Mircea Dogaru – Secuii, un neam aparte, diferit de unguri

Toți cărturarii, călătorii, condottierii care au străbătut spațiul românesc au constatat unicitatea secuilor, ca și a sașilor (alt element de colonizare), implanturi catolice în mediul românesc. Catolicizați de unguri, acceptați ca aliați, în calitate de „națiune” medievală, urmașii avarilor au continuat să fie, etnic, altceva. Pentru că, în afară de rune (la care românii, învățătorii lor, renunțaseră în momentul adoptării slavonei, ca limbă liturgică, și a alfabetului chirilic), secuii au continuat să aibă o limbă a lor, un port și obiceiuri proprii, încă vizibile în secolul XVI, pe cale de dispariție în veacurile XVII-XIX și de care numai unii bătrâni își mai amintesc astăzi, în zona Ciucului, într-atât de eficace a fost procesul de ungurizare, susținut în primul rând de biserică, atât cea catolică, cât și, ulterior, cea reformată.

Antonius Verantius

Faptul că ei înșiși se numesc încă, astăzi, secui, atestă însă persistența conștiinței unei deosebiri fundamentale față de populația ungurească, a unei etnii originare distincte. În veacul XVI, deși, la prima vedere, „limba, ca și toate obiceiurile” îi apropiau de unguri (Georg Reicherstoffer).

Cunoscutul medic padovan Francesco della Valle (?-1545) nu se putea împiedica să nu remarce că „totuși, sunt un neam barbar”, altceva „decât ungurii”.

Cunoscător profund al realităților transilvane, marele cărturar umanist Antonius Verantius (Anton Vranscics) (1504-1578) concluziona, în urma unei analize obiective, că secuii „se deosebesc de unguri în aproape toate obiceiurile, legile și felul lor de a trăi, afară de religie, și nu se aseamănă nicidecum, nici chiar ca limbă, când vorbesc după chipul strămoșilor”.

Pe aceeași linie, Nicolae Românul (Nicolaus Olahus) (1493-1568), contemporanul său, observa, la secuii supuși ofensivei ungurizării, că au încă „unele cuvinte proprii neamului lor”. Cărturarii umaniști îi defineau în unanimitate drept oameni făcuți pentru război, un „neam de oameni crunți” (Petrus Ranzanus) „aspru și aprig, ca și născut pentru luptă” (Georg Reicherstorffer), cu „oameni crănceni și războinici” (Stefan Brodarics), fapt care motiva rezistența îndelungată în fața ungurizării și păstrarea privilegiilor pe care regalitatea și marea nobilime ungurească au fost silite să li le recunoască permanent.

Nicolae Românul

Practic, până târziu, în epoca modernă, împletindu-și istoria cu aceea a românilor autohtoni și majoritari în Transilvania, împotrivindu-se ofensivei regalității magnaților unguri și patriciatului săsesc, secuii s-au bucurat de „legi și obiceiuri cu totul deosebite de ale altora”, împărțindu-și „între ei moștenirile și slujbele pe triburi și spițe de neam” (Antonio Possevino). Folosiți exclusiv în slujbe militare, și-au păstrat calitatea de oameni liberi, trăind în continuare „după legile și moravurile lor” (Georg Reicherstorffer).

Și această perpetuare a unor caracteristici ale organizării primare, gentilico-tribale, a constituit un real suport al păstrării individualității lor față de mai puternicul aliat ungar, al continuității secuiești și evitării procesului de topire etnică în procesul de formare, în secolele X-XVI a poporului modern ungar. Situație de excepție, la care o contribuție de cea mai mare importanță și-a adus-o și marginalizarea lor, plasarea geo-politică „la marginea” (Francesco della Valle) teritoriile controlate politico-militar de șefii uniunii tribale dominate de maghiari, apoi de regalitatea ungară. La baza colaborării lor militare cu maghiarii, apoi cu ungurii, au stat de la început, potrivit lui Simon de Keza, relații de inechitate, întrucât prioritatea, în teritoriile cucerite, a alegerii zonelor de pășunat, o aveau căpeteniile maghiare și abia după aceea „și celelalte neamuri și-au ales locuri unde le-a plăcut”.Trăind alături de români, inițial în Maramureș și Bihor, apoi în teritoriile central și ulterior est-transilvane în care locuiesc și astăzi, secuii au împrumutat de la aceștia numeroase elemente de limbă, port, cultură materială și spirituală, identificându-se permanent, în confruntarea cu regalitatea, apoi cu principii de origine ungară ai Transilvaniei, care au căutat să le anuleze privilegiile inițiale, atentând la libertatea lor, cu interesele poporului român.

A consemnat pentru dumneavoastră Col.(r) Dr. Mircea Dogaru, „Secuii, poporul furat”, Editura „Mureș”, Tg. Mureș, 2019 – fragment.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!