Ilie Badescu – Taranii, „singura aristocratie cu investitura divina”

Una dintre trasaturile definitorii ale poporului roman este autohtonia, adica legatura neintrerupta cu pamantul cuprins in geografia Romaniei perene, afirma profesorul Ilie Badescu. Romanii sunt un popor autohton in acest loc si au continuitate neintrerupta, cum putine popoare au in aceasta regiune. In opinia sociologului, pamantenia are o valoare fundamentala in sistemul de valori al societatilor satesti. Tot ce s-a intamplat in lumea satului este centrat pe pamant si pe simbolistica lui. Taranii, in sens generic, reprezinta singura aristocratie cu investitura divina, ei sunt oamenii pamantului, care au fost chemati de Dumnezeu sa stapaneasca pamantul si ceea ce creste pe el.

Domnule profesor, unde se situeaza satul romanesc pe axa traditie-deschidere europeana?

Satul romanesc se situeaza pe o linie istorica proprie, cu elemente de continuitate, dar si cu elemente de ruptura. Depinde ce intelegem prin deschidere euro­peana. Fenomenul acestei „noi deschideri” se dovedeste a fi unul contradictoriu: a mijlocit caderea regimurilor comuniste, ceea ce este in sine un fenomen pozitiv si, pe de alta parte, a provocat un pachet de procese cu tendinta negativa, agravate in mediul satelor romanesti. Pentru economiile nationale ale Estului, aceas­ta deschidere a imbracat forma unui razboi economic, pe care localnicii l-au pierdut sub cele mai multe aspecte. In general, deschiderile Europei, adica intalnirea Estului cu Vestul, au fost contradictorii, incepand poate cu acea teribila „deschidere” a cruciadei a IV-a, care-a insemnat prima cadere a Constantinopolului si un jaf inspaimantator pentru cetatea Bizantului. Mai tarziu, aceasta a mijlocit caderea imperiilor estice, dar, socialmente, a adus in satul romanesc si procese cu tendinta negativa, precum este prabusirea ratei natalitatii. In satul romanesc se nasteau intr-o familie intre 3-5 copii. Azi sunt sate in care de 10 ani n-a mai fost un botez. In al doilea rand, aceasta deschidere a indus asa-numitele „efecte perverse”, precum cele de masiva destaranizare si destinerire a satului care dureaza deja de mai bine de 20 de ani.

Noua deschidere europeana, ca sa ne referim la o alta fateta a intalnirii Estului cu Vestul, a adus si caderea imperiului bol­sevic, de esenta pagana anti-euro­peana (caci era potrivnic spiritualitatii iudeo-crestine, care este fundamentul identitatii europenilor). Dar a adus si posibilitatea omului de oriunde din arealul Europei sa migreze in zone in care munca este mai bine platita, provocand mari dezechilibre zonelor cu salarii mici. In aceasta competitie, piata occidentala exercita o atractie foarte mare, indusa tocmai de marile decalaje ale scarii salariilor. Asa incat, din acest punct de vedere, ceea ce numim deschiderea Europei a avut, in prima ei faza, mai ales efecte negative asupra lumii rurale. Satul s-a depopulat rapid si masiv. In acelasi timp s-au prabusit industriile regionale, adica acele centre industriale care, inainte de Revolutia din 1989, reprezentau centre de polarizare a fortei de munca in anumite regiuni, pe o raza de 100-150 de kilometri. Prin aceste miscari pendulatorii ale fortei de munca din mediul rural spre centrele industriale urbane, bine cunoscutul navetism ru­ral-ur­ban, s-a conservat structura gospodariei taranesti, pe toata durata „dictaturii de dezvoltare”, cum a fost denumita perioada anilor 1964-1980.

Ce s-a intamplat cu gospodaria taraneasca dupa 1989?

Lovitura puternica data gospodariei taranesti si familiei rurale a venit dupa 1990. Sigur ca satul a fost lovit si in perioada comunista, prin razboiul social impotriva taranimii si, apoi, prin dislocarea masiva a populatiei rurale, adusa de industrializarea accelerata. Insa dupa 1989, fenomenul acesta a capatat pro­portii alarmante, caci a indus dezechilibre si mai mari, in frunte cu cea mai mare contractie a stocului genealogic rural si deci cu un declin puternic al biosului rural. Tinerii care pleaca din sat in clipa de fata reprezinta poten­tialul biologic al satului si deci al Romaniei rurale, care cuprin­de 47% din populatia tarii. Astfel ca satul este destinerit si, prin efectul combinat al destineririi si al prabu­sirii ratei ferti­li­tatii, satul este si imbatranit. In ultimii 15 ani, varsta medie a po­pu­la­tiei rurale a crescut cu 3 ani, de la 37 la 40 de ani. Orasul a imbatranit si mai puternic, varsta medie a urbanului a crescut de la 33 la 40 de ani, orasul imbatranind astfel cu 7 ani. Imbatranirea societatii romanesti este un fenomen alarmant si este in mare masura legat tocmai de aceasta deschidere europeana, care a actionat ca un fel de pompa de absorbtie a populatiei tinere, diminuand rata de inlocuire demografica a gene­ra­tiilor vechi.

Cum s-a ajuns la faptul ca taranii si-au vandut pamantul pe care l-au primit in anii ’90 ?

Deschiderea europeana a golit „stupul rural” incat fortele roditoare ale familiei nu mai sunt in sat. A fost dezechilibrata comuna rurala. Satul ca unitate culturala si spirituala a fost profund cla­ti­nat. In fata acestei viituri antiruraliste, guvernantii n-au „con­struit” nici un stavilar, adica au reactionat printr-un absenteism politic grav cand au adoptat legi care au slabit dramatic forta de aparare a satului, precum cele doua legi cu efecte devastatoare, legea fondului funciar si legea lui Lupu, a restituirii integrale intr-o singura forma, adica prin anarhizare sociala si printr-un efect de faramitare a exploatatiilor rurale. Echipamentele si uneltele rurale fusesera proprietatea muncii ta­ra­nesti si ar fi trebuit, intr-o forma sau alta, sa ramana gospodariilor taranesti. Or, ele nu au fost restituite, astfel ca lotul de pamant primit, fara animale si fara unelte, n-a mai avut nici o valoare. Si atunci, taranul l-a vandut in gra­ba, constrans de situatia creata si de necesitati. Asa ca, atunci cand vorbim despre sat in lumina prefacerilor din ultimii 30 de ani, trebuie sa fim realisti. Din acest punct de vedere deschiderea eu­ro­peana a avut efecte impartite. Sigur ca e posibil ca, in timp, ea sa aduca si efecte pozitive.

Tinerii care se intorc in tara isi renoveaza casa, dar nu mai lucreaza pamantul, desi inainte romanul era legat de pamant. Cum sa ne raportam la aceasta rea­litate?

Legatura cu pamantul este cea de-a doua parghie a supravietuirii sistemului taranesc. Cand legatura organica cu pamantul a slabit, ori s-a deteriorat, apar fenomene primejdioase, precum este sentimentul de strainatate in raport cu pamantul. Un celebru personaj al romanului Niste tarani, al scriitorului de geniu Dinu Sararu, spune la un moment dat: „privesc la pamant ca la o strainatate”. Niciodata taranul nu a avut un asemenea sentiment, care anunta o ruptura a legaturii societatii romanesti cu tot ceea ce reprezinta pamantenia, adica tocmai cu talantul pe care Dumnezeu l-a daruit omu­lui la creatie. Noi, romanii, suntem un popor autohton. Ta­ra­nii, in sens generic, reprezinta singura aristocratie cu investitura divina, ei sunt oamenii paman­tului, au fost chemati de Dum­nezeu sa stapaneasca pamantul si ceea ce creste pe el. Dum­nezeu, dupa ce a creat omul si familia, prima pereche, i-a chemat la acest legamant: „cresteti si va inmultiti si stapaniti pamantul”. Prin urmare, Dumnezeu, i-a facut stapani pe pamant, adica aristocrati cu investitura divina. Ei au pamantul de la Dum­nezeu, nu de la regi.

Una dintre trasaturile definitorii ale poporului roman este autohtonia, adica legatura neintrerupta cu acest pamant cuprins in geografia Romaniei perene. Romanii sunt un popor autohton in regiunea aceasta, au continuitate cum putine popoare au, un alt exemplu ar fi grecii in aceasta regiune. Prin urmare, pamantenia are o valoare fundamentala in sistemul de valori al societatilor satesti. Pamantenia reprezinta un element vital, tot ce s-a intamplat in lumea satului este centrat pe pamant si pe simbolistica pamantului. In legenda cosmogonica Satana si Bunul Dumnezeu, remarca Mircea Eliade, atunci cand diavolul il rostogoleste pe Dumnezeu Creatorul in intentia malefica de a-l ineca in oceanul primordial, pe masura ce nefartatul il rostogoleste se intinde uscatul, vedem astfel ca pamantul este cosubstantial actului creator al divinitatii. Un mare savant german, Carl Schmitt, vorbeste de nomosul sau spiritul pamantului. Nomosul pamantului se transforma in timp si devine, de pilda, in faza oceanica a istoriei universale, nomos maritim.

Avand in vedere aceste aspecte, cred ca nu putem experimenta pe seama lumii rurale in mod neresponsabil, pentru ca efectele vor fi dezastruoase. De aceea, dupa opinia mea, problema taraneasca reprezinta una dintre chestiunile-cheie ale statelor intelepte.

Sursa: ziarullumina.ro.