Grigore Gafencu, un geniu al diplomației, a murit în exil cu speranța unei Românii democratice și libere

„Peste hotarele ţării, nimeni altul nu avea faima şi prestigiul lui Gafencu. Nu reprezenta numai ceea ce ne-am obişnuit să numim «interesele» româ­neşti, ci şi pe ale vecinilor noştri. Era purtătorul de cuvânt, ascultat şi respectat, al tuturor neamurilor asuprite de dincolo de cortina de fier şi era, în acelaşi timp, un «european», în sensul că înţelesese, demult, că atât pentru noi cât şi pentru celelalte popoare europene, singura soluţie era federalizarea Europei.”

(Mircea Eliade. Elogiul lui Grigore Gafencu, „Românul”, febr.-iulie 1957, după Grigore Gafencu, Politica în exil: 1942-1957)

Grigore Gafencu s-a născut la 30 ianuarie 1892 în București și provenea dintr-o familie de boieri din Moldova. Tatăl său, Alexandru Gafencu, era fiul Ecaterinei Gafencu, fiica unui boier moldovean, Iordache Gafencu, iar bunicul său era de origine scoțiană, pe nume John Saunders, din Edinburgh. Mama viitorului diplomat era Raluca Costache, descendentă a lui Veniamin Costache, cărturar și om politic, mitropolit al Moldovei. Familia se înrudea cu familii nobiliare din Basarabia, Bucovina și Polonia. Și-a făcut studiile mai întâi în ţară, apoi în Elveția – dreptul şi relaţiile internaţionale, obţinând apoi doctoratul în drept la Universitatea Sorbona din Paris (1914).

A început studiile primare în București, de la 11 ani continuându-le la Lausanne, în Elveția. După absolvirea Facultății de Drept a Universității din Geneva, a obținut titlul de doctor în ştiinţe juridice la Sorbona, în Franța.

A participat la al Doilea Război Balcanic, ca artilerist, și la Primul Război Mondial, ca pilot în rândurile escadrilei mixte româno-franceze Farman VII, faptele sale de arme fiind recompensate cu cele mai înalte distincţii: Ordinul Mihai Viteazul, Steaua României şi Crucea de Război Britanică. În toamna lui 1918 au zburat de la Salonic la Iași, un zbor remarcabil prin importanță și o performanță tehnică pentru acea vreme. Victor Antonescu, reprezentantul diplomatic român la Paris, și Grigore Gafencu au călătorit îmbrăcați în uniforme franceze și cu identități false (căpitanii Antoine Louis și Noel), transportând planul francez al reintrării României în război de partea Antantei.

După război a înființat agenția de știri Orient-Radio, devenită ulterior Rador, agenţia de ştiri guvernamentală (1926-1949), apoi ziarul Timpul familiei care, tradus în limba franceză, a fost distribuit în mai multe ţări și a mai fost fondator și al publicației Revista vremii.  În 1924, a devenit redactor și editor la Argus, o revistă economică de top, iar în anii 1930 a fondat Timpul, care a devenit în scurt timp principalul cotidian al Bucureștiului. 

Cariera politică şi-a început-o ca membru al Partidului Naţional Ţărănesc, pe ale cărui liste a fost ales deputat, alături de Petre Andrei, Mihail Ghelmegeanu, Mihail Ralea ș.a. În 1928, ca membru al Partidului Național Țărănesc, a fost ales în Parlamentul României și a ocupat diverse posturi la nivel de cabinet. În scurtă vreme, cei doi lideri ai acestui partid, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, remarcându-i calitățile excepționale, îl vor susține pentru ocuparea unor funcții de înalt demnitar printre care: Subsecretar de Stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (1932); Subsecretar de Stat la Ministerul Industriei şi Comerţului (1932 – 1933) şi Secretar General al Ministerului Afacerilor Străine (1928 – 1929). La vârsta de 32 de ani este ales deputat în Camera Deputaţilor şi funcţionează ca adjunct al ministrului de externe, în guvernul Maniu.

Apoi, în februarie 1929, el va fi liderul delegaţiei române la Conferinţa Micii Înţelegeri, desfăşurată la Bucureşti. Îndepărtat din diplomație în 1932 la intervenția lui Nicolae Titulescu, gelos pe calitățile sale remarcabile, Grigore Gafencu a fost senator de Caliacra între 1934 și 1937.

Grigore Gafencu

La 22 decembrie 1938 a fost numit ministru de externe. În această calitate a militat pentru menţinerea neutralităţii României, pentru păstrarea unui echilibru între Germania şi U.R.S.S. Timp de doi ani a încercat să asigure neutralitatea României, prinsă între Germania şi Uniunea Sovietică. Datorită străduinţelor sale, la 13 aprilie 1939, România primeşte garanţiile Angliei şi Franţei, care însă nu au fost respectate. A fost acreditat ca ministru plenipotențiar la Moscova. Datorită orientării României spre Germania, locul său a fost luat de Ion Gigurtu, Gafencu fiind trimis ca ministru al României la Moscova, funcţie în care a rămas până în momentul în care România a intrat în război alături de Germania.

Experiența și capacitățile sale deosebite l-au determinat pe Regele Carol al II-lea să îl numească pe Grigore Gafencu în funcția de ministru al Afacerilor Străine, care a condus destinele diplomaţiei române într-o perioadă extrem de dificilă pentru România, dar şi pentru întreaga Europă (23 decembrie 1938-1 iunie 1940). Fidel orientării politice tradiţionale a României, filofranceze şi filobritanice, Gafencu a refuzat colaborarea cu cele două state revizioniste, Germania nazistă şi Italia fascistă, susţinând declararea neutralităţii României și recomandând o atitudine binevoitoare faţă de statul polonez agresat.

Soldat în slujba țării – așa l-a numit Nicolae Iorga în 1940, când, neîmpărtășind noua orientare în politica externă a țării impusă de regele Carol al II-lea, și-a dat demisia din fruntea diplomației românești la 30 mai 1940 – după o activitate extrem de roditoare a politicii externe, motivându-și retragerea prin schimbarea raportului de forțe internaționale în urma victoriilor germane în vest – anexarea Ardealului de nord de către Ungaria, în urma Dictatului de la Viena, precum şi a Basarabiei, nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţei de către Uniunea Sovietică în 1940. Grigore Gafencu pleacă din România şi se stabileşte la Geneva în Elveţia.

Grigore Gafencu si-a însușit cu mândrie această caracterizare a marelui istoric si s-a comportat ca un soldat în timpul misiunii la Moscova. La 24 iunie, în cadrul ultimei întrevederi pe care a avut-o cu V. M. Molotov, ministrul de externe sovietic, Grigore Gafencu i-a declarat demnitarului sovietic: „Nu pot avea față de evenimentele de azi, pe care numai istoria le va putea judeca, decât o atitudine de diplomat, adică de soldat al țării mele”. Soldat s-a considerat și a acționat ca un luptător în slujba țării și pentru binele ei după 1941, în anii în care s-a aflat departe de țară. Astfel, în anii războiului se află în Elveția, păstrând legătura atât cu Guvernul Român, cat si cu opoziția, dând și unora și altora informații și sfaturi extrem de valoroase, care aveau drept scop salvarea țării de sub controlul nazist și protecția față de pericolul sovietic. Ferm convins că singura soluţie de salvare a României era ieşirea ei din războiul purtat în alianţă cu Axa, diplomatul român a păstrat şi consolidat legăturile cu foşti şi activi diplomaţi români sau străini care îi împărtăşeau opiniile.

În timpul războiului a fost contactat de guvernul britanic fiind un element de legătură între cercurile politice londoneze şi rezistenţa românească. A avut întâlniri cu reprezentanţi ai statelor aliate în vederea scoaterii României din război.

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a fost iniţial salutată cu bucurie de diplomatul român, ferm convins că din acel moment „România… intră pe făgaşul politicii ei tradiţionale”. Instaurarea socialismului în România începând cu instalarea de către armata sovietică a guvernului prezidat de dr. Petru Groza la 6 martie 1945 a spulberat orice idealuri.

Grigore Gafencu, regele Carol al II-lea și Principele Mihai

Grigore Gafencu a continuat activitatea publicistică din ţară şi în perioada exilului, colaborând la „Journal de Genève” şi a fost membru activ al exilului românesc, făcând parte de grupul generalului Rădescu, alături de Viorel V. Tilea şi Carol Davila. „Românii din străinătate – scria Grigore Gafencu la 1 iunie 1946 – au, deci, datoria de a da alarma şi a trezi necontenit spiritele în ţările pe unde trăiesc. Ei trebuie să ceară intervenţii neîncetate din partea anglo-saxonilor, mai cu seamă în vremea alegerilor”.

Una din temele activităţii sale a constituit-o ideea unităţii europene. Opiniile privind organizarea Europei au fost cuprinse în cele două cărţi publicate şi în discursuri. În 1944, în „Preliminariile războiului din Răsărit” a propus proiecte ale organizării Europei postbelice sub forma unor grupări subregionale sau confederaţii, cum ar fi Confederaţia de Est, Confederaţia de Vest, de Nord. În acest cadru, România urma să alcătuiască împreună cu Bulgaria, Turcia, Grecia şi Iugoslavia, Confederaţia de Sud-Est care să aibă în comun o politică externă şi ca limbă oficială limba franceză. În concepţia sa, Europa urma să aibă înfăţişarea unei confederaţii interguvernamentale din care trebuia să facă parte neapărat şi Marea Britanie, dar şi Europa Centrală şi de Răsărit. Într-o primă etapă preconiza realizarea Europei Occidentale. Preluând modelul organizării federale a Elveţiei, Grigore Gafencu înainta şi ideea unirii în jurul unor valori comune bazate pe civilizaţia europeană.

După război s-a mutat la Paris unde, în anul 1946, a publicată volumul „Ultimele zile ale Europei” în care sunt descrise călătoriile întreprinse în anii 1939 şi 1940 în mai multe capitale „în căutarea Europei”. Lucrarea este considerată o carte clasică, a fost tradusă în mai multe limbi. În prefaţa cărţii autorul avansează ideea că „lumea a făcut un război ca să omoare zonele de influenţă: noi trebuie să facem o pace ca să le omorîm a doua oară”.

La sfârșitul războiului, în anii 1945-1947, Grigore Gafencu împreună cu alți membri ai exilului romanesc, a desfășurat o intensă activitate pentru apărarea cauzei romanești, suplinind în acest fel ceea ce delegația oficială a tarii nu putea sau nu dorea să susțină. Prin numeroasele memorii înaintate, ei au aparat independența, suveranitatea și integritatea țării, au reevaluat contribuția Armatei Romane la victoria finală.

Conferinţa de Pace de la Paris din 1946 a dat un viu imbold activităţii românilor din exil. Ei au apărat cu tărie şi vigoare drepturile şi aspiraţiile legitime ale poporului român prin memorii şi articole de presă în publicaţiile occidentale de mare tiraj şi au atras atenţia asupra pericolului reprezentat de guvernul Petru Groza.

La sfârşitul anului 1946, este chemat de W. Churchill care-l îndeamnă să i se alăture în promovarea ideii europene şi crearea unei confederaţii europene. În susţinerea ideii unităţii europene, Grigore Gafencu se va înscrie în curentul federalist. În acest sens a participat la Congresul de la Montreaux, din 1947, al Uniunii Federaliste Europene pronunţându-se pentru constituirea unei Europe Unite care să includă şi Europa de Est. Anul următor a participat la Congresul Europei, unde a făcut parte din prezidiu alături de W. Churchill şi contele Cudenhove-Kalergi, iar discursul său a subliniat importanţa uniunii europene în graniţele continentului.

În 1947, în urma „înscenării de la Tămădău”, este implicat în procesul intentat fruntaşilor ţărănişti şi este acuzat de complot împotriva statului, fiind condamnat la 20 de ani de muncă silnică în contumacie.

A participat la Congresul din mai 1948 de la Haga, care a pus bazele unui proiect politic important, prin crearea primului organism cu chemare paneuropeana: Consiliul Europei. Congresul din Haga a avut în Europa si în lumea întreagă un uriaș răsunet. Guvernele țărilor apusene au început a studia măsurile sugerate la Haga, iar 15 state europene s-au învoit să dea viață unui Consiliu European, compus dintr-o Adunare consultativă.

Gheorghe Tătărăscu, Grigore Gafencu și Georges Bonnet, ministrul de externe al Franței

Anii care au urmat conferinţei au fost pentru Grigore Gafencu ani de intensă şi neobosită activitate în cadrul exilului românesc, pe care a încercat să îl menţină cât mai unitar, sarcină dificilă şi deloc de invidiat. A făcut parte din cele două organisme fundamentale ale acestuia, Comitetul Naţional Român, fondat în aprilie 1949 la New York, şi Liga Românilor Liberi, formată în toamna anului 1950. Din cauza intrigilor şi dezbinărilor interne, va fi nevoit să le părăsească pe amândouă, continuând însă să menţină strânse legături şi colaborări fructuoase cu asociaţii şi grupuri ale diasporei româneşti.

În perioada următoare a activat în cadrul Comisiei Europei Centrale şi Orientale, a fost membru fondator şi preşedinte al Grupului Român pentru Europa Unită şi membru al Comitetului Central al Mişcării Pan-Europa. Din 1956, este ales preşedinte al Uniunii Europene a Federaliştilor susţinând deviza „Cu toţi europenii, şi cei din Vest şi cei din Est”.

„Nu există decât o singură Europă: chiar când corpul ei este mutilat şi divizat, gândirea ce ne conduce spre ea este una şi indivizibilă. Europa nu se poate naşte la o viaţă nouă în Vest, dacă ea moare în Est; ea nu-şi poate regăsi sănătatea, măreţia şi forţe noi decât în cadrul limitelor sale naturale. În nicio parte cuvântul Europa nu provoacă o rezonanţă mai puternică şi mai emoţionantă ca în ţările din Est. Ideea unităţii europene reprezintă pentru o jumătate din continent un fel de promisiune, de pace, şi de aici o promisiune de eliberare.”

(Discursul Lui Grigore Gafencu la Congresul Europei, Haga, 1948)

În anul 1947 a plecat în Statele Unite ale Americii, fiind invitat de „Yale University Press” pentru o serie de conferinţe şi ţine apoi cursuri la „New York University”. A inițiat formarea de grupuri, care să propage „Mişcarea Europeană”, adică o federalizare a statelor europene, în care să fie inclusă şi România. A participat la înfiinţarea „Comitetului Europa Liberă” şi a organizat în apartamentul său din Park Avenue (New York) întrunirile numite „Tuesday Panels”. În fiecare marţi seara, aduna aici fruntaşi politici exilaţi din ţările din vestul Europei, care, împreună cu oameni politici americani, discutau problemele la ordinea zilei. În aceste întruniri Gafencu domina dezbaterile prin informaţiile sale, prin intervenţii şi sugestii.

„Bucuria cea mai mare mi-a fost data însă la întoarcerea mea la Bonn, unde se adunaseră numeroşi români si românce din toate oraşele libere ale Germaniei, ca și mulți germani, ca si mulți germani din Romania, care mi-au cerut sa le vorbesc si lor, în limba noastră […]. A fost pentru noi toți o mangliere, de a putea împărtăși, timp de câteva ceasuri, simțămintele noastre romanești, de a pomeni de dorul de tara care ne copleșește pe toți, de a da glas credinței noastre statornice si de neînvins ca ne va fi dat sa regăsim o tara libera si neatârnată și de a închina un pahar cu vin de Rhin, în cinstea neamului care ne e drag” – au fost ultimele cuvinte pe care ascultătorii din România le-au auzit rostite de Grigore Gafencu. Și ele erau mărturisiri de dragoste și de dor de țară.

S-a stins din viaţă departe de ţară, la 30 ianuarie 1957, în locuința sa din Paris, chiar în ziua în care împlinea 65 de ani. A continuat să spere până în ultima clipă a vieţii într-o Românie democratică şi liberă, fiind totodată un militant de prestigiu pentru ideea unei Europei unite.

A fost căsătorit din 1920 cu jurnalista franceză Marguerite Blanche (Nușeta) Candy, cei doi trăind o poveste de iubire ca în basme, până la despărțirea prematură.

De altfel, în 1968, prin grija soţiei, revenită în ţară, rămăşiţele pământeşti ale lui Grigore Gafencu au fost aduse în patria mult iubită, la Cimitirul Șerban Vodă din Bucureşti. De asemenea, o serie de fotografii și documente personale au fost donate Ministerului Afacerilor Externe, intrând în fondurile Arhivelor Diplomatice și Arhivelor Naționale ale României.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!