Constantin 7 Giurginca – Arhivele Transcendente – Dealul Istrița – Piatra Șoimului

Am vorbit de dealul Istrița (jud. Buzău) și templul solar care se cheamă Piscul Calului Alb, pe care localnicii îl numesc și Movila Calului. Megalitul era consacrat, ca și templul de pe Istrița, divinității Soarelui, lui Apollo, zeului hyperboreu istrian care, periodic, venea să poposească la templele și oracolele sale din ținuturile carpato-istriene.

O altă piatră sacră a Istriței este Piatra Șoimului, în partea de nord a masivului. În cheie hermeneutică, șoimul reprezintă victoria principiului masculin, diurn și solar, asupra celui feminin, nocturn și lunar. La daco-români ca și la egipteni, ca și la incașii din Peru, șoimul este un simbol solar, un mesager divin, un atribut al Zeului Luminii. La egipteni Zeul Horus se încorona în șoim, ai cărui doi ochi erau soarele și luna, în cod hermeneutic principiul solar, masculin, și principiul feminin, nocturn și lunar.

Traian Herseni

În mitologia română, ca și în cea scandinavă, în Arborele Vieții – Copacul Vieții (la scandinavi Yggdrasil) locuiește șarpele, în mijlocului lui, iar în vârf stă Șoimul, o recunoaștere a puterilor sale cosmocratice înzestrate cu atribute solare, rostite ca un mitonim: Șoimul Divin. Sociologul Traian Herseni, urmărind conotațiile Șoimului în colindele noastre precreștine spune:

„Șoimul nu este decât altă față (zoomorfă) a junelui, alături de brad, cerb bour și oricare altă întruchipare a principiului masculin, care, în formele lui optime, nu poate fi decât tânăr”.

Șoimul, în colindele noastre precreștine, este atributul unui tânăr aflat la vârsta căsătoriei, pe care îl însoțește în căutarea unei soții. Tot el, Șoimul, aduce apă sfințită de la râul Iordan, apă necesară pentru nunta stăpânului său.

De pe platoul Istriței te uiți spre luminoasa Piatră a Șoimului, aflată în imediata apropiere, loc în care au viețuit străsihaștrii geto-daci în chiliile de acolo, poate timp de milenii, loc în care a viețuit în veacul al XX-lea cuviosul călugăr Ambrozie (decembrie 1889 – septembrie 1980), născut în comuna Breaza de Buzău. Cuviosul monah a fost între puținii călugări, în veacul al XX-lea, care au dus viață isihastă, nevoindu-se în viețuirea sa prin retragerea în traiul pustnicului într-o grotă-chilie din sacra Piatră a Șoimului.

Și în Piatra Șoimului, ca și pe coama dealului Istrița, au fost ziduri și fortificații megalitice. Urmele lor încă se mai pot vedea și astăzi. La Chestionarul întocmit de Odobescu în 1874, învățătorii din Breaza răspund că: „În locul Piatra Șoimului se află pietre decăzute, săpate din neamurile de demult… pe muntele Istrița”. Or, aceste neamuri de demult nu sunt alții decât Uriașii, Novacii, Jidovii.

Pentru o așezare fortificată erau importante și sursele de apă, iar sub Piatra Șoimului erau izvoare puternice. Strategic, Piatra Șoimului veghea spre nordul masivului, înspre Valea Nișcovului; peste pădurile de la Piatra Șoimului trecea Drumul Bătrânelor, dinspre sud-est: Vispești, Breaza-Greceanca spre Valea Nișcovului; înspre Valea Caprei – Lapoș – Tisău – Gura Nișcovului (cetatea de la Cârlomănești), în nord-vestul masivului. Pe acest Drum al Bătrânelor care ajungea la Tisău, se trecea prin pădurea moșnenească a satului Breaza de Buzău, peste drumul de pădure al Lespezilor.

Drumul era pe deasupra acestor lespezi uriașe, care erau bucăți imense de piatră culcate către vest, ieșite din pământ, ca niște platouri de 4/6 metri, înalte de 2-3 metri, înclinate la 15-20° față de orizontală. Aceste pietre mari nu pot fi decât urme ale zidurilor megalitice ale unei așezări ori cetăți fortificate de pe vremea Titanilor, Uriașilor ori Novacilor. (Cei care mergeau după lemne, la pădure, opreau căruța pe drumul de sus al Lespezilor, aduceau de jos lemnele trase de cai și le suiau în căruță). Dacă privim puțin asupra originii (etimologiei) cuvântului „șoim” din dicționarele noastre, aflăm același lucru, ca la majoritatea etimologiei cuvintelor românești: aflăm că nu sunt românești. Așadar autohtonii din spațiul carpato-danubian, care se știu de peste 2000 de ani că sunt daco-români, vorbesc o limbă românească, au un fond principal lexical latin, totuși majoritatea cuvintelor, ca etimologie, sunt sârbo-croate, bulgărești, slave, grecești, germanice, ungurești, turco-tătare. Ceea ce nu am reuști să împrumutăm în „primitivitatea” noastră de la migratorii Europei, se consideră cuvinte cu origine necunoscută, cam în 40% din dicționarele cu pricina, pentru ca nu au echivalent în limba migratorilor pomeniți.

La acești lingviști, pe care-i numesc „urechiști”, cuvântul care nu sună la ureche după vecinătățile migratoare și care nu poate fi, după orice logică, decât românesc, după dânșii cuvântul are o origine necunoscută sau obscură. Iată că DLRM („Dicționarul limbii române moderne”), preluând mecanic, adică copiind soluțiile date de doi mari urechiști: Tiktin și Cihac, în dicționarele lor etimologice, ne luminează că termenul „șoim” vine de la ungurescul șolyom. Oare nu răsturnăm realitățile fizico-geografice și habitatul acestor răpitori, care trăiesc în cuiburi de munți în găuri ocrotite de sălbăticia prăpăstiilor, în locuri montane înalte, unde cu mare greutate vânătorii de șoimi pot ajunge să ia puii de șoimi pe care să-i dreseze. Meșteșugul vânării puilor de șoim și al vânătorii cu ajutorul șoimilor era în antichitate binecunoscut traco-geto-dacilor. Ungurii nu sunt un popor care au stat agățați de munți, precum strămoșii noștri în Carpați, din câte știm sunt un popor migrator ajuns în Europa dinspre stepele asiatice, așezați în Panonicum geto-dac al lui Burebista și Decebal, și ajunși, cu ajutorul Papalității, să ocupe teritoriile, țara „schismaticilor” de barbari ortodocși. Cum am putut să împrumutăm un cuvânt și o îndeletnicire vânătorească, amândouă moștenite de la strămoșii noștri, de la un popor de stepă, migrator, care nu s-a întâlnit cu șoimul și cu tehnica vânării puilor de șoim decât în spațiul transilvan românesc, după anul 800 d.Hr.? Și până la anul 800 d.Hr., noi daco-românii nu am știut cum să-i spunem răpitorului din văzduh, care de multe ori ne fura și ucidea păsările din obor? Au venit luminații migratori altaici să ne dea cuvântul?

Dicționarele noastre etimologice au fost scrise de lefegii cu cetățenie română, nu de români, căci, Cihac, Tiktin și alții știau românește cât știa rusofilul cetățean, lingvist „român” Al. Graur. Întrebările mele nu sunt accente xenofobe, ci întrebări de bun simț lingvistic, ale unui filolog care se întreabă ce i-a determinat pe acei lingviști, lefegii urechiști, să răstoarne logica și bunul simț cu capul în jos și cu picioarele în sus? Este un delict – împotriva cui? – să te întrebi dacă ipoteza și soluția dată nu suferă cumva de virusul erorii?

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!