George Pascal – Solomonarii – Magicienii aducători de furtuni și ploi din mitologia română

Solomonarul este unul dintre cele mai enigmatice și misterioase personaje ale mitologiei populare romanesti. Mai mult decât niște simpli vrăjitori sau magi, solomonarii, numiți și grindinari, hultani, ghețari, izgonitori de nori sau zgrăbuntași erau – ori poate mai sunt încă – inițiați la școlile de solomonarie în științele astrologiei, ale prezicerii viitorului, dar mai ales în stăpânirea tuturor fenomenelor meteorologice.

Deși se pare ca termenul solomonar a pătruns în limba română abia prin secolele XVII-XVIII, originea primilor izgonitori de nori se pierde în negura vremurilor. Unii îi aseamănă cu vechii preoți traco-geți – kapnobatai (călători prin nori sau umblători prin fum), cei care săgetau norii spre a opri balaurii furtunilor. Alții spun c-ar fi urmași ai Sfântului Ilie, des intâlnit în legendele populare, taumaturgul care-i fulgera pe draci și oamenii păcătoși. Mai este o variantă: așa cum se spune într-un basm bucovinean, cules in 1932, puterea, solomonarii o au de la împăratul cel ințelept Solomon, care a stăpânit toate tainele de pe lumea asta. Solomon, faimosul rege iudeu biblic, putea să inchidă și să deschidă cerurile, iar la porunca lui vânturile îl ridicau chiar până la Dumnezeu.

„Şi-o trecut solomonaru’

Care umblă cu şercanu’ (balaurul)

Din zbici o pocnitu

Pe iel s-o suitu

Şi s-o tot rotitu,

Ploaia s-o pornitu…”

Suprapunerea textelor apocrife referitoare la regele Solomon, cu legendele populare atât din spațiul românesc cât și cel balcanic despre Sfântul Ilie, a dus la apariţia acestor personaje mitologice. Întruchipare a haosului acvatic precosmogonic, solomonarii călătoresc pe cer călare pe balauri, sunt conducători de nori, stăpâni ai furtunilor și ai ploilor cu grindină. Sunt descriși ca având înfățișare de cerșetori, însă sunt recunoscuți după accesoriile purtate: o carte veche sau uneori chiar un ceaslov, un frâu din coajă de mesteacăn, un topor vrăjit și un toiag cu care a fost omorât un șarpe. Unii spun că ar avea și o toacă mică din lemn, corespondent clar al tobei șamanului din mitologia orientală. Trebuie amintit faptul că toaca a fost folosită la noi mult înainte de apariția creștinismului, prin glasul său invocându-se diverse divinități fitomorfe specifice civilizației lemnului.

Ploile înseamnă rod pentru recoltă, viață pentru câmp, animale și pentru oameni, însă nu toate sunt bune, nu toate vin când trebuie și pleacă la timp. De aceea țăranul român se roagă tot anul la Dumnezeu să-i trimită „ploaie la vreme și ploaie bună”, pentru că există și ploaia rea, ploaia păguboasă, blestemată, spurcată, pricinuită de căderea unui balaur pe pământ. Când se întâmplă asta, trebuie „să cetească popa din cartea cea veche”, iar balaurul se ridică numaidecât la ceruri și norii se risipesc. E ploaia cu piatră, temută de toată lumea, care apare și când doi balauri trec în zbor unul pe lângă celălalt. Atunci, se iscă un asemenea vârtej și frig, de îngheață ploaia.

Alte povești spun că solomonarul, atunci când vrea să abată gheața peste un loc, merge la marginea unui lac, se roagă din „carte” și îi îngheață apa. Apoi, se duce până la mijlocul lacului, taie gheața cu un topor și eliberează balaurul. Când balaurul iese din apă, îi pune frâul în gură, șaua pe spinare, îl încalecă și se înalță cu el în văzduh. În urma lor se ridică la cer toată gheața de pe lac iar solomonarul o mărunțește în pumni și o aruncă unde vrea el. Unii cred că balaurul se roagă din carte împreună cu solomonarul și că acesta din urmă are cizme din fier cu care sfarmă gheața, înainte de a o trimite pe pământ.

Sursele folclorice, ne arată ca selecția viitorilor solomonari pare a se face din medii diferite, dar cu anume afinitate pentru mediile cu oarecare vocație: de pilda, cel mai mic dintre șapte frați călugări. (T.Pamfile).

Vasile Cârcu povestește despre solomonari despre care i-a vorbit odată, la început de veac, prin 1929-1930, un vecin, Vasile Cârcu, care a murit în 1940 „de tânăr”, la vârsta de 60 de ani. Iar acest Vasile Cârcu a văzut solo­monarul în carne și oase: „Era lângă un iezer un ba­laur care scotea ploile. Vasile ăsta a luat puș­ca și-o zis că el o să îm­puște balaurul, fiindcă purta duș­mă­nie oamenilor. Și-atunci vai, s-o stârnit o vân­toasă și toată iarba dealului o-nceput să se miș­te și să se înfoaie, dealu’ tot o prins viață și-atuncea o apărut solomo­nariu. Mare, cu șapte piep­tare, cu traistă, cartea de vrăji în mână, avea un toiag cu care a fost omorât un șarpe, topor descântat și frâu din coajă de mes­teacăn. Cu frâul ăsta el o îmblânzit bălaurul. So­lomonariu îi spunea: «Nu-l împuș­ca, că după aceea îi mai rău, îi mai rău, lasă-l, c-aista-i de mult aicea, îi bătrân, el conduce vântoa­sele».

Când solomo­nariu îi încăle­cat pe bălaur prin cer, balaurul întreabă pe solomonar dacă-s în țarină ori pe pă­dure. Solomonariu îl păcălește, zice că-s în țarină când îs pe pădure, așa mută ploile pe păduri și cruță satele. Da, asta era istoria secretă de care știam: balaurul îmblânzit și învins de solo­monarul demiurg, urmașul zeului dac Gebeleizis, ce strunea cu fulgere fiara norilor de furtună. Spusele bătrânu­lui veneau din veac. «Și solomonariu era om sau ce era?», întreb, iar moșneagul se repede să-mi răs­pundă:

 «Daa, om era, cu musteață. Mergea pe hat și pă­zea cerul. Mânca numai ouă, lapte, mălai și faguri de miere, așa mănân­că solomonarii. De dormit nu doar­me în căsi, cât de ger ar fi, ci pe malul tăurilor, în peșteri, scorburi sau în pă­mânt. Trăiesc fără femei, zic că femeia îi stoarce de puteri și dacă o singură dată o iubit o femeie, se prefac în oameni ca toți oamenii. Când vroia s-o pornească prin cer, se ducea pe malul heleșteului și citea din carte, că era dăscălit. Du­pă ce găta de citit, arunca baltagul în mijlocul bălții și când ieșea bălauru’ îi arun­ca căpăstrul pe gât și por­nea ca o nălucă prin cer, călare pe balaur, și-l con­ducea pe unde vroia el, pe la boieri ce nu țineau săr­bătorile, ce nu-i dădeau de pomană și le bătea moșia cu piatră…». Și bătrâ­nul continuă, de parcă ce spune s-ar fi în­tâmplat ieri: «Ca 5 metri lung, mare, cu două ca­pete și avea patru labe, avea cam 2000 de chile, se lăsa în balta ceea, în papura ceea și mânca acolo pește. Asta, dacă nu-i arunca boie­riu în mocirlă câte un bou sau o oaie de pomană. Vai, și când să ri­dicau amândoi, solo­monariu smu­cind din frâu balaurul cela bălos, vecinu’ meu o pus pușca la ochi… da’ solo­monariu i-o zis, cu milă, nu-l împușca, că după aceea o să fie mai rău, mai rău, îi bătrân aicea, bătrâân…»”.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. George Pascal.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!