In Articole

Constantin Noica si cautarea fericirii

12 iulie 1909. Intr-un sat din Teleorman se nastea Constantin Noica, cel care avea sa devina cel mai important filosof al Romaniei, un destin in spatele caruia se ascund numeroase povesti, discipoli celebri, ani de inchisoare socialista la Jilava si un fiu care a devenit calugar.

Pe 1 octombrie, cu doua luni inainte sa moara, Constantin Noica a venit pentru ultima oara la Ipotesti. Aici, in acest loc s-a implinit insa unul dintre cele mai mari vise ale lui: facsimilarea manuscriselor lui Eminescu, poate cea mai importanta lucrare a lui Noica din ultimii ani de viata… „Noica a stat cu scaunul inspre fereastra cu «vechiul salcam». Mi-a spus de cateva ori: «Ati facut o treaba buna».

Probabil nu se astepta. Parea ca-si stapaneste cu greu lacrimile”, noteaza Valentin Cosereanu, fondatorul Memorialului Ipotesti, in jurnalul personal. „«Prietenul Liiceanu spune ca pe tot ce pune mana Noica nu iese. Iata ca unul din cele cinci mari lucruri pe care mi le-am dorit toata viata a iesit si a iesit aici, la Eminescu acasa.»” Iata un bun punct de plecare pentru evocarea unei vieti, care a fost ea insasi o opera. Cu sentimentul datoriei implinite, Noica, la 78 de ani, cu doi ani inainte de Lovitura de Stat din decembrie si imediat dupa ce incheiase facsimilarea manuscriselor lui Eminescu, s-a stins din viata.

De la Paltinis la Ipotesti drumul e lung. Noica l-a batut insa ani intregi. In acel 1987, reusise sa termine una dintre marile lucrari ale vietii lui, un drum de Sisif, mereu neobosit, mereu gata sa o ia de la inceput, mereu dispus sa explice, la infinit, de ce facsimilarea caietelor era atat de importanta pentru intelegerea operei lui Eminescu.

„Se supraliciteaza, cum spuneati, in ce priveste valoarea caietelor «studentesti» (dar nu exclusiv studentesti!), numai de cei care nu stiu sa gaseasca aurul in nisip. Poezie proasta, note elementare de studiu, pagini intregi cu rime prea des ridicule se gasesc prea des in Caiete; precursor in stiinte pe care abia le invata sau filolog in limbi de care abia se apropia nu era Eminescu. Dar cine nu vede, in laboratorul acesta eminescian, miracolul si un dar unic facut culturii noastre, poate ramane la «Pe langa plopii fara sot», eventual transpus pe muzica. Este o vibratie Eminescu pana si acolo”.

Constantin Noica a sosit la Ipotesti in 1984. „Era uscativ, adus de spate, purta pardesiu lung si un basc tras intr-o parte ca la vanatorii de munte. Nas acvilin, iar ochii extrem de patrunzatori. Afabil. Nu stiu de ce mi-l imaginasem altfel”, isi aminteste Cosereanu. „A privit la salcamii din preajma casei si m-a intrebat daca sunt, intr-adevar, de pe vremea Lui. Pronunta Lui cu intimitate, dar si cu o veneratie greu de redat in scris”.

Noica si-a inceput drumul la Ipotesti intrand in biserica ridicata de Iorga, unde si-a facut semnul crucii, chiar daca era insotit de doi oficiali de la judet. „I-am aratat chipul Arhanghelului Mihail reprezentat cu fata angelica a lui Eminescu copil, apoi urmele gloantelor lasate de ostasii sovietici «eliberatori», in candela din fata altarului si in pieptul regelui Carol al II-lea, pictat ca si Eminescu, la intrare, in semn de ctitori. «Au tras si in Eminescu?» Nu, pentru ca nu stiau cine este. S-a uitat la mine complice”, continua notatiile din acea zi de inceput de toamna Valentin Cosereanu.

La intrarea in casa memoriala, Constantin Noica isi scoate bascul, ca un suprem gest de smerenie. Atunci cand gazda l-a rugat sa scrie ceva in cartea de impresii i-a raspuns: „«In biserica trebuie sa te rogi cu cuvintele Preotului…». A scos o bucata de hartie ingalbenita de vreme din buzunarul hainei si a notat cu un pix obisnuit: «Din manuscrisul 2268, fila 34 verso (Despre Arhei): tu insuti puteai sa nu te nasti, sa fii din numarul celor ce n-au fost niciodata… Prin urmare, tu ai fost, esti, vei fi totdeauna». Apoi a adaugat: «Copiat de Constantin Noica, 2 octombrie 1984».”

Atunci a inceput o munca ce avea sa se sfarseasca multi ani mai tarziu, cand visul lui „incremenit” a devenit realitate: manuscrisele au fost facsimilate. A doua zi Noica a plecat la Bucuresti si cu asta a inceput lungul drum al anticamerelor, al nesfarsitelor explicatii si ore de asteptare, de multe ori zadarnice, al telefoanelor, al mereu esuatelor incercari de a fotografia paginile din caiete, al vesnicelor pelerinaje la Ipotesti, in miez de iarna, cand casa memoriala e inghetata si unde caloriferele electrice nu fac fata si trebuie sa se supuna regimului socialist al economiilor… Dar dupa trei ani de incercari de toate felurile, Eminescu, in toate stralucirile si intunecimile mintii lui, era gata sa-si intampine oaspetii la Ipotesti. Ca o chemare sau ca o implinire, la sfarsitul lui 1987, Noica pleca si el spre alte lumi. Cu sentimentul unui dor implinit.

„Fericirea e la indemana oricui”

Existenta lui Constantin Noica este insa ca o mare pe cat de tulburata la suprafata, pe atat de linistita in adancuri. El este filosoful, care, in ciuda anilor de temnita grea, avea puterea sa spuna, asa cum isi aminteste Gabriel Liiceanu, cel care, alaturi de Andrei Plesu, i-a fost unul dintre cei mai importanti discipoli, ca „fericirea e la indemana oricui”. „Iti arata ca miza vietii este in alta parte decat acolo unde o situeaza in mod spontan viata insasi prin simpla perindare a generatiilor in timp. Noica iti spunea – si asta cred ca era secretul lui – ca, indiferent de infernul in care ne-am afla, fericirea e la indemana oricui. Cu o singura conditie: sa descoperi ca bunul cel mai de pret al vietii se afla in acel loc in care se acumulasera de-a lungul secolelor cele mai mari splendori ale umanitatii”, povestea el intr-un interviu acordat ziarului Adevarul. „Locul asta se numea cultura, iar intr-un sens restrans, filozofia. Dupa ce te atragea pe taramul acesta, dupa ce te conducea la locul unde zacea comoara, Noica te plimba printre minunile care o compuneau, intarziind, desigur, in pavilionul filozofiei. Altfel spus, te ghida in «paradisul culturii», pana in punctul in care invatai sa te misti de unul singur prin el.” Iata care era, de fapt, taramul lui fermecat de la Paltinis, unde si-a petrecut mare parte din timp in ultimii ani de viata, dupa ce a iesit din inchisoare, intr-o austeritate care-l bucura si in care se simtea minunat. Intre 1949 si 1958, cand a fost arestat, Noica a avut domiciliu fortat la Campulung-Muscel. Impreuna cu el, in acel an, 1958, au fost arestati toti participantii la seminariile private tinute de el acolo: celebrul „grup Noica”. A fost anchetat si condamnat la 25 de ani de munca silnica cu confiscarea intregii averi si a executat la Jilava 6 ani din cei 25, fiind eliberat in august 1964.

Odata liber, Noica avea sa tina in continuare seminarii, pentru mai tinerii lui colegi, iar odata descoperit paradisul de la Paltinis avea sa ramana acolo, in acea camaruta saracacioasa, cu un pat, o masa improvizata si vesnicul lighean de pe soba… Fericirea era simpla in acest loc, unde timpul era organizat strict, un mic dejun simplu, cateva felii de paine unse cu unt si gem, o plimbare de o ora si jumatate prin padurile Paltinisului, apoi lectura, pana la amiaza, si apoi orele de scris… Seara era momentul intalnirilor cu ceilalti. „Inainte de ’89, nimeni nu credea ca se termina cu comunismul. Eram pregatiti sa traim si sa murim in acest sistem. Noica, in orice caz, era sigur ca nu se poate face nimic. Ne spunea mereu ca politica e meteorologie, ca n-ai ce sa faci daca ploua. A iesi impotriva tancurilor sovietice sau impotriva Securitatii e un fel de a rata, iar singura varianta cinstita de supravietuire si chiar de distantare fata de regim e sa faci cultura. Noi eram pregatiti pentru o viata in care sa ne concentram pe actul de cultura”, povesteste Andrei Plesu intr-un interviu acordat ziarului Adevarul. „Sunt multi care-si imagineaza, mai ales azi, ca acolo totul era imbibat ideologic, ca ne facea el nitel Hegel si nitel Platon, dar ne ademenea si spre o gandire nationalist-conservatoare. Ceea ce e o aberatie! Noi nu faceam politica. Pe de alta parte, pana si asta ni se reproseaza: «Pai, de ce nu faceati?». Pai, nu faceam! Politica era in jurul nostru destula, iar noi ne duceam la Paltinis sa luam o gura de oxigen, sa facem ceea ce nu se facea in restul timpului si al institutiilor: cultura, meserie, lectura. Rezulta aproape ca, daca n-ar fi fost Paltinisul, Ceausescu ar fi cazut mai repede”, spunea Plesu in acelasi interviu.

„Filosoful este un fel de preot pe dos…”

Constantin Noica a trait intr-o lume care azi, pentru noi, pare a fi o alta planeta, o lume in care altitudinea culturala era cu totul alta, decat azi, in Romania anului 2017, in care doctoratele se iau mai usor decat bacalaureatul. La Facultatea de Filosofie si Litere l-a intalnit pe profesorul Nae Ionescu, iar in cercul lui s-au aflat Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran… De aceea, mai tarziu nici nu era atat de usor sa-i devii discipol. Departe de a fi un pedagog despotic, Noica era, totusi, foarte strict si le cerea celor care voiau sa studieze cu el sa cunoasca limbile franceza si engleza, ca baza de pornire, iar germana era obligatorie. De asemenea, cerea studiul limbilor vechi, greaca, latina, sanscrita… Si, apoi, avea o lista cu o suta de lecturi obligatorii. Cam in aceste conditii puteai deveni discipolul lui Constantin Noica.

In 1934, s-a casatorit cu Wendy Muston, o englezoaica pe care a cunoscut-o intamplator intr-o excursie, dand astfel peste cap planurile tatalui sau, care dorea sa-l insoare cu tanara Cesianu, care provenea dintr-o familie buna. Casatoria cu Wendy n-a durat prea mult, iar din ea s-a nascut cel care avea sa devina marele monah Rafail Noica. Lui avea sa-i scrie Constantin Noica o tulburatoare scrisoare, care ramane o teribila marturie de dragoste si de credinta, asa cum le-a inteles un mare ganditor. Si, desi legatura dintre ei n-a fost atat de apropiata, pentru ca mama lui si Constantin Noica au divortat cand el era copil, parintele Rafail marturisea ca a existat intotdeauna intre ei doi un fel de „tensiune duioasa”, cu atat mai puternic manifestata atunci cand tatal a aflat ca fiul se va calugari. Intrebat daca are a-i face un repros tatalui sau, Rafail Noica marturisea intr-un interviu ca i-ar spune asa: „De cand ai iesit din inchisoare, din ’68 pana astazi, m-ai tot indemnat spre o cultura, desi stii ca inca din copilarie intre noi era chiar o tensiune, caci te intrebam: «Ce este acela un filosof, ca un potcovar face mai mult decat tine ca filosof?» Si m-ai indemnat mereu catre cultura, desi ai vazut ca nu am nici tragere, nici menire. Reprosul meu este acesta: «Sa stii ca lucrul caruia esti gata sa-ti sacrifici pe fiul tau unul nascut, acela iti este Dumnezeu». Si tata a deschis bratele sa ma imbratiseze si mi-a zis: «Ah, dragul meu, pe cuvintele astea ne putem desparti»”. Desi nu i-a raspuns fiului sau la intrebarea „Ce este acela un filosof?” se pare ca Noica a facut-o, totusi, intr-un alt context, cand ar fi spus asa: „Filosoful este un fel de preot pe dos…”

Scrisoarea pe care Constantin Noica i-a scris-o fiului sau ramane insa unul dintre cele mai frumoase si mai pretioase documente din istoria culturii si in fiecare dintre cuvinte rasuna intreaga lui filosofie si toate chemarile lumii.

Scrisoarea catre fiul sau, Rafail Noica

Ce poate fi in lumea voastra, dragul meu, ca te-ai gandit sa pleci din ea? Si sunt multi – mi se spune – care se despart de ea, chiar daca nu intra in ordin, ca tine. V-a mahnit peste masura lumea de azi? Ati gasit ca o puteti sluji de dincolo de ea?

Noua, aici, ni se parea ca lumea de azi nu mai poate fi boicotata. Este in ea ceva care urca, si tot ce urca e sacru. Popoarele ies acum, rand pe rand, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn si animalitate. Dobitoacele si firea se primenesc. Ce e cu putinta invadeaza, cu bogatia lui, lumea lui ce este – si omul insusi, care populeaza lumea cu noi si stranii fapturi, este pe cale sa devina o noua faptura, cu inzestrari sporite.

Suna, poate, naiv, optimist tot ce-ti spun. Lasa-ma atunci sa spun lucrurile pe limba ta, care mi-e draga si mie.

In limba ta exista o vorba a trecutului care-mi pare, intr-un fel, mai adevarata astazi decat oricare alta. Este cea a Sfantului Augustin, „iubeste si fa ce vrei”. Caci daca iubesti cu adevarat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate ca lumea de azi e uneori smintita pentru ca a despartit pe „fa ce vrei” de „iubeste”. Ea si-a luat toate libertatile si face tot ce-i place; dar nu iubeste intotdeauna. Asa cum artistul modern adesea nu iubeste cuvantul sau materia in care lucreaza si acestea se destrama in irealitate – in timp ce un Brancusi, care-si iubea materia si o mangaia, facea din ea aceea ce trebuie si este – omul modern traieste scandalul libertatilor si al inimii, pentru ca nu sta sub ordo amoris.

Sa-l reinvatam dragostea, ai putea spune, asadar; si cum orice dragoste adevarata este, pana la urma, dragoste catre Dumnezeu, sa-l restituim credintei. – Dar iata, aici se despart apele.

Vorba lui Augustin este adevarata, dar abia in dezmintirea ei. Astazi nu mai putem spune: iubeste si fa ce vrei. Trebuie sa spunem, cum s-a spus in fapt: cunoaste si fa ce vrei! De vreo trei veacuri asa simte omul modern si nu-i ramane decat sa-si duca vorba pana la capat, asadar sa intre in ordinea cunoasterii.

Cunoasterea a pus intr-adevar pe om in intimitate cu lucrurile – intr-o alta intimitate decat cea magica, mitica ori religioasa – si atunci omul modern incepe sa faca ce-i place. Poate reface substantele anorganice, asa cum reface societatea; sau dubleaza realitatile cu „izotopii” lor si lucreaza asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: daca vrea face si arme atomice.

Vei spune: le face, in fapt. Daca ar iubi, nu ar face din astea, si atatea alte nefacute; sa-i redam, deci, comunitatea de dragoste. – Dar omul de azi nu mai poate sa nu cunoasca. S-a intamplat cu el ceva hotarator; s-a trezit in el o alta neliniste decat cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, insa, e insufletit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea putin.

Si ce a iesit din asta? A iesit o lume care nu mai seamana cu cea de pana acum a bunului Dumnezeu. Gandeste-te asa, concret: daca bunul Dumnezeu ar spune astazi unui Noe sa-si pregateasca arca fiindca vine potopul peste rautatea lumii – oare ce ar pune in arca Noe? Ar pune cate o pereche din fiecare soi de vietati? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot – cateva sticlute cu acizi nucleici, si cateva calculatoare, si cateva pile electrice sau mai stiu eu ce. Bunul Dumnezeu ar intreba: ce sunt astea? Si Noe ar raspunde: ce trebuie pastrat din lumea Ta, Doamne. Si ar putea sa nu se mai urce nici el, Noe, in arca.
Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastra. Si ea ne place undeva, caci e o lume a supunerii, a rabdarii si a infratirii, intre noi si cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoasterii.

Stiu, in lumea dragostei se intamplau lucruri adanci de tot: omul se infratea cu oamenii, se infratea cu firea si putea prelua, in cresterea lui spirituala, pana si materia lipsita de simtire. Citesc cateodata Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor romaneasca fara pereche, si gasesc in Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stalpnicul, randurile acestea uluitoare: „Cuvioase parinte, de ar avea graiu stalpul, n-ar inceta a vesti durerile, ostenelile si suspinurile tale; insa acela nu el te tinea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom il tineai”.

Ce minune de gand si de vorba – pentru o fapta dincolo de orice judecata. Dar se intampla ca acum, in lumea cunoasterii, nu omul singuratic si nu cu lacrimile sale, ca un pom, totusi, tine stalpii lucrurilor si-i preia in cresterea sa.

Este o alta infratire, cu lucrurile si cu oamenii. S-a sfarsit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea in care traim si se va trai. Nu e o intamplare ca eu insumi iti scriu de departe, dragul meu, si ca-ti scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca si cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.
Dar nu te dezaprob si nu i-as dezaproba nici pe ceilalti, chiar daca ar fi oaste si biserica, iar nu singurateci. Nu va dezaprob, chiar daca m-as teme ca traiti intr-o lume gata facuta – si care nu mai are ce face.

Pentru ca aveti ce face. Aveti, tocmai pe linia cunoasterii. Fiinta Domnului n-o puteti cunoaste si n-au cunoscut-o nici marii Parinti. Fiinta lucrurilor incearca s-o cunoasca stiinta. Fiinta ca fiinta este de vreo 2500 de ani lotul gandirii filosofice. Fiinta istorica, la randul ei, o cauta iarasi altii (ai citit vreuna din admirabilele carti ale lui Mircea Eliade?).

Voua va e data fiinta omului. E datoria voastra sa spuneti despre om ceva mai adanc si mai adevarat decat pot spune sarmana psihologie sau biata antropologie si biata istorie. Se legasera nadejdi de stiintele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca in om sondele pe care le-a aruncat teologia, candva.

Veti consimti voi sa vedeti in teologie o stiinta a omului? Veti intelege sa faceti din comunitatile voastre de dragoste comunitati de cunoastere? Veti consimti sa nu spuneti nu unei lumi care urca, sau sa spuneti, ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decat da?

Eu nu am a-ti da lectii. Spre capatul vietii, vad ca nu stiu mai nimic. Dar cand ma uit indarat, vad ca e ceva sigur pana si intr-o viata ca a mea: e bucuria.

N-am avut dreptate decat atunci cand m-am bucurat. Omul e fiinta care jubileaza. Omul a facut bucuria si a vazut ca era buna.
Dar nu te poti bucura cu adevarat daca nu ai cunoastere, daca nu ai deschidere in lumina, daca oamenii sufera, daca sunt strambatati in jurul tau, daca sunt adevaruri nestiute in jurul tau, daca nu vibrezi de toata bogatia lumii tale, daca nu te desfeti cu joaca asta extraordinara a umanitatii din veacul nostru cu fluizii electrici si cu undele – daca nu stii tot si nu iubesti tot.

Imi vine atunci in minte ca, dincolo de iubire si cunoastere, ba cu ele cu tot, exista o ordo gaudii. Si-ti spun numai: bucura-te si fa ce vrei!

 

Recommended Posts

Leave a Comment

Redacția noastră vă ascultă. Contactați-ne!

Suntem bucuroși să stăm de vorbă. Așteptăm mesajele voastre.

Not readable? Change text. captcha txt
calea victoriei, bucurestiul interbelic, bucuresti, la vie en rose, micul paris, la vie en rose in micul parision soreanu siugariu, ion siugariu, eroul national ion siugariu, vintila horia, erou, eroul ion siugariu
%d bloggers like this: