Ioan Roșca – Eminescu, doctrinarul-temelie al politologiei românești

Desigur, tot ceea ce scrie Mihai Eminescu, ca ziarist, se constituie ca un adevărat compendiu politic, rod al meditaţiei sale monumentale privind destinul și perspectivele României, o contribuţie de o oportunitate/profunzime extraordinară. Este deci, de la distanţă, cel mai mare politolog român, doctrinarul temelie.

Dar, dacă ar fi încercat să exprime viziunea sa, şocantă pentru acele vremuri şi foarte supărătoare pentru mulţi, ca independent, nu avea nici o şansă să se facă auzit, să aibă vreun efect asupra conştiinţelor timpului (şi poate nici celor viitoare – avînd în vedere cenzura oarbă a „istoriei”). Nu s-a mulţumit cu o exhibare sterilă, neputincioasă, a ideilor trofice, ci a avut virilitatea de a căuta o cale operaţională de influenţare a realităţii. Ca atare, s-a pus la dispoziţia uneia dintre taberele de pe terenul luptei pentru putere – Partidul Conservator (avînd rezonanţe cu perspectiva „organicistă” a acestuia), operînd ca vîrf de lance împotriva partidului liberal – aflat la putere – pe toată perioada în care a fost folosit ca gazetar, conducînd atacul, dinspre opoziţie. Partizanat intens, eludat de admiratorii săi, pentru a nu-i ştirbi imaginea de analist obiectiv.

Lectura articolelor sale nu lasă loc de dubii. Şarjele sale vizează, explicit, numai politicianismul liberal, putînd deci părea azi ca partizane. Politicianul liberal e personajul dezbrăcat, expus în toată mişelia sa perfidă, în tot patriotismul lui de paradă. Și, desigur, publicistica lui a apărut şi atunci ca militantă/părtinitoare – ceea ce a făcut ca partida conservatoare să-i dea sprijin (inclusiv în documentare – pentru sinteze de autoritate în numeroase domenii), sperînd că agresivitatea lui miezoasă va reuşi să disloce electoratul şi să forţeze răsturnarea ocupanţilor puterii – acolo unde garnitura tînjitoare dorea să se cocoaţe, ca să poată profita de oportunităţile din care se înfruptau liberalii, exasperant. Deci, propaganda justiţiară dusă prin Eminescu era, din partea lor, clasica demagogie a opoziţiei lătrînd de jos. Ceea ce Eminescu trebuie să fi ştiut. Iar cînd, în sfîrşit, „revoltaţii” au ajuns sus… Eminescu a devenit un mare obstacol.

De altfel, într-un articol-cheie, chiar el îşi expune clar poziţia:

„[…]E adevărat că în nici o parte a lumii presa nu este întemeiată spre a spune adevărul. După experienţele făcute de zeci de ani încoace s-a putut vedea că presa politică din toată lumea e mai mult un organ al patimilor politice decât al adevărului […]. Nu există întreprindere cât de hazardată, cât de calculată pe uşurinţa publicului şi pe voinţa de a-i esploata nerozia, care să nu fi fost susţinută adesea de presa de toate culorile […]. Putem constata lesne că numai în rare cazuri este chip de-a prezerva acest instrument de acţiune politică, de venalitate. Nu vorbim aci de personalităţi. Desigur, există personalităţi oneste în această breaslă, dar ele sunt aşa pentru că aşa le-a făcut Dumnezeu. Industria gazetăriei în sine e expusă unor primejdii morale de cari publicistul cutare ori cutare scapă, de cari publicistica nu poate scăpa. Cu toate acestea, există o garanţie în contra acestor neajunsuri şi o garanţie puternică. Aceasta consistă în faptul că îndărătul unei întreprinderi ziaristice stă un grup de personalităţi politice cari au, până la un grad oarecare, responsabilitatea întreprinderei. În acest grup se vor afla totdeauna oameni de un caracter cu desăvârşire corect, cari vor şti să împiedece ca, în numele lor, să se debiteze cutare reclamă ori cutare insinuaţiune. De aceea e şi practic de-a nu ţinea seamă decât de opiniile acele ale publicisticei cari sunt acoperite de o responsabilitate certă şi e cu totul infructuos de-a discuta cu oameni ori cu ziare cari nu au absolut nici o responsabilitate”. [TIMPUL, 23 decembrie 1881].

Poate fi mai clar asumată condiţia de vector ideologic al unei grupări politice, care ar trebui să-şi angajeaze şi o răspundere, atunci recurge la propagandă? Eminescu se pronunţă aici împotriva independentului care otrăveşte liber spaţiul public cu opiniile sale, încercînd să pună pe umerii conservatorilor angajamentele ce decurg din textele „purtătorului de cuvînt”. Cine pe cine foloseşte/deturnează aici? Probabil că Eminescu s-a lăsat legănat de iluzia că şi-ar putea manipula pînă la capăt manipulatorii, în interesul naţiei – ceea ce i-a reuşit un timp. Dar nu fără plată.

Aici se află geniul viril al lui Eminescu, bastonul său de mareşal. Că a găsit calea de a face auzit un mesaj care nu avea şanse de a se ridica în spaţiul public, decît spijinit de o parte din cei surpaţi prin el! Prezentate ca atacuri contra liberalilor, şarjele sale, prin conţinutul lor, deconstruiau toată propaganda politicianistă, demascau fenomene generice de falsificare politică – întru parazitarea „populimii” de găştile ce pun mîna pe stat, marele instrument de gestiune a fermei umane. Sprijinit de conservatori întru dărîmarea sforarilor liberali, Eminescu demască şi ceea ce conservatorii urmau a face o dată ajunşi la putere – și pe toţi ceilalţi căţărăcioşi, pînă azi (de aceea articolele sale, de actualitate atemporală, pot fi publicate oricînd într-un ziar, lovind precis în puternicii zilei!). Cred că Eminescu a ştiut ce face slujind conservatorii într-un astfel de mod periculos (care le rănea adversarii, dar le săpa subteran şi lor mişelia potenţială).

De altfel, operau continuu, în acest sens generalizant, reacţiile celor provocaţi (de la „Românul” – oficiosul liberal), care arătau cu exemple că liberalii nu au monopolul manifestărilor degenerative revelate de Eminescu… Batjocorea Eminescu originea alogenă a vîrfurilor liberale, ridiculiza „tezele” găunoase liberale, denunţa miş-maşurile profitabile ale unor liberali? Se răspundea, ca răspuns la provocare, cu demascări similare, înspre tabăra conservatoare. Ceea ce dădea jos cortina aparenţelor, împingându-i în sus prizonierii peşterii lui Platon. Iar în faţă… era perspectiva schimbării rolurilor, o dată cu rocada politică. Eminescu săpa rădăcinile făcăturii, înconjurat de o parte dintre profitorii ei.

Mi se pare uluitor că şi-a atins scopul, folosindu-i pe cei ce-l foloseau, ca să scoată la lumină adevăruri universale, care nu au mai putut fi estompate, o dată explicitate elocvent. A reuşit, dar nu avea cum să scape de nota de plată. Dacă nu-l rezolvau duşmanii atacaţi fără prudenţă, trebuiau să-l scoată din joc tovarăşii de drum (A se corela data încarcerărilor şi morţii lui cu datele ajungerii la putere a conservatorilor). Devenit incomod pentru cei ce au crezut că-l folosesc fără riscuri, uluitorul jucător politic Eminescu, apostolul prea singur, nu avea unde să caute sprijin, atunci cînd jocul său dublu nu a mai putut continua. Urît cumplit de liberali, el era prizonierul conservatorilor – aparent serviţi, pe termen scurt, dar de fapt sabotaţi pe termen lung – şi aceasta cred că e adevărata explicaţie a modului pasiv în care s-a lăsat distrus de Maiorescu pe parcursul destrămării sale fizice.

Citind memoriile celor care l-au cunoscut, atît de bizare, prin această prismă, îţi dai seama de ce Eminescu nu a opus rezistenţă trimiterilor de ici-colea, rătăcirii penibile între sanatorii şi sinecuri, între 1883 si 1889 – deşi au fost destule perioade în care avea suficient discernământ şi libertate, încît să protesteze public pentru modul în care era scos pe tuşă şi distrus, să facă dezvăluiri, să fugă etc.

Dar nu s-a întîmplat aşa. Eminescu NU a opus rezistenţă anihilării sale, aparent resemnat, dar nu pentru că devenise legumă de atîta „tratament”, ci pentru că, în realizarea menirii sale adînci, se plasase într-o poziţie de sacrificiu. Rolul lui Iisus costă.

Crucificarea sa asumată a fost marele tribut plătit de el, pentru a sluji neamul și adevărul, la un nivel de tragism care ar trebui să fie, în fine, perceput în adevărata sa profunzime. 

7 august 2020

Dr. Ioan Roşca