„Niciodată neamul românesc n-a fost pus în mod mai implacabil ca acum, în faţa ameninţării de a fi şters de pe faţa pământului prin asfixiere, asasinare sau sinucidere. În urmă acestei catastrofe, nici unui patriot român, în care a rămas vreo urmă oricât de mică de dragoste, de respect şi de durere pentru destinul neamului său, nu-i este îngăduit să se retragă în carapacea egoismului său strâmt fără a-şi pune întrebarea întrebărilor: Neam românesc al strămoşilor mei şi al meu, încotro mergi? Vrei să mai trăiești şi să mai reprezinţi ceva în această lume, sau te-ai împăcat cu perspectiva sinistră de a te lăsa scos din viaţă prin viclenie, prin violenţă ori prin sinucidere?
Cel dintâi, care trebuie să-şi pună această teribilă întrebare, eşti tu, Primul-Ministru al ţării, care ai luat asupra ta cea mai înfricoşătoare răspundere istorică, din câte şi-a luat vreodată vreun român. Ţie nu ţi-e îngăduit să te ascunzi nici în faţă conştiintei tale proprii, nici în faţa contemporanilor tăi, îndreptăţiţi să-ţi ceară cea mai amănunţită socoteală despre felul în care ai dispus şi dispui de viaţă lor şi a urmaşilor lor, nici în faţă tribunalului necruţător al istoriei.
Rezerva cu care ai declarat, în cartea ta Reconstrucţia României că: ‘noi suntem oameni mici şi trecători, – noi nu facem istorie, – noi nu suntem dictatori, care cred că sunt deasupra vremurilor’ (pag. 101 şi 132) – această rezervă a fost complet depăşită de vremea ce s-a scurs de la rostirea ei pâna azi. Dimpotrivă! Tu ai făcut şi faci istorie, cum nu a mai făcut altul înaintea ta şi patronezi şi exercitezi – cu sau fără ştirea şi voinţa ta -, cea mai straşnică şi cea mai lungă dictatură din câte cunoaşte istoria noastră naţională.
De aceea, pâna ce te vei judeca tu însuți şi te vei spovedi în faţă lumii, până ce se va mai găsi un contemporan obiectiv care să te judece şi până ce te va judecă istoria, mă socotesc în drept să te chem eu înaintea judecăţii, în numele contemporanilor mei, în numele neamului întreg şi chiar în numele umanităţii”.
S-a născut pe 31 mai 1883 în Săliştea Sibiului. Onisifor Ghibu şi-a petrecut copilăria în satul natal, sub zodia tristelor povestiri ale oierilor peregrini, de la care a dobândit primele cunoştinţe de geografie şi istorie naţională.
După ce a absolvit şcoala primară la Sălişte şi la Sibiu cu rezultate eminente, a frecventat Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov, şcoală de mare prestigiu prin care au trecut mai toţi marii intelectuali transilvăneni ai generaţiei sale. În anul 1902, Ghibu a devenit student al Seminarului Andreian din Sibiu, după absolvirea căruia, în 1906, s-a mutat la Bucureşti, pentru aprofundarea studierii istoriei şi teologiei. Înclinaţiile pedagogice i-au îndreptat paşii către Universitatea din Budapesta (1907) şi apoi la Strassbourg (1908), unde a beneficiat de o bursă din partea Ligii Culturale din Bucureşti, acordată la sugestia lui Nicolae Iorga.
Savantul Onisifor Ghibu a contribuit la punerea bazelor învăţământului superior românesc din Transilvania şi Basarabia.
Doctor, din 1909, al Universităţii din Jena, Onisifor Ghibu, născut în 1883 în Săliştea Sibiului, localitate care a dat şase academicieni, a lăsat în urmă o operă copleşitoare: a tipărit în timpul vieţii peste 100 de titluri de cărţi şi broşuri, pe teme de pedagogie, educaţie, religie.
Pe 3 decembrie 1909, Onisifor Ghibu, în urma susţinerii disertaţiei „Der moderne Utraquismus oder der Zweisprachigkeit in der Volks Schule” (Utraquismul modern sau bilingvismul în școala elementară), a dobândit titlul de doctor în pedagogie şi filosofie al faimoasei Universităţi din Jena.
Întors în Transilvania, la Sibiu, a preluat, cu gânduri mari şi energia-i specifică, Inspectoratul învăţământului primar ortodox din Transilvania (1910) şi Secretariatul secţiei şcolare al Asociației ASTRA (1912).
S-a ocupat de organizarea şi susţinerea a peste 3.000 de şcoli româneşti din Ardeal, înainte de Marea Unire.
În paralel, suplinea cursurile de istorie a pedagogiei, psihologie şi didactică la Seminarul Andreian. Până în preajma Primului Război Mondial, Ghibu a trecut din sat în sat, din şcoală în şcoală, a sfătuit şi îndreptat lucruri, semănând peste tot în Transilvania încrederea în viitorul naţional al românilor.
Mărturie stau lucrările editate în acea perioadă: „Cercetări privitoare la situaţia învăţământului nostru primar şi la educaţia popular”, Sibiu, 1911, „Despre educaţie”, Sibiu 1911, „Starea învăţământului în comitatul Hunedoara”, Arad 1913.
În preajma Primului Război Mondial, activitatea profesorului Onisifor Ghibu s-a intensificat. Pe de o parte, și-a continuat preocupările pe tărâmul pedagogiei, concretizate în lucrarea „Din istoria literaturii didactice româneşti” (publicată în Analele Academiei Române, Memoriile secţiei literare, seria II, tom. XXXVIII), pe de alta, pe tărâm naţional, prin influenţarea cercurilor cultural-politice din Bucureşti, unde se afla în refugiu, asupra promovării ideii intrării României în Primul Război Mondial în tabăra aliaţilor, singura soluţie pe care o considera raţională pentru desăvârşirea unităţii naţionale a românilor.
Intrarea României în război pe 15/28 august 1916 a creat o vie satisfacție între românii de pretutindeni, mobilizând toate energiile în scopul înfăptuirii idealului national, iar în primele rânduri s-a aflat și cunoscutul om de cultură Onisifor Ghibu. Numărul inaugural al revistei „Gazeta Ostașilor”, publicație destinată luptătorilor de pe front, editată de guvern, conținea un articol semnat de marele pedagog ce era intitulat „Doamne ajută-ne”. Articolul evidenția continuitatea luptei pentru independență și unitate națională arătând: „de o mie de ani ne-am rugat, am plâns și am murit în așteptarea zilei celei mari, care trebuia să vie odată”.
Era de fapt ziua așteptată de nenumărate generații de înaintași, de întreaga națiune română. Autorul sublinia în continuare caracterul drept al participării României la război, declarând cu tărie: „noi nu vrem să cucerim pămîntul altora, voim să luăm îndărăt pământul nostru, acaparat pe nedrept de străini”.
Într-un articol care a văzut lumina tiparului în numărul doi al aceleiași gazete, marele patriot se adresa soldatului de pe front, a cărei credință că luptă pentru idealul sfânt al unității naționale considera că trebuie întărită. Elogiind înaintarea armatei române în teritoriul intracarpatic, Onisifor Ghibu aducea un adevărat imn de slavă Ardealului: „Sfânt pămînt al făgăduinței, Ardeal iubit!
Pe plaiurile tale s-a zămislit neamul nostru, din cuprinsul tău au pornit descălecătorii de țară, din școlile tale au plecat redeșteptătorii neamului nostru întreg!”
Semnatarul articolului evoca în continuare faptele de vitejie ale înaintașilor în bătăliile de pe pământul transilvan purtate de marii voievozi români la Șelimbăr, Mirăslău, Blaj, Alba Iulia, Ciceu, Cetatea de Baltă, glorificând munții care sunt „cuiburi de vulturi”, locul unde se ascundeau românii în momente de mare primejdie, apele, pământul care ascunde aur și pietre scumpe, precum și sufletul românului bun, larg, generos. Ghibu se adresa în continuare soldatului român: „Fiecare lovitură a ta e un act de dreptate, să știi că fiecare picătură de sânge românesc care va stropi pământul Transilvaniei e la fel de sfântă ca sângele martirilor creștini”.
În paralel, Onisifor Ghibu a acționat pentru organizarea corpului voluntarilor dintre refugiații ardeleni – bucovineni aflați în România și prizonierii români, foști soldați în armata austro-ungară care se găseau în Rusia. Profesorul a adresat, împreună cu Vasile Lucaciu, Octavian C. Tăslăoanu, Ioan I. Nistor, Vasile C. Osvadă, Iorgu Toma și Dimitrie Marmeliuc, un memoriu guvernului român, în care cerea formarea de regimente de voluntari ardeleni, bucovineni, demonstrând cu argumente convingătoare valoarea morală, politică și militară a creării acestor unități.
După Unirea din 1918, profesorul a publicat lucrările sale de maturitate: „Portrete pedagogice”, Bucureşti, 1927, „Contribuţii la istoria poeziei noastre, populare şi culte”, 1934, „Un vechi focar de educaţie naţională”, Asociaţiunea „Astra”, Cluj, 1939, „Un reprezentant rustic al spiritualităţii româneşti de la mijlocul sec.XIX: Picu Pătruţ din Sălişte”, Bucureşti, 1940, „Prolegomena la o educaţie românească”, 1941. Biografii săi notează 1.152 de titluri (articole, dări de seamă, lucrări) şi 92 de periodice în care i-a fost prezentă semnătura.
În 1919 a preluat reorganizarea Universității din Cluj, al cărei profesor a devenit. În calitate de secretar general al Resortului de instrucţiune din Consiliul Dirigent, a preluat şi reorganizat pe baze naţionale Universitatea din Cluj. Datorită neobositei activităţi ştiinţifice, Onisifor Ghibu a fost numit titularul catedrei de pedagogiei a Universalităţii Clujene şi promovat membru corespondent al Academiei Române (1919).
A avut un rol hotărâtor şi în modernizarea vieţii culturale, de învăţământ şi a celei politice din Basarabia, pe atunci provincie românească, de care răspundea în conducerea Astra. A înfiinţat, în anii 1926-1927, «Astra Basarabeană» şi i-a expus primului ministru de atunci, Alexandru Averescu, problemele Basarabiei. Este „părintele” Universităţii din Chişinău. Onisifor Ghibu a susţinut ideea înfiinţării unui institut superior de agricultură la Chişinău, plecând de la constatarea că institutul de profil din Iaşi era frecventat în proporție de 95% de studenți din Basarabia. Demersul a venit în contextul în care autorităţile locale din Chişinău insistau pentru înfiinţarea unei facultăţi de teologie ortodoxă. Onisifor Ghibu a recomandat să fie lăsată teologia pe planul doi al priorităţilor. În pledoaria sa pentru o universitate care să includă un institut de agronomie la Chişinău a adus şi un alt argument forte: „Ruşii au creat Republica Moldovenească bolşevică, dincolo de Nistru, iar noi trebuie să răspundem printr-o instituţie puternică, care să impună şi celor aproape un milion de fraţi rămaşi sub «sugestiile» celui mai periculos dintre vecini”.
De altfel, este semnificativ cum semna Onisifor Ghibu scrisorile sale către autorităţiile române: „profesor la universitatea din Cluj, comisar general al Astrei pentru Basarabia, directorul ziarelor România Nouă şi Cuvânt moldovenesc din Chişinău, senator de Orhei”. Asta nu din vanitate sau megalomanie, ci pentru a atesta răspunderile care şi le-a asumat şi cu care a fost încredinţat. Şi tot el este omul care a dus la Chişinău şi prima tipografie românească care a permis trecerea, treptată, la grafia latină. De asemenea, împreună cu fiul său, Octavian O. Ghibu, au adus cărţi în limba romănă şi au pus bazele unei biblioteci publice româneşti. La care, după 1989, prin conlucrarea bibliotecilor judeţene din Cluj, Bistriţa, Târgu-Mureş şi Alba Iulia, s-a adăugat înfiinţarea celei de a doua mari biblioteci publică donată de români, numită „Transilvania”, la inauguarea căreia a fost de faţă şi semnatarul acestui text.
Onisifor Ghibu a înfiinţat şi Partidul Naţional Moldovenesc, înainte de anul 1918, partid care a jucat un rol hotărâtor în procesul de unire cu regatul României. Pentru toate acestea şi alte fapte mai puţin ştiute, basarabenii l-au omagiat pe Onisifor Ghibu şi pe fiul său Octavian. La 31 mai 1998 au dezvelit un monument închinat amintirii lor.
Dascălul patriot a avut prietenii trainice cu numeroşi scriitori, printre care Octavian Goga, Şt. O. Iosif, Emil Gârleanu, Mihail Sadoveanu, Ilarie Chendi şi chiar Titu Maiorescu sau I. L. Caragiale, pe care i-a cunoscut personal, fie ca student, pe primul, fie prin prietenia cu Goga, pe al doilea.
După 1944, ocupanţii sovietici s-au răzbunat crunt pe academicianul Onisifor Ghibu. L-au internat timp de peste opt luni în lagărul de la Caracal. Apoi l-au dat afară din universitatea pe care o crease în 1945, în casă i-au repartizat cu chirie doi ofiţeri de securitate, i-au tăiat apoi pensia şi altele. Apoi a fost trimis la închisoare pentru „acțiuni împotriva regimului democratic al RPR” (1956-1958), săvârșindu-și anii de detenție la Sibiu, Văcărești și Făgăraș.
Veturia Ghibu, soția cărturarului, o distinsă pianistă și promotoare a cântecului românesc, apropiată de George Dima și George Enescu, s-a stins un an mai târziu, pe 2 octombrie 1959, la Sibiu.
La memoriile adresate de Onisifor Ghibu „prietenului” din tinereţe, dr. Petru Groza, devenit premierul „sovietic” al României, acesta nu i-a răspuns, iar când au dat faţă în faţă în curtea Mitropoliei ortodoxe din Sibiu, premierul l-a anunţat cinic că este pe lista celor care au pornit războiul cu URSS şi că problemele lui mai suportă amânare.
Dar cum Onisifor Ghibu nu era omul care să se lase cu una cu două, a trimis o scrisoare, în 1956, liderilor sovietici N.S. Hruşciov şi N.I Bulganin, cărora le-a cerut să revizuiască problema Basarabiei. Asta i-a adus cinci ani de închisoare efectuată la Făgăraş, cunoscută prin regimul aspru la care erau supuşi deţinuţii.
Pe patul de moarte, Petru Groza, care avea, probabil, mustrări de conştiinţă, l-a amnistiat pe Onisifor Ghibu.
Marele pedagog Onisifor Ghibu a încetat din viață la Sibiu, în ziua de 31 octombrie 1972, lăsând mii de pagini în manuscris, lucrări consacrate lui Gheorghe Lazăr şi zugravului popular Picu Pătruț din satul său natal, Săliştea.
