Proiectul de Țară – România Distributistă, România Profundă, stat agroalimentar, agroturistic – Hrană, Apă, Energie.

industria romaneasca

Adrian Cimpoi – Planul premeditat pentru distrugerea industriei românești după 1989

/0 Comments/in , /by

După 1989 s-a pus în aplicare nu un accident, ci o strategie clară: transformarea României din producător într-un furnizor de materie primă. Fabricile au fost închise, morile şi combinatele au fost dezmembrate, iar capacitatea de prelucrare internă a fost sistematic subminată. Scopul a fost simplu: să ne lăsăm pe noi înșine fără lanțuri de valoare, pentru ca profiturile reale să plece afară.

În loc să reconstruim industria şi să creăm locuri de muncă stabile, s-a promovat consumul facil și importurile. Băncile au refuzat finanțarea producției, normele și controalele au sufocat fermele și fabricile mici, iar politici publice incoerente au favorizat companii străine care au intrat pe piață doar ca să extragă valoare. Rezultatul: importăm produse procesate pe care le-am putea produce acasă.

Aceasta nu e o tragedie inevitabilă — e consecința unor alegeri politice și economice. Este nevoie de un plan național de reconstrucție industrială: acces la finanțare pentru IMM-uri productive, taxe stimulative pentru procesare locală, protecție temporară inteligentă pentru sectoarele strategice și programe de formare pentru muncitorii disponibilizați. Fără acestea, rămânem furnizori de materii prime pentru alții.

România nu trebuie să accepte destinul de colonie economică. Avem pământ, resurse și oameni. Trebuie doar voință politică și o strategie care prioritizează producția, munca și suveranitatea economică — nu exportul constant al viitorului nostru.

florian colceag, romania, criza, curatenie, istorie, civilizatie

Florian Colceag – De la statul tricefal la structurile de rețea

/0 Comments/in , /by

Una din marile probleme ale momentului actual este generată de o imprecisă înțelegere a structurii și a rolului statului în societatea modernă. Ca să înțelegem aceasta, este nevoie să avem o viziune istorică asupra evoluției în timp a statului.

Primele forme de guvernare de tip tribal cuprindeau trei direcții și trei tipologii umane: direcția acțiunii de tip militar, care cerea un lider carismatic, capabil să însuflețească oamenii; direcția rezolvării problemelor legate de spiritualitatea locală, care impunea un lider organizatoric, capabil să organizeze viața socială a oamenilor; direcția asigurării hrane și a condițiilor de trai – lider tehnic, capabil să asigure generarea de activități care țineau de asigurarea hrane și supraviețuirea fizică.

Acest tip de stat „tricefal” datează din vremea paleoliticului, fiind completat ulterior, în neolitic, de încă trei funcții, mai elastice: funcția de negociator – ce completează și se opune funcției războinice, funcția de făuritor de unelte – ce completează și se opune funcției care asigură hrana, și funcția de educare și creșterea nivelului de conștiință și emancipare – ce completează și se opune funcției organizatorului.

Această structură mai elastică a permis apariția și dezvoltarea statului modern. Exercitarea funcțiilor specifice a creat însă, în permanență, coliziuni între atribuțiile structurii, coliziuni ce au fost semnalate încă de pe vremea lui Platon. Puterea – căutată în primul rând de structura războinică – și averea – căutată de structura tehnică de producție – au avut tendința de a diminua rolul implicării sociale (reclamat de structura organizatorică), al competenței (cerut de structura de emancipare), al responsabilității (cerut de structura de negociere) și al calității – cerut de structura făuritoare de unelte.

Epoca modernă, în statele cu structură echilibrată, a introdus necesitatea dialogului, asumarea delegării de funcționalitate, descentralizarea activităților statului clasic de tip centralist, introducerea feedback-ului în relațiile dintre structuri, partajarea deciziilor prin consultare publică, precum și alte mecanisme care permit statului, modelat în neolitic și actualizat prin diferențierea fiecărei funcții, să aibă o funcționare mai bună.

Această funcționare se bazează atât pe structura piramidală clasică, cât și pe structura rețelelor de competență, create pe diverse domenii (și între domenii) și aplicate, prin programe specifice, tuturor domeniilor de interes.

Structura piramidală este necesar să se mențină deoarece asigură, potențial, următoarele: viteza de intervenție, acumulări de fonduri necesare intervențiilor în regim de urgență, o rețea umană cu un anumit grad de specializare, care poate lucra pentru crearea unei viziuni de dezvoltare și poate menține continuitatea programelor.

Instrumentul principal, pe care structurile piramidale statale pot realiza aceste obiective, este banul ca simbol al statului. Acesta are putere atâta timp cât oamenii au încredere în structurile piramidale. În societățile moderne, toate aceste atribuții sunt preluate și de societatea civilă, mai ales în epoca modernă, cu ajutorul tehnologiilor IT.

De exemplu, rețeaua de farmacii conectate între ele, care răspund clientului furnizănd un anumit medicament, chiar dacă acesta nu se găsește pe teritoriul lor sau în depozitele proprii. Rezultatul este că, în cel mult 24 de ore, clientul are medicamentul livrat prin poștă către farmacie, sau găsește specialistul de care are nevoie. Toate acestea se fac fără controlul statului centralizat, datorită existenței alianțelor profesioniste din domeniul sanitar (breslele) care, de asemenea, sunt inventate în perioade vechi, dar mai târzii decât cele neolitice. Actualizarea acestui tip de structuri sunt acum în înflorire directă cu ajutorul informaticii, ceea ce permite dezvoltarea structurilor de rețea în raport cu statul piramidal.

Avantajul uriaș pe care-l aduc aceste structuri de rețea este că, prin ele, sunt valorificate multe alte tipuri de valori, în afara valorilor monetare care permit intervenția în timp real și colaborarea oamenilor în rezolvarea problemelor curente.

A consemnat pentru dumneavoastră dr. ec. Florian Colceag via CERTITUDINEA nr. 195/2025.

sindromul vulnerabilitatii, sclavii fericiti, ovidiu hurduzeu

Ovidiu Hurduzeu – Sindromul vulnerabilității

/0 Comments/in , /by

La începutul mileniului, occidentalul se simte din ce în ce mai „vulnerabil”. Panica, nesiguranţa, apatia socială, evitarea riscurilor, însoţită de măsuri drastice de securitate, au înlocuit spiritul temerar şi eroic, activismul politic, dorinţa de-a experimenta şi a depăşi limitele. Individul încrezător în sine şi în lumea din jur a lăsat locul unui ins ezitant, derutat – victimă neputincioasă sau, în cel mai bun caz, persoană „precaută”, temătoare de riscurile care-o pândesc la tot pasul. Se naşte sub ochii noştri o nouă paradigmă culturală, construită în jurul conceptului de „vulnerabilitate”.
Totul a devenit subordonat noţiunii de „safety”, siguranţă, securitate. Aproape nimeni în Occident nu te mai întreabă: te simţi liber? Acum întrebarea pe buzele tuturor este „are you safe?” (te simţi în siguranţă?). „Siguranţa” nu trebuie privită într-un sens restrâns, pur tehnic, ci în adevărul ei profund: viziune asupra lumii, Weltanschauung. Perceperea realităţii prin ochelarii „vulnerabilităţii” este un fenomen cultural, strâns legat de statutul individului în epoca hiperglobalizării şi a postmodernităţii instituţionalizate.

Capitalismul tradiţional şi paradigma culturală a individualismului competitiv au favorizat dezvoltarea „eroului”, a individului „autonom şi raţional”. „Eroul” se constituia pe el însuşi în chip de „subiect”, intervenea activ în cursul istoriei, transformând realitatea din jur. Atitudinea activ-transformatoare nu avea un caracter aleatoriu. „Animal înzestrat cu raţiune”, subiectul îşi asumă responsabilitatea propriilor sale acţiuni, ale căror consecinţe le suportă direct şi în totalitate.

Nu voi insista asupra defectelor individului „autonom şi raţional”. Le-am semnalat în Sclavii fericiţi. Ţin doar să menţionez că, în ciuda marilor sale lipsuri, individul „autonom şi raţional” a contribuit la progresul fără precedent al civilizaţiei euroatlantice. Modernitatea şi individualismul competitiv au generat etosul libertăţii individuale, responsabilităţii şi transformării sociale şi personale. Fiinţa umană se simţea capabilă să intervină şi să modifice cursul istoriei prin permanenta confruntare cu lumea. Individualismul competitiv valoriza astfel acţiunea „obiectivă” prin care „eul” ieşea din găoacea propriei subiectivităţi pentru a „testa” realitatea exterioară.

Postmodernismul a atacat vehement subiectul „eroic”, modelul de identitate umană al individualismului competitiv (asociat Modernității). Postmodernismul reţine ideea că individul aparţine în primul rând unei clase sociale, este reprezentantul unui grup. Drept consecinţă, individul, „fiinţă istorică”, nu poate acţiona în mod liber; legat de o clasă socială şi de condiţiile materiale dintr-o anumită epocă, autonomia sa este drastic limitată. O perspectivă similară „extrag” postmodernii din opera lui Freud: autonomia subiectului este o iluzie, comportamentul subiectului fiind determinat de către inconştientul său. Postmodernii uită să amintească faptul că, atât Marx, cât şi Freud, cred încă în responsabilitatea şi voinţa fiinţei umane. Cei doi gânditori sunt ferm convinşi că omenirea are capacitatea de a transgresa determinismele care-o înlănţuiesc. Printr-un act lucid de voinţă (personală, la Freud, colectivă, la Marx), omul poate să instaureze condiţiile necesare unei existenţe mai puţin alienante.

Cu riscul de a schematiza un climat intelectual extrem de complex, aş îndrăzni totuşi să afirm: într-un fel sau altul, toate curentele de idei legate de postmodernism – (post) structuralism, feminism, multiculturalism etc. – au contribuit la reducerea dimensiunilor individului. Dintr-o fiinţă autonomă şi responsabilă, omul a devenit slab şi dependent, lipsit de capacitatea de a înţelege lumea din jur şi, cu atât mai puţin, de a o schimba. Timp de patruzeci de ani, corifeii postmodernismului instituţionalizat, din universităţi, massmedia, „cultura pop(ulară)”, i-au inculcat occidentalului ideea „condiţionării” sale sociale şi psihologice. (De pildă, bărbatul alb – white male – este „homofob”, se pronunţă împotriva homosexualităţii întrucât, din fragedă pruncie, patriarhatul l-a „condiţionat”, i-a înfipt în cap ideea că homosexualitatea este o boală.) Postmodernismul reduce varietatea infinită a legăturilor interumane la „relaţii de putere”. În accepţia lui Foucault, „puterea” pătrunde în toate ungherele persoanei individuale, condiţionîndu-i corpul, acţiunile, atitudinile, întreaga sa existenţă socială. Mai mult. Ca într-o pânză de păianjen, relaţiile de putere se împletesc cu relaţiile de producţie şi cele care afectează sfera privată (familie, sexualitate). Puterea nu se manifestă doar prin acţiunea sa prohibitivă şi punitivă, ci prin multe alte forme „nebănuite”, care o fac „omniprezentă”.

În timp ce românii îndurau jugul comunist, Occidentul a trecut de la individualismul competitiv, cultivat de capitalismul tradiţional, la individualismul „precauţionist” al tehnoglobalismului. Individualismul competitiv şi cultura „eroică” şi-au dat obştescul sfârşit prin anii ’60. Pe ruinele vechii paradigme, s-a înfiripat un nou model de identitate individuală. Este vorba de subiectul solipsist, repliat asupra lui însuşi, preocupat doar de universul limitat şi limitativ al propriei persoane. Un individ „diminuat” ce se percepe în chip de victimă, supravieţuitor şi persoană vulnerabilă.

La sfârşitul anilor ’60 „factorul tehnologic” începe să afecteze toate cotloanele vieţii occidentale. Circulaţia persoanelor, mărfurilor, banilor, informaţiilor, imaginilor, simbolurilor, ideilor sau sentimentelor depindea din ce în ce mai mult de noile tehnologii. Dezvoltarea exponenţială a tehnologiilor moderne a generat fenomenele majore ale acelor ani: naşterea societăţii de consum şi a „culturii pop(ulare)”, dezvoltarea unei mentalităţi a confortului. Tehnologia începe să determine raportul individului faţă de natură, societate şi el însuşi. Exigenţele impuse de raţionalizarea şi standardizarea tehnologică devin însă apăsătoare. Individul se simte „încadrat” de un angrenaj artificial ce nu tolerează libertatea persoanei de a se dezvolta conform unor legi proprii. Incapabil să ia o distanţă critică faţă de societatea tehnologică, individul adoptă o atitudine pasivă şi resemnată – atitudinea victimei şi a omului vulnerabil.

Omul vulnerabil renunţă să mai acţioneze asupra lumii exterioare, „să facă istorie”, se preocupă exclusiv de propria sa subiectivitate. Incapabil să schimbe lumea exterioară, îl obsedează „împlinirea de sine”.

De la bun început, noua societate postindustrială creează mecanisme adaptative menite să ascundă efectele distructive ale integrării tehniciste. „Vulnerabilitatea” nu este percepută ca o condiţie intolerabilă, asociată suferinţei şi lipsei de libertate. Dimpotrivă. „Cultura populară” a anilor 60, supranumită şi „contra-cultură”, consideră vulnerabilitatea o virtute, un mod de existenţă acceptabil, chiar de dorit. Pe de-o parte, vulnerabilismul postmodern deculpabilizează individul, îi oferă o justificare pentru neputinţa de a mai iniţia şi opera schimbări sociale. Omul nu este responsabil de actele sale. Încă din copilărie, clasa socială din care face parte, „pulsiunile” sale psihice îi determină ideile şi comportamentul. Sociobiologia, formă de scientism „en vogue” în zilele noastre, susţine cu toată seriozitatea: genele ne-au creat trup şi suflet. Urmând o astfel de argumentaţie, un criminal este un „bolnav” ce nu răspunde de faptele sale. De aici, dezvoltarea fără precendent a unui stabiliment terapeutic menit să se îngrijească de „vulnerabilităţile” persoanelor individuale sau ale unor grupuri de „victime” oficial desemnate. Pe de altă parte, revoluţia tehnologică permite dezvoltarea consumismului de masă şi a „societăţii spectacolului”. Abundenţa de mărfuri şi imagini spectaculare creează viziunea unui paradis pe pământ. Omul vulnerabil adoptă o mentalitate a confortului cu efecte „infantilizante” asupra personalităţii sale: „În această viziune” – afirma (în 1970) Erich Fromm, unul dintre reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt, – „tehnica preia caracteristicile Mamei-Natură; îşi hrăneşte copiii la sân, îi alină cu un neîncetat cântec de leagăn (în forma radioului şi a televiziunii). În acest proces, din punct de vedere emoţional, omul devine un copil; crede că sânul mamei îi va furniza mereu lapte, din abundenţă, iar deciziile nu mai trebuie luate de către individ”.

Începând cu anii ’80, revoluţia informaţională favorizează mondializarea societăţii tehnologice. Urmându-şi propria logică, tehnologia actuală unifică omenirea prin omogenizarea diferenţelor şi eradicarea alterităţii. În noul global village, omul occidental se simte din ce în ce mai vulnerabil. Cadrele de referinţă tradiţionale, atât mentale, cât şi sociale – familia, naţiunea, religia creştină, cultura umanistclasică – nu mai furnizează sistemul de valori necesar „construirii” unei solide identităţi personale. Omul este redus la prezenţa precară a corpului său (fizic şi mental) – un corp angrenat într-un cadru supus raţionalizării tehnice.

Ca parte a unor ansambluri tehnologice, acest trup în viaţă urmează logica de funcţionare a tehnologiei. Pentru a opera în mod eficient, sistemele tehnologice dezamorsează contradicţiile, lichidează antinomiile şi evită relaţiile conflictuale. Orice tensiune, dezacord sau desincronizare poate să producă scurtcircuite, gripaje sau blocări. De o manieră similară, „animalul tehnologic” (Ellul) se simte în siguranţă doar în momentul în care orice variabilă şi „rezistenţă” sunt eliminate din viaţa sa.

În noua viziune „precauţionistă”, variabilitatea şi alteritatea au devenit factori de risc, implică un „hazard” (în engleză „hazard” a ajuns să desemneze orice element neprevăzut). La tot pasul, întâlneşti o primejdie, o ameninţare, un „safety hazard” (factor de risc), vizibil sau invizibil. Ceea ce până mai ieri părea un risc neglijabil, pe deplin asumat, a devenit astăzi un pericol copleşitor, uneori apocaliptic. Factorii de risc au devenit alunele, telefoanele celulare, încălzirea planetei, asteroizii, boala vacii nebune, exploziile stelare, Salmonella, sângele contaminat, ţigările, obezitatea, pesticidele, expunerea la soare, ca să nu mai vorbim de terorişti, pedofili, hărţuitori sexuali. La toate acestea se adaugă riscurile potenţiale sau fantasmatice: orice arab ar putea fi terorist, orice bărbat, un posibil violator etc. A fost destul ca o mână de fanatici religioşi să anunţe „fabricarea” unei fiinţe umane; imediat s-a declanşat isteria colectivă în jurul tehnicilor de clonare. Încet, dar sigur, viziunea precauţionistă începe să domine mai toate domeniile de activitate. Se impun restricţii şi interdicţii, se iau măsuri de securitate chiar acolo unde ceva nici măcar nu s-a întâmplat, sub pretextul „dar dacă…”. Decât să ne trezim cu nu ştiu ce belea pe cap, mai bine nu riscăm! În laborator, savantul devine precaut în experimentările sale; la birou, bărbatul n-o mai complimentează pe colega sa, ca nu cumva să fie acuzat de „hărţuire sexuală”. Riscurile s-au înmulţit exponenţial încât a apărut şi-o nouă ştiinţă: riscologia! Desigur, nu riscurile s-au înmulţit, s-a schimbat doar perspectiva din care sunt percepute.

Încercarea de a construi o „societate cu risc zero” ţine de domeniul utopiilor totalitare. A elimina variabilitatea şi incertitudinea din viaţa omului înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, decât a exercita un control minuţios asupra fiecărui individ. Înţeleg prin control nu numai tehnicile de „supraveghere” tehnobirocratică, cât mai ales auto-controlul şi supravegherea reciprocă a indivizilor. În acest sens, un exemplu concludent ni-l furnizează „corectitudinea politică”. Sub pretextul apărării individului vulnerabil, „corectitudinea politică” cenzurează orice manifestare de agresivitate (verbală, comportamentală) – manifestare „ofensatoare” în limbajul „politic correct” – oricât ar fi ea de nevinovată sau legitimă. (Pulsiunile agresive sunt variabile disturbatorii ce nu pot fi „raţionalizate” în sensul weberian al cuvântului).

„Societatea de supraveghere” în curs de constituire nu este impusă de sus, de forţele oculte ale Puterii. Omul vulnerabil se simte pierdut în faţa complexitătii vieţii. Încearcă să-şi simplifice existenţa funcţionînd doar în contexte previzibile. În mod asemănător, un ordinator oferă soluţia cea mai eficientă doar în condiţiile rezolvării problemelor într-un cadru predeterminat. La fel, omul vulnerabil nu tolerează disonantul, „funcţionează” doar în contexte previzibile. În fond, pentru omul vulnerabil, pierderea autonomiei şi a libertătii este un fel de uşurare. Libertatea, o mult prea grea povară, stârneşte dorinţa de a explora necunoscutul şi incită la nesupunere faţă de realităţile status-quo-ului.

Omul vulnerabil renunţă în mod voluntar la libertatea sa în favoarea „tehnicilor” şi „tehnicienilor” care promit să transforme imprevizibilul şi disonantul în elemente cuantificabile. Întreaga viată trebuie trăită după norme „corecte”, sub îndrumarea specialiştilor. Individul, aflat într-o stare de nesiguranţă extremă, se simte incapabil să mai navigheze prin existenţă. În loc să-şi exercite iniţiativa, apelează la sfatul „profesioniştilor”, cum ar fi celebrii „life coaches” (instructori de viaţă): „În acelaşi timp, mentor, terapeut, consilier de afaceri, cel mai bun prieten şi mamă dojenitoare, un «life coach» te sfătuieşte ce strategii să adopţi atât faţă de şefi, în relaţiile de muncă, cât şi faţă de părinţi, copii, şi soţie. «Life coach»-ul vrea să ştie cât de bine mănânci. Dacă faci exerciţii fizice. Dacă te cureţi între dinţi în fiecare zi. Dacă eşti la zi cu plata impozitelor. Dacă dormi pe o saltea confortabilă – dacă îţi faci patul.” (Tessa Souter, Un cuvânt suflat la ureche, „The Times Weekend”, 22 martie 1997, p.1).

Din punct de vedere economic, societăţile postindustriale sunt mai solide decât oricând. În ciuda atacului terorist asupra Americii, nu există nicio ameninţare majoră la adresa Occidentului postindustrial. Capitalismul de tip laissezfaire a cuprins întreaga planetă. În SUA, conservatorii, adepţi ai răspunderii şi responsabilităţii individuale, au obţinut o victorie zdrobitoare la urne. Europa, şi ea, înclină din ce în ce mai mult spre laissez-faire şi politicile liberale de centru dreapta. Climatul de pasivitate, nesiguranţă şi apatie rămâne însă neschimbat. Nici economia, nici schimbările politice nu par să afecteze „conştiinţa vulnerabilităţii”, a cărei sursă pare a fi mult mai adâncă.

Cultura vulnerabilităţii postulează un univers determinist, tehnocentric care exclude contingenţa, spontaneitatea, libertatea şi alteritatea. Este o lume aplatizată, finită şi auto-referenţială. O lume degradată în care diversitatea, alteritatea, relaţiile conflictuale sunt percepute ca „riscuri”, reale sau potenţiale. Lipsit de mister şi transcendenţă, omul se simte o fiinţă fragilă, „hărţuită” permanent de pericole.

Noul univers al vulnerabilităţii se dovedeşte a fi varianta postmodernă a vechii lumi gnostice. Ca şi omul gnostic, persoana vulnerabilă recunoaşte doar relaţiile de putere. Pe de o parte, se vede strivită de divinităţile surogat, marile „sisteme de putere” contemporane, tehnocratice în esenţa lor (piaţa mondializată, scientismul, tehnologia); pe de altă parte, încearcă să suplinească propria-i slăbiciune prin aderarea conformistă la un „grup” (grupul feminist, grupul ecologist, grupul „apărătorilor drepturilor omului” etc.). „Grupul” funcţionează ca o structură intermediară, de legătură, între individul izolat şi sistemele de putere ce au înlocuit Unul transcendent al societăţilor teocratice. Adoptarea unei identităţi de grup îi oferă individului atât iluzia apartenenţei la o colectivitate (cu siguranţa şi beneficiile pe care le conferă „puterea de grup”), cât şi un anumit „spaţiu de manevră” (un surogat de gândire individuală, curăţată însă de „riscurile” asociate individualismului tradiţional: responsabilitate, unicitate şi autonomie personală, libertatea gândirii, atitudinilor şi comportamentelor).

Dezvoltarea unei culturi a vulnerabilităţii, a omniprezenţei riscurilor este o revenire la neo-platonismul gnosticilor. Lumea reală este denigrată întrucât se dovedeşte a fi tărâmul „periculos” al singularităţii, diversităţii şi pluralităţii. Variabilitatea implică un risc, un hazard. Iată de ce, noua cultură a vulnerabilităţii limitează sau descurajează experimentele intelectuale şi artistice cu adevărat îndrăzneţe, schimbările sociale radicale, gândirea critică şi demistificatoare, încrederea în capacitatea omului de-a depăşi în permanenţă limitele. Departe de a înlătura „esenţialismul”, omul vulnerabil îl reintroduce în mai toate domeniile. Ceea ce nu are o natură predeterminată, nu urmează o normă şi se sustrage unei ordini supuse raţionalizării tehniciste – implică riscuri pe care nu este „indicat” să ni le asumăm. Omul vulnerabil nu are altă soluţie decât să se conformeze ordinii stabilite. Să se integreze în angrenaj ca o piesă bine unsă.

Capitolul «Sindromul vulnerabilității» din cartea «Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley», de Ovidiu Hurduzeu – Iaşi: Timpul, 2005

impozitul progresiv

Nicolae Grigorie Lăcrița – Impozitarea progresivă şi statul bunăstării sociale

/0 Comments/in , /by

„Nu-i plătiţi pe cei care nu muncesc şi nu-i taxaţi pe alţii pentru că muncesc”.

(Arthur Laffer)

Rezumat. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, unii dintre cei mai importanți lideri politici din Europa de Vest au înţeles că (1) prosperitatea şi îmbogăţirea unora nu pot avea loc, în condiţii de pace socială cu cei mulţi, atâta timp cât sunt şi oameni care mor de foame, şi (2) noţiunea de „societate modernă” devine incompatibilă cu noţiunea de „bogăţie în mijlocul sărăciei”. Conceptul de „îmbogăţire a unora prin sărăcirea altora” este înlocuit cu cel de „îmbogăţire a unora în condiţii de prosperitate şi bunăstare a tuturor”. Conceptul de „stat al bunăstării sociale” exprimă responsabilitatea statului pentru asigurarea minimului mijloacelor de existenţă necesare întregii populaţii, concept revoluţionar în gândirea politică şi economică. Înfăptuirea unui asemenea nobil scop a presupus o concepţie nouă, revoluţionară, privind relaţia dintre stat şi individ în cadrul societăţii capitaliste, respectiv acceptarea necesităţii intervenţiei extensive a statului în întreaga activitate economică şi socială, inclusiv printr-un sistem de impozitare progresivă, în scopul redistribuirii veniturilor şi bogăţiilor. Introducerea „impozitării progresive pe venitul global” nu ar fi avut loc niciodată dacă nu se punea problema înfăptuirii „statului asistenţial”, a „statului bunăstării sociale”, al cărui scop esenţial este de „a asigura fiecărui cetăţean securitate economică şi socială din leagăn şi până la moarte”, securitate care începe cu asigurarea minimului mijloacelor de existenţă pentru fiecare om dispus să muncească. Realizările deja obţinute pe această linie, de primele țări care au promovat acest nou concept, au confirmat temeinicia sa, care a căpătat tot mai mult teren în viitor.

Cuvinte/concepte cheie: „societate modernă”; „stat asistenţial”, „stat al bunăstării sociale”; „bogăţie în mijlocul sărăciei”; sistem de impozitare progresivă; redistribuirea veniturilor şi bogăţiilor; impozit pe venit.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, unii lideri politici din Europa de Vest au luat o serie de măsuri care au produs o schimbare istorică a rolului statului în economie.

Bismarck în Germania, Gladstone şi Disareli în Marea Britanie (începând cu anul 1880), urmaţi mai târziu de Franklin Delano Roosevelt în SUA (în jurul anului 1940), au introdus noul concept al responsabilităţii statului pentru bunăstarea populaţiei, care este „statul bunăstării sociale”.

Mai precis, conceptul de „stat al bunăstării sociale” exprimă responsabilitatea statului pentru asigurarea minimului mijloacelor de existenţă necesare întregii populaţii dispuse să muncească, concept revoluţionar în gândirea politică şi economică.

Politicienii şi economiştii din statele dezvoltate au înţeles că nu se mai poate concepe dezvoltarea economică şi socială a unei ţări în condiţii de „bogăţie în mijlocul sărăciei”.

„Dacă o societate liberă nu-i poate ajuta pe cei mulţi şi săraci, ea nu-i poate salva pe cei puţini şi bogaţi” (J.F. Kennedy).

Între standardele internaţionale de apreciere, de evaluare a gradului de dezvoltare economică şi socială a unei ţări, „gradul de sărăcie” reprezintă unul dintre indicatorii cei mai importanţi.

Indiferent cât de mulţi oameni bogaţi ar avea o ţară, indiferent cât de mare este bogăţia acestora şi a ţării respective, indiferent cât de multe persoane trăiesc bine şi foarte bine, atât timp cât în ţara respectivă mai sunt oameni care mor de foame, o asemenea ţară nu îndeplineşte standardele de ţară dezvoltată, civilizată, prosperă, cu un nivel de trai decent.

În ziua de astăzi, statului îi revine principala responsabilitate pentru asigurarea securităţii economice şi sociale a întregii populaţii.

Anglia este patria în care s-a născut, (la sfârşitul secolului al XVIII-lea, „doctrina liberală” predominantă în perioada capitalismului ascendent, potrivit căreia activitatea economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu „principiul laissez-faire”, care înseamnă „lasă-i să facă ce vor, inclusiv îmbogăţirea unora prin sărăcirea altora, care pot să şi moară de foame, întrucât statul trebuie să evite orice intervenţie în activitatea economică”.

Dar tot Anglia este ţara în care s-a născut „proiectul statului asistenţial britanic”, adică „statul bunăstării sociale”.

În 1942, Raportul Beveridge propunea, în Regatul Unit, o „reglementare de perspectivă, ca parte a unei largi reconstrucţii economice şi sociale, de îndată ce victoria în război va fi asigurată”.

Raportul Beveridge a devenit astfel „proiectul statului asistenţial britanic”.

Măsurile iniţiate ulterior au avut scopul de a crea, pentru fiecare cetăţean, „securitate din leagăn şi până la moarte”, aşa după cum proclama, în anul 1948, ziarul The Times într-un editorial al său.

„Statul asistenţial” a fost şi este înţeles ca sinonim al unui „stat al asigurării securităţii economice şi sociale pentru întreaga populaţie din leagăn şi până la moarte”.

Înfăptuirea unui asemenea nobil scop a presupus o concepţie nouă, revoluţionară, privind relaţia dintre stat şi individ în cadrul societăţii capitaliste, respectiv acceptarea necesităţii intervenţiei extensive a statului în întreaga activitate economică şi socială, inclusiv printr-un sistem de impozitare progresivă, în scopul redistribuirii veniturilor şi bogăţiilor.

Introducerea „impozitării progresive pe venitul global” nu ar fi avut loc niciodată dacă nu se punea problema înfăptuirii „statului asistenţial”, a „statului bunăstării”, al cărui scop esenţial este de „a asigura fiecărui cetăţean securitate economică şi socială din leagăn şi până la moarte”, securitate care începe cu asigurarea minimului mijloacelor de existenţă pentru fiecare.

Aceste mijloace nu se pot asigura fără aplicarea unui sistem de impunere bazat pe impunerea progresivă, singura care garantează o redistribuire raţională şi echitabilă a veniturilor şi bogăţiilor.

Impozitarea progresivă a apărut, a fost şi este promovată, de zeci de ani, de toate statele dezvoltate, din necesitatea înfăptuirii statului bunăstării sociale, care are ca principiu fundamental stimularea îmbogăţirii nelimitate, a cât mai multor cetăţeni ai săi, dar (1) nu prin sărăcirea altora, ci (2) în condiţii de securitate economică şi socială pentru întreaga populaţie, adică de asigurare a minimului mijloacelor de existenţă pentru fiecare membru al său.

Prosperitatea şi îmbogăţirea, nelimitată, a unora nu pot avea loc în condiţii de pace socială cu cei mulţi, atâta timp cât sunt şi oameni care mor de foame.

În secolul XXI, noţiunea de „societate modernă” devine incompatibilă cu noţiunea de bogăţie în mijlocul sărăciei.

Nimeni nu trebuie să aibă sentimente de ură față de oameni îmbogăţiți prin muncă și care, prin impozitele plătite, contribuie substanțial la binele social, inclusiv a acelor persoane aflate în starea de sărăcie din cauza leneviei și a unor vicii.

Conceptul de „îmbogăţire a unora prin sărăcirea altora” este înlocuit cu cel de „îmbogăţire a unora în condiţii de prosperitate şi bunăstare a tuturor”.

Realizările remarcabile deja obţinute pe această linie de unele ţări confirmă temeinicia şi trăinicia acestei concepţii noi, care va căpăta tot mai mult teren în viitor.

Deosebit de important este a se reține și faptul că toate țările în care s-au realizat (1) autenticele principii de echitate fiscală, (2) redistribuire fiscală, raţională şi echitabilă, a veniturilor şi a bogăţiilor și (2) „statul bunăstării sociale”, au aplicat și aplică, de zeci de ani, numai și numai „impozitarea progresivă” care, în forma sa de maximă eficiență este sub forma „impozitării în cote progresive compuse”, care este singura care asigură (1) înfăptuirea, efectivă şi în mod real, a principiilor autentice de echitate fiscală şi socială (în impozitare), şi (2) redistribuire fiscală, raţională şi echitabilă, a veniturilor şi a bogăţiilor.

O problemă importantă se ridică cu „protecția socială a celor săraci din lenevie”, adică a celor care, cu toate că sunt apți de muncă, refuză să muncească, ducând o viață în trândăvie și în vicii.

În loc de comentarii, prezint următoarele citate, care exprimă cel mai bine modul de rezolvare a acestei probleme:

„Nu-i plătiţi pe cei care nu muncesc şi nu-i taxaţi pe alţii pentru că muncesc”. (Arthur Laffer)

„Statul va degenera atunci când veți lua de la cei care sunt dispuși să muncească și veți da celor care nu sunt dispuși să muncească.” (Thomas Jefferson)

„Oamenii trebuie să înveţe din nou să muncească în loc să trăiască pe spinarea statului”. (Cicero, anul 55 înainte de Hristos)

„Vremurile noastre sunt vremurile mediocrităţii, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi a dorinţei de a avea totul de-a gata”. (Feodor Mihilovici Dostievski).

Pentru cei care trăiesc din „protecția socială a leneviei” a ajuns folclor zicala „Decât să muncesc la soare și să trăiesc din ce lucrez, mai bine trândăvesc la umbră și trăiesc din ajutoare sociale”. (Deviza leneșului întreținut social)

Cu politicienii și guvernanții care ajung să conducă țara prin promovarea protecției sociale a sărăciei din lenevie, pe bază de „Cleptocrație” și de „Inaptocrație”, nu se poate realiza un stat al bunăstării sociale.

 „Cleptocraţía este un Guvern ai cărui membri caută, în primul rând, să obţină avantaje personale (materiale, sociale, politice etc.), pe seama celor în numele cărora guvernează”. (Conform DEX).

„Inaptocraţia este un sistem de guvernământ în care cei mai incapabili de a guverna sunt aleşi de către cei mai incapabili de a produce, şi care împreună cu ceilalţi membrii ai societăţii cei mai puţin în stare să se întreţină singuri, sunt recompensaţi cu bunuri şi servicii care au fost plătite prin confiscarea avuţiei şi a muncii unui număr de producători aflat în scădere continuă”. (După Jean d’Ormesson: Un nou cuvânt în dicţionarul Larousse al limbii franceze).

„Ţineţi minte aceste lucruri şi fiţi oameni! Veniţi-vă în fire, păcătoşilor.” (Isaia 46:8), şi fiţi conştienţi de faptul că „Ticăloşia câtorva este o nenorocire pentru toţi”. (Syrus, 663)

„Cine are minte, să ia aminte!”.

„Cine are urechi de auzit să audă”. (N. T., Luca, 8.3).   Amin !!!

Bibliografie

Paul A. Samuelson. Cartea „Economia”, publicată pentru prima dată în 1948 şi reeditată de 24 de ori, a fost cel mai bine vândut manual din Statele Unite pentru aproape 30 de ani. Ulterior a fost tradus în 20 de limbi, iar în prezent se mai vinde în 50.000 de exemplare anual.

Grigorie N. Lăcriţa (coordonator):

  1. Cărțile: 1.1. Impozitarea veniturilor din muncă. Editura Sitech, Craiova, 2004. ISBN 973-657-645-9. 124 pg. 1.2. Impozitarea progresivă. Editura Tehnică, Bucureşti, 2010. ISBN 978-973-31-2367-5, 260 pg. 1.3. Impozitarea progresivă sau pe bază de cotă unică? Editura Sitech, Craiova, 2010. ISBN 978-606-11-0722-3, 150 pg. 2. Articolele: vezi zecile articole postate pe Internet accesând „Impozitarea progresivă, de Lăcrița”.
  2. Articolele, ușor de găsit pe Internet prin simpla accesare a titlului acestora, sau numai prin „Impozitarea progresivă, de Lăcrița”: 2.1. Impozitarea progresivă este una dintre soluțiile esențiale pentru reducerea deficitelor bugetare și înfăptuirea echității fiscale. 2.2. Inechităţile în impozitare sunt cauzate de lăcomia clasei conducătoare etc.

https://neotax.eu/user/pages/pdfs/About%20country%20-%20USA%20RO%20version.pdf

https://www.zf.ro/zf-24/in-scandalul-salariilor-asf-contraataca-publicand-veniturile-obtinute-in-trecut-de-membrii-csa-si-cnvm-numiti-de-pdl-12121968;

https://www.dailybusiness.ro/finante-banci/basescu-cere-parlamentului-revocarea-imediata-a-intregii-conduceri-asf-este-o-cloaca-98515/

A consemnat pentru dumneavoastră Conf. Univ. Dr. Nicolae Grigorie Lăcrița.

impozitul progresiv

Nicolae Grigorie Lăcrița – Impozitarea progresivă, una dintre soluțiile esențiale pentru reducerea deficitelor bugetare și înfăptuirea echității fiscale

/0 Comments/in , /by

„Lăcomia câştigului nu are limite în spaţiu şi în timp pentru rapacitatea ei.
Singurul ei obiectiv este de a produce şi a consuma.
Nu are milă nici pentru natura frumoasă şi nici pentru fiinţele umane vii.
Este gata ca, fără cruţare, să distrugă frumuseţea şi să ucidă viaţa – transformându-le în bani.”1 (Rabindranath Tagore)

Cuprins:

  1. Deficitul bugetar
  2. Datoria externă
  3. Efectul, în timp, al deficitelor bugetare și al datoriilor externe, care se mențin de mulți ani și care sunt mereu în creștere.
  4. Efectul, în timp, al efectuării de cheltuieli mai mari decât veniturile și al împrumuturilor, care se mențin de mulți ani și care sunt mereu în creștere, pe exemplul unei familii.
  5. Una dintre soluțiile esențiale de rezolvare: impozitarea progresivă.
  6. Bibliografie.

România a ajuns într-o foarte grea situație economică și socială, printre cauzele principale fiind (1) deficitele bugetare, care se mențin de mulți ani, și (2) datoriile împovărătoare, mereu în creștere.

1. Deficitul bugetar

Reprezintă situația financiară în care cheltuielile publice ale unui stat depășesc veniturile pe care acesta le colectează într-o anumită perioadă de timp, de obicei un an fiscal. În ultimii 5 ani, deficitul bugetar al României s-a apropiat, în fiecare an, de aproape 10%, precum de 9,20% în anul 2020, 8,65% în anul 2024 etc.

În anul 2024, veniturile statului au fost de 574,60 miliarde (mld) de lei, iar cheltuielile au fost de 727,32 mld de lei, deficitul bugetar fiind de 727,32 – 576,60 = 152,72 mld de lei, care reprezintă 8,65% din Produsul Intern Brut (PIB), de 1.764 de miliarde de lei, adică de aproximativ 353 de miliarde de euro.

2. Datoria externă a României

A ajuns, în anul 2024, la peste 186 miliarde de euro, respectiv de circa 930 mld de lei, ceea ce reprezintă circa 55% din PIB.

Atâta timp cât cheltuiești mai mult decât îți sunt veniturile, acest „deficit bugetar” se acoperă din împrumuturi de la alții.

3. Efectul, în timp, al deficitelor bugetare și al datoriilor externe, care se mențin de mulți ani și care sunt mereu în creștere.

Cu cât te împrumuți mai mult, cu atât îți crește datoria totală.

Până la urmă și cei care te împrumută (creditorii) își pun problema cu privire la tine, cel care te împrumuți și te tot împrumuți, „dacă mai ai credibilitate”, adică „dacă mai ești solvabil”, dacă mai poți să-ți plătești datoriile.

Strategiile creditorilor sunt foarte diferite:

  1. unii nu-ți mai acordă împrumuturi;
  2. alții te împrumută, dar la dobânzi tot mai mari, tot mai împovărătoare,
  3. alții (inclusiv state și/sau instituții financiare internaționale) și-au stabilit o strategie, bine gândită: de a te împrumuta, în inconștiența ta, până când ajungi în situația de a nu-ți mai putea plăti datoriile, până intri în incapacitatea de a plăti datoriile externe, intrând în colaps financiar.

Ajuns într-o asemenea situație, de faliment, creditorii trec la executarea silită a ta.

Pentru a scăpa de acest faliment:

  1. începi să-ți „privatizezi” din bogățiile țări, pe care străinii le cumpără mai pe nimic;
  2. ajungi în situația de a nu prea mai avea nimic al tău în propria ta țară.

Situația este cu adevărat deosebit de gravă pentru o țară care nu prea mai are în proprietatea sa nici chiar propriile sale bogății, ale solului, ale subsolului, de interes strategic etc.

4. Efectul, în timp, al efectuării de cheltuieli mai mari decât veniturile și al împrumuturilor, care se mențin de mulți ani și care sunt mereu în creștere, pe exemplul unei familii.

Pentru a înțelege mai bine problema (1) deficitului bugetar și (2) al datoriei externe a țării noastre, vom porni, prin similitudine, de la un caz concret, de la cel al familiei lui „Dorel”, la care, an de an, de mai mulți ani:

  1. veniturile = 57.000 de lei,
  2. cheltuielile = 73.000 de lei,
  3. diferența dintre venituri și cheltuieli = 57.000 – 73.000 = 16.000 de lei care, an de an, a fost acoperită din împrumuturi de la bănci (pentru a simplifica exemplul, excludem împrumuturile de la persoanele fizice care, uneori, sunt mult mai împovărătoare și mai periculoase).

Cum băncile erau foarte ademenitoare și lingușitoare cu împrumuturile oferite, Dorel cu soția sa au ținut-o dintr-un împrumut în altul.

„Oamenii lacomi ademenesc pe cei săraci cu vorbe linguşitoare şi-i păgubesc de bunurile trebuincioase.” (Esop).

După un timp datoriile au ajuns așa de mari că băncile nu numai că nu l-au mai împrumutat pe Dorel, dar au ajuns să-l someze să-și plătească datoriile.

Din cauză că Dorel nu și-a plătit datoriile, băncile au trecut la executarea sa silită, vânzându-i, la licitație publică, apartamentul în care locuia.

Cum din vânzarea apartamentului nu s-au acoperit toate împrumuturile contractate (de la mai multe bănci), s-a trecut la recuperarea diferenței prin vânzarea și a celorlalte bunuri din dotare familiei lui Dorel, precum autoturismul etc.

Pe înțelesul omului obișnuit, cam aceleași sunt efectele în timp și pentru un stat cu deficite bugetare și cu datoriilor externe, care se mențin de mulți ani și care sunt mereu în creștere.

5. Una dintre soluțiile esențiale de rezolvare: impozitarea progresivă.

Impozitarea progresivă, sau impunerea în cote progresive (crescătoare), constă în faptul că, pe măsură ce venitul impozabil creşte, impozitul se calculează cu o cotă tot mai mare (progresivă, crescătoare).

Deci, esenţa impozitării progresive constă în faptul că procentul (cota) de impozit creşte pe măsură ce creşte şi venitul.

Ca urmare, ponderea (în %) a impozitului în venit este crescătoare, nu este constantă precum în cazul impozitării pe bază de cotă unică.

Altfel spus, în cazul impunerii progresive, cota de impunere (rezultată din raportarea impozitului la venitul impozabil) este corelată cu capacitatea contributivă, adică cu puterea de plată a fiecăruia, fapt pentru care este considerata cea mai echitabilă formă de impozitare, fiind aplicată în (aproape) toate ţările dezvoltate din lume, în frunte cu SUA.

Termenul de „progresiv” (din sintagma „impozitarea progresivă”) trebuie interpretat numai prin prisma principiilor de echitate fiscală, și nu prin prisma aspectelor sentimentale, emoţionale și/sau politice.

Caracteristic impunerii în cote progresive este faptul că nivelul cotei procentuale de impozit nu rămâne constant, ci creşte pe măsura sporirii veniturilor și a bogăţiei materiale impozabile.

Spre exemplu, este contrar autenticilor principii de echitate fiscală, economică și socială, să aplici aceeaşi cotă unică de impozite:

  1. Și asupra venitului de 600 de euro pe lună, în echivalent de 3.000 de lei, care reprezintă salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată în anul 2023, încasat de 1,897 milioane de persoane (în general din familii cu un singur venit, care mai au în întreţinere mai multe persoane, unele bolnave etc.), din numărul total de salariaţi activi de circa 5.265.000, 
  2. Și unor venituri exorbitante, precum de 151.851 de euro, de 72.000 de euro, de 68.000 de euro etc., obținute în numai două luni, tot de câte o singură persoană2, numai dintr-o singură sursă de venit, în afară de mai multe altele pe care le-au mai avut persoana respectivă și a cărui soţie a mai obţinut și ele venituri deosebit de mari, din mai multe surse.

Asemenea veniturile exorbitante, obținute de o singură persoană, în numai două luni, au intrat în atenţia și a Preşedintelui României Traian Băsescu, care, printre alte grave acuzații aduse acestora, a mai făcut și afirmația că aceștia sunt cei mai bine plătiți din lume pentru incompetenta lor: „Nu găsim alții mai bine plătiți decât ei. Niciunul nu are competențe…”.

Vorbe au fost și vorbe au rămas.

Asemenea venituri exorbitante sunt încasate numai și numai de salariații plătiți din banii publici.

În sistemul privat, unde veniturile sunt într-o deplină corelație cu efectele benefice ale muncii depuse, nu se înregistrează asemenea venituri exorbitante, iar dacă ar exista, ar fi pe deplin justificate.

Numai că, în cazul a numeroși salariații plătiți din banii publici, care au obținut asemenea venituri pe cât de mari, pe atât de nejustificate, s-a dovedit ulterior că aceștia au fost incompetenți, corupți și frauduloși, fapt pentru care au și ajunși la închisoare, mass-media relatând frecvent despre unii dintre aceștia.

În condițiile în care oamenii lacomi din conducerea instituțiilor statului sunt și mulți și puternici, inclusiv prin a-și face legi speciale pentru propriul interes, în mod sigur că nu se vor aplica autenticele principii de echitate fiscală, economică și socială, precum prin introducerea impozitării progresive.

„Oamenii lacomi ademenesc pe cei săraci cu vorbe linguşitoare şi-i păgubesc de bunurile trebuincioase.” (Esop).

În perioada 2001 – 2004, în țara noastră s-a aplicat, cu foarte bune rezultate, din toate punctele de vedere, impozitarea progresivă.

Nici din partea organelor fiscale, și nici din partea contribuabililor, nu au existat nemulțumiri, și cu atât mai mult nu au existat proteste, precum că nu eram pregătiți pentru aplicarea unui asemenea sistem de impozitare.

Acum, după ce s-a căpătat o asemenea bogată experiență, și când informatizarea s-a dezvoltat foarte mult, atât în activitatea organelor fiscale, cât și a contribuabililor, aplicarea impozitării progresive este mult mai simplă și mai ușoară.

Dar numai dacă se vrea, dacă există voință politică.

Dacă nu se vrea, este foarte ușor să aduci tot felul de argumente politicianiste, inclusiv că nu suntem pregătiți pentru introducerea impozitării progresive, că nu avem digitalizare, că…

6. Impozitarea progresivă în SUA și în țările dezvoltate.

În SUA, de aproape 100 de ani, veniturile din muncă se supun numai și numai impozitării progresive.

Numai că, frauduloșii demnitari de lux, când este vorba de apărarea propriilor lor interese, grav afectate prin introducerea impozitării progresive:

  1. nu mai sunt nici pro-americani, americani care, de aproape 100 de ani, aplică numai impozitarea progresivă,
  2. nu mai sunt nici pro-occidentali, occidentali care, de peste o jumătate de secol, aplică numai impozitarea progresivă,
  3. ei sunt numai pro-ruși, care practică, de zeci de ani, numai impozitarea pe bază de cotă unică.
Paul A. Samuelson

Paul A. Samuelson

În lucrarea „Economie politică” de Paul A. Samuelson şi William D. Nordhaus, tradusă în limba română şi publicată de Editura Teora, se găsesc şi următoarele precizări cu privire la cota maximă de impozitare din Statele Unite ale Americii care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a ajuns până la 94% (sublinierile îmi aparţin):

1. La pagina 385 din această carte se prezintă următoarea menţiune a fostului preşedinte Ronald Reagan (care, înainte de a fi președinte, a avut o carieră de actor la Hollywood), însoţită de comentariul autorilor cărții:

„’Am început să fac bani realizând filme în timpul celui de-al Doilea Război Mondial’, obişnuia să spună Reagan. ‘În acea vreme, impozitul pe venit ajunsese la 90%’. Dacă examinaţi […] veţi constata că actorul Reagan se situa pe partea cealaltă a curbei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când cotele maxime de impunere depăşeau 90%. Dar, prin 1980, cota marginală maximă de impunere aplicată asupra veniturilor era de numai 50%; reacţia preşedintelui părea să se aplice unei generaţii mai vechi de lucrători”.

2. La pagina 372 Samuelson precizează:

„Pentru a obţine bani în vederea susţinerii efortului de război, cotele de impunere au crescut rapid, ajungând până la 94%. După război, impozitul pe venit a continuat să fie cel mai important impozit federal. Totuşi, cota de impozit plătită de persoanele cu cele mai mari venituri a fost redusă la 70% în 1965, la 50% în 1982, ajungând la 28% la sfârşitul anilor 80, pentru a creşte din nou în 1993 la 40%”.

În prezent, veniturile din muncă se supun numai impozitării progresive pe baza unui barem cu 7 tranşe, cota maximă fiind de 39,6%4.

Toate țările cu o puternică dezvoltare economică și socială aplică impozitarea progresivă, aceasta fiind considerată ca fiind forma de impozitare prin care se asigură înfăptuirea autentică a principiilor de echitate fiscală, economică și socială.5

„Ţineţi minte aceste lucruri şi fiţi oameni! Veniţi-vă în fire, păcătoşilor.” (Isaia 46:8)

şi fiţi conştienţi de faptul că „Ticăloşia câtorva este o nenorocire pentru toţi”. (Syrus, 663).

„Cine are minte, să ia aminte!”. „Cine are urechi de auzit să audă”. (N. T., Luca, 8.3). Amin!!!

Bibliografie

Paul A. Samuelson. Cartea „Economia”, publicată pentru prima dată în 1948 şi reeditată de 24 de ori, a fost cel mai bine vândut manual din Statele Unite pentru aproape 30 de ani. Ulterior a fost tradus în 20 de limbi, iar în prezent se mai vinde în 50.000 de exemplare anual.

Note:

1. Rabindranath Tagore este numele europenizat al lui Rabindranâth Thâkur (n. 7 mai 1861, Jorosanko, Calcuta – d. 7 august 1941) fost scriitor și filosof indian din provincia Bengal, supranumit Sufletul Bengalului și Profetul Indiei moderne, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1913.

2. A se vedea fie și numai https://www.zf.ro/zf-24/in-scandalul-salariilor-asf-contraataca-publicand-veniturile-obtinute-in-trecut-de-membrii-csa-si-cnvm-numiti-de-pdl-12121968; https://www.dailybusiness.ro/finante-banci/basescu-cere-parlamentului-revocarea-imediata-a-intregii-conduceri-asf-este-o-cloaca-98515/

3. Paul A. Samuelson, născut pe 15 mai 1915 în Gary, Indiana, decedat la 13 decembrie 2009, la vârsta de 94 de ani, este primul american laureat al Premiului Nobel pentru Economie (1970) şi unul dintre cei mai iluştri economişti al secolului al XX-lea. Samuelson a explicat economia keynesiana preşedinţilor americani (cel mai important student al lui fiind John F. Kennedy), liderilor mondiali, membrilor Congresului şi Consiliului Rezervei Federale. El a fost consultant pentru Trezoreria Statelor Unite, pentru Biroul pentru Buget şi a făcut parte din Board-ul de Consilieri Economici ai mai multor preşedinţi americani. Samuelson este autorul unuia dintre cele mai utilizate manuale şcolare din istoria educaţiei economice americane. Cartea „Economia”, publicată pentru prima dată în 1948 şi reeditată de 24 de ori, a fost cel mai bine vândut manual din Statele Unite pentru aproape 30 de ani. Ulterior a fost tradus în 20 de limbi, iar în prezent se mai vinde în 50.000 de exemplare anual.

4. Vezi, spre exemplu https://neotax.eu/user/pages/pdfs/About%20country%20-%20USA%20RO%20version.pdf.

5. Grigorie N. Lăcriţa (coordonator): 1. Impozitarea veniturilor din muncă. Editura Sitech, Craiova, 2004. ISBN 973-657-645-9. 124 pg. 2. Impozitarea progresivă.Editura Tehnică, Bucureşti, 2010. ISBN 978-973-31-2367-5, 260 pg. 3. Impozitarea progresivă sau pe bază de cotă unică? Editura Sitech, Craiova, 2010. ISBN 978-606-11-0722-3, 150 pg.

A consemnat pentru dumneavoastră Conf. Univ. Dr. Nicolae Grigorie Lăcrița.

gospodaria taraneasca

Salvați gospodăria țărănească, TEZAURUL României! Apelul cercetătorului Costel Vânătoru

/0 Comments/in , /by
Costel Vânătoru

Costel Vânătoru

Profesorul Costel Vânătoru, cercetător și preot, a lansat un apel pentru salvarea gospodăriei țărănești, despre care spune că este un adevărat tezaur, „celula de bază a societății românești”.

Într-o intervenție la AgroTV, în cadrul emisiunii „Agricultura la Raport”, directorul Băncii de Gene de la Buzău a lansat un mesaj către clasa politică, prin care cere măsuri concrete de sprijin pentru gospodăria țărănească.

Potrivit acestuia, imediat după 1990 ar fi trebuit să înceapă salvarea gospodăriei românești.

În schimb, spune Costel Vânătoru, toate politicile agricole după 90 au neglijat gospodăria țărănească sau, și mai grav, au venit cu măsuri represive asupra gospodăriei țărănești. Atenția a fost acordată marilor fermieri, marilor companii, dar s-a neglijat gospodăria țărănească, această celulă de bază a societății.

„Cei care au putere de decizie ar trebui să se aplece cu mai multă atenție asupra proiectelor de genul acesta, de salvare a gospodăriilor țărănești. După ’90, politicienii s-au lepădat ușor, spunând că acești gospodari sunt de vină, că nu au capacitatea să se asocieze.

Eu cred că ar trebui găsite politici, strategii clare pentru a pune în valoare gospodăria țărănească, care reprezintă celula de bază a societății românești.

Noi avem peste patru milioane de gospodării în România. Cineva încerca să facă o comparație statistică cu Franța – la noi, peste 40% din populație este angrenată într-un fel sau altul în agricultură, iar în Franța undeva la 4% din populație lucrează în agricultură, dar au o agricultură dezvoltată. Noi suntem unde suntem pentru că nu gestionăm bine aceste politici agricole.

Noi avem un tezaur pe care Franța nu-l mai are – patru milioane de gospodării, oameni care au curajul să pună mâna pe o văcuță, pe o găină, pe un porc, au curajul să stea la 40-50 de grade în solar și să producă sănătos. Problema e că acești oameni trebuie ajutați”, a precizat Costel Vânătoru în direct la AGRO TV.

Potrivit cercetătorului, atât biodiversitatea, cât și sănătatea populației sunt asigurate cel mai bine prin sprijinirea țăranilor, care produc hrană sănătoasă.

„Trebuie să știm că în acele gospodării păstrăm foarte bine biodiversitatea, iar țările care au avut gospodăria de familie bine pusă la punct, au trecut întotdeauna mai ușor peste crizele economice. Noi avem acest tezaur. Dacă vom dezrădăcina țăranul nostru și se va obișnui cu supermarketul de la colț, vom face la prima vedere o modernizare, dar va fi nevoie să țipăm iarăși că vrem spitale și nu catedrale. Eu am spus că nu vreau spitale, vreau oameni sănătoși, iar alimentația e cea care menține, în primul rând, starea de sănătate. Produsul natural, autohton, este net superior față de cel care stă cu lunile prin rafturi, importat, tratat, injectat”, a mai subliniat profesorul Costel Vânătoru.

Costel Vânătorul este directorul Băncii de Gene de la Buzău, lansată oficial în primăvara acestui an. Cercetătorul Costel Vânătoru anunța, recent, că din patrimoniul genetic românesc au dispărut 2.647 de soiuri vechi de legume.

soiuri vegetale romanesti

România a pierdut 2.600 de soiuri de legume în ultimii 35 de ani. Apel pentru salvarea patrimoniului vegetal românesc

/0 Comments/in , /by
Costel Vânătoru

Costel Vânătoru

Cercetătorul Costel Vânătoru, directorul Băncii de Resurse Vegetale de la Buzău, a lansat un apel pentru salvarea patrimoniului vegetal românesc, în contextul în care România a pierdut peste 2.600 de soiuri de legume în ultimii 35 de ani și este codașă în Europa la conservarea biodiversității agricole.

Profesorul Costel Vânătoru, cercetător și preot ortodox, a explicat, într-un interviu pentru Antena 3, că România a pierdut, în ultimele decenii, o parte din cel mai valoros patrimoniu genetic vegetal, iar în lipsa unor instituții care să conserve aceste resurse, soiuri întregi au ajuns în străinătate, înregistrate de alte state.

„Am făcut o mică inventariere: peste 2.600 de soiuri de legume s-au pierdut după ’90 în România”, spune Costel Vânătoru.

Multe dintre aceste soiuri au dispărut din cauze multiple: desființarea stațiunilor de cercetare, lipsa finanțării și absența unei legislații naționale de conservare.

Ceapa aurie de Buzău, recuperată din America

Costel Vânătoru a reamintit de ceapa de Buzău, un caz emblematic pentru pierderea patrimoniului vegetal românesc. După ani de căutări, Costel Vânătoru a regăsit semințele în banca de gene de la Universitatea Cornell, din Statele Unite.

„Am încercat, spre exemplu, să găsesc ceapa aurie de Buzău. Am căutat în toate băncile de resurse genetice din Europa și nu am găsit-o. Și știți unde am găsit-o? La americani. La Universitatea Cornell, în banca lor de gene”, adaugă cercetătorul.

Roșiile „inimă de bou” nu mai sunt ale României

Aceeași soartă au avut-o și celebrele roșii „inimă de bou”, cândva un brand național.

„Uitați: cazul tomatelor «inimă de bou». Le-am păstrat greu. Dar acum sunt înregistrate în Italia, în Franța, în Bulgaria. Noi nu mai putem folosi denumirea”, declară cercetătorul.

Singura soluție a fost obținerea unei noi varietăți, cu amprentare genetică diferită, pentru a putea fi folosită sub alt nume.

România nu deține o rețea acreditată de bănci de gene

Pe de altă parte, Costel Vânătoru a menționat, într-un interviu acordat pentru G4Food.ro, că România nu are instituții acreditate care să respecte standardele FAO (Organizația pentru Alimentație și Agricultură).

În timp ce țări precum Germania și Spania investesc masiv în bănci de gene, România „se chinuie” cu un proiect izolat, slab finanțat și fără personal.

„Spania are 33 de bănci de resurse genetice. Germania are bancă de gene pentru apicultură. Noi? Nu avem rețea națională și nici oameni suficienți care să lucreze în conservare. Am discutat cu trei premieri și șase miniștri ai Agriculturii – niciunul nu a înțeles cât de urgentă este situația”, a explicat Costel Vânătoru.

În lipsa unei infrastructuri solide, România rămâne dependentă de importuri de semințe, în ciuda faptului că dispune de un potențial agricol uriaș.

Apel pentru salvarea patrimoniului vegetal românesc

În încheiere, Costel Vânătoru a lansat un apel public pentru sprijinirea eforturilor de conservare a resurselor genetice românești.

„Tot ce am făcut până acum a fost din dragoste pentru țară. Dar fără sprijin instituțional, fără personal și finanțare, riscăm să pierdem acest tezaur verde pentru totdeauna”, a subliniat Costel Vânătoru.

dacia nemuritoare vatra de familie

Doina Casler – Vatra de Familie (Ecosistem autosuficient)

/0 Comments/in , /by

Așa cum v-am obișnuit, din când in când revin împărtășesc cu domniile voastre din lucrările ce am lucrat si ce am găsit ca poate fi util neamului nostru pentru bunăstarea acestuia.

Astăzi, aici, vă voi prezenta Vatra de Familie sau bucățica de PATRIE, ecosistem autosuficient pe care orice familie îl poate crea pe o suprafață nu mai mică de un hectar, având ca reper seria de cărți „Cedrii Sunători ai Rusiei” scrisă de autorul Vladimir Megre, fiind inspirat de Anastasia, o femeie pură ce trăiește în taiga Siberiană.

Ecosistemul astfel creat va servi Omului Creator atât ca mediu ideal pentru a-și petrece viața sănătos, fericit si îndestulat dimpreună cu copiii acestuia, cat si o moștenire vie transmisă generațiilor următoare ce va aminti in vecinicie generațiile trecute.

Acest tip de ecosistem:

– Îmbunătățește considerabil calitatea solului si a aerului respirat, participând activ la alchimizarea efectelor nocive ale poluării, inversând procesul de deșertificare a terenurilor agricole, crescând suprafețele împădurite si nu numai.

– Crește o generație de copii sănătoși, fericiți si inteligenți care înțeleg mult mai bine cum funcționează legile naturii si cum le pot folosi astfel încât sa trăiască in armonie cu aceasta sănătoși si fericiți.

– Îmbunătățește sănătatea Omului, decongestionând sistemul medical suprasolicitat prin redescoperirea medicinei naturiste, implementarea unui nou stil de viață mult mai sănătos ce nu are nevoie de abonament la farmacie. Femeile si fetele vor redobândi cunoașterea plantelor si cum le pot folosi pentru a-și păstra familia sănătoasă.

– Crește fertilitatea populației datorită creșterii dorinței femeilor de a naște copii dar si al capacității acestora de a o face. In acest moment problema principală a scăderii natalității fiind atât lipsa dorinței lăuntrice a femeilor de a aduce pe lume copii in această lume fără perspectivă dar si corpurile nesănătoase ale acestora ce sunt prost hrănite fizic, mental si emoțional.

– Reduce șomajul datorită faptului ca oamenii nu vor mai aștepta ajutor din partea statului cand vor realiza ca își pot produce singuri cele necesare vieții.

– Crește nivelul de bucurie și sănătate al patriei pentru că fericirea vine din unitatea și starea de bine familiei.

– Crește nivelul de inteligență al populației. Trăind într-un mediu natural fără prea mulți stimuli și perturbatori externi crește viteza și calitatea gândurilor, aceasta reflectând-se in nivelul de inteligență si bunăstarea populației patriei.

– Reduce nivelul de stres si depresie al comunității/zonei/țării. Acesta fiind un fapt pe care il realizam cu toții cand avem ocazia sa petrecem puțin timp in natură, departe de haosul cotidian. Cand acest „puțin timp” începe să crească se îmbunătățește si sanatatea mentală, dar și rezistența la stres.

– Crește producția de alimente curate, sănătoase și înalt calitative deoarece Omul va cultiva și va procesa alimentele pentru consumul familiei sale făcând aceasta cu iubire și dedicare obținând o înaltă calitate si curățenie a hranei ce va depăși nevoile proprii și vor putea împărți surplusul cu familia sau prietenii ce încă traiesc în orașe sau pur și simplu nu au încă propria lor Vatra de Familie, aceasta putând fi considerată și o importantă sursa de venit.

– Ajută la refacerea stratului de ozon prin plantarea de noi păduri dar și grădini productive ce vor transforma poluarea aerului într-un mediu propice vieții ce se apropie foarte mult de sfatul din biblie „Să vă hrăniți precum respirați”, asta înseamnă că noi ne putem hrăni în mare parte și cu aer dacă acesta este de înaltă calitate și îmbogățit cu polen de la o diversitate de plante.

– Reduce producerea de gunoi și a consumatorismul, fiind un sistem circular autosuficient ce folosește un minim de plastic și cat mai multe obiecte de folosință îndelungată și din materii prime de calitate (sticlă, lut, lemn…).

– Reduce la minim investiția pentru locuință revenind la modelul prin care construiau bunicii noștrii, materiale naturale de calitate (lemn, lut, cărămidă…) și „calcă” prin care familiile si prietenii se ajută între ei prin cunoaștere, materiale și forță de muncă reușind să construiască o căsuță într-un sezon fără să fie datori la bănci o viață.

– Evită catastrofa planetară spre care suntem conștienți că ne îndreptăm cu modul de viață actual prin poluare, consumatorism si irațiune.

În acest prim articol v-am prezentat doar în linii mari ceea ce Anastasia ne transmite prin condeiul lui Vladimir Megre în cele 11 cărți pe care le-a scris între 1995 și 2023, dar în numerele viitoare vom prezenta fiecare carte în parte și câteva puncte de interes cuprinse în aceasta, dar cheia o vom obține tot prin citirea cărților datorită faptului că ele stimulează un mod de gândire și percepție propriu și unic potrivit fiecărei familii în parte.

Deasemeni vom avea și emisiuni cu diverse televiziuni (aflați informații din redacție) cu aceeași temă în care vom dezbate idei și soluții ce pot apărea pe parcursul proiectului Vatra de Familie.

În timp ce vorbim oamenilor despre acest Ecosistem minunat care este Vatra de Familie am început deja să lucrăm la temelia unei astfel de așezări chiar în țara noastră, redobândindu-ne astfel un trai sănătos pentru noi, dar deopotrivă și pentru copiii sau strabunii noștrii.

Vă vom ține la curent cu evoluția acestui proiect.

„ÎMPREUNĂ CU DESĂVÂRȘIM SPAȚIUL VIEȚII”

Cu profund respect,
Doina Casler
Cercetător independent în evoluția umanității
Articol publicat în revista patriotică Valahia-Dacia Nemuritoare, august 2024

Vlad Mirita, animale pasunate oameni sanatosi

Tenorul Vlad Miriță lansează conceptul de nutriţie „animale pășunate, oameni sănătoși”

/0 Comments/in , /by

Tenorul Vlad Miriță deschide un nou capitol inovator în viaţa personală şi cea de afaceri: aminat de o pasiune profundă pentru nutriție și de o înțelegere avansată a impactului alimentației asupra stării de bine, Miriță face cunoscut conceptul revoluționar „Animale pășunate, oameni sănătoși”. Această filozofie, ce plasează bunăstarea animalelor și calitatea nutrițională superioară în prim-plan, rezonează puternic cu perspectivele avizate ale experților în sănătate, inclusiv cu cele ale lui Dr Cezar Amititeloaie, care subliniază beneficiile consumului de grăsimi provenite de la animale crescute în medii naturale și cu nivel minim de stres.

Ferma Soarelui, sub leadership-ul vizionar al lui Vlad Miriță afirmă cu convingere legătura intrinsecă dintre modul de creștere al animalelor și sănătatea umană. Animalele care pasc liber pe pășuni fertile beneficiază de o dietă diversificată și naturală, transmițând un profil nutrițional optim produselor lor. Un exemplu elocvent este untura de porc provenită de la animalele crescute extensiv, cu acces la mișcare și expunere solară, care prezintă o compoziție superioară față de cea a porcilor crescuți în sistem intensiv.

Teza susținută de Dr Cezar Amititeloaie  conform căreia untura de porc de la animale pășunate și crescute în condiții de minimum stres poate contribui la menținerea unui nivel sănătos al colesterolului, în cadrul unei alimentații echilibrate, se aliniază perfect cu principiile fundamentale ale Fermei Soarelui și cu noua direcție nutrițională adoptată de Vlad Miriță. Experiența sa unică îl motivează să ofere consumatorilor o alternativă nutritivă valoroasă, ancorată într-o viziune holistică asupra sănătății. În cuvintele sale:

„Calitatea excepțională a produselor animale este direct proporțională cu standardul de viață al acestora. Untura de porc provenită de la animalele crescute în condiții optime, așa cum practicăm la Ferma Soarelui, demonstrează caracteristici net superioare față de cea obținută din sisteme intensive. Studiile preliminare demonstrează că, integrată într-o dietă inteligent alcătuită, ar putea ajuta la menținerea unui nivel optim de colesterol.”

„Traiectoria mea personală, de la artele vocale la agricultură și acum la explorarea nutriției, mi-a oferit o perspectivă inedită asupra interdependenței dintre natură, alimentație și sănătate”, declară Vlad Miriță. „La Ferma Soarelui, principiul ‘Animale Pășunate, Oameni Sănătoși’ nu este un simplu slogan, ci o expresie a convingerii mele profunde că respectul față de animale și față de ritmurile naturale se traduce în beneficii tangibile pentru bunăstarea noastră.”

Beneficiile conceptului „Animale pășunate, oameni sănătoși” promovat de Ferma Soarelui, sub îndrumarea atentă a lui Vlad Miriță:

  • Bunăstare animală optimă: Libertate de mișcare, acces la hrană naturală diversificată și interacțiune socială în mediul lor și accesul lor la aer curat si Soare
  • Calitate nutrițională premium: Produse cu un profil superior de acizi grași polinesaturați , inclusiv un raport omega-6/omega-3 îmbunătățit.
  • Reducerea semnificativă a stresului: Un habitat natural și lipsit de constrângeri care minimizează nivelul de stres al animalelor.
  • Gust autentic și intens: O hrană naturală și un stil de viață activ care influențează pozitiv savoarea produselor.
  • Angajament pentru sustenabilitate: Pășunatul extensiv contribuie la conservarea biodiversității și la sănătatea ecosistemului solului.
  • Abordare nutrițională avizată: Vlad Miriță integrează o înțelegere aprofundată a principiilor nutriționale în procesul de creștere a animalelor.

Ferma Soarelui, sub noua viziuna lui Vlad Miriță, invită consumatorii să redescopere gustul autentic și beneficiile remarcabile pentru sănătate ale produselor provenite de la animale pășunate, susținând astfel o agricultură responsabilă și orientată spre un viitor mai sănătos pentru toți.

Mihail Manoilescu, economie, banca nationala

Mihail Manoilescu – Omul politic trebuie să intre în arena publică numai dacă are un ideal de pus în valoare

/0 Comments/in , /by

„Pentru a aduce puţină lumină în haosul etic al politicii, trebuie să ne întoarcem mai întâi puţin asupra raţiunii de a fi a omului politic, care este funcţiunea sa şi asupra originii obligaţiilor sale care se găsesc în mandatul său.

Funcţiunea omului politic este să urmărească şi să realizeze un ideal al binelui public; mandatul său este să reprezinte un grup social oarecare în interesele şi aspiraţiile sale. A fi om politic înseamnă a lua şi a-şi ţine angajamentele, în calitate de mandatar voluntar al unui grup social, în vederea realizării unui ideal.

Omul politic trebuie să intre în ceea ce se cheamă arenă publică, numai dacă are un ideal de pus în valoare; altfel, prezenţa sa este lipsită de orice sens şi de orice legitimitate. El rămâne acolo atât timp cât există oameni care să-l urmeze şi care să-l reclame ca mandatar, dar trebuie să se retragă în momentul în care nu mai reprezintă nimic decât propria persoană şi ambiţiile sale.

El nu este decât un instrument şi nimic mai mult şi nu ar putea niciodată să pretindă dreptul de a-şi erija eul ca entitate autonomă, pe planul superior al finalităţilor. […]

De altfel, în contractul tacit pe care l-a făcut cu un grup în momentul în care a acceptat în mod voluntar să-i fie mandatar, el n-a putut să formuleze vreo condiţie în ceea ce priveşte persoana sa şi a acceptat din capul locului rolul său instrumental, făcându-şi chiar o glorie din a fi în serviciul grupului sau al cauzei! Orice om public face o profesiune de credinţă din dezinteresarea lui personală; orice orator politic îşi dovedeşte umilitatea în faţa mulţimilor şi exclamă, cu un gest pe care vrea să-l facă sublim: ‘Ce importanţă are persoana mea!’.

Vorbind astfel, el proclamă un mare adevăr, fără însă să creadă neapărat în el, însă auditorii lui au dreptul să-l ia în serios şi să tragă la momentul indicat toate consecinţele. Şi acest moment soseşte întotdeauna. Deoarece în cariera omului politic se prezintă întotdeauna o împrejurare în care să fie nevoie ca el să părăsească fie o mare demnitate în stat, fie însăşi viaţa politică. Atunci trebuie ca el să dea dovada virtuţilor şi a onestităţii sale.

Omul politic într-adevăr prob este acela care este totdeauna gata să se retragă. Dacă se comportă în alt fel, atunci este un vulgar politician, avid sau vanitos, care preferă onorurile onoarei.

Dacă păstrează o funcţie politică dincolo de necesitatea obiectivă de ordin public care i-a încredinţat-o, el comite indelicateţea calificată, care e numită abuz de mandat. Dacă pe deasupra este pus în situaţia dureroasă de a-şi sacrifica persoana pentru a-şi salva patria sau naţiunea, atunci ar fi un truism să se afirme că el nu trebuie să ezite niciun moment. Iar din gestul său nu are dreptul să-şi facă nicio glorie, acesta reprezentând o simplă obligaţie de onestitate şi o aplicare consecventă a contractului său iniţial de mandat. Într-o situaţie analoagă, un militar nici n-ar îndrăzni să se gândească la salvarea lui personală; de ce ar face-o omul de stat? […]

Eroismul militar constă în a accepta moartea pur şi simplu; eroismul politic – în a accepta moartea civilă. În ambele cazuri, omul se lasă ucis pe loc, respectând o regulă care este un imperativ permanent al patriei sale.

Însă în clipa supremă a sacrificiului, soldatul murind se consolează cu certitudinea că numele său va fi onorat de compatrioţi; mult mai nenorocit decât acesta, omul de stat care cade la postul său, este sigur că va fi condamnat şi calomniat şi că va asista la propria lui decădere!

Şi totuşi, nimic nu trebuie să-l zdruncine în alegerea sa. Căci a cădea în demagogia naţionalistă, în momentul în care existenţa ţării însăşi este în primejdie şi orice hotărâre trebuie luată exclusiv în funcţie de interesele prezente şi viitoare ale statului, înseamnă nu numai a fi lipsit de credinţă faţă de mandatul său, ci a profita în mod ignobil de nenorocirile ţării, pentru a-şi crea o aureolă, dar mai înseamnă încă şi a comite o crimă faţă de patria sa. Aceasta este adevărata trădare, condamnată de o etică profundă, iar nu trădarea aparentă, condamnată de tribunalele fanaticilor”.

Fragment din Mihail Manoilescu, «Etica politică». Traducere din limba franceză de Elena Manoilescu, prefaţă de Vasile Morar, repere biografice, note şi postfaţă de Mihai Dinu. Bucureşti: Spandugino Publishing House, 2010, pp. 154-157.

Mihail Manoilescu face un portret al omului politic într-un moment în care fostul ministru al Afacerilor Străine în guvernul Gigurtu se afla între două arestări. Scrisă între 1946 și 1947, «Etica politică» este un volum impresionant prin claritatea şi onestitatea ideilor enunţate. Recitit astăzi, volumul profesorului, sociologului, economistului, omului politic, oratorului şi eseistului Mihail Manoilescu îşi dezvăluie actualitatea şi acuitatea.

Mihail Manoilescu (n. 9 decembrie 1891, Tecuci – d. 30 decembrie 1950, închisoarea Sighet) a fost un publicist, gânditor economic și politic, politician român dintr-o veche familie aristocratică.

Printre alte funcții publice pe care le-a deținut, Mihail Manoilescu a fost ministru al afacerilor străine al României în vara anului 1940, în cadrul guvernului Ion Gigurtu. Gândirea sa economică a trezit interes în America de Sud.

În 1937, Manoilescu a început să finanțeze publicația «Buna Vestire», oficios al organizației Garda de Fier. A fost membru în Senatul legionar.

În iulie 1940 a fost desemnat ministru de externe în guvernul pro-nazist condus de Ion Gigurtu.

Luând la cunoștință de noua frontieră pe care o trasase „Arbitrajul de la Viena”, ministrul Manoilescu „s-a prăbușit pe masă leșinat”, conform mărturiei ministrului de externe italian, Galeazzo Ciano. Cu toate acestea, în calitatea sa oficială, la 30 august 1940, Manoilescu a trebuit să semneze Dictatul de la Viena, prin care Germania și Italia au acordat Ungariei o importantă parte a Transilvaniei.

Pe 12 octombrie 1944, la puțin timp după începutul ocupației sovietice, Manoilescu a fost întemnițat fără proces, timp de 14 luni. După eliberare, în perioada decembrie 1945 – decembrie 1948 și-a oferit experiența în economie noilor autorități comuniste. A fost arestat din nou în decembrie 1948 și întemnițat fără a fi judecat; a fost deținut în închisorile de la Jilava, Ocnele Mari și Sighet, fiind grav bolnav, iar la Sighet („închisoarea elitelor”) a murit la sfârșitul lui 1950.

A consemnat pentru dumneavoastră George Panait via anonimus.ro.