Dan Diaconu – 1 Decembrie 2019

Uneori simt c-am orbit. Ies pe strada, vad masini, vad lumini, vad cladiri. Vad chiar si oameni. E o agitatie permanenta, o fojgaiala pe care o vad, care uneori ma agreseaza. Cu toate acestea simt c-am orbit pentru ca, in tot tavalugul zilnic, nu mai reusesc sa vad romani. Unde-ati fugit, fratilor? Unde v-ati ascuns, dragii mei? Unde sunteti? – imi vine sa strig zi de zi.

Va tot caut si nu mai reusesc sa va vad. Am incercat in orasele noastre si n-am gasit decat niste ahtiati, drogati dupa bani. „Daca-ti dau bani, imi vinzi tara asta?” – i-am intrebat si m-am trezit asaltat. Nimeni n-a suspinat, toti s-au imbulzit, ba chiar s-au luat la bataie. „Alege-ma pe mine ca-ti iau mai putin!” – auzeam strigandu-se isteric. Si-atunci mi-am spus: „Aici nu sunt romani!”.

Am plecat prin satele tarii acesteia si-am intrebat in stanga si-n dreapta daca sunt romani. Peste tot mi s-a spus: „Romanii au plecat. Romanii sunt afara”. Un batran, varsand o lacrima, mi-a spus: „Degeaba cauti, taica. Romanii n-au murit ci s-au transformat. I-a lovit pe toti o boala, o pacaleala de-a ticalosilor. Au picat cu totii in mania argintilor pentru care si-ar vinde si mama”. Nu l-am crezut, cu toate ca pletele lui albe si ochii sai inlacrimati trebuiau sa ma convinga. I-am ascultat pe ceilalti care-mi spuneau ca romanii inca sunt, dar au plecat.

„Au fugit de ciuma de-aici, de greutati si conducatori” – imi spuneau multi, cu privirile impaienjenite. Si-atunci m-am dus sa-i caut afara, sa-i gasesc pe romanii mei. Dar n-am gasit decat desertaciune. Doar oameni care vorbeau romana, dar care se fereau de ceilalti romani, care-i barfeau pe cei ai lor si care, cand se intalneau, foloseau limba noastra doar pentru a se certa si a-si spune ocari unii celorlalti. Am vazut in ochii celor mai multi dintre ei ura animalica pentru celalalt. I-am vazut muncind din greu, umilindu-se in fata strainului, avand in suflet doar o singura dorinta: sa-l umileasca mai apoi pe celalalt al sau, pe cel ramas in tara. „Noi suntem desteptii si muncitorii, ceilalti sunt prostii si lenesii” – imi spuneau multi. Ei se-ntorceau in tara doar pentru a-i face prosti pe cei ramasi acasa. Si-asa, multi dintre cei de-acasa, crezand in paradisul de-acolo o apucau pe-acelasi drum al pierzaniei, transformandu-se in monumente de frustrare si ura. „Astia nu-s romani” – imi spuneam incercand sa caut in continuare.

Am intalnit si-un om nobil. Statea pe-o banca si suspina vazandu-i pe-ai sai atat de rai. Iar cand l-am intrebat mi-a spus: „Am venit aici sa-mi fac o stare, dar simt ca ma topesc. Copiii-mi sunt acasa, parintii si ei, iar eu nu am facut mare lucru. Doar stau si-mi plang sufletul pe care simt ca-l pierd, ca-l vand pe-o mana de arginti.”

„Si-atunci de ce nu vii acasa?” – l-am intrebat, iar el mi-a spus ca nu stie ce diavol il tine acolo, ca plange de fiecare data cand vede cat de rai si ticalosi sunt ai lui, cat de rai si ticalosi sunt ceilalti si-n ce hazna morala a ajuns sa traiasca. „E doar un bilet, i-am spus, un bilet care te-ntoarce acasa. Trebuie doar sa ti-l cumperi si-atat.” Nu m-a crezut si-a ramas pe-acea banca, din acel parc trist plangandu-si in continuare neputinta.

Si ca el am vazut multi. Toti imi spuneau la fel, cu capetele plecate si umilindu-se ca „noi nu mai putem face nimic”. Si de fiecare data ii intrebam „DE CE? De ce nu poti face nimic, romane? N-ai picioare, n-ai maini, n-ai cap? Ce-ti lipseste de te plangi atata?”. Peste tot in tara oamenii-si plang neputinta, dar sar precum drogatii cand aud zornaitul argintilor. S-au transformat toti in fiare de prada, sticlindu-le ochii atunci cand aud sunetul blestemat.

N-am gasit pe mai nimeni sincer. Ba, mai mult, un batran mi-a pus oglinda-n fata si mi-a spus pe un ton apasat: „Tu-i cauti pe altii, dar te-ai gasit pe tine? Uita-te-n oglinda si spune-mi daca-ti place ce vezi!”. Si-avea dreptate batranul, caci nimic din ce vedeam nu-mi placea. Vedeam aceeasi lacomie, aceeasi ura pentru celalalt, aceeasi dorinta nebuna de razbunare. Dar am mai vazut ceva care mi-a placut. Era o flacara palpaind in ochi, o sclipire care parea ca n-are moarte si care nu-mi dadea pace spunandu-mi mereu: „Tu nu esti toate aceste, romane! Tu nu esti neputinta, tu nu esti tradator pentru o mana de arginti! Tu nu esti fricos, romane! Tu nu esti ticalos! Sclipirea asta pe care-o vezi in oglinda e o picatura din sangele Brancovenilor care-au avut taria de a nu-si renega patria si credinta. Si pentru asta si-au dat viata cu demintate! E o picatura din sangele lui Mircea, al lui Stefan, al lui Vlad, al lui Mihai Viteazul si-al tuturor celor care-au pus palosul la hotare aratandu-le celorlalti ca pana aici le-a fost, ca «Pe-aici nu se trece!». Si nu s-a trecut decat atunci cand celelalte stihii ne-au lovit. Insa, de fiecare data sclipirea asta ne-a ajutat sa trecem mai departe si sa intelegem ca «suntem romani si punctum». Noi suntem romani si indiferent de boala grea in care ne-am cufundat sclipirea asta nu dispare niciodata!”.

De-atunci tot merg si caut. E 1 Decembrie 2019, 101 ani de cand ne-am regasit cu totii, de cand stam la aceeasi masa. Atunci luptam umar la umar si-i impingeam afara din tara pe dusmani. N-aveam arme, n-aveam mancare, n-aveam de niciunele. Dar aveam o tara si-aveam frati. Acum suntem toti cu ochii impaienjeniti de ura, alergand dupa bani precum cainii vagabonzi dupa mancare. Nu mai vedem nimic in fata, nu mai avem parinti, copii, bunici. I-am uitat pe toti si stim doar a uri.

Din ura ne-am pus iar domn strain, din ura am acceptat sa dam puterea toata alogenilor. Din ura credem ca ne razbunam pe ceilalti si, de fapt, ne razbunam pe noi. Din ura lasam tradatorii sa-si faca de cap si-apoi urlam ca nu mai avem ce face. Ne plangem neputinta dupa ce am avut puterea sa ne facem singuri rau. Cand vom intelege toate acestea? Cand vom trimite tradatorii acolo unde le e locul, in fata plutonului de executie? Cand oare vom mai avea puterea sa redevenim romani si sa ne recucerim tara asta pentru care bunicii nostri au varsat fluvii de sange? Cand vom avea puterea sa-i auzim pe cei din trecut cum se zbat in morminte, cand le vom auzi lacrimile de deznadejde pe care le varsa vazandu-ne cat de degenerati am ajuns? Cand oare ne vom vindeca de toate bolile noastre si ne vom regasi romani?

1 decembrie 2019. Inca te caut, romane, si-o sa te caut mereu!