Emil Cioran – Când mă gândesc la mizerie, îmi trece orice poftă de a mai trăi

Când mă gândesc la faptul că mizeria este strâns legată de existenţa omenească, nu mai pot adera la nici o teorie şi la nici o doctrină de reformă socială. Toate îmi par egal de stupide şi de inutile.

Toată caritatea din lume nu face decât să evidenţieze şi mai mult mizeria, arătând-o mai îngrozitoare şi mai ininteligibilă decât în părăsirea absolută. Ca şi în faţa ruinelor, în mizerie te doare vidul de umanitate, regretul că oamenii nu schimbă esenţial ceea ce este în putinţa lor de a schimba.

De altă parte, acest sentiment se combină cu unul al imanenţei şi eternităţii mizeriei, al caracterului ei ineluctabil şi fatal, acolo unde există viaţă omenească. Deşi ştii că oamenii ar putea înlătura mizeria, îţi dai totuşi seama de veşnicia ei, dând astfel naştere la un sentiment neobişnuit de nelinişte amară, la o stare sufletească paradoxală şi tulbure, în care omul apare în toată inconsistenţa şi mizeria lui. Căci mizeria obiectivă din viaţa socială nu este decât un reflex palid al infinitei lui mizerii lăuntrice.

Când mă gândesc la mizerie, îmi trece orice poftă de a mai trăi. Ar trebui să arunc tocul din mână şi să mă duc într-un bordei, unde sprijinul adus sărăciei ar însemna mai multă umanitate efectivă decât o carte, ce nu face altceva decât să otrăvească şi mai mult această lume nenorocită şi singură.

Mă apucă o deznădejde mortală când mă gândesc la mizeria îngrozitoare a omului, la putregaiul şi cangrena sa. Acest animal raţional – n-ar mai fi! – se apucă de construcţii, de teorii, se pasionează de ideologii în faţa mizeriei, în loc să arunce tot ceea ce are pe el, într-un gest de înţelegere înaltă şi de comuniune adâncă.

Emil Cioran, „Pe culmile disperării”