Nicolae Iorga – Despre secui și rostul lor între români

Sub coordonarea harnicului şi neobositului om de carte Ioan Lăcătuşu, în august 2014 a apărut, la Editura Eurocarpatica, o bogată crestomaţie de texte care tratează problematica traiului comun al românilor şi secuilor în Arcul intracarpatic. Conform mărturisirii autorului, volumul Nicolae Iorga despre secui şi rostul lor între români s-a născut după ce fostul şef al arhivelor mureşene, dr. Ioan Ranca, i-a semnalat existenţa a două studii, tipărite în perioada Transilvaniei aflate sub teroare horthystă, sub semnătura lui Tóth Zoltán: Nicolae Iorga şi teoria originii româneşti a secuilor şi Istoria românească şi problematica românimii din Ţinutul Secuiesc. Cum respectivele articole au fost publicate când Iorga trecuse dintre cei vii şi nu mai putea da replica potrivită, Ioan Lăcătuşu a considerat că înfăptuieşte o datorie de conştiinţă faţă de marele savant adunând într-un singur volum principalele studii şi reflecţii ale acestuia despre secui şi românii din secuime.

Se poate vedea lesne aşadar, din simpla lectură a celor 16 texte iscălite de Nicolae Iorga şi cuprinse în capitolul I al cărţii, că Tóth Zoltán exagerează încă din titlul primei sale lucrări: Iorga nu spune nicăieri că secuii ar avea origini române – ci spune adevăruri des întâlnite chiar în istoriografia maghiară – şi anume că există foarte numeroşi români secuizaţi. Aşadar, Iorga n-a configurat niciodată o astfel de teorie, iar acuzele aduse savantului român în istoriografia maghiară sunt absolut gratuite şi pornesc de la această – să-i zicem exagerare – a lui Tóth Zoltán. Faptul că cele două texte ale istoricului maghiar sunt traduse şi introduse la rându-le în volum este de bun augur: vedem, prin simplă comparaţie, cine devine prizonierul propriilor himere şi cine nu, din moment ce Tóth afirmă, plin de morgă, că „nu există nici un izvor din care să reiasă amestecul şi apropierea dintre români şi secui”, iar Ţinutul Secuiesc este „maghiar până-n măduva oaselor”, idei sinonime cu teoriile purităţii rasiale fasciste, des vehiculate în Ungaria acelor vremi. Autorul ungur se contrazice aproape în aceeaşi frază, vorbind despre „Ţinutul Secuiesc ca fiind o zonă cu specific maghiar, cu o populaţie de rasă pură” şi apoi că „relaţiile politice existente în acea vreme nu permiteau românilor din secuime, a căror conştiinţă slăbise, care abia dacă se împotriveau asimilării, să întreprindă acţiuni cu caracter naţional”. Aşadar, „maghiar până-n măduva oaselor”, dar cu români „care abia dacă se împotriveau asimilării”!

Toate acestea sunt devoalate şi expuse cu acribie de dr. Vasile Lechinţan în prefaţa volumului, unde istoricul clujean arată că Iorga fusese nevoit să se apere chiar în Senatul României, unde arăta că unii intelectuali maghiari din secuime „îşi închipuie că eu aş fi spus, cândva, că toată populaţia secuiască este alcătuită din români deznaţionalizaţi”, repetând că în realitate nu a spus niciodată aşa ceva, dar „nu este mai puţin adevărat că acolo este şi un element românesc, care a fost desnaţionalizat prin biserică, care a fost desnaţionalizat prin stat (ungar)”, dovadă în acest sens stând „numele de localităţi, numele de munţi, o arată costumele, datinile, mărturiile lor, o arată bisericile la care merg”.

Combătând cu atâta ardoare interferenţele români-secui şi chiar existenţa românilor în ţinuturile secuizate, autorii maghiari demonstrează că ori nu le cunosc, ori ignoră propriile documente. Aşa cum arată acad. Ioan-Aurel Pop în capitolul IV al lucrării, care conţine 14 texte din istoriografia românească despre românii şi secuii din sud-estul Transilvaniei, prima mărturie sigură a unei acţiuni comune la care au participat românii şi secuii datează din anii 1211-1213, când o oaste din Regatul Ungariei, formată din saşi, români, secui şi pecenegi (menţionaţi în această ordine), sub comanda comitelui Ioachim de Sibiu, este trimisă la sud de Dunăre în ajutorul ţarului Asan Borilă, al „vlahilor şi bulgarilor”. Să zicem că documentele din 1234 privitoare la existenţa în Episcopatul cumanilor a „unor popoare care se numesc români” sau ale unor cronicari occidentali care vorbesc despre „Olachi et Siculi” care au blocat trecătorile din Carpaţi pentru a opri năvălirea tătarilor (1241-1242) sunt mai greu accesibile cercetătorilor maghiari; dar să te prefaci că nu cunoşti documente emise de cancelaria regelui ungur Béla al IV-lea care vorbesc despre „decimele din veniturile regale din partea secuilor şi românilor” (1256), sau convocarea de către ultimul rege arpadian, Andrei al III-lea a stărilor Transilvaniei (adunarea generală a ţării) formată din universi nobiles, Saxones, Syculi et Olachi (toţi nobilii, saşii, secuii şi românii) la 1291 parcă e prea mult. Nu mai amintim despre Simon de Keza, pentru că generaţii întregi de istorici unguri se chinuie să-i compromită relatările.

La întâia lansare a cărţii, care a avut loc cu ocazia lucrărilor Universităţii de Vară Izvoru-Mureşului, la o săptămână după ieşirea de sub teascuri, prof. Vasile Stancu de la Sf. Gheorghe a insistat asupra termenului defetism (lipsă de încredere) folosit de Iorga, care observa că „întreaga istorie şi propagandă maghiară după unire şi întreaga propagandă ce se desfăşoară în această zonă din inima României este dirijată spre neîncrederea în actul de la 1 Decembrie 1918, fapt care face ca în această zonă problemele care sunt prioritare la un moment dat să se accentueze şi mai mult datorită acestei acţiuni defetiste. Zice Iorga: «O propagandă adevărată făcută de oameni adevăraţi, într-o formă în care ştiinţa să fie unită cu talentul (…) pentru a lămuri pe românii din secuime, ori de vorbesc româneşte, ori de au uitat o limbă pe care au s-o înveţe din nou (…) şi cari sunt expuşi prin urmare să fie influenţaţi în chip defetist, ca să întrebuinţez acest cuvânt, de tot felul de revanşe». Aici marele Iorga foloseşte sintagma a influenţa în chip defetist, fenomen care se întâmplă şi astăzi, deoarece fluturând mereu şi mereu ideea artificială a reînfiinţării Ungariei medievale, poporului de rând din zonă, români şi maghiari, i se induce o permanentă stare de disconfort sau de defetism, în loc să se integreze în realele evoluţii istorice. Sigur, noi, care trăim aicea, simţim această stare de disconfort în mod permanent”, conchidea prof. Vasile Stancu.

Tot cu acel prilej, îngrijitorul volumului, Ioan Lăcătuşu, spunea că lucrarea (320 de pagini) dă răspuns la multe probleme şi în primul rând istoricilor şi gazetarilor maghiari „care vor să arate cu orice preţ că busola acestor locuitori a fost îndreptată întotdeauna spre Budapesta – dar asta e o aserţiune falsă, întrucât aceşti locuitori atât de harnici au trăit întotdeauna în relaţii deosebite cu românii din Ardeal, cu românii de dincolo de Carpaţi. Şi nici nu se putea altfel! Sunt în carte argumente convingătoare ale împletirii vieţii cu românii de dincolo de Carpaţi. Iorga zice: cu ungurii suntem vecini, cu secuii am avut o viaţă comună. Cartea pune apă limpede în pahar privind trecutul zonei şi efectiv poate contribui la sustragerea populaţiei de sub tirul istoriografiei şi mediei propagandistice. Este falsă şi teza că românii le periclitează autoorganizarea; secuii sunt oameni cu organizare deosebită, ataşaţi de biserica şi cultura lor, de tradiţiile lor, tocmai realitatea fiind o pledoarie pentru faptul că cei care insistă asupra unor proiecte anacronice se află pe un drum greşit”.

Via informatiahr.ro.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!