Mircea Eliade – România în eternitate

Naționalismul nu e numai marea iubire pentru morţii şi pământul nostru, ci este mai ales setea de eternitate a României. Nu iubeşti numai tot ce a fost al strămoşilor tăi şi ce este încă al tău – ci vrei ca acest tot să fie în eternitate, să rămână peste şi dincolo de istorie. Îţi iubeşti ţara şi neamul pentru că ştii că numai aşa vei putea rămâne şi tu aici, în istorie, legat şi păstrat de pământ.

Eternitatea pe care insul şi-o închipuie, o cucereşte sau o cerşeşte singur – este o cu totul altă problemă decât această eternitate colectivă, a neamului întreg. Aici răzbate setea omului de concret, setea de a şti păstrate veşnic locurile şi experienţele pe care le-a cunoscut şi le-a apărat câteva zeci de ani, câteva clipe. Cred că în orice fel de naţionalism trăieşte, mai mult sau mai puţin manifest, această iubire pentru eternitatea neamului. Şi mi se pare că nu este decât un singur fel de a-ţi sluji neamul şi ţara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor. Luptă pe care fiecare o înţelege după firea şi iubirea lui. Dar numai setea eternităţii poate transfigura acest sentiment şi această luptă. Numai prezenţa eternităţii poate depăşi politica. Toate acţiunile noastre pe acest pământ ar deveni meschine şi deşarte dacă n-ar fi intuiţia eternităţii, care să le dea o altă valoare şi o altă tărie. Sensul existenţei şi datoria fiecărui om este creaţia. Creaţia de orice formă: echilibrul interior, familie vie, operă, gând. Nae Ionescu spunea, cândva, că singura datorie a statului este de a îngădui şi ajuta pe orice om să creeze. Orice formă de viaţă organizată – de la formele biologice până la cele statale – are aceeaşi menire şi acelaşi scop: ca fiecare dintre membrii săi să creeze, să continue a rămâne viu şi fertil. Dar ce este altceva această creaţie, decât setea de eternitate, cel mai cert şi mai valid instinct omenesc? Naţionalismul nu poate face nici el excepţie; creaţia şi, deci, eternitatea sunt axele şi premisele sale.

Cei mai glorioşi „naţionalişti” nu sunt eroii, nici şefii politici; care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioşi „naţionalişti” sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru neamul şi ţara lui. Dar există şi o altfel de eternitate: un salt dincolo de istorie, prin care o ţară şi un neam intră şi rămâne în eternitate. Un salt pe care l-au făcut vechea Grecie, Italia, Franţa, Anglia, Germania, Rusia. Orice se poate întâmpla cu Italia, acum; poate să fie înfrântă, robită, ştearsă de pe faţa pământului. Dar nici o forţă istorică nu va putea să scoată Italia din eternitate. Nici o revoluţie, nici un măcel, nici un cataclism nu va putea ucide pe Dante Alighieri, pe Michelangelo, pe Leonardo. Chiar dacă toate muzeele ar fi distruse, chiar dacă toate bibliotecile ar fi incendiate – aceşti mari italieni, alături de atâţia alţii, vor continua să domine şi să fertilizeze lumea. Oricât de mare ar fi saltul care s-ar întâmpla în istorie – salt înainte sau salt înapoi – lumea va avea veşnic nevoie de această Italie din eternitate. După cum lumea va avea veşnic nevoie de Eschil, Platon, Cervantes, Shakespeare.

Mă gândesc că sunt ţări ce au ieşit din istorie şi au intrat în eternitate printr-un singur creator, printr-un singur geniu. Bunăoară Rusia, prin Dostoievski; sau Danemarca prin Sören Kierkegaard. Poate fi o mai vastă şi mai legitimă mândrie a unui neam decât saltul acesta dincolo de eternitate printr-o mare creaţie spirituală, care poartă cu ea toate virtuţile rasei? Ceea ce istoria păstreză în milioane de exemplare cenuşii şi impure, eternitatea primeşte în câteva exemplare perfecte, care oglindesc geniul şi forţele creatoare ale naţiunii întregi. Milioanele se transformă, sau se alterează (Grecia clasică) – dar acele câteva exemplare perfecte nu-şi vor putea trăda niciodată neamul, nu se vor putea niciodată transforma în altceva decât ceea ce sunt. De aceea mi se pare că o naţiune care izbuteşte să aleagă din sânul ei câteva genii în cinci veacuri de istorie – este o naţiune care nu are de ce să se teamă. Orice i s-ar întâmpla în viitor – şi-a cucerit de pe acum eternitatea…

Mă gândesc cu groază că şi pe noi, românii ne aşteaptă o „eternitate”: proverbul. Intrăm în proverbele celorlalte naţiuni, aşa cum a intrat scoţianul, irlandezul, ovreiul – şi, în Peninsula Balcanică, ţiganul. Am ajuns de pomină; şi, până ce vom fi cunoscuţi peste hotare prin capodoperele noastre sau prin românismul nostru, suntem cunoscuţi prin politica şi dezmăţul nostru intern. Nu ştiu dacă fiecare dintre dumneavoastră îşi dă seama cât de grav suntem compromişi. Numai câţiva paşi, şi intrăm în iremediabil – de unde nimeni nu ne va mai scoate. Proverbul va ajunge stăpânul nostru; şi aşa după cum, cu sau fără dreptate, se spune despre bulgari că sunt proşti, despre polonezi că sunt îngâmfaţi, şi despre spanioli că sunt grozavi în dragoste – tot aşa se va spune şi despre români că sunt hoţi. A şi început să se spună: nu numai prin gazetele şi cercurile politice europene, ci şi prin proverbe. Ascultaţi unul din ele, cules de Knickerbocker, „Quand quelqu’un vole, c’est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, c’est une manie. Quand tout un peuple vole, c’est la Roumanie!” Nu vă plesneşte obrazul de ruşine? Aceasta este eternitatea care ni se pregăteşte. Aceasta este tot ce a făcut pentru noi, de la victorie încoace, politica, administraţia şi cultura noastră oficială.

Un gazetar italian, al cărui nume nu-l mai citez, de ruşine, povesteşte că un mare demnitar bulgar îi spunea: „În caz de război, armata noastră porneşte spre Iugoslavia, iar în România trimitem un milion de lei. Jumătate pentru presă, jumătate pentru restul ţării”. Glumă idioată? Poate că da. În orice caz, o glumă pe care nimeni nu are curajul s-o facă asupra Iugoslaviei, asupra Germaniei sau Italiei. O glumă care trece de la om la om, peste graniţele noastre. Şi care ne pregăteşte cel mai nedrept proverb care ni se poate potrivi. Trebuie să iubeşti România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea împotriva tuturor evidenţelor – ca să poţi uita gradul de descompunere în care am ajuns.

Mircea Eliade, „România în eternitate”, Bucureşti, 13 octombrie 1935.