Mihai Rapcea – A fi simultan Aici și Dincolo (îndemn la echilibru)

În condițiile unei vieți trepidante pe care o trăiesc, nu doar eu, ci și majoritatea dintre noi, apare în permanență un dezechilibru între modul în care reușim să ne îndeplinim îndatoririle, să ne facem activitățile acestea zilnice, mai bine sau mai puțin bine, în funcție de cât de exigenți suntem cu noi înșine, dar și partea cealaltă de echilibru și anume echilibrul interior, care ar trebui să rezidă într-o stare de absorbție, de extragere din lumea materială și de menținere la un nivel imuabil al existenței.

Ce înseamnă asta? Avem două realități în lumea noastră. Este realitatea aceasta absolută, eternă, pură, a Naturii Conștiinței Ultime, care ne spune că tot ce este existență relativă, temporală și temporară, este deșertăciune, este un vis, este o proiecție, o iluzie. Însă, pe de altă parte suntem prinși și în această iluzie și suntem nevoiți să o trăim, și să-i facem față cu toate provocările pe care le oferă dar nici să nu ne pierdem priza de conștiință pe această natură imuabilă. Este un proces gen, față-spate. Adică, observatorul atunci când se implică în acțiune și uită de natura sa reală lăsându-se agățat de obiecte, de lumea externă, în acel moment nu mai reușește să păstreze acest echilibru. Când ne aruncăm cu capul înainte în activități, în pasiuni, în dorințe, în gânduri, în planuri, pierdem acest echilibru. Așa că tema asupra căreia meditez în seara asta este aceasta a menținerii acelui just (drept) echilibru. Dar de ce echilibru? Pentru că, atâta timp cât ești în lume, nu ești călugăr, nu ești pustnic, nu ești retras din viața de zi cu zi, ai familie, ai legături sociale, ai obligații față de oameni, trebuie să fi implicat, trebuie să-ți faci datoria. Însă, pe de altă parte, nu poți nici să pierzi din vedere celălalt aspect, cel al vieții spirituale, al Adevărului Ultim, care spune că, totuși, aceste lucruri nu contează atât de mult, totuși aceste lucruri sunt doar temporare, trecătoare, și nu trebuie să ne lipim cu toată inima de ele.

Majoritatea oamenilor merg în două extreme. Fie aleargă către vise, dorințe, planuri, amăgiri, speranțe și tot ce înseamnă nebunia asta a agățării de simțuri și de lumea asta, în care efectiv uităm că suntem vremelnici, uităm că toate astea, la modul esențial, nu contează, iar pe de altă parte sunt cei care se află în extrema opusă, care întorc spatele lumii, și chiar și așa, întorși cu spatele la lume mai trag cu ochiul din când în când pentru că nu se pot desprinde complet atâta timp cât au un corp, au necesități. Având necesități, au și dorințe. Având dorințe, apar speranțele, apar visele, apar așteptările și multe alte lucruri. Apar regretele… Și de aceea e dificil de gestionat această dualitate, bine, când suntem conștienți de ea, dacă nu ne hotărâm să păstrăm acest echilibru.

Majoritatea oamenilor sar într-o direcție sau în alta, se avântă nesăbuiți fie înspre lume, înspre materie, fie înspre spiritual, ignorând lumea.

Eu am trecut de vârsta exceselor, oarecum… nu sunt nici tânăr, dar nici bătrân, adică sunt la zona aceea de echilibru, în care înțeleg necesitatea ambelor abordări, însă, în egală măsură.

Eu însumi nu respect acest echilibru fragil, eu însumi fac excese, mă las prins în vâltoarea vieții, în provocările pe care mi le aduce, și tot eu din când în când fac puseuri și excese, și întorc spatele lumii și o refuz, și-mi refuz îndatoririle din această dorință de a realiza mai mult pe plan spiritual.

N-am ajuns încă la acea stare de echilibru în care efectiv să fiu calm și să manifest acea stare de martor care privește totul și cu seriozitate dar și cu larghețe de inimă, să zic așa. Încă mai am de lucrat la această atitudine și probabil că ea va veni cu timpul atunci când voi aprofunda această practică spirituală.

Cred că disperarea noastră de a ne arunca într-o direcție sau alta vine dintr-o realitate simplă și anume faptul că, la modul fundamental, noi nu realizăm cine suntem. Dacă am realiza că natura noastră profundă, obișnuită, banală, dacă vreți să-i spunem, este această Conștiință Supremă, și că noi n-am pierdut-o, în realitate, niciodată, pentru că este dreptul nostru divin din naștere, din existență, în acel moment poate că am fi mai liniștiți însă, n-am mai fi atât de implicați în toate nebuniile cu care ne confruntăm. Este un antidot și pentru foarte multă suferință în lumea în care trăim.

Să știți că suferința nu este doar suferință fizică, sau suferință.. din aceasta, intensă. Există și un gen de suferință perpetuă, dacă vreți, care provine din toate micile frecușuri când uităm de cine suntem, când nu ne iese ceva, când cineva.. uite, mergi cu mașina și-ți taie calea, te superi.. sunt supărări inerente, te doare o măsea, adică faptului că ai un corp, ți-e foame, ești nervos că n-ai apucat să te miști suficient.. diverse, diverse, diverse..

Noi nu le conștientizăm. Ele fac deja parte dintr-un dat al vieții, însă dacă le-am realiza din perspectiva aceasta a naturii noastre profunde, a cine suntem noi cu adevărat, pentru că nu suntem nici corpul, nu suntem mintea, nu suntem emoțiile noastre, nu suntem gândurile noastre, nu suntem personalitatea noastre, toate astea se schimbă și sunt pieritoare.

A pătra acest echilibru e extrem de greu atunci când nu știi cine ești, atunci când percepția ta de sine nu pornește de pe baza ei ultimă, baza ei reală, acel Eu Sunt, știți?.. Eu sunt dincolo de nume, dincolo de formă, dincolo de vârstă, de sex, de rasă, de tot.. de profesie. Acel Eu Sunt etern, imbuabil care ar trebui să ne definească. Și de asta e necesară o reactualizare permanentă, dacă se poate, o priză, o percepție de sine permanentă cu privire la această natură a noastră ultimă, să ne înțelegem iluzia, modul în care trăim pe pilot automat și ne aruncăm asupra vieții, asupra obiectelor, cu simțurile agățându-se de ele, și dându-ne iluzia că ele există cu adevărat, că noi existăm cu adevărat și că ceea ce trăim este o experiență reală. Dintr-un punct de vedere foarte profund, toate aceste lucruri sunt precum un vis, precum o fantezie care, la sosirea zorilor, se risipește, dispare. Însă, fiind un vis foarte lung, pentru că viața în sine este un vis foarte lung, are aparența unei realități. Ne fixăm atât de tare în ea încât uităm de existența noastră reală. Este similar stării de vis în care facem activități, muncim.. De câte ori n-ați visat un vis din acela lung care de fapt a durat cinci minute, sau în timpul unei nopți, și aveai senzația că ai trăit o viață? Este exact aceeași realitate și cu viața.

Lucrul ăsta n-ar trebui să ne deconcerteze, să ne facă să ne speriem, nu, dimpotrivă. Ar trebui să ne îndemne să ne descoperim adevărata noastră natură care este mult mai profundă și mai solidă ca realitate, mai autentică.

Uitați, una dintre caracteristicile stării de vis, atunci când avem vise din acestea vii, aprinse, cu povești, este că noi luăm doar trăsătura unui personaj limitat. De exemplu, azi noapte am visat că eram grădinar și am făcut nu știu ce. Ei bine, în visul ăla eu nu eram decât un singur aspect limitat, grădinarul, și trăiam o singură poveste. Imaginați-vă cum ar fi să vă treziți și sunteți altcineva. Și spuneți: „vai, ce vis frumos!”, sau „ce vis urât!”, în funcție de cum a fost. Însă, imaginați-vă că, atunci când vă treziți sunteți ceva mai mult decât suma viselor voastre și chiar mai mult decât atât. E ca și cum o ființă a visat că era doar degetul ei. Și când se trezește știe că ea este tot corpul. Cam așa este această stare de trezire.

Încerc să explic rațional pentru că știu că foarte mulți au o respingere acută față de ideea că viața lor nu este reală, că viața lor este o iluzie extrem de credibilă, dar totuși o iluzie. Și cred că genul acesta de comparații cu starea de vis ar putea pe mulți să-i convingă să se trezească, inclusiv povestea cu Matrix-ul. Ea, bine, are niște limitări pentru că în Matrix, dacă mai țineți minte, omul, personajul Neo, se trezea la o realitate mult mai urâtă. Însă, în realitatea aceasta frumoasă pe care noi o trăim, în realitatea divină autentică pe care o avem cu toții la-ndemână, este dreptul nostru, ne aparține, noi, de fapt, dacă ne trezim, ne trezim la o stare de libertate absolută, la o stare de existență dincolo de orice limitare.

Există o prăpastie conceptuală atât de mare între starea actuală de lucruri și ceea ce suntem noi cu adevărat încât până și imaginația are limitele ei. De ce? Pentru că tot ceea ce ne putem noi imagina cu mintea noastră limitată este la rândul ei limitată. Tot ce provine din limitare are o limitare. Ne spune o regulă a matematicii. Însă, în aceste lucruri limitate se ascunde, totuși, infinitul. Nu știu dacă cunoașteți parabola arcașului de Zenon. Era acea idee că un arcaș are distanța dintre el și țintă finită, să zicem treizeci de metri, și el când trage cu arcul străpunge ținta într-o fracțiune de secundă. Dar, dacă analizăm traiectoria săgeții și de fiecare dată când săgeata străbate o distanță, înjumătățim acea distanță cu jumătatea care mai rămâne de parcurs o să observăm că tot înjumătățind, iar săgeata având ocazia să mai străbată încă o jumătate și încă una săgeata nu va atinge niciodată ținta. Ce spune asta? Asta spune că în interiorul finitului se ascunde infinitul mic. Există aceste două noțiuni în matematică, infinitul mare și infinitul mic. Și tocmai acest concept matematic îi poate ajuta pe cei care au o minte mai rațională să înțeleagă că dincolo de aparența finită a lucrurilor există un infinit. Un infinit mic și un infinit mare. Și că realitatea noastră finită plutește între două forme de infinit. Am încercat să pun ideea sub forma unui koan matematic.

Știți, în zen buddhism, realizarea se obține contemplând existența, fără nici un gând non-conceptual, dincolo de orice fabricație mentală, în acea faimoasă postură Zazen în care mintea este lasată să se odihnească în starea ei naturală. Însă, ca să pui mintea în pragul realizării stării sale naturale trebuie să ai un imbold să o duci până în pragul acestei realizări. Și genul acesta de povești, de koan-uri, erau faimoase în epoca târzie a zenului pentru că îi dădeau discipolului exact acel Evrika, acel imbold către Satori, către iluminare. În acest gen de parabolă apare un paradox. O săgeată pornește dintr-un punct și ajunge în celălalt într-o clipită, iar dacă înjumătățim mereu distanța pe care săgeata o mai are de parcurs, descoperim că săgeata respectivă nu va atinge niciodată ținta. Un paradox matematic al înjumătățirii, dacă vreți. Același lucru fiind și cu cifrele divizibile.

Natura noastră ultimă, natura noastră de ființe libere de orice conceptualizări și limitări este dincolo de orice expresie. Cum se spune în Dao De Jing, de Lao Tse, că dacă Dao este descris, nu mai este Dao. De ce? Pentru că a descrie înseamnă a limita (a eticheta, a nega ― n. red.). De aceasta foarte mulți au înțeles greșit și buddhismul, pentru că Buddha nevorbind despre Dumnezeu, despre Realitatea Ultimă, foarte mulți au tras concluzia greșită că, de fapt, el fie nu o cunoaște, fie nu crede în existența ei, adică este ateu. Însă Buddha nu a vrut ca explicând realitatea să o limiteze, să-i creeze o imagine parțială. A vrut să-i păstreze întreagă acea splendoare și perfecțiune pe care discipolii o pot atinge, pentru că există riscul ca în momentul în care tu arăți realitatea și o definești, cei care ajung doar la conceptul acelei realități pur și simplu să trăiască cu falsa idee că ei au atins acea realizare. De fapt, ei au atins doar imaginea parțială pe care și-au creat-o. Este similar ideii de a arăta luna cu degetul, asta era parabola pe care o folosesc. În momentul în care arată luna cu degetul, confundă degetul cu luna, fiind o enormă eroare. Asta se spune în tradiția respectivă. Ori foarte mulți exact asta fac. Arată luna cu degetul și au impresia că dacă degetul este lângă lună înseamnă că degetul este realizarea. 

La fel și în lumea noastră cu scandalurile acestea politice. Ele nu au consistență, cum spunea un ziarist: „un ziar trăiește o zi”. La fel și știrile, la fel și toate care la modul fundamental nu ne impactează.

Foarte mulți oameni se lasă distrași. Mie îmi pare rău că fac parte din această categorie a persoanelor care furnizează o serie de informații, însă nu toate sunt utile. Și chiar am o strângere de inimă atunci când particip la talk-show-uri și la tot felul de emisiuni sau fac înregistrări live pe teme de actualitate pentru că realizez că multor oameni nu le este de folos, cu adevărat, din punct de vedere spiritual. Adică, ei se lasă furați de verb, de fapt, de mânie, de supărare, de revoltă, pentru că asta creează subiectele.

Lumea noastră nu este o lume dreaptă, este o lume a inechităților, ca să spun așa, elegant. Așa este natura. Cel mai puternic triumfă, cel mai abil, iar natura nu are morală. Puterea nu are morală. Dacă veți citi în Principele lui Niccolo Machiavelli, el enunță: pornește de la dreptul natural, dreptul celui mai puternic este un drept al celui care nu se împiedică de moralite. Moralitatea este făcută de cel puternic pentru a-i da o șansă celui slab, însă o dă din bună-voința pe care el o manipulează. Spuneam că legea aceasta a junglei, legea forței, celui mai puternic, creează inevitabile inechități. Întotdeauna cel mai amărât își va înghiții obidit necazul și și-l va înneca în lacrimi, pentru că nu-și va găsi dreptatea în această lume. De aceea noi venim în această lume cu dorința de dreptate, cu dorința de a ne păstra inima până la sfârșit, dacă se poate, de a nu face compromisuri, de a nu reuși prin forță și prin manipulare.. dacă se poate.

Din păcate sunt și unii care nici măcar prin forță și prin manipulare nu reușesc, conform principiului „lac să fie, că broaște sunt destule”, datorită lipsei calităților, unii nu au suficientă abilitate, nu au suficientă măiestrie în a inșela și păcăli. Sau au multă frică, deoarece și pentru a face nelegiuiri îți trebuie totuși curaj. Și atunci lumea se împarte în cei care uzează de toate mijloacele dincolo de orice formă de moralitate pentru a-și atinge scopurile și cei care se țin aproape de ideea de moralitate în speranța că vor moșteni Împărăția Cerurilor sau nu știu ce altceva.

Până la urmă cred că și această chestiune nu este o alegere. Cred că ne naștem cu ea, venim cu un gen de atitudine în viață. Bine, și între aceste două genuri de atitudini mai există și o a treia în care, pur și simplu, nu avem nici un fel de repere. Sunt oameni care nici măcar nu se gândesc la lucrurile acestea, funcționează pe pilot automat, exact ca în stilul câinelui lui Pavlov, știți, niște ființe pavloviene. Adică, reacționează din reflex la stimuli și viața lor este o înșiruire de stimuli la care ei reacționează.. și dacă le e bine, reacționează ca la bine, și dacă le e rău, reacționează ca la rău. Și pentru aceștia Natura are un plan. Universul are un plan. Îi coace, îi maturează prin această experiență repetitivă și îi învață să înțeleagă că atunci când produc suferință din egoism, primesc suferință. Asta este legea acțiunii și a reacțiunii. Bine faci, bine găsești. Rău faci, rău găsești.

Mă întreba un prieten de ce simt nevoie să vorbesc despre aceste lucruri. Simt nevoia să vorbesc despre ele pentru că în general nu le găsești foarte des. Sunt rare ocaziile în care un om poate să întâlnească gânduri mai profunde decât „hi, hi, hi… ha, ha, ha” și „vai, ce nenorociți sunt ăia din politică!”.

La modul fundamental, dacă stai să analizezi din interior orice ființă, indiferent, chiar dacă e politicianul cel mai de vârf sau ființa cea mai mizeră, cea mai amărâtă. Toți au durată de valabilitate. Toți trăiesc la fel ca durată de viață. Cu toții trec prin aceleași neplăceri. Poate se constipă. Poate le e rău de la ce-au mâncat. Poate se îmbolnăvesc. Poate sunt triști. Poate se enervează. Adică nimeni nu este scutit în această lume de condiția umană, de aspectele inerente condiției umane. Și pornind din această perspectivă nu poți să nu ai compasiune față de această condiție umană indiferent la ce nivel este ea, că este Cutărică pe care îl urăsc cel mai mult pentru că uite cât rău face țării, sau Cutărică care a furat nu știu cât și ia uite, ce nenorocit e, cum a făcut el și… chiar nu contează. Nu contează pentru că… într-adevăr, ne impactează, ne impactăm între noi, suntem legați prin fire invizibile în această lume. Tot ceea ce facem are efect asupra celorlalți, tot ce gândim, tot ce spunem.

Realitatea, așa cum este ea, visul acesta este creat din suma visurilor noastre, ale tuturor. Însă, la modul fundamental realizezi că toți suntem doar niște blambuzi care visăm diverse, mai frumos sau mai urât, suntem demni de compasiune că nu suntem treji, nici unul dintre noi. Iar acele rare ființe care s-au trezit cât de cât, singurul lor efort notabil este acela de a-i trezi și pe alții. Dar, nu prin politică, nu prin polemici, nu prin alte distrageri de la natura noastră ultimă. De aceea, este singurul subiect care ar merita abordat și discutat, și anume despre noi, despre natura noastră profundă pe care o pierdem în momentul în care am schimbat canalul. Pierdem priza de conștiință pe ea, pierdem gândul la ea, nici măcar nu o realizăm. Și culmea este că, spun textele din toate tradițiile, ea este la o distanță de o microsecundă atenție înspre interior, pe firul întrebării: „Cine sunt eu? Cine sunt eu cu adevărat? Care este natura mea reală?”.

Sunt visul cuiva care visează că face un live. Și că se pregătește să meargă la o emisiune…

A consemnat pentru dumneavoastră Mihai Rapcea via facebook.com.