ideea de repatriere, pentru că acest lucru ar fi aruncat o lumină urâtă asupra regimului sovietic;
b) În al doilea rând, prin teroarea dezlănţuită de organele Gugobez se urmărea ca cei repatriaţi să acţioneze în favoarea serviciului de spionaj sovietic, acesta interesându-se de situaţia armatei române şi de planurile probabile ale Germaniei faţă de URSS;
c) În al treilea rând, autorităţile sovietice căutau să determine populaţia civilă de a se transforma în agenţi de propagandă comunistă, în vederea întăririi cât mai urgente a regimului comunist în teritoriile cedate.
CAZURI CONCRETE
de atrocităţi, arestări, jafuri şi omoruri comise de
trupele sovietice şi bandele evreo-comuniste
Imediat după intrarea trupelor sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord, bande înarmate compuse din evrei şi comunişti, au pornit prigoana împotriva funcţionarilor, magistraţilor şi agenţilor de poliţie români, maltratându-i şi devalizându-le locuinţele. Cei care încercau să se opună erau bătuţi şi chiar executaţi de aceste bande. Astfel:
Anenii Noi, judeţul Tighina
– În ziua de 28 iunie 1940 trupele sovietice au capturat o coloană de chesoane cu muniţii, sub comanda căpitanului Vioreanu Eugen din Regimentul 5 Artilerie – Tecuci;
– De asemenea, trupele sovietice au mai arestat pe maiorul Nicolau, din Regimentul 24 Dorobanţi – Tecuci.
Bălţi
– În ziua de 28 Iunie 1940 bandele comuniste, conduse de ofiţeri şi soldaţi sovietici, au somat pe ofiţerii şi soldaţii români din trenurile de evacuare să depună armele şi să rămână în Basarabia. Soldaţii barasabeni au fost opriţi cu forţa să se evacueze:
– În aceeaşi zi, trupele motomecanizate sovietice au intrat în Bălţi;
– În ziua de 29 Iunie 1940 trupele sovietice au depăşit coloanele române în retragere, iar aviaţia sovietică urmărea unităţile române, forţându-le retragerea;
– Un grup de comunişti au cerut să se predea oraşul;
– În ziua de 31 Iunie 1940, fostul sublocotenent A. Kaciarovski, din armata rusă albă, a fost arestat şi executat fără nici un fel de judecată.
Basarabeasca (Gara)
– În zilele de 29 şi 30 Iunie 1940, unităţi din regimentele 28 Dorobanţi, 3 Vânători, 24 Infanterie şi 52 Infanterie, precum şi din Detaşamentul 21 Săpători au fost dezarmate de către trupele sovietice, după ce – în prealabil – au fost înconjurate de unităţi blindate sovietice şi ameninţate cu mitralierele. Cu această ocazie, au fost arestaţi toţi ofiţerii şi subofiţerii cărora, în faţa populaţiei, li s-au rupt epoleţii şi însemnele gradelor, precum şi decoraţiile, de către soldaţii sovietici. Tuturor li s-au devalizat bagajele de către soldaţii sovietici şi populaţie.
Trupa, împreună cu toţi ofiţerii, au fost apoi obligaţi să adune şi să depoziteze pe rampa gării armamentul şi materialele părăsite, sub ameninţarea trupelor sovietice.
Ofiţerii superiori, căpitanii şi unii ofiţeri interiori au fost arestaţi şi transportaţi la Chişinău, pe motiv că vor fi repatriaţi, iar trupa fiind lăsată liberă fără comandanţi şi hrană. Soldaţii basarabeni au fost trimişi în localităţile de origine, [iar] ceilalţi obligaţi să plece pe jos spre frontieră.
Dintre ofiţerii menţinuţi arestaţi, cunoscuţi până în prezent, sunt următorii:
– Colonel Burducea Dumitru – Regimentul 28 Dorobanţi;
– Locotenent-colonel Oarză Gheorghe – Regimentul 28 Dorobanţi;
– Maior Epureanu Gheorghe – Regimentul 28 Dorobanţi;
– Maior Focşan Hanibal – Regimentul 28 Dorobanţi;
– Căpitan Bălan Ilie – Regimentul 28 Dorobanţi;
– Căpitan Pânzaru Ion – Regimentul 28 Dorobanţi;
– Sublocotenent în rezervă Olăreanu Silviu – Regimentul 28 Dorobanţi;
– Plutonier în rezervă Popescu I. Radu – Regimentul 28 Dorobanţi;
– Locotenent-colonel Langa Ion – Regimentul 3 Vânători;
– Locotenent-colonel Făgărăşanu Constantin – Regimentul 3 Vânători;
– Locotenent-colonel Ilieş Gh. Ion – Regimentul 3 Vânători;
– Maior Stoenescu Constantin – Regimentul 3 Vânători;
– Maior Landhauer Hubert – Regimentul 3 Vânători;
– Preot maior Buruiană Teodor – Regimentul 3 Vânători;
– Căpitan Mihai Vasile – Regimentul 3 Vânători;
– Căpitan Valter Jean – Regimentul 3 Vânători;
– Căpitan Ţane C. Petru – Regimentul 3 Vânători;
– Căpitan în rezervă Dincă Ion – Regimentul 3 Vânători;
– Căpitan Damian D. Cristea – Regimentul 3 Vânători;
– Căpitan Grosu Constantin – Regimentul 3 Vânători;
– Maior Budan Constantin – Regimentul 24 Infanterie;
– Locotenent Negru Vasile – Regimentul 24 Infanterie;
– Maior în rezervă Boteanu Mihail – Detaşamentul 21 Săpători.
Aceşti ofiţeri au fost încarceraţi la închisoarea centrală din Chişinău şi supuşi unui tratament barbar, devalizându-li-se şi bagajele. De asemenea, au fost forţaţi să dea declaraţii că au bagajele complecte. Repatrierea lor s-a făcut în ziua de 27 septembrie 1940, prin punctul Ungheni, unde li s-au luat toţi banii, lăsându-li-se numai câte 1.500 – 2.000 lei.
Următorilor ofiţeri li s-a propus să rămână în armata sovietică sau să facă spionaj pentru URSS:
– Locotenent-colonel Oarză Gheorghe – i s-a propus să rămână în armata moldovenească cu gradul de locotenent-colonel, dar a refuzat;
– Căpitan Pânzaru Ion – i s-a propus să rămână în serviciul sovietelor. Împotriva lui au fost luate declaraţii de la soldaţi, din care rezultă că a făcut propagandă antisovietică;
– Plutonier în rezervă Popescu I. Radu – i s-a propus să facă spionaj în favoarea URSS;
– Căpitan în rezervă Dincă Ion – i s-a propus să facă spionaj, să fie gazdă de spionaj şi să dea câteva adrese unde ar putea fi găsit de agenţii sovietici. I s-a cerut să nu spună nimănui despre ceea ce i s-a propus;
– Căpitan Grosu Constantin – a fost forţat să dea informaţii asupra aviaţiei şi carelor de luptă româneşti;
– Căpitan Grigoriu Virgil – i s-a propus să facă spionaj, promiţându-i-se gradul de colonel în armata sovietică atunci când trupele roşii vor ocupa România. I s-au dat diferite adrese unde să trimită corespondenţa;
– Maior Budan Constantin – i s-a propus să facă propagandă comunistă în România, promiţându-i-se gradul de colonel sau general. A fost obligat să arate misiunea ofiţerului cu informaţiile şi să nu spună nimănui ceea ce i s-a propus. De asemenea, i s-a spus modul cum va recunoaşte persoanele în solda sovietelor. I s-au dat câteva adrese pentru trimiterea corespondenţei. A fost torturat ca să primească aceste propuneri;
– Locotenent Negru Vasile – i s-au oferit bani sub ameninţare, dând chitanţă. I s-a propus să găzduiască agenţi sovietici şi să-i ferească de autorităţile române;
– Maior în rezervă Boteanu Mihail – i s-a propus să intre în armata moldovenească, dar a refuzat. Pentru acest motiv a fost bătut şi înjurat de un ofiţer sovietic.
Toţi aceştia au fost repatriaţi numai după ce au primit şi semnat declaraţii că vor executa misiunile propuse.
Bolgrad
– În ziua de 29 iunie 1940 a fost ocupat de paraşutişti, care au organizat manifestaţii şi bande teroriste. Aceştia au capturat două avioane româneşti;
– Paraşutiştii şi bandele teroriste au reţinut 5 trenuri militare, pe care le-au eliberat în ziua de 30 Iunie [1940], în urma intervenţiei Colonelului Dumitrescu;
– În aceeaşi zi, trupe regulate de toate armele au ocupat în întregime oraşul;
– De asemenea, în ziua de 29 iunie 1940, Escadronul 4 Roşiori, comandat de subofiţerul Goria, a fost dezarmat. Cu această ocazie, un general român a fost dat jos din maşină, pe care trupele sovietice au confiscat-o;
– Una companie de grăniceri, de sub comanda Căpitanului Taşcă, şi una companie de jandarmi, de sub comanda Căpitanului Timofte, au fost dezarmate de trupele sovietice şi bandele comuniste. Ofiţerilor li s-au rupt epoleţii, luându-li-se banii, bagajele şi materialele companiilor;
– În ziua de 30 iunie 1940 au fost debarcaţi noi paraşutişti pentru împiedicarea evacuării;
– De asemenea, în ziua de 30 iunie 1940, Căpitanul P. Sereda, din armata albă rusă, a fost arestat şi executat fără judecată.
Bulgărica, judeţul Cahul
– În ziua de 29 iunie 1940 au fost debarcaţi 25 paraşutişti pentru a împiedica evacuarea trupelor române şi a forma bande teroriste.
Braniştea, judeţul Bălţi
– În ziua de 29 iunie 1940 trupele sovietice au ocupat înălţimile de la Sud-Est şi Nord-Est;
– În ziua de 1 Iulie 1940 trupe din Brigada 2 Cavalerie au fost şicanate de trupele sovietice şi bandele teroriste comunisto-evreieşti.
Bădiceni (pădure), judeţul Soroca
– În ziua de 30 iunie 1940 bande formate din civili şi soldaţi sovietici au atacat Regimentul 8 Roşiori în retragere, cu care ocazie au fost omorâţi 2 soldaţi români şi 20 grav răniţi. Colonelul Voisescu a fost somat să depună armele, ceea ce a refuzat. Trupele sovietice l-au urmărit şi au căutat să înconjoare regimentul.
Briceni, judeţul Hotin
– În noaptea de 28/29 iunie 1940 trupele sovietice au încercat să treacă Prutul.
Băneasa, Burgugea, Vaisel, Selioglu
– În ziua de 30 iunie 1940 trupele sovietice şi bandele de evrei au atacat şi dezarmat trupe române izolate şi unităţi de jandarmi, cu care ocazie Plutonier-major Ghiul a fost împuşcat.
Brătuşeni, judeţul Bălţi
– În ziua de 30 iunie 1940 un ofiţer sovietic conducând bandele de evrei comunişti a încercat să dezarmeze unităţi de grăniceri în retragere.
Berezina, judeţul Cetatea Albă
– În ziua de 30 iunie 1940 a fost arestat Locotenent în rezervă Luminosu Mihai (Regimentul 3 Vânători), apoi dus la Chişinău pentru încarcerare (vezi Basarabeasca).
Cernăuţi
– În ziua de 28 iunie 1940 trupele sovietice de toate armele au ocupat oraşul. Acestea au tolerat şi organizat bande teroriste, care au încercat să ocupe gara pentru a împiedica evacuările. Au arestat pe funcţionarii români şi au executat mai mulţi gardieni. De asemenea, au eliberat pe toţi deţinuţii;
– În aceeaşi zi, un detaşament comandat de un locotenent a fost dezarmat, iar generalul Constantinescu dezarmat şi insultat. Cu această ocazie au mai fost împuşcaţi 2 gardieni publici;
– De asemenea, bandele comuniste au devastat bisericile şi au împiedicat evacuarea funcţionarilor, cu care ocazie mulţi şefi de autorităţi au fost împuşcaţi;
– În ziua de 30 septembrie 1940 generalul pensionar Daşkevici şi colonelul pensionar Miron au fost arestaţi, sub învinuirea că îndeamnă populaţia să se răzvrătească şi să se repatrieze în masă;
– De asemenea, autorităţile sovietice au interzis următorilor legionari să se repatrieze: Teodorescu Ion, Huceac Ştefan, Romaniuc Nicolae, Puşcuţă Dumitru, Oprişanu Traian, Pavelovici Dumitru, Daniliuc Ştefan, Mândrescu Gheorghe, Cărăuş Vasile, Horoveţ, Vrăbicescu Aurel.
Cosăuţi, judeţul Soroca
– În ziua de 30 iunie 1940 trupele sovietice şi bandele comuniste au atacat escadronul comandat de Căpitanul Epure, încercând să-l dezarmeze. La opunerea Căpitanului Epure, acesta a fost împuşcat.
Chişinău
– În ziua de 28 iunie 1940 trupele sovietice au ocupat oraşul, organizând manifestaţii care au avut drept urmare oprirea celor care voiau să se repatrieze. Comisarii Pascar Nicolae, Mateescu Constantin, Severin şi Stol, care au încercat să restabilească ordinea, au fost împuşcaţi de bandele comuniste;
– Tot în acea zi au fost arestaţi Colonelul Simoni Goroki, Ilie Sârbu, Colonelul pensionar Popa Gheorghe, Constantin Stere – consilier la Curtea de Apel – şi magistratul Stelian Lupescu, pe motiv că sunt ofiţeri sau funcţionari români;
– De asemenea, în ziua de 30 iunie 1940, căpitanul Zirra Socrat a fost arestat de organele NKVD şi încarcerat la închisoarea centrală. După o deţinere de peste 3 luni, în care timp i s-a propus să facă spionaj, promiţându-i-se gradul de maior, a fost obligat să dea declaraţii că nu va spune nimănui cele discutate şi propuse, [precum] şi să dea informaţii asupra eventualelor planuri ale Germaniei faţă de URSS. A fost eliberat şi repatriat în ziua de 27 septembrie 1940, după ce – în prealabil – prin ameninţări şi maltratări a semnat un angajament că va furniza atare informaţii;
– În ziua de 4 iulie 1940 organele NKVD au arestat şi încarcerat pe colonelul farmacist în rezervă Cerchez Nicolae, din Compania 7-a Sanitară. A fost repatriat în ziua de 27 septembrie 1940, prin punctul Ungheni, unde i s-au luat toţi banii ce-i poseda;
– Din declaraţiile ofiţerilor repatriaţi rezultă că în închisoarea Centrală din Chişinău de mai găsesc 26 ofiţeri, 14 subofiţeri şi numeroşi civili – funcţionari, magistraţi, poliţişti şi proprietari – cunoscuţi personal, fără a mai vorbi de ofiţerii şi civilii neidentificaţi de ofiţerii repatriaţi;
– Este de remarcat că prin celule au fost plasaţi numeroşi evrei şi comunişti cu misiunea de a spiona şi a raporta organelor anchetatoare – la cercetări – comportarea şi discuţiile purtate de ofiţerii încarceraţi;
– În ziua de 30 iulie 1940 au fost arestaţi şi executaţi fără judecată N. Pavlovici – fost căpitan în armata albă rusă – şi Teodosie Voloşicin – fost sergent în aceeaşi armată;
– De asemenea, pe statuile Regelui Ferdinand şi Ştefan cel Mare au fost agăţate placarde cu cuvinte injurioase la adresa României şi acestor domnitori.
Cetatea Albă
– În ziua de 29 iunie 1940 bandele de comunişti au atacat populaţia care se evacua. În aceeaşi zi, întreg oraşul se găsea ocupat de trupele sovietice.
Cobeni (Pădure), judeţul Soroca
– În ziua de 30 iunie 1940 trupele sovietice au împuşcat un locotenent şi [un] sublocotenent român.
Cimişlia, judeţul Tighina
– În ziua de 30 iunie 1940 o sută de care de luptă sovietice au ocupat comuna, iar soldaţii au organizat bande teroriste care operau în oraş şi opreau populaţia – şi, mai ales, funcţionarii – să se evacueze.
Drochia, judeţul Soroca
– În ziua de 29 iunie 1940 trupele sovietice au oprit îmbarcarea unui batalion comandat de Maior Voicescu din regimentul 39 Infanterie şi au încercat să dezarmeze pe soldaţi.
Glodeni, judeţul Bălţi
– În ziua de 30 iunie 1940 bande de evrei comunişti, conduse de soldaţi sovietici, au atacat şi dezarmat pe Plutonierul jandarm Baciu împreună cu toţi jandarmii.
Gura Galbenă, judeţul Tighina
– În ziua de 30 iunie 1940 trupele sovietice şi bande comuniste au atacat şi arestat pe Căpitanul Eremia Manole, care a fost dus apoi la Chişinău şi depus la închisoarea centrală. A fost repatriat la 27 Septembrie 1940 după ce, în prealabil, i s-a propus să fie agent-rezident în Buzău.
Ismail
– În ziua de 29 iunie 1940 bandele comuniste, conduse de soldaţi şi ofiţeri sovietici, au împuşcat pe Locotenentul Alexandrescu şi Plutonier-major Jianu;
– În aceeaşi zi, Colonelul Ştefănescu a fost înştiinţat de către autorităţile sovietice militare că nu se mai permite evacuarea.
Lipcani, judeţul Hotin
– În ziua de 29 iunie 1940 trupele sovietice au ocupat localitatea şi au atacat trupele române în retragere, cu care ocazie a fost omorât un soldat român.
Petriceni, judeţul Storojineţ
– În ziua de 1 iulie 1940 tancuri sovietice au ocupat localitatea, iar soldații, împreună cu bandele de evrei şi comunişti, au atacat populația care se evacua, furând bagajele și diferite obiecte de preț.
Rășcani, județul Bălți
– În ziua de 29 iunie 1940 cinci avioane sovietice au aterizat în localitate. De asemenea, pe linia Șapte Bani – Sturzeni – Bălani se aflau tancuri sovietice. Soldații sovietici au organizat bande de comuniști, care atacau și jefuiau populația și trupele române în retragere;
– În ziua de 30 iunie 1940 în această localitate au sosit 50 tancuri, 20 tunuri, 20 camioane și s-au debarcat parașutiști, care au căutat să producă panică printre populație.
Reni
– În ziua de 28 iunie 1940 s-au produs grave incidente între bandele comuniste și evrei, cu trupele române aflate în retragere;
– În ziua de 29 iunie 1940 avioanele sovietice au debarcat 800 parașutiști, înarmați cu mitraliere, puști-mitraliere, revolvere „Mauser”, organizând manifestații și împiedicând evacuarea populației, autorităților și armatei, cu care ocazie evreii au asasinat 2 marinari români;
– În ziua de 30 iunie 1940 trupele sovietice au ocupat podul de peste Prut, interzicând trecerea în România;
– În aceeași zi, trupele sovietice au oprit plecarea trenurilor cu refugiați, iar un avion sovietic a mitraliat aceste trenuri. Evreii manifestanți, intrând prin vagoane, au jefuit pe evacuați, [iar] soldații și ofițerii români [au fost] dezarmați;
– În ziua de 1 iulie 1940 autoritățile militare sovietice au reținut în gară 400-500 vagoane cu refugiați, care – în urma unei hotărâte intervenții a unui colonel român – au fost eliberate;
– De asemenea, autoritățile sovietice au transformat în cantină Biserica Sf. Ecaterina.
Românești, județul Tighina
– În ziua de 29 iunie 1940, 47 avioane trimotoare de bombardament au aterizat în localitate producând panică printre trupele și populația în retragere.
Soroca
– În ziua de 28 iunie 1940 trupe de cazaci au ocupat orașul, arestând pe maiorul Voicescu Valeriu, sublocotenent în rezervă Donciu Mihail, subofițer[ul] Mocală și doi soldați, toți din Regimentul 39 Infanterie, precum și întregul personal al manutanței;
– În aceeași zi, comuniștii evrei, conduși de avocatul evreu Michel Fleshor, au ocupat Primăria și Poliția, cu care ocazie au împușcat pe Comisarul-ajutor Murafa și pe agentul Eustațiu Gabriel. Aceștia au mai rupt epoleții locotenentului Pavelescu și subofițerilor, împușcând pe subofițerul Ene;
– De asemenea, au atacat autocamionul cu tezaurul Administrației Financiare, reținând pe Administratorul Gheorghiu, rupând epoleții maiorului Vartic – comandantul Legiunii de Jandarmi Soroca –, căpitanului Ramadan și oprind numeroși preoți să se evacueze;
– Toate aceste acte au fost comise la îndemnul și sub conducerea soldaților și ofițerilor sovietici;
– Tot în ziua de 28 iunie 1940 bandele comuniste, conduse de soldații sovietici, au atacat Cercul de Recrutare, cu care ocazie au fost arestați căpitanul Georgescu Tiberiu, locotenent în rezervă Știrbulov, plutonier-major Borcea Vasile, plutonier Fărcășanu Constantin, plutonier-major Mitrea, avocat Stănescu Basil, gardianul Pătrașcu. Ofițerii și subofițerii au fost degradați, apoi duși la Chișinău și încarcerați la închisoarea centrală unde, timp de peste 3 luni, au fost supuși unui adevărat supliciu. Dintre aceștia, au fost repatriați, în ziua de 27 septembrie 1940, căpitanul Georgescu Tiberiu, plutonier-major Borcea Vasile și plutonier Fărcășanu Constantin.
Tighina
– În zilele de 28 și 29 iunie 1940 bande de comuniști și evrei au atacat pe jandarmi, le-au luat uniformele pe care le-au îmbrăcat și apoi au atacat populația civilă care voia să se refugieze.
Vijnița, județul Storojineţ
– În ziua de 28 iunie 1940 Dr. Veiner – directorul Spitalului – a interzis personalului să se evacueze;
– De asemenea, o bandă de evrei comuniști, în frunte cu căpitanul Rauperger, au atacat pe perceptor luându-i toți banii ce-i avea asupra sa13.
*Arh. NIC, fond PCM-SSI dosar 2/1940, f. 2-21.
Bibliografie
Arh. NIC, fond PCM-SSI dosar 2/1940, f. 2-21
Comisia internațională pentru studierea holocaustului în România, președintele Comisiei (International Commission for the Study of the Holocaust in Romania, President of the Commission): Elie Wiesel, editori (editors): Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihai E. Ionescu, Raport final, Editura Polirom, Iași, 2004
Troncotă, Cristian, Documente SSI despre crimele comise de NKVD asupra populației românești din Basarabia și Bucovina, în Glorie și tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941-1944), Editura Nemira, București, 2003
Troncotă, Cristian, Eugen Cristescu – asul serviciilor secrete românești, Editura Roza Vânturilor, București, 1994
Troncotă, Cristian, România și frontul secret, Editura Elion, București, 2014
Troncotă, Cristian și Alin Spânu, în Documente ale Serviciului Special de Informații despre spațiul sovietic 1939-1944, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2004
Vezi și Un grup de intelectuali evrei contestă. Definiția antisemitismului blochează libertatea de exprimare, în „Lumea”, nr. 2 – 2022, pp.12-13.
[3]Negarea Holocaustului – inclusiv a celui din România – este incriminată prin Ordonanța de Urgență 31/2002, ratificată de parlamentul României prin Legea 107/2006 și modificată prin Legea 217/2015. Articolul 6 al OUG 31/2002 prevede: „(1) Negarea, contestarea, aprobarea, justificarea sau minimalizarea în mod evident, prin orice mijloace, în public, a holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”. Prin urmare, în România la ora actuală nu ai voie nici să contești nici să aprobi „holocaustul din teritoriile administrate de statul român”, ceea ce înseamnă că ne aflâm în fața unui tabu, pe care nu avem voie să-l comentem. Păi, nu înseamnă aceasta o încălcare gravă a drepturilor la liberă exprimare?
[4] La 3 martie 2021 Procurorul Curții Penale Internaționale de la Haga a emis o decizie privind începerea unei anchete oficiale asupra presupuselor crime din teritoriul palestinian, Fâșia Gaza, din 13 iunie 2014.
[9] MCA România. Centrul pentru Monitorizarea și Combaterea Antisemitismului din România a fost înregistrată juridic în 2003, având ca fondatori pe: Rick Well, avocat M. Enache și Marco M. Katz. Este o organizație afiliată Ligii Împotriva Defăimării (ADL) din SUA. Activitatea ei se bazează pe voluntariat și nu primește bani din bugetul statului român. Interesant este faptul că ulterior înființării s-au mai alăturat și alți membri, dar ale căror nume nu sunt făcute publice „din motive de securitate”. Ce se poate înțelege din acest comunicat oficial? Că această organizație monitorizează în secret acțiunile românilor, prin finanțare și îndrumare din exteriorul României!? Un fel de „agenturilii”, ca să cităm un clasic regretat și hulit în aceeași măsură; vezi http://antisemitism.ro/despre-mca-romania. Să mai precizăm că Liga Împotriva Defăimării a fost fondată în 1913, este o organizație de luptă împotriva antisemitismului și dispune de 29 de birouri în SUA și trei filiale în afara statului american; vezi http://www.hotnews.ro/stiri-international-5420270-liga-anti-defaimare-31-dintre-europeni-acuza-evrei-pentru-criza-economica-mondiala.htm. Vezi și Adrian Novac, Liga Anti Defăimare: 30% dintre europeni îi acuză pe evrei pentru criza economică mondială, în HotNews.ro, 15 februarie 2009. Faptul că în România nu există antisemitism, dar funcționează o filială a ADL ne poate duce cu gândul că astfel de organizații ar funcționa după principiul „acolo unde nu este antisemitism trebuie să-l provocăm pentru a ne justifica activitatea”.
[10] Vezi Florian Banu, Martie 1979 Ierusalimul mulțumește lui Ceaușescu, în „Evenimentul istoric”, nr. 15, 19 aprilie-24 mai 2019, p. 53.
[11] Vezi Adrian Riza, Rețelele omeniei, Editura R.A.1, București, 1995, cap. Ajutorul României în acțiunea de salvare a evreilor în timpul nazismului, pp. 225-244.
[12] Documentul a mai fost publicat de Cristian Troncotă și Alin Spânu, în Documente ale Serviciului Special de Informații despre spațiul sovietic 1939-1944, Editura Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2004. Documentul se află publicat parțial și de George Damian la adresa de pe internet http://www.george-damian.ro/atrocitatile-sovietice-in-basarabia-si-bucovina-de-nord-din-iunie-1940-4755.html, dar fără să se menționeze cota arhivistă, eventual volumul de documente care l-a publicat pentru prima oară. Lipsește, de asemenea, partea finală, circa 8 pagini, referitoare la Cazuri concrete de atrocități, arestări, jafuri și omoruri comise de trupele sovietice și bandele evreo-comuniste. Falsul istoric prin omitere s-a practicat încă de la începuturile regimului comunist din România. În lucrarea Eugen Cristescu – asul serviciilor secrete românești, publicată în 1994, am demonstrat cum documentele așa-zisului proces al „marii trădării naționale” au fost publicate la Editura Mihai Eminescu în anul 1946 cu multe și substanțiale amputări, fiind scoase tocmai pasajele în care se explica în detaliu cum a fost posibil să se întâmple multe din tragediile populației evreiești din zona de purtare a războiului, precum și deciziile importante ale guvernării mareșalului Ion Antonescu.
[13] Foarte posibil ca astfel de evenimente petrecute în Basarabia și Bucovina de Nord, în zilele imediat următoare ultimatumului sovietic, ce a dus la raptul teritorial prin agresiune, să fi fost raportate și suveranului Carol al II-lea. Numai așa se pot explica „îngrijorările” regelui Carol al II-lea consemnate în lucrarea Însemnări zilnice (ediția 1996, vol. 2, pp. 208-211), după cum urmează: „s-au împușcat funcționari, s-au atacat și dezarmat chiar unități militare”; „agresiunile se fac mai ales asupra ofițerilor, care sunt adesea bătuți și degradați. Evreii și comuniștii s-au purtat într-un mod oribil (sublinierea aparține lui Cristian Troncotă). Asasinate și molestări ale ofițerilor și ale acelora care voiau să plece”.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/06/l.jpg5501249Tudor Ursehttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgTudor Urse2022-06-05 13:24:492022-06-06 12:01:42Cristian Troncotă – Abuzuri și crime ale evreilor împotriva românilor, un document al SSI ignorat (a doua parte)
Vă prezentăm o altă serie de adevăruri incomode semnată de nimeni altul – istoricul prof. Univ. Dr. Cristian Troncotă. Domnul profesor Troncotă semnalează pe baza unor documente de referință (și din păcate ignorate de așa zișii holocaustologi din România) cum a fost falsificată istoria privind tratamentul populației evreiești de către Armata Română.
Documente susținute și de evrei români de seamă!
Așadar vă invităm din nou către reflecție și înțelegere.
Pierderea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a Ținutului Herța, în urma ultimatumurilor sovietice din 26 și 27 iunie 1940 înseamnă, ca reper cronologic, începutul unui șir de tragedii, cu urmări care și astăzi marchează conștiința colectivă a poporului român. S-au petrecut fapte grave, de ambele părți ale baricadei, care cu greu sunt recunoscute de istoriografia oficială. S-au făcut și încă se mai fac comentarii interesante, în care miza politică joacă, de regulă, un rol determinant. Iată de ce, în anumite circumstanțe, ca cele ale epocii pe care o trăim, este mai bine să se facă apel la documente, mai ales la cele ignorate cu sau fără bună intenție, pentru ca adevărul să iasă la iveală, să se impună și să fie respectat de toți. Napoleon Bonaparte spunea, și cred că nu greșea deloc, că „Istoria este versiunea evenimentelor trecute asupra cărora oamenii s-au pus de acord”. Desigur că istoricii se pot pune de acord asupra unor evenimente, cu condiția să aibă la dispoziție aceleași documente.
Pactul Ribbentrop-Molotov
Despre „Iadul de peste Prut”, adică tratamentul de deznaționalizare și teroare pe care românii l-au primit din partea autorităților sovietice, în perioada 28 iunie 1940 – 22 iunie 1941, în teritoriile cedate, am avut ocazia să mă refer mai pe larg și pe baza unor documente inedite în alte lucrări dedicate serviciilor secrete românești1. Revin acum, cu un document elaborat de SSI la 10 octombrie 1940, care aduce foarte multe detalii, cazuri concrete, descrieri de evenimente care nu pot fi contestate. Ele demonstrează o bună cunoaștere de către autori, adică ofițerii de teren și analiștii SSI a tot ceea ce s-a întâmplat imediat după ordinul de retragere al autorităților și armatei române din teritoriile cedate. Ne aflăm și de data aceasta în fața unui profesionalism de bună calitate a ceea ce putem numi intelligence-ul românesc.
Sunt ferm convins că autorii „Raportului final”, dacă ar fi cunoscut acest document, nu s-ar mai fi hazardat în formularea următoarelor fraze: „Un clișeu dominant în istoriografia românească despre perioada 28 iunie – 3 septembrie 1940 este cel potrivit căruia evreii din Basarabia și nordul Bucovinei s-au comportat vexatoriu față de autoritățile și de trupele române în retragere. Această credință, deși falsă, a fost folosită pentru a justifica acțiunile ulterioare antievreiești ale românilor”2; „nu există probe (sic!) că evreii au luat parte la acțiuni contra autorităților românești sau a administrației românești”3; „puține situații și nume concrete”4.
Autorii utilizează expresia „mareșalul fascist Antonescu”, ceea ce le demască bunele intenții, dar mai ales lipsa de cunoaștere profundă a istoriei românilor. Îi informez pe distinșii istorici că mareșalul Ion Antonescu nu a avut nimic de-a face cu fascismul italian. De asemenea, nu a avut nici o legătură cu ideologia național-socialismului german. Nu a avut nici o convenție de război cu Italia sau cu Germania. După cum a declarat la așa-zisul „proces al marii trădări naționale”: „Doar nu era să stau cu mâinile încrucișate și să privesc cum Germania eliberează teritoriile (Basarabia și Bucovina de nord) cedate fără luptă cu un an înainte”. A fost, prin urmare un război paralel pe care România l-a purtat alături de Germania contra URSS, dar fiecare cu obiective diferite, Germania pentru a accede la zonele bogate în resurse ale Uralilor, iar România pentru a-și reface unitatea național-statală. Din această cauză, războiul României contra URSS s-a mai numit în epocă și „războiul sfânt al reîntregirii”. Și așa va rămâne în sufletele și memoria adevăraților români.
În ceea ce privește o altă expresie utilizată de autori: „regimul de teroare și deznaționalizare a evreilor”, le aduc aminte două lucruri, fundamentale. În primul rând, în perioada 1941 – 1944 a apărut în București și a circulat în toată țara „Gazeta evreiască”, săptămânal al comunității evreiești din România, singura publicație evreiască din lume la acea vreme. Cine parcurge colecţia „Gazeta evreiască” din acei ani poate constata cu ușurință că pentru fiecare zi era anunţată cel puţin o manifestare evreiască, spectacol de teatru/revistă, concert, conferinţă. În al doilea rând, a funcționat fără întrerupere Teatrul Barașeum al comunității evreiești, de asemenea, singura instituție de cultură de acest gen din Europa în acel timp. A funcționat pe toată durata războiului cu două săli arhipline, una la București și cealaltă la Iași. Din martie 1941 și până în toamna anului 1944 pe scena acestui teatru au fost montate 40 de piese de diferite genuri. Tot aici a fost jucată în premieră, începând cu luna aprilie 1942 piesa Steauafără nume, a lui Mihail Sebastian (Iosif Hechter), scriitor și dramaturg român de origine evreu!
Mai mult. Unul dintre cei mai reputați scriitori evrei din acea perioadă, Marius Mircu a făcut o declarație publică la Ierusalim, la începutul anilor ’50 în care s-a referit la următoarele aspecte ale situației evreilor din perioada 1940-1944:
„– au fost redeschise toate şcolile evreieşti din România, închise de regimurile precedente şi au fost înfiinţate multe şcoli noi;
– a fost creată, pentru prima dată în România, o universitate evreiască;
– au fost redeschise, pentru evrei, spitalele evreieşti şi azilele de bătrâni care mai înainte fuseseră rechiziţionate de armată;
– au fost reînfiinţate cele două teatre evreieşti, de la Bucureşti şi Iaşi;
– au fost înfiinţate cantine gratuite pentru evreii săraci;
– evreii aflaţi în lagărele de muncă obligatorie sau în închisori au fost mereu aprovizionaţi cu îmbrăcăminte şi medicamente;
– evreii deportaţi în Transnistria au fost aprovizionaţi cu îmbrăcăminte, alimente, medicamente, unelte gospodăreşti şi unelte specifice meseriaşilor;
– cu sprijinul «Centralei Evreilor» au fost readuşi în România – deci salvaţi, din Transnistria cca 2000 de copii orfani;
– autorii evrei şi-au putut publica o serie de lucrări (numai eu am scos trei)…(…)”5.
Wilhelm Filderman
Să mai consemnăm și un alt document memorialistic. Iată un fragment din declarația lui Wilhelm Filderman, doctor în Drept de la Facultatea de Drept din Paris, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România și președinte al Uniunii Evreilor Români, domiciliat în 1955 în New York, SUA, Hotel Alamac, Broadway at 71st St., în care se menționa: „…Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa. Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple: – Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol. – Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.
Menționez acestea pentru a sublinia faptul că poporul român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul țării, și-a demonstrat sentimentele de umanitate și de moderație politică…”6.
Tratatul de la Haga
Parcurgând aceste documente de necontestat ne întrebăm cu îndreptățire unde este deznaționalizarea și regimul de teroare? A nu se confunda, așa cum fac intenționat cei de la Institutul pentru studiul Holocaustului din România, erori grave, cu tragice consecințe în tentativele de a disloca comunități civile cu preponderență evrei fără cetățenie română, din zona frontului cu Programul hitlerist al „soluției finale”. Dislocările de populație din zona de purtare a războiului era o obligație înscrisă în sistemul de drept internațional, respectiv Tratatul de la Haga (din 1889 și1907) și Tratatul și Convențiile de la Geneva (1864 și 1925) privind purtarea războiului, precum și Declarația Societății Națiunilor din 1938 pentru protecția populațiilor civile împotriva bombardamentelor din aer în caz de război, atunci în vigoare. Ce s-a întâmplat la Odessa în octombrie-noiembrie 1941 a fost o tragedie, ca de altfel cam tot ce s-a întâmplat în războaiele mondiale (primul și al doilea) sau în oricare alt război. Termenul de holocaust a fost utilizat de evrei abia în anii ’60, deci nu este un termen operabil pentru evenimentele din al Doilea Război Mondial, asta dacă vrem să reconstituim cu obiectivitate istoria. Dacă dorim să o falsificăm, fie prin omitere, fie prin utilizarea unor termeni neîntâlniți în documente, dar inventați din motive politice, propagandistice sau de altă natură, nu facem nimic altceva, decât să repetăm ceea ce au făcut comuniștii.
Știm că noțiunile de comuniști și evrei în zona Moldovei și a Basarabiei, în epoca respectivă, se cam confundau, după cum rezultă și din documentul pe care-l reproducem mai jos. De aici și expresiile foarte des utilizate de intelectualii Legiunii, dar și de analiștii SSI, de „iudeo (evreo)-comuniști”. Acesta este un termen utilizat în epocă pentru a desemna o anumită categorie de oameni, care au avut de suferit în timpul operațiilor militare pe frontul de est, dar care la rândul ei a produs o serie de acțiuni reprobabile, printre care crime și jafuri, contra autorităților și armatei române în retragere. Aspecte pe care renumiții „holocaustologi” fie le ignoră, fie le ridiculizează sau le trece la capitolul de aspecte „minore”, „neînsemnate”. Documentul de mai jos este cât se poate de limpede și vine să stabilească cu claritate adevărul istoric.
În același timp, documentul atestă că afirmațiile mareșalului Ion Antonescu formulate cu claritate și echilibru ori pe „un ton dur” după alții, în scrisoarea de răspuns adresată lui Wilhelm Filderman, președintele Uniunii Comunităților Evreiești din România, la 21 octombrie 1941 publicată în presa vremii, erau adevărate și se bazau pe fapte: „Ce-ați făcut Dumneavoastră, anul trecut când ați auzit cum s-au purtat evreii din Basarabia și Bucovina, au scuipat ofițerii noștri, le-au smuls epoleții, le-au rupt uniformele și când au putut au omorât mișelește soldații cu bâte. Avem dovezi”7.
Reconstituind cu precizie firul cronologic al evenimentelor, să consemnăm faptul că mai întâi a fost comportamentul „oribil” (expresia îi aparține regelui Carol al II-lea) al evreilor și comuniștilor din Basarabia la retragerea armatei și autorităților civile românești în urma ultimatumului dat de URSS, în 26-27 iunie 1940, așa cum atestă și documentul din anexa acestui studiu, pentru ca la 26 iunie 1941, bombardamentul aviației sovietice asupra Iașului, zonă de război germană, la care populația evreiască și-a adus contribuția prin semnalizările pe timp de noapte, a produs o adevărată catastrofă în rândul populației civile, 600 de morți, din care 38 evrei. Acesta a fost adevăratul motiv pentru care comandamentul armatei germane a ordonat evacuarea persoanelor periculoase (sabotori și spioni comuniști-evrei) din zona Iașului. Autoritățile statului român nu erau pregătite pentru o asemenea dislocare masivă de populație. La ordin german s-au organizat la repezeală trei garnituri de tren formate din vagoane de marfă, utilizate până atunci la trasportul vitelor. Fiind vară, căldura era insuportabilă, la fel și condițiile de transport, fără apă și asistență sanitară. În urma perchezițiilor făcute în zonele locuite de evrei au fost reținuți 207 evrei „întrucât posedau lanterne sau obiecte din pânză roșie”, folosite probabil la semnalizare. Întrucât, sistemul de drept internațional la acea vreme prevedea că pe timp de război spionii și sabotorii pot fi executați imediat, militarii germani i-au executat pe cei arestați și aflați în curtea Prefecturii. Numărul total al celor decedați în urma pogromului de la Iași, inclusiv în cele trei garnituri de tren l-am întâlnit într-un document SSI care indică cifra de 13 266, dintre care 40 de femei și 180 de copii8. Documentul explică și cum s-a ajuns la această cifră. Doi agenți SSI, în iulie 1943, când se împlineau doi ani de la tragicele evenimente, ocazie cu care evreii își pomeneau morții, au copiat toate tabelele din sinagogi care comemorau pe cei dededați. Cum se explică numărul așa de mare a celor atestați de acele pomelnice? Exista obiceiul la evrei, la fel ca și la creștinii ortodoxi să treacă în pomelnice pe toți morții din familie, nu numai pe cei care decedaseră cu doi ani în urmă.
Basarabia, Bucovina de nord şi Herţa, sub ocupaţia sovietică
Greșeala autorităților și armatei române, recunoscută și asumată de altfel și pentru care s-a plătit cu vârf și îndesat, este că nu au fost pregătite, nici pentru cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și a ținutului Herța, dar nici pentru dislocarea în zone ferite de conflict a populației civile din Transnistria, teritoriu sovietic intrat în administrația armatei române. Populațiile respective, iudeo (evreo)-comuniste cu cetățenie sovietică au fost dislocate din zonele de purtare a războiului și internate, de regulă, în fostele cazărmi părăsite de armata sovietică. Oricine cercetează „Monitorul Oficial” se poate convinge că în timpul regimului autoritar al mareșalului Ion Antonescu, din perioada războiului, nu s-a organizat sau construit niciun lagăr de concentrare, nici pentru evrei, nici pentru țigani sau alte minorități. Mai mult, este binecunoscut faptul că autoritățile statului român nu au fost de acord să predea armatei germane populația evreiască din vechiul regat, deși au fost chiar evertizări severe de la Berlin în acest sens, sub motivația că „politica noastră în problema evreiasă este să-i lăsăm să plece liberi în Palestina”. Și într-adevăr documentele atestă în jur de 35 000 de evrei care au plecat prin portul liber Sulina, spre Palestina, în perioada 1938-1944.
Eugen Cristescu
Holocaustologii antiromâni falsifică responsabilitățile în legătură cu pogromul de la Iași. Cel care s-a apropiat cel mai mult de adevărul istoric a fost Eugen Cristescu, șeful SSI în perioada noiembrie 1940 – august 1944. În ancheta de la Moscova, Eugen Cristescu a declarat: „Încă din primele zile ale campaniei [de pe frontul de Est, 29-30 iunie 1941- C.T.] a avut loc la Iași un conflict grav provocat de germani. Un număr de circa 3000 evrei au fost adunați spre a fi mutați din Iași în Muntenia, deoarece armata pretindea că nu are siguranța spatelui ei. Germanii, și după informațiile din acea vreme împreună cu legionarii au înscenat că acești evrei ar fi atacat trupele germane din Iași cu focuri de arme și în urmă au tras în acești evrei omorând cea mai mare parte din ei. S-au făcut cercetări, a urmat un mare scandal între Comandamentul român și cel german, dar fără alte urmări”9. A avut totuși o urmare, mareșalul Ion Antonescu a comunicat generalului Eugen von Schobert, comandantul Armatei a XI-a germană, că dacă se mai repetă astfel de masacre va retrage armata română de pe front.
Eugen von Schobert
Pentru reconstituirea și înțelegerea corectă a istoriei este necesar și un arc peste timp. În ziua de 24 august 1959 guvernul Germaniei de Vest a recunoscut că de pogromul de la Iași s-a făcut vinovată armata germană și a acceptat să plătească despăgubiri. Cu acea ocazie ministrul de finanțe din guvernul de la Bonn a anunțat că se vor plăti compensații către familiile și persoanele care au înregistrat pierderi în acele evenimente. Acordul acoperea, de asemenea, și plata unei compensații către moștenitorii evreilor uciși în trenurile morții cu care au fost transportați evreii evacuați din Iași. Cu toate acestea, autoritățile din Bonn au declarat că „refuză să-și asume responsabilitatea pentru toate cazurile de persecuție a evreilor în timpul ocupației naziste a României”10. Din datele pe care le-am obținut în timpul cercetării rezultă că guvernul vest-german ar fi plătit nu mai mult de 1900 de subvenții (ajutoare în bani) familiilor care au suferit pierderi de vieți omenești în acele tragice evenimente. Din 1952 guvernul vest-german a plătit aproximativ 90 de miliarde de dolari persoanelor fizice pentru suferințele și pierderile rezultate în urma persecuțiilor evreilor din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Mai mult, în 2022 guvernul german a hotarît să plătească încă 720 de milioane de dolari pentru a oferi îngrijire la domiciliu și servicii de sprijin pentru supraviețuitorii vulnerabili ai Holocaustului, în număr de aproximativ 120 00011.
Un alt aspect, în zilele de 28-30 iunie 2006, Institutul „Elie Wiesel”12, care studiază holocaustul în România, a organizat mai multe manifestări „științifice” dedicate comemorării tragicelor evenimente petrecute cu 65 de ani în urmă, printre care și o sesiune de „comunicări științifice”, inserate ulterior într-un volum13. Acestea au fost organizate cu sprijinul financiar al guvernului României (guvernul Tăriceanu) care a avut și reprezentanți de vază printre care Traian Băsescu (președintele României), Răzvan Mihai Ungureanu (ministrul de Externe) și Claudiu Săftoiu (directorul SIE). Ei bine, nu numai că nici unul dintre cercetătorii holocaustologi nu a amintit de faptul că guvernul german își asumase să plătească despăgubiri, încă din 1959, dar nici universitarii de la Iași, care au fost gazde ori nici „marii guvernanți” ai României nu au făcut-o, deși era de datoria lor să se informeze. Cum s-au simțit acești oameni politici români în momentul când l-au auzit și au citit alegațiile unui Jean Ancel*, cercetător la Yad Vashem14, Israel, despre răspunderea în exclusivitate a românilor în legătură cu pogromul evreilor de la Iași? Acesta vorbea despre „lanțul de comandă al persoanelor și organelor (de stat românești – C.T.) care au planificat, pregătit și executat Pogromul de la Iași” (sic!), punând la dispoziție tot felul de liste inventate cu vinovați și vinovății și formulând concluzia că populația Iașului, aproape în totalitate (sic!) se făcea răspunzătoare. Să notăm în treacăt faptul că în acel an, conform datelor statistice oficiale, aproximativ 50% din populația Iașului era de origine evreiască.
Evident că astfel de interpretări, pe care ni le propun unii cercetători ai holocaustului din România, nu au nimic în comun cu adevărul istoric. Pe de altă parte, este, cred, cel mai edificator exemplu de antiromânism promovat din totală ignoranță și susținut din nepăsare la cel mai înalt nivel de chiar conducătorii, e adevărat temporari, ai poporului român. Cine urmărește cu foarte mare atenție explicațiile oferite la Muzeul holocaustului din Berlin, pe care l-am vizitat de două ori până acum, constată că holocaustul din România a constat, în realitate, în dispariția celor 131 639 de evrei, inclusiv femei și copii din Transilvania de nord-est, aflată sub administrația regimului condus de Ferenc Szalasi (15 octombrie 1944-ianuarie 1945) de la Budapesta, care au fost mai întâi ghetoizați în orașele mari și în comune și apoi înbarcați în vagoane și deportați la Auschwitz pentru a fi exterminați15. La această cifră, stabilită de cercetătorii de la Institutul Yad Vashem din Israel, mai trebuie adăugați alți 15 000 – până la 18 000 evrei deportați în 1941 de către autoritățile de la Budapesta. Iar despre progromul de la Iași, Muzeul holocaustului din Berlin nu ezită să-l pună, desigur, în responsabilitatea armatei germane.
Ferenc Szalasi
În dorința lor arzătoare de a scoate adevărul la lumină, istoricii obișnuiesc să mai facă și analize comparate. Hai să comparăm regimul mareșalului Antonescu din perioada războiului cu regimul de apartheid, adică de colonialism rasist promovat de guvernele israeliene în teritoriile ocupate în urma războiului de șase zile (5 – 10 iunie 1967), acolo unde palestinienii nu au drept de vot pentru că nu au dreptul la cetățenie israeliană și alte încălcări flagrante ale drepturilor omului, cum ar fi de exemplu punctele militare de control, „zidul rușinii”, demolarea caselor și alungarea palestinienilor din așezările și de pe pământurile lor16.
Este foarte adevărat că regimul Antonescu i-a discriminat pe evreii cetățeni români, interzicându-le să se înroleze în armata română, practic scutindu-i de a-i umili și expune, ceea ce s-ar fi întâmplat dacă i-ar fi obligat să lupte pe front cot la cot cu militarii germani contra iudeo–comuniștilor necetățeni români. În știința politică se numește „discriminare pozitivă”. Și tot ca „discriminare” le-a aprobat, după cum am menționat anterior, funcționarea unui teatru evreiesc, a unei gazete evreiești și a unei Uniuni a Comunităților Evreiești, instituție al cărui șef, era dr. Wilhelm Filderman. Acesta era primit în audiență la mareșalul Ion Antonescu ori de câte ori considera că era nevoie de intervenții pentru a aranja situația evreilor din România. În ciuda acestor „măsuri rasiale”, în urma războiului au rămas în viață pe teritoriul României nu mai puțin de 400 000 de cetățeni români de religie mozaică. Câți dintre aceștia ar mai fi rămas în viață dacă li s-ar fi permis să participe la campaniile militare ale armatei române? Astăzi, în teritoriile locuite de palestinieni există teatru palestinian, gazetă palestiniană, vreo uniune de comunități palestiniene sau există dreptul palestinienilor de a se înrola în armata israeliană? Sau șeful comunității palestiniene din Israel este primit de șeful statului israelian pentru rezolvarea curentă a problemelor palestiniene la orice oră din zi sau din noapte? Nici pomeneală. Ba dimpotrivă, guvernele de la Tel Aviv încalcă sistematic toate rezoluțiile ONU privind teritoriile repartizate palestinienilor precum și drepturile lor umanitare.
Mai mult, din 2008 s-a cristalizat pe plan internațional o mișcare de boicotare, renunțare la investiții și sancțiuni contra Israelului, așa numita BDS (Boicot, Dezinvestire și Sancțiuni), prin care se încearcă aducerea în fața tribunalelor internaționale a celor din guvernele de la Tel Aviv care se fac vinovați de crime de război (mii de civili necombatanți au fost uciși), dar mai ales pentru faptul că au încălcat deciziile ONU privind împărțirea Palestinei17 sau ilegalitatea construirii zidului de securitate de-a lungul Cisiordaniei. Până și evreii religioși boicotează Israelul pentru aceste nelegiuiri. BDS s-a extins în ultimii ani în multe țări de pe glob, mai deloc în România, ceea ce spune mult în legătură cu adevăratele sentimente ale românilor față de evrei. De altfel, în ultimii ani tot mai mulți evrei, cu dublă cetățenie (română și israeliană), și-au cumpărat proprietăți și se reîntorc în România. Prin urmare, dacă ar exista antisemitism în România s-ar mai petrece acest fenomen?
Note:
Cristian Troncotă, „România și frontul secret”, Editura Elion, București, 2014, pp. 296-301; idem, „Documente SSI despre crimele comise de NKVD asupra populației românești din Basarabia și Bucovina”, în „Glorie și tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941-1944)”, Editura Nemira, București, 2003, pp. 117-121.
Comisia internațională pentru studierea holocaustului în România, președintele Comisiei „Elie Wiesel”, editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihai E. Ionescu, „Raport final”, Editura Polirom, Iași, 2004, p.79.
Ibidem, p. 76.
Ibidem, p. 80.
Teșu Solomonovici, „România iudaică”, București, 2021, vol I, p. 389-392.
Textul mi-a fost pus la dispoziție de prof. Ion Coja, căruia îi mulțumesc și pe această cale.
Cristian Troncotă, „Omul de taină al mareșalului. Destinul unui mare român”, ediția a III-a, Editura Paul Editions, București 2020, p.211.
„Lotul Antonescu în anchetă la SMERȘ, Moscova, 1944-1946. Documente din arhiva FSB”, Ediție îngrijită de Radu Ioanid, Editura Polirom, Iași 2006, p. 221.
Este vorba despre Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, fondat prin Hotărârea Guvernului României nr. 902 din 4 august 2005.
Vezi George Voicu, „Pogromul de la Iași (28-30 iunie 1941) – prologul Holocaustului din România”, Editura Polirom, Iași, 2006.
*Jean Ancel (n. 1940 la Iași, România – d. 30 aprilie 2008 la Ierusalim, Israel) a fost un istoric israelian de origine din România. În timpul Pogromului de la Iași, avea un an și se spune că a scăpat, fiind ascuns într-un subsol, iar tatăl său, Șmil Ancel, a fost supraviețuitor al „trenurilor morții”. Și-ar fi pierdut aproape întreaga familie în acele tragice evenimente, nu mai puțin de 27 de rude. În mod logic, ar fi trebuit să știe că guvernul R.F.G. a început să plătească, din 1959, despăgubiri familiilor celor care au înregistrat pierderi în Pogromul de la Iași. Cu toate acestea a păstrat tăcerea, necomentând acest aspect în lucrările sale. De ce? Iată o întrebare la care, din respect, nu ne propunem să răspundem.
Yad Vashem este denumirea Memorialului Victimelor Holocaustului, din Ierusalim instituție oficială a Statului Israel, constituită în 1953 în urma unei hotărâri a parlamentulului (Knesset-ului) israelian.
Începând din 1975, ONU a declarat Israelul un stat rasist și intolerant. Așa se explică și apariția expresiei „naziștii-sioniști” pentru a desemna în media antievreiască pe cei ce promovează politici aruncate de mult la lada de gunoi a istoriei.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/06/l.jpg5501249Tudor Ursehttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgTudor Urse2022-06-02 03:50:562023-09-01 22:08:54Cristian Troncotă – Abuzuri și crime ale evreilor împotriva românilor, un document al SSI ignorat (prima parte)
Învaţă de la apă să ai statornic drum, Învaţă de la flăcări, că toate-s numai scrum. Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi, Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi. Învaţă de la soare cum trebuie să apui, Învaţă de la piatră, cât trebuie să spui. Învaţă de la vântul ce adie pe poteci, Cum trebuie prin lume de liniştit să treci. Învaţă de la toate, că toate-ţi sunt surori, Cum trebuie să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori. Învaţă de la vierme, că nimeni nu-i uitat, Învaţă de la nufăr să fii mereu curat. Învaţă de la flăcări ce avem de ars în noi, Învaţă de la ape să nu dai înapoi. Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea, Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea. Învaţă de la soare, ca vremea să-ţi cunoşti, Învaţă de la stele, că-n cer sunt numai oşti. Învaţă de le greier, când singur eşti să cânţi, Învaţă de la lună, să nu te înspăimânţi. Învaţă de la vulturi când umerii ţi-s grei, Şi du-te la furnică să vezi povara ei. Învaţă de la floare să fii gingas ca ea, Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa. Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor, Învaţă de la toate, că totu-i trecător. Ia seama fiu al jertfei prin lumea care treci, Să-nveţi din tot ce piere, cum să trăieşti pe veci !
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/04/traian-dorz.jpg720545Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-05-30 08:00:512022-05-29 12:00:36Traian Dorz – Învaţă de la toate (poem)
Tudor Vladimirescu, Cererile norodului românesc (17 ianuarie 1821)
Cererile norodului românesc a fost un document cu caracter constituțional elaborat de Tudor Vladimirescu la 17 ianuarie 1821. În cele peste 30 de puncte ale acestui act, se evidenția scopul revoluției de la 1821, ca fiind acela de a se pune capăt amestecului puterilor străine în treburile interne ale țării, ca și realizarea unor reforme. Se insista asupra înființării unui stat obștesc, domn pământean, ales de cler și boieri.
„Domnul țării să nu aducă cu înălțimea sa aicea în țară mai mulți boieri greci decât patru, adică un postelnic mare i un cămăraș i un portar și un grămatic mare.
Toate scaunele arhierești și toate mănăstirile țării să fie apărate cu totul de către călugări greci, rămâind pe sama țării, precum este legat și precum să coprinde în hatișeriful răposatului întru fericire împăratul sultan Selim din anul 1802.
Din șase dăjdii, care s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea, două să lipsească cu totul, iar patru să rămâie după aceiași legătură socotindu-se pe trei luni, una.
Toate câte s-au întocmit și s-au făcut de către răposat întru fericire domnul Alexandru Șuțu să strice cu totul, și să rămâie toți streinii și toate cumpăniile precum s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea; cum și toate ludile câte s-au mai adăogat pe la județe de către numitul domn Suțu să scază; iar anaforalile1 și întăririle ce s-au făcut de către acel domn asupra arătatelor madele2, în fața norodului, să arză toate; precum și oieritul și dijmăritul și vinăriciu, să nu fie slobod a să mai adăuga măcar un bănuț piste legătura ce s-au făcut de către domnul Caragea.[…]
Toate dregătoriile țării, atât cele politicești, cât și cele bisericești, de la cea mare până la cea mai mică, să nu să mai orânduiască prin dare de bani, pentru ca să poată lipsi jafurile din țară.
Asemenea și toate dările preoțești să scază, după cuviință. Și preoți cu dare de bani să nu mai facă, ci numai care va fi destoinic și unde face trebuință.
Zapcii prin plăși să nu fie slobod a să orândui câte doi, ci numai câte unul, și acela să fie pământean, și prin chezășie că nu va face jaf.
Caftane cu bani să înceteze cu totul de a să mai face, ci numai după slujbă.
Poslușnicii să lipsească cu totul, fiindcă este numai un catahrisis al țării și folos al jefuitorilor; precum și toți scutelnicii.
Dregătoria spătării cei mari, dimpreună cu toți dregătorii și toți slujitorii spătărești, să lipsească cu totul, fiindcă este de mare stricăciune țării, despre partea jafurilor, cu căpităniile lor cele spătărești.
Țara să fie volnică a-ș face și a ținea patru mii de ostași panduri cu căpeteniile lor și două sute arnăuți, scutiți de toate dările, și cu leafă ușoară, a cărora leafă să economisească din veniturile mănăstirilor.
Toate lefile streinilor să lipsească cu totul.
Toți dregători judecătoriilor și ai calemurilor să împuțineze, rămâind numai precum au fost în vechime; și lefile să le fie ușoare.
Asemenea și havaetu jălbilor și cărților de judecată să scază.
Prăvilniceasca Condică a domnului Caragea să lipsească cu totul, nefiind făcută cu voința a tot norodul; iar a domnului Ipsilant să rămâie bună și să urmeze.”
„Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, coord. A. Oțetea”, I, București.
A semnat o înțelegere cu Comitetul de oblăduire prin care Tudor urma să ridice „norodul la arme”, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Conținutul prea revoluționar al „Proclamației de la Padeș” i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre cei însărcinați cu înfrângerea oștirii pandurilor, Tudor arată că „pesemne dumneata pă norod cu al căror sânge s-au hrănit și s-au poleit tot neamul boieresc, îl socotești nimic, și numai pe jefuitori îi numeri patrie… Dar cum nu socotiți dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor”. Diplomat, Tudor asigură în permanență pașalele de la Dunăre și Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimiși domni și ocârmuitori acestui norod”.
Dumitru Bordeianu, despre Gheorghe Jimboiu în „Mărturisiri din mlaștina disperării”
Eu l-am cunoscut pe Jimboiu, un elev fidel de-al lui Gafencu. Și el spunea mereu rugăciunea inimii, trăind numai pe coordonatele dragostei față de celălalt. Era de o bunătate și seninătate extraordinare; nu auzeai de la el un singur cuvânt de răzbunare și ură. Un înger în trup. Am asistat odată la o extracție de măsea, fără anestezic, făcută lui Jimboiu. A durat foarte mult această interventie stomatologică, dar el nu a scos un sunet și nu a schitat un gest de durere. (…)
Pe când eram în celulă cu Costică Cristescu, la un regim foarte sever, am cerut gardianului să fiu dus la vizita medicală, la medicul de pe secția de unde plecasem. Acela era colegul meu de facultate Virgil Lungeanu, de la Iași, care îl convinsese pe doctorul Mărculescu, medicul oficial, să-i dea toată libertatea să consulte bolnavii și diagnosticul pus de el să nu mai fie discutat. (…)
Peste câteva zile am fost scos din Zarcă, din celulă unde eram cu Cristescu, şi dus la camera nr. 1, din clădirea numită Secţie, care se afla deasupra Capelei, unde îl cunoscusem pe Flueraș. Pentru mine e semnificativ faptul că acolo l-am cunoscut pe Jimboiu.
Jimboiu nu trecuse prin demascări la Piteşti, deoarece, fiind crunt torturat în timpul anchetei la Braşov, ca student la Academia Comercială din acest oraş, ieşise din anchetă grav bolnav de tuberculoză şi ficat. În această stare a fost dus la penitenciarul sanatoriu pentru tuberculoşi din Târgu Ocna, pe valea Trotușului.
Rămas de mic orfan de tată, fusese crescut de mama lui care nu se mai căsătorise, trăind în cea mai curată credinţă ortodoxă. La această zestre sufletească s-a mai adăugat şi educaţia legionară, în Frăţiile de Cruce, el aflându-se direct sub influenţa celui ce a rămas un mit pentru toţi cei care l-au cunoscut, studentul legionar Valeriu Gafencu, condamnat de pe timpul lui Antonescu.
Pe Gafencu nu l-am cunoscut personal. I-am citit gândurile scrise şi scoase nu ştiu prin ce minune din închisoare. L-am văzut doar de câteva ori la Piteşti, înainte de demascări. Tot ce ştiu despre Gafencu ştiu de la alţi camarazi, printre care şi Jimboiu, şi de aceea las dreptul camarazilor ce l-au cunoscut şi pe care i-a influenţat să scrie şi să vorbească despre el.
Jimboiu era poate cel mai strălucit elev al lui Gafencu, îmbinând în modul cel mai armonios concepţia legionară, credinţa ortodoxă şi setea de cunoaştere intelectuală. Este printre puţinii tineri legionari pe care i-am cunoscut, care trăia cu gândul că mai degrabă moare, decât să-l denunţe pe altul la anchetă. Rezultatul acestei convingeri a fost îmbolnăvirea lui de tuberculoză şi ficat şi, mai târziu, moartea.
A fost condamnat la ani grei de închisoare, nu pe declarațiile lui, ci pe ale altora, ieşind astfel din anchetă cu conştiinţa curată că nu antrenase cu el alţi tineri în închisoare.
Am cunoscut în viaţa mea fel de fel de oameni, atât înainte, cât şi după detenţie, dar n-am întâlnit un altul, indiferent de vârstă sau pregătire, care să înţeleagă Ortodoxia şi să iubească pe Hristos ca Jimboiu. Un tânăr curat trupeşte şi sufleteşte, înzestrat cu o mare blândeţe şi bunătate. A fost singura fiinţă pe care am întâlnit-o care n-a spus niciodată că suferă de foame. Avea dragoste de oameni indiferent cine erau ei, prieteni sau duşmani, dusă până la sacrificiul de sine. Fată de duşmani şi față de cei care l-au chinuit şi continuau să o facă, avea o înţelegere care raţional nu se putea explica. Era atât de convins de misiunea lui pământească de a face binele, încât parcă venea din altă lume. Dacă nu l-aş fi cunoscut pe acest tânăr, m-aş fi îndoit de multe lucruri sau nu le-aş fi crezut. Jimboiu, cum numai sfinţii au înţeles, s-a identificat cu chemarea Fiului lui Dumnezeu: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă”. (…)
Din momentul în care l-am cunoscut pe Jimboiu, n-am mai citit Vieţile Sfinţilor ca pe o lectură oarecare. Cunoscându-l pe el, orice îndoială, orice suspiciune că au existat şi mai există sfinţi pe pământ, a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie să fie şi să facă omul pentru mântuirea lui şi a neamului care l-a conceput.
Deşi credinţa este ceva ce nu prea are legătură cu raţiunea, totuşi majoritatea oamenilor au nevoie de evidențe pentru a crede (categoria Sfântului Apostol Toma). Nu găsesc cuvinte să-mi exprim cinstea şi admiraţia pentru acest martir legionar. Orice noţiune aş folosi pentru a-l face şi pe altul să înţeleagă cine a fost acest tânăr şi ce a însemnat el pentru cei ce l-au cunoscut, ar fi de prisos. Toate cele de mai sus se pot rezuma la o propoziţie: era un înger în chip de om.
Am convingerea fermă că existenţa oamenilor pe pământ şi relaţiile dintre ei nu sunt întâmplătoare.
Din clipa când l-am cunoscut pe Jimboiu trăiesc cu impresia că am stat de vorbă cu îngerii. A fost desăvârşit din toate punctele de vedere, conform imperativului: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”.
Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării, Editura Scara, București, 2001
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/05/100061586_241424563949986_6234498097930567680_n.jpg7101600Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-05-27 22:03:232022-05-27 22:03:23Dumitru Bordeianu, despre Gheorghe Jimboiu în „Mărturisiri din mlaștina disperării”
Trăim în multe privințe – bune și rele – pe o zestre a trecutului, care ne însoțește de-a lungul vieții, el trebuie să ne fie în fapt un sfătuitor, un învățător. Din păcate, în lunga mea viață am trăit de nenumărate ori imixtiunea factorilor politici în transmiterea acestei prețioase zestre și nu de rareori, din păcate, uitarea, deturnarea ori trunchierea ei.
Ne revine însă datoria de a apăra o privire limpede, deplin înțelegătoare și de a respinge atât uitarea, cât și interpretările partizane. Acest lucru trebuie să-l realizăm ca cetățeni ai unei țări, dar și ca oameni deplin conștienți de „mersul lumii” de astăzi și din totdeauna. Asistăm atât de deseori la falsificări și denaturări și mai ales la uitări, încât este vremea unei treziri, a conștientizării locului real pe care l-au avut cei care ne-au precedat, a celui pe care îl avem și mai ales a celui care s-ar cuveni să-l avem.
Istoriei trebuie să i se redea locul firesc într-un proces de formare a fiecăruia, deoarece numai astfel vom fi deplin înzestrați cu un proces de cunoaștere indispensabil unei drepte judecăți.
Lumea se schimbă sub ochii noștri, trăim în fiecare clipă un proces extraordinar de mutații și de deplasări a centrelor. În realitate, suntem confruntați cu o întrecere extraordinară, în care se produc decantări și care însă trebuie să ducă la un fericit moment, la o generală echilibrare a planetei, la asigurarea unui mers înainte, într-adevăr fratern al tuturor, moment în care pacea va fi instaurată, căci altfel drumul nostru este spre pierire.
În această nouă situație nu putem ajunge decât printr-un deziderat și o voință colectivă, fiind deplin conștienți că nouă, oamenilor, ne revine schimbarea de comportament, noi, de fapt, vom alege viitorul nostru, al umanității în ansamblu. Dacă cursa nebunească a înarmării va continua, în condițiile forței atomice, suntem sortiți autodistrugerii; de asemenea, dacă dezechilibrul între soarta oamenilor va fi același – între mizerie cruntă și bogăție sfidătoare – va persista sau chiar se va accentua, nu vom putea vorbi de libertate, egalitate și fraternitate decât ca lozinci lipsite de un conținut real.
Omenirea a străbătut un drum întins, și-a cucerit pas cu pas această planetă, a trecut printr-un proces de civilizare în succesive etape, dar astăzi, datorită în bună măsură chiar extraordinarului proces de dezvoltare, suntem datori, dacă vrem să ființeze un viitor al umanității, să găsim căile înțelegerii și să realizăm pacea universală și împlinirea aspirațiilor nu doar al unor mari puteri sau al unor state prea puternic înarmate, ci a oamenilor de pretutindeni, cu înțelepciune și simțul măsurii, învățând din extraordinara epopee a unui trecut.
Istoria ne este necesară, ca reazem, ca îndrumător pentru a găsi căile cele mai bune și mai ales pentru a ne feri de cele înșelătoare, iar cele mai puternice dintre state, în primul rând, au datoria de a a-și aduce o contribuție înțeleaptă, în propriul lor interes, dar și ca o datorie față de dezvoltarea omenirii, împiedicând distrugerea ei și mai ales o tragică autodistrugere!
A consemnat pentru dumneavoastră acad. Dan Berindei
Frații de cruce ai Templierilor, Ordinul Dragonului
La 12 decembrie 1408 este instituit în numele lui Iisus Hristos, Ordinul religios cavaleresc al Dragonului care numără în Primul cerc un număr fix de 24 de cavaleri. Sigismund de Luxemburg va fi Maestru magnificus, fiind la rândul lui înconjurat de un număr de cinci cavaleri consilieri care vor purta gradul de mareșali. Al Doilea cerc, cel al scutierilor cavalerilor din Primul cerc, nu are un număr fix de cavaleri. Întreaga suprafață geografică a regatului Ungariei va fi împărțită simbolic în „cercuri” de apărare asemănătoare imaginii heraldice a Ordinului Dragonului, cetatea Severinului și banatul adiacent făcând parte din primul cerc cruciat de apărare, adică cel mai expus atacurilor. Dintre Banii Severinului care au făcut parte dintre Cavalerii Ordinului pot fi amintiți unii dintre cei mai buni generali ai regelui Sigismund: Nicolae Perényi, Pipo de Ozora și Tallóci Francisc.
Patronii spirituali ai Dragonului sunt Sfântul Gheorghe, Sfântul Arhanghel Mihail și Sfânta Margareta. Dragonul Ordinului este reprezentat cu bucla cozii încolăcindu-se în jurul gâtului, simbolul puterii de sacrificare a propriei vieți. Deși rămâne curios motivul alegerii imaginii Dragonului care în heraldica creștină tradițională este asociat puterii malefice învinse de Sfântul Gheorghe, Heraldica Ordinului Dragonului reprezintă simbolic sufletul unui cavaler dându-și viața pentru a salva un alt suflet, în imaginea forței impresionante pe care o oferă în jertfa de sine. Pe medalia de luptă, Dragonul este de culoare verde; bucla cozii încolăcită în jurul gâtului este de culoare verde aurie; pe spatele Dragonului, pe o bandă albă, simbol al sângelui scurs în jertfirea de sine, este trasată o cruce roșie asemănătoare steagului alb cruciat al victoriei lui Cristos asupra morții după Înviere; deasupra Dragonului este înfățișată o altă Cruce, aurie, înconjurată de flăcări, Cruce pe care sunt scrise cuvintele: „Q[UAM] Misericors EST DEUS Iustus PATIENT” (Cel Milos este Dumnezeu cel Drept si Rabdator – n.red.). Pentru primii 24 Cavaleri din primul Cerc, Dragonul este înfățișat sub simbolul Crucii înflăcărate, în vreme ce pentru ceilalți Cavaleri, Dragonul este reprezentat fără Crucea inscripționată în latină.
Alianța frăției cavalerești a membrilor Ordinului era coordonată de reguli stricte. În momentul morții unui cavaler din Primul cerc, rangul lui este înlocuit de un altul. Proba virtuților de admitere în Primul cerc durează un an. La funeraliile unui cavaler din Primul cerc erau prezenți restul membrilor rămași. În fiecare zi de Vineri, membrii Ordinului purtau un veșmânt de culoare cernită în amintirea patimilor lui Isus. Spiritul solidarității și arborarea Semnelor heraldice ale Ordinului erau o normă permanentă obligatorie. Cel care omitea expunerea semnelor Ordinului era pasibil de o amendă. In spiritul timpului, Ordinul urmărește întărirea pământească a Bisericii lui Cristos sub aripa protectoare a religiei creștine care poartă cruciadă împotriva dușmanilor externi și interni. Pe plan temporal, obiectivul principal al Ordinului este lupta împotriva turcilor și a ereziei husite precum și (nemărturisit) întărirea autorității regale împotriva veleităților de autonomie a magnaților maghiari și a vasalilor Coroanei cât și limitarea puterii politice a călugărilor.
Chiar daca obiectivul Ordinului era de natură religioasă, în mod egal el va influența deciziile diplomatice, militare, politce și juridice ale statelor Europei Centrale și din Balcani. In general, în vederea obținerii creșterii autorității centrale a Coroanei împotriva marilor magnați maghiari, Sigismund va urmări în politica internă, promovarea în rangul cavalerilor Ordinului dragonului a unui număr cât mai mare din rândurile micii nobilimi. Deși clerul nu a făcut parte din rândul cavalerilor Ordinului, era reprezentat în Consiliul Mareșalilor așa cum o devedește Episopul de Oradea, Eberhard de Lorraine, care este și unul dintre fondatorii Dragonului.
Primul Maestru al Ordinului este Baronul Mihail Garai. În scurt timp printre cavaleri sunt nobili saxoni, unguri, polonezi, italieni, cehi, sârbi și munteni (Vlad al II-lea Dracul). În rândurile sale s-au numărat atât laici, cât și elite are ierarhiei bisericești. În 1408, numărul cavalerilor era 61 iar în 1437, numărul cavalerilor ajunsese la 97. Ierarhia membrilor Ordinului Dragonului era stabilită în funcție de capacitatea cavalerilor de a echipa un oștean care să lupte în spiritul Ordinului. 400 de oșteni echipați de un nobil formau un Banderium care deja cu 100 de soldați putea fi condus în luptă cu un steag și un blazon personal. La nivel de Banderium, nobilii primeau un ajutor financiar regal suplimentar în bani sau în uncii de sare. Un Banderium era plătit de Coroană cu 300 de florini ceea ce nu era foarte mult dat fiind că armura completă a unui cavaler costa 50 de fiorini iar casca 20. Batalionul de cavaleri de profesie militară era cel care alimenta Trezoreria regală cu reveniturile a 12000 de sate de șerbi. Forța financiară și militară a Ordinului Dragonului aparținea exclusiv nobililor, regele Sigismund, Alteță Serenissimă, fiind capabil să echipeze singur 4000 de arcași.
În anii 1415-1417, Nicolae Csáki, cavaler al Ordinului din Transilvania, echipa 900 de pedeștrași. Pippo Spano 1200. Ordinul Dragonului a reușit să echipeze între 15.000-20.000 de oșteni, dintre care 10.000 erau arcași. În ciuda caracterului cosmopolit al membrilor Ordinului, magnații maghiari au încercat constant să limiteze influența cavalerilor nemaghiari. Prin medierea Ordinului, Sigismund va combate energic opozanții politicii sale personale. Problema de ordin militar al Ordinului era tensiunea între proporția pedestrașilor mercenari, alcătuită îndeosebi din oșteni saxoni, cehi, sârbi sau polonezi și nucleul arcașilor maghiari.
Adevărul privind țara de la margine (U-craina) - interviu cu istoricul Corvin Lupu (partea a patra)
„Oligarhii sunt pe ducă. Epoca lor a apus. Fosta lor putere a încăput pe mâna național-suveraniștilor ruși”, declară profesorul Corvin Lupu (partea a IV-a a interviului despre războiul din Ucraina)
Tudor Urse: Domnule profesor, în mass-media occidentală, preluată și în România, se vorbește mereu despre conducerea Rusiei ca fiind una autocrată, cu toată puterea în mâna unui singur om, Vladimir Putin, care este nebun, bolnav de cancer, de Parkinson, că merge șchiop, că se ține cu mâinile de mese etc. De asemenea, se insistă pe faptul că regimul naționalist din Rusia flutură cu obstinație steagul roșu cu seceră și ciocan al fostei Uniuni Sovietice. Am vrea să știm care este părerea dumneavoastră despre conducerea Rusiei și raporturile actualului regim politic cu fosta Uniune Sovietică.
Corvin Lupu: În prima parte a discuției noastre am făcut numeroase referiri la manipularea prin presă pe care o face regimul politic globalist euro-atlantic. Este într-adevăr de mirare că presa regimului nu se rușinează de minciunile pe care pur și simplu le „vomită” continuu. Din acest punct de vedere, comuniștii au rămas niște copii mici. Nu spun asta doar despre Putin, ci și despre alți lideri ruși. Au spus despre generalul Gherasimov că este pe moarte și a apărut în public. De asemenea, au spus despre ministrul Serghei Shoigu că a făcut infarct și este pe moarte într-un spital. În 9 mai, Shoigu a comandat parada militară organizată în Moscova și era „foarte viu”. Nu arăta nicicum ca un muribund. Nimeni nu-și cere scuze de la public pentru minciunile debitate. Nimeni nu-și asumă, iar pentru răspândirea de vești false nu răspunde nimeni. În schimb, CNA-ul ticăloșit, practică represiunea împotriva jurnaliștilor care spun adevăruri supărătoare pentru regim, sau pentru că permit unor invitați să facă afirmații neconvenabile sistemului. Nu mai insist, cred că am spus destule pe această temă.
A doua parte a întrebării dumneavoastră se referă la folosirea de către ruși a simbolurilor fostei Uniuni Sovietice. Pentru poporul rus, fosta Uniune Sovietică simbolizează o perioadă de mare dezvoltare și extindere a sferei de influență în lume. Dar mai este un aspect foarte important, ignorat de „analiștii” noștri, majoritatea fiind niște umili propagandiști ai sistemului globalist euro-atlantic. Eu îi consider niște manipulatori. În iulie 2020, parlamentul Rusiei a adoptat o nouă constituție care specifică faptul că Federația Rusă este moștenitoarea și continuatoarea fostei Uniuni Sovietice. Ca urmare și simbolurile ei se respectă și sunt folosite, mai ales cu ocazia unor aniversări și comemorări.
Această precizare din constituție are și semnificația că Federația Rusă are menirea să aducă sub autoritatea ei teritoriile care au aparținut fostei URSS și sfera de influență pe care URSS a obținut-o prin negocieri și cu acordul scris al SUA și Marii Britanii. Din această cauză nu s-a declarat război Ucrainei. Cum să declari război propriului tău teritoriu? Să declari război unei entități care-ți aparține? Acesta este și sensul operațiunii militare speciale a trupelor ruse din Ucraina, cum au numit-o conducătorii ruși. Zeci de „analiști” și jurnaliști au ignorat acest aspect și au vorbit zilnic despre presupuse (așteptate de ei) declarații de război ale Rusiei la adresa Ucrainei. Și dacă rușii vor intra în Republica Moldova o vor face fără nici o declarație de război.
Tudor Urse: Ce deosebire este între conducerile URSS/Rusiei din ultima sută de ani. Mă refer la perioada Cominternistă, perioada post-stalinistă a URSS, perioada „reformistă” Gorbaciov-Elțîn și perioada ultimilor 23 de ani, de când au condus pe rând, ca președinți și prim-miniștri, Vladimir Putin și Dimitri Medvedev?
Corvin Lupu: Cominterniștii au condus Rusia Sovietică/URSS timp de 35 de ani. Ei nu erau etnici ruși, ci reprezentanți ai unor minorități din Rusia, majoritatea evrei. Ei au luptat împotriva naționalismului rusesc. Au trimis în gulag elita națiunii ruse. Cominterniștii au dorit să stăpânească Rusia în folosul lor, al evreimii internaționale și împotriva etniei majoritare ruse, cea mai îndreptățită să-și conducă și să-și stăpânească propria țară. Marea epurare din deceniul al patrulea al secolului al XX-lea a fost făcută de NKVD, cu deosebire de conducătorii săi evrei, în frunte cu Ghenrich Iagoda (nume real: Enoh Gherșevici Ieguda). Epurarea a vizat și aparatul de partid, militar, de securitate și de miliție. Văzând pe cine condamnă Iagoda și NKVD-ul său, Stalin a înțeles că evreii vizează majoritar etnicii ruși. El a intuit direcția acțiunii evreiești și a înțeles că după ruși vor urma și liderii comuniști neevrei din alte regiuni ale URSS, cum era el, din Gruzia (Georgia de astăzi). Din această cauză, Stalin a decis să înceapă epurarea conducerii URSS de evrei și să scape de Iagoda.
Ghenrich Iagoda
Ghenrich Iagoda, a fost foarte apropiat colaborator al său. După ce a preluat conducerea URSS, Stalin l-a trimis pe Iagoda la New York în fruntea a 23 de agenți ai NKVD care activau în cadrul Biroului Martens, agentura de spionaj a sovieticilor în SUA. Iagoda a creat o foarte puternică rețea de spionaj în SUA, bazată pe sprijinul comunității evreiești din SUA. În anul 1932, Iagoda l-a informat pe Stalin că senatorul de New York, Francis Delano Roosevelt, i-a cerut ajutor financiar pentru a candida la președinția SUA, promițând că după ce va ajunge președinte va stabili relații diplomatice cu URSS, va ridica embargoul și va deschide accesul URSS la tehnologiile americane. „Dă-i câți bani vrea!” a fost răspunsul lui Stalin. Roosevelt a rămas toată viața un prieten și admirator al lui Stalin și al URSS, până la moartea lui. Din această cauză, către finalul războiului mondial, cercurile politico-militaro-informative din conducerea SUA au fost nemulțumite de concesiile făcute de SUA lui Stalin, privitor la sferele mondiale de influență.
Moartea lui Roosevelt a survenit în urma asasinării sale cu o foarte mică săgeată otrăvită trasă în gâtul său, în primăvara anului 1944. Acest asasinat nu a fost niciodată recunoscut oficial. După război, Stalin i-a spus fiului președintelui Roosevelt cum a fost asasinat tatăl său.
Politica antisemită a lui Stalin a început cu executarea la ordinul său a lui Iagoda, în 15 martie 1938. Declanșarea războiului mondial și perspectiva ca URSS să trebuiască să se confrunte cu Germania și Japonia, l-a convins pe Stalin, un om cerebral, că va avea nevoie de sprijinul SUA, iar evreimea deținea rolul decisiv în luarea deciziilor de la Casa Albă. De aceea a fost întreruptă politica antisemită. Ea nu a fost reluată decât după ce URSS a devenit putere nucleară și deținea deja câteva focoase nucleare care-i asigurau securitatea și erau descurajatoare pentru orice posibilă intenție de agresiune externă. În 1952, evreii au încercat să-l asasineze prin intermediul unui complot al medicilor evrei din spitalul Kremlinului. Au fost prinși și executați cu toții, dar anul următor, președintele NKVD, Lavrenti Beria a reușit să-l asasineze pe Stalin.
Lavrenti Beria
A urmat la conducere Hrușciov, care era ucrainean. În perioada lui Leonid Ilici Brejnev, aparatul de conducere a URSS a mai fost rusificat, dar evreii au rămas influenți. În timpul lui Mihail Gorbaciov și a lui Boris Elțîn, criza generală din URSS/Rusia s-a accentuat și corupția a explodat. În această perioadă s-au născut oligarhii care au acaparat o mare parte din economia URSS/Rusiei. Cei mai bogați și influenți oligarhi erau toți khazaro-evrei. Pe măsură ce URSS/Rusia decădea, oligarhii se consolidau, iar Occidentul lăuda Rusia și pe conducătorii ei. Cu cât îi era Rusiei mai rău, cu atât o vorbea Occidentul mai de bine.
Începând din anii 1996-1997, naționaliștii ruși, mai ales cei din serviciile secrete de securitate și armată, au început să pregătească schimbarea conducerii Rusiei, mai ales a lui Boris Elțîn, care era alcoolic și total vândut oligarhilor și Occidentului. Ei l-au pregătit pentru preluarea conducerii țării pe Vladimir Putin. Pentru aceasta, Putin a fost purtat în funcții de conducere importante în administrația locală, în cea centrală și în serviciul de securitate. A fost pe rând, printre alte funcții, viceprimar al Sankt Petersburg-ului (orașul său natal), șef al Serviciului Federal de Securitate, prim-ministru și, din 1999, președinte al Federației Ruse.
Vladimir Putin este cel sub conducerea căruia s-a rusificat complet conducerea țării. În paralel, el a început un proces dificil de supunere/aducere sub ascultarea Siloviki a oligarhilor.
Siloviki înseamnă „Cei puternici”. Este denumirea uzuală pentru structura cea mai importantă de putere de la Kremlin. Nu vreau să spun că Guvernul sau Duma de Stat a Federației Ruse nu sunt importante, dar Siloviki reprezintă ceea ce mai demult era denumit Complexul militaro-industrial, respectiv grupul principalilor decidenți în problematica puterii și securității. Majoritatea membrilor sunt cadre militare, de diverse arme și specialiști proveniți din serviciile de informații. Siloviki este un organ colectiv în care fiecare membru are păreri, formulează proiecte și influențează decizii.
Corupția în Rusia a fost menținută mulți ani la un nivel scăzut și controlabil. În perioada lui Lenin și Stalin, corupția s-a manifestat la cote foarte scăzute și era reprimată cu cruzime. Bunăstarea aparatului de partid venea din salarii, drepturile de haine gratuite, popote și restaurante cu circuit închis unde se practicau prețuri modice și magazine speciale, deschise doar pentru anumite categorii de funcționari de stat, civili și militari. Nu exista interesul de a strânge averi ascunse, de a deține conturi secrete prin bănci străine etc. În timpul lui Mihail Gorbaciov, corupția a explodat și au apărut milionarii în dolari, cu averile la vedere, viitorii oligarhi. Corupția era legată mult și în primul rând de serviciile secrete. În lumea securiștilor, care vegheaseră zeci de ani pentru apărarea ideologiei bolșevice, preocuparea principală a devenit aceea de a lăsa de o parte subtilitățile ideologiei bolșevice și de a pune mâna pe bani. Cooperarea economică a URSS-ului lui Gorbaciov și apoi a Rusiei lui Boris Elțîn cu Occidentul s-a făcut, în mare parte, prin intermediul noilor oligarhi, aproape toți, „întâmplător”, evrei/khazari. Acești oligarhi, puternic legați de șefii serviciilor secrete, interesați de a prospera și ei, au fost și un catalizator al globalizării unor componente ale serviciilor secrete rusești cu cele occidentale, în primul rând cu CIA. Pe măsură ce oligarhii evrei acaparau părți tot mai mari din economia Rusiei, criza economică generală din țară creștea, PIB-ul scădea și în ritm cu el, scădea și puterea Rusiei. Oligarhii evrei din URSS/Federația Rusă au ajuns la averi și influență colosale. Ei au sprijinit penetrarea Rusiei și retrogradarea ei din poziția de supraputere mondială în cea de putere regională. În această perioadă a lui Gorbaciov (1985-1991) și Elțîn (1991-1999), întreaga mass-media occidentală îi ridica în slăvi. Cât timp Rusia decădea, Gorbaciov și Elțîn erau „very good boys”, curtați, invitați, premiați, încărcați cu onoruri și cadouri.
În rândurile Rusiei profunde, a naționaliștilor de etnie rusă din serviciile secrete, din armată și politică au apărut nemulțumiri tot mai mari și s-au țesut proiecte de înlăturare a regimului oligarhic corupt patronat de Boris Elțîn. Acest fapt va fi realizat de serviciile secrete de informații și cele speciale ale armatei, în anul 1999, an premergător celui electoral. De altfel, aceste instituții erau singurele forțe care aveau puterea să răstoarne de la putere conducerea politică coruptă și pe oligarhi, care beneficiau de un sprijin occidental foarte puternic. La conducere a fost adus Vladimir Putin, fost prim-ministru și fost președinte al Serviciului Federal de Securitate. În ziua în care a fost somat să-i predea puterea lui Vladimir Putin, Boris Elțîn a plâns și a cerut îndurare și imunitate legat de faptele de corupție ale sale și ale fiicei sale. Scârbit de scenele pe care le făcea Elțîn, Vladimir Putin i-a spus că nu-l va judeca.
Conducătorii Rusiei au decis să nu-i înlăture brusc pe oligarhi și să acționeze împotriva lor cu mult tact, pentru că o ieșire abruptă a lor din activitatea economică ar fi agravat situația economică din Rusia, care era și așa încă precară. Totuși, oligarhii care sfidau și continuau să eludeze fiscul Rusiei și să nu se supună guvernului au ajuns în închisori, sau chiar au fost lichidați. În paralel, a început o operațiune de lichidare a unui mare număr de agenți ai serviciilor secrete care se puseseră în slujba Occidentului, în perioadele lui Gorbaciov și Elțîn, cei doi conducători pe care Vladimir Putin i-a numit: „doi trădători”, în anul 2014. Patrioții naționaliști ruși s-au grupat tot mai mult în jurul noii conduceri a Rusiei, iar susținerea populară a lui Vladimir Putin a crescut continuu, timp de peste două decenii, în ciuda subminării sale mediatice de către mass media occidentală și a finanțării unor persoane și fundații de opoziție. Gorbaciov și Elțîn au ajuns să fie dezavuați total. Doar presa occidentală continua să-i laude. De altfel, în 1996, la alegerile prezidențiale din Rusia, în ciuda sprijinului mediatic colosal de care a beneficiat, Mihail Gorbaciov a obținut doar 1% din voturi. Poporul rus înțelesese rolul nefast pentru Rusia și pentru fosta Uniune Sovietică pe care îl jucase acest personaj care a patronat regresul grav al URSS.
Oligarhii care s-au supus total conducerii de la Kremlin au fost recompensați, inclusiv cu funcții în administrația centrală și locală. O perioadă, Roman Abramovici a fost numit guvernator al regiunii Ciukotka, o regiune foarte bogată din extremul Orient. Pe parcursul a două decenii, evreii din conducerea Rusiei au fost înlocuiți cu naționaliști ruși.
Astăzi, Siloviki este compus doar din etnici ruși. În fruntea Siloviki se află Vladimir Putin, Dmitri Medvedev, Nikolai Patrușev, Serghei Narîșkin, Serghei Shoigu, Dmitri Rogozin, Vitali Gherasimov, Alexander Bortnikov, Viaceslav Volodin, Mihail Vladimirovici Mișustin, Iuri Borisov, Serghei Lavrov.
Tudor Urse: Dar, în această perioadă, oligarhii și-au pierdut mult din averi. Cum s-a întâmplat asta?
Corvin Lupu: În primele zile ale războiului din Ucraina, rubla s-a prăbușit, valoarea ei înjumătățindu-se. Bursa din Moscova a decăzut și ea. De asemenea, s-a prăbușit prețul acțiunilor companiilor rusești listate pe diverse burse din lume. Imediat, timp de zile întregi, statul rus a cumpărat acțiunile listate și prăbușite pe diverse burse la preț infim. A fost ca o naționalizare. Oligarhii au rămas fără părți uriașe din averile lor. Unii s-au sinucis, dacă n-or fi fost și ajutați să se sinucidă. Se practică, în „lumea bună”. Cert este că o mare parte din averile lor a intrat în posesia statului rus. După încheierea operațiunii de achiziționare a acțiunilor companiilor private străine și rusești listate la bursele din Rusia și la bursele din străinătate, operațiune care s-a făcut fulgerător, semn că era premeditată, a urmat decizia guvernului Rusiei de încasa toate exporturile către Occident în ruble. Instantaneu, valoarea rublei a revenit și, surprinzător, a depășit chiar valoarea pe care o avea cu o zi înaintea atacării Ucrainei.
În paralel, statele occidentale au profitat și ele de situație și au uitat că oligarhii au fost principalii lor colaboratori și prieteni din Rusia și le-au confiscat conturile din bănci, proprietățile din Occident, vapoarele, avioanele etc.
Vladimir Putin a ținut și un discurs dur împotriva oligarhilor, pe care i-a acuzat de lipsă de patriotism, de inclinație excesivă de îmbogățire, că nu țin la Rusia, că visează doar Occident, lux și stațiuni de miliardari, că trăiesc în afara valorilor tradiționale rusești etc. Prinși între ciocan și nicovală, oligarhii ruși au fost reduși la tăcere și este greu de prevăzut că ei vor mai putea juca vreun rol important. Oligarhii sunt pe ducă. Epoca lor a apus. Fosta lor putere a încăput pe mâna național-suveraniștilor ruși. Strategia de înlăturare a lor a fost una calculată atent, diplomatică și a fost făcută în așa fel încât să nu fie afectată grav economia Rusiei.
Oligarhii erau legătura permanentă a Rusiei cu globalismul occidental. Deglobalizarea economiei Rusiei, obiectiv fundamental al politicii Siloviki, nu se putea realiza atâta vreme cât oligarhii erau puternici și activi. Din alt punct de vedere, astăzi Rusia este în război cu khazaro-evreimea americană, iar loialitatea oligarhilor khazaro-evrei față de Rusia nu este de așteptat în aceste condiții. În trecutul URSS, Stalin a început și el războiul pentru eliberarea Uniunii Sovietice de sub controlul evreimii, dar n-a apucat să facă decât câțiva pași și a fost asasinat. Toate forțele politice internaționale urmăresc cu interes și cu îngrijorare războiul Federației Ruse cu evreimea internațională. Este una din cele mai teribile confruntări din istoria contemporană.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/04/skynews-mapping-thumbnail_5687900.jpg5631000Tudor Ursehttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgTudor Urse2022-05-25 00:09:382022-05-25 00:09:38Adevărul privind țara de la margine (U-craina) – interviu cu istoricul Corvin Lupu (partea a patra)
