Mircea Dogaru – Trădarea secuilor care îl părăsesc pe Menumorut, trecând definitiv de partea ungurilor

Forţa de şoc a conglomeratului de neamuri conduse de Arpad, desemnat, ca toţi nemaghiarii, sub numele generic de „cuman”, era tribul peceneg al lui Tuhutum (căpetenia cu nume clar türcic).

Acesta fusese trimis, după succesul iniţial împotriva lui Menumorut (903) soldat cu predarea Sătmarului, spre „Porţile Meseşului”, să asigure frontiera estică a ducatului bihorean.

El era însoţit, în scop de supraveghere, de ginţile maghiare ale lui Tosu şi Zobolsu. În timp însă ce căpăteniile lui Arpad au trecut la executarea ordinelor privind ridicarea, prin munca forţată a „locuitorilor ţării” (incolae terrae) a unor întărituri şi „porţi de piatră” împotriva aliaţilor lui Menumorut de „dincolo de pădure” sau „Silvania”, Tuhutum s-a gândit să-i cerceteze mai îndeaproape pe aceşti aliaţi.

Şi, „cum era cel mai şiret – nota Anonymus – după ce a promis să afle de la locuitori despre bunătatea ţării de dincolo de păduri” (ung. erdö-elu, lat. trans-silva, de unde denumirile, exclusiv pentru podişul intercarpatic, nu şi pentru Crişana, Maramureş sau Banat, pentru ţările Aradului sau Codrului, Oltului, Făgăraşului şi Bârsei, de „Ardeal” ori „Transilvania”), „unde domnia o avea un OARECARE ROMÂN GELOU”, şi-a trimis iscoadele (ex. Ogmand) spre confirmare.

Trădarea pecenegilor

Şi aflând că ţara de dincolo este „foarte întinsă şi foarte bogată”, având păşuni, ape, sare, aur iar locuitorii sunt slab înarmaţi „neavând alte arme decât arcuri şi săgeţi”, că, în plus, triburi pecenege, deci, din neamul său, o atacau dinspre Răsărit, s-a gândit să acţioneze pe cont propriu, însuşindu-şi-o.

Iniţial fără să rupă alianţa cu Arpad, ci obţinându-i acordul de circumstanţă: „a început să ofteze – precizează acelaşi Anonymus – dacă n-ar putea cumva să dobândească, printro favoare din partea ducelui Arpad, ţara de dincolo de păduri pentru sine şi pentru urmaşii săi”.

În faţa refuzului lui Arpad, care nu putea deschide un al treilea „front” împotriva lui „Gelou” (Iuliu), câtă vreme se afla deja în luptă cu forţele lui Salanus şi Menumorut, Tuhutum a trădat, luându-şi soarta în propriile mâini, şi a declanşat, cu rezultatele cunoscute, expediţia împotriva românilor intracarpatici.

În această situaţie, rămaşi în inferioritate numerică, Tosu şi Zabolsu, cu maghiarii lor, au abandonat campania, inclusiv rezultatele succesului de la Zotmar (Sătmar), retrăgându-se în grabă spre Tisa, pentru a face joncţiunea, dincolo de râu, cu forţele principale ale lui Arpad aflate în luptă cu Salanus.

Momentul a fost speculat de Menumorut, care a trecut la contraofensivă zdrobindu-i pe maghiari la actualul vad „Szeghálom”, de trecere peste Criş.

Cu puţini supravieţuitori, Tosu şi Zobolsu au reuşit cu greu să ajungă, urmăriţi îndeaproape de români, la Tisa, la vadul „Drugma” (Dorogma).

Și, „pe când treceau cu plutele peste râul Tisa au trimis înainte un sol la ducele Arpad, ca să-i anunţe (în locul aşteptatei victorii – n.n.) bucuria de a fi scăpat”.

Putem deduce când s-au întâmplat toate acestea pornind de la faptul că „Menumorut” a încetat din viaţă în 906, urmat de Arpad în 907, iar în 905 Arpad avea deja un fiu, Zulta, cu fiica lui „Duca” de la Ung.

Așadar ostilităţile au fost reluate cel mai probabil în anul 904 când, din ordinul lui Arpad, în fruntea a 800 de călăreţi, Velec şi Usubuu trec Tisa fixându-şi tabăra lângă vărsarea Crişului, la „Couroug” (Kórogy).

Aici apar călăreţii secui, în număr de 200, ca forţă de şoc menită să înlocuiască tribul lui Tuhutum, atraşi fiind de promisiunile lui Arpad. Trădarea lor avea să dezechilibreze raportul de forţe în defavoarea lui „Menumorut”, ai cărui aliaţi fuseseră până atunci.

Secuii, aliaţii ungurilor

După joncţiunea de la „Coroug”, forţele aliate au trecut Crişul la „Mons Cervinus” (Muntele Cerbului, ung. Szárváshálom) înaintând până la pârâul Techereu, astăzi secat, şi făcându-şi tabără pe malul Crişului Mic.

Lăsându-şi un locţiitor la Biharea, „Menumorut” s-a retras cu tezaurul şi familia într-una din numeroasele sale cetăţi din „pădurea Igfon”.

După un asediu de 13 zile, în care catapultele şi balistele „unguarilor” şi secuilor ar fi ucis 125 de apărători, Biharea s-a predat.

Asediatorii au lăsat pe câmpul de luptă 20 de „unguari” şi 15 secui. Aceştia au constituit primele jertfe, înregistrate de istorie, ale secuilor, în slujba noilor lor aliaţi şi viitori stăpâni, ungurii.

Aliaţi, dar neincluşi în conglomeratul de populaţii care va duce la geneza ungară, secuii au fost utilizaţi de maghiari, apoi de unguri, ca în orice alianţă între unul mai tare şi altul mai slab, în avangardă, cu ocazia ofensivelor, şi în ariergardă, la retragere!

Se vor bucura de privilegii în schimbul slujbei lor militare şi vor fi utilizaţi ca element înaintat împotriva mult prea numeroşilor autohtoni pe care regalitatea ungară nu va putea niciodată să-i înghită cu totul – ROMÂNII.

Arheologia, toponimia, izvoarele scrise îi plasează în veacul X în Bihor, pe Arieş, în XI-XII, în centrul voievodal românesc de la Moldoveneşti, între Turda şi Aiud, în Ţara Bârsei şi, în fine, la începutul veacului XIII în Carpaţii Orientali, unde vor fi colonizaţi definitiv printre români şi organizaţi pe scaune (székek-sédes): Ciuc (zonele Miercurea Ciuc – Csikszeredda, Giurgeu – Gheorgheni – Gyergyö şi Caşin- Kaszon); Trei Scaune (Háromszek: Sepsi, Kizdi, Orbai); Odorheiu (Székelyudvarhely) şi Mureş (Mároszek).

Astăzi, considerabil întăriţi prin deznaţionalizarea românilor, ei înşişi maghiarizaţi, „secuii” vieţuiesc în zone de concentrare în centrul şi estul judeţului Mureş (parte din Valea Mureşului, Valea Nirajului, cursul superior al Târnavei Mici), în Harghita (Odorhei, Ciuc, Gheorghieni) şi Covasna (Sfântul Gheorghe, Covasna, Târgul Secuiesc).

În tot cursul Evului Mediu însă şi o bună perioadă de timp sub ocupaţia romano-germană (1699-1806) şi austriacă (1806-1867), datorită centurii etnice româneşti care i-a protejat, ca şi mediul montan de adopţie, „s-au păstrat mai neatinşi decât orice alt popor – releva cu uimire umanistul Antonio Possevino (1533 – 1611) – în acea ţară întărită de la natură, mulţumită poziţiei sale înaccesibilă în multe locuri. SUNT TOTUŞI MULŢI ROMÂNI AMESTECAŢI PRINTRE EI”.

(Mircea Dogaru, „Secuii, poporul furat”, Editura „Mureș”, Tg. Mureș, 2019 – fragment)