Teodor Palade – Psihicul uman in pandemie. Cum se va transforma omul

Se implinesc patru luni de cand omenirea traieste un teribil soc psihic. Discursurile catastrofice ale politicienilor, masurile dure luate de guverne, anularea libertatilor socotite pana acum de ne atins si o campanie furibunda de presa destinata amplificarii fricii pana la paroxism au marcat aproape fiecare suflet al planetei. S-a nascut, astfel, psihoza pandemiei!

Cetateanul, declarat ca fiind prima grija a guvernantilor, o entitate lipsita de simtaminte.

Cu fiecare iesire in public a oficialitatilor, indiferent de tara, publicul este asigurat ca prima grija a guvernelor o reprezinta cetateanul. Da, dar cum arata acest cetatean? Intr-un fel arata cetateanul adevarat, real, si cu totul altfel cel pe care il vede autoritatea publica. Dupa cum se comporta autoritatile cu el, cetateanul lor pare a fi un erou de basm. El nu are simtaminte omenesti. Nici suflet. Poate rabda orice, oricat. Nimic nu-l influenteaza, nimic nu-l zdruncina, nimic nu-l destabilizeaza. Pentru „protectia” acestui cetatean, au fost si continua sa fie inventariate o multitudine de masuri economice, financiare, politice, menite sa evite consecintele cu adevarat dezastruoase ale crizei generate de COVID-19. Pentru ca cetateanul pe care il vede politicianul nu are simtaminte, nimic pentru psihic. Nimic pentru sanatatea sa mintala. Ca si cum cetateanul de azi ar fi lipsit de creier.

In mod normal, comunitatea internationala ar fi trebuit sa fie pregatita pentru eventualitatea unei pandemii catastrofale. O repetitie generala avusese loc in octombrie 2019, cu ocazia exercitiului pandemic „Event 201”. Exercitiu desfasurat (intamplator sau nu) cu mai putin de doua luni inainte de explozia noului coronavirus in Wuhan. Urmare a concluziilor desprinse cu ocazia Event 201, Johns Hopkins Center for Health Security, Forumul Economic Mondial si Bill & Melinda Gates Foundation au emis, de comun acord, o serie de propuneri amanuntite destinate guvernelor, organizatiilor internationale, centrelor de afaceri si corporatiilor, prin care sa fie prevenite ori reduse posibilele urmari ale unei pandemii de proportii globale. Oricat am cauta, intre acestea nu gasim nimic, absolut nimic, care sa se refere la prevenirea socului psihic al pandemiei si a urmarilor acestuia. Chiar daca realitatea ulterioara a aratat ca nimeni nu a luat in serios atentionarile oferite de cei implicati in exercitiul Event 201, lipsa laturii psihologice a fenomenului demonstreaza ca factorii de decizie sunt dezinteresati de ceea ce se intampla cu psihicul omului sau ca, la fel de condamnabil, opereaza cu entitati umane incorect percepute, complet dezumanizate. Variante care, in oricare circumstanta imaginata, pot fi extrem de periculoase pentru societate.

Daca pentru efectele economice, financiare si politice au existat o serie de predictii, daca pentru pastrarea sub control a efectelor de mai sus au fost, sunt si vor fi elaborate sute, mii de analize si recomandari, pentru prevenirea si consecintele psihologice ale acestui cataclism global nu exista studii serioase, iar guvernele par a nu realiza ca, in afara de hrana si de bani, cetateanul mai are si creier, minte, sentimente. Factorii de decizie par a nu intelege ca omul este stapanit de emotii, de afectiuni, de credinte, aspecte care, de cele mai multe ori, sunt mai importante la nivel individual sau al colectivitatii decat cei cativa dolari in plus sau in minus din buzunar, inclusiv de ceea ce punem in farfurie la pranz sau la cina.

Mai presus de numaratul sicrielor, intrebari care asteapta un raspuns concret

Ce se intampla in subconstientul unui om obligat la izolatie sociala timp de saptamani sau de luni de zile? Cum este personalitatea sa modificata? Cum sunt influentate sentimentele reciproce in familiile obligate la distantare sociala pentru perioade indelungate? Cum evolueaza creierul copilului lipsit de libertate, constrans sa stea intre patru pereti timp indelungat, fara nicio legatura cu cei de varsta sa? Care sunt consecintele imediate si ulterioare ale panicii impuse de o mass-media aflata intr-o permanenta campanie de inducere a fricii (cunoscand ca panica se acumuleaza pe principiul bulgarelui de zapada) si sustinuta de un guvern care impune restrictii dupa restrictii si pedepse tot mai exagerate destinate amplificarii fricii? Cum se readapteaza la rigorile societatii un angajat trimis perioade lungi de timp in somaj sau in concediu fara plata? Dar cel aflat permanent fata in fata cu spectrul mortii iminente indus prin toate mijloacele mass-media? Cum face fata socului lipsei bruste de mijloace de existenta un cetatean si asa stresat de faptul ca traia de la o zi la alta? Cum se rasfrang toate acestea asupra situatiei unei tari, sau a unui continent unde legaturile bilaterale, suspendate acum, reprezentau suportul real al dezvoltarii? A contabilizat cineva, alaturi de intimidantele cifre ale victimelor acestui virus ciudat, pe cei care si-au pierdut mintile din cauza fricii prelungite, pe cei care au ajuns internati in ospicii, pe cei care s-au sinucis fiindca n-au putut suporta presiunea psihica la care au fost supusi in mod irational, pe cei ale caror maladii s-au accentuat din cauza depresiei pana la limita fatalului? Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS) a rostit vreun cuvant in legatura cu consecintele psihologice pe termen scurt si pe termen lung ale anxietatii generate de izolarea sociala, de instituirea carantinei in masa, de urmarirea cu politia a posibililor infectati si a familiilor acestora? A fost preocupata, macar un moment, OMS de consecintele anxietatii induse de masurile de separare sociala la care este supusa populatia globului?

Intrebari. Intrebari fara de sfarsit. Intrebari care au nevoie de un raspuns, mai presus de numaratul zilnic al sicrielor. Intrebari care ar trebui sa preocupe guvernele lumii si care azi par a fi acoperite de valul nemasurat al restrictiilor si de produsele nenumarate ale masinariei de inducere a fricii.

De ce raspunsul la aceste intrebari este important? Fiindca practic, noi, oamenii, am devenit, prin declansarea (voita sau nu) acestei pandemii, obiectul unui imens experiment psihiatric. Fiindca, indubitabil, readucerea lumii intr-o matca a firescului va trebui efectuata cu oameni. Cu oamenii acestia care, desi guvernantii nu observa, au simtaminte, au trairi, au suflet. Si, tocmai aceste trasaturi specifice noua ne deosebeste de animale. Negarea lor ne poate intoarce, adanc, in istorie.

Glasul ratiunii, un deziderat necesar dar de ne gasit

Intregul set de disfunctionalitati induse de pandemie, fie ele financiare, economice, comerciale sau in legatura cu disparitia locurilor de munca, lasa o amprenta, uneori de nesters, pe plan psihic. Ele se acumuleaza si prezenta acestora poate disturba, pentru perioade masurate in ani, activitatea umana.

Cu numai o luna in urma, psihiatrul indian Debanjan Banerjee enunta cateva dintre caile prin care pandemia COVID-19 ataca psihicul fiecaruia dintre noi. Ele sunt importante si merita mentionate: frica permanenta de a nu supravietui unei eventuale infectari; sentimentul continuu de insecuritate indiferent de locul unde te-ai afla; acumularea starii de anxietate ca urmare a distantarii de familie si de prieteni; fobia iesirii din casa; stigmatizarea si perceperea ca dusmani a tuturor celor care tusesc sau prezinta semnalmentele unei raceli; dorinta nestapanita de a lua medicamente; frica de a sta fara masca, chiar atunci cand aceasta nu este necesara; abuzul nestapanit de dezinfectante; aparitia fricii fata de alti oameni; frustrarea indusa personalului medical obligat la contactul nemijlocit cu bolnavii si teama transformarii din curant in agent transmitator ai bolii.

Dar cine are timp sa se aplece asupra celor spuse de un psihiatru? Experienta de pana acum demonstreaza ca, desi sunt priviti cu interesul pe care il acorzi in mod normal unui specialist, psihiatrii si psihologii nu au fost niciodata ascultati cu adevarat de autoritati.

Specializat in geopolitica, jurnalistul si scriitorul francez Renaud Girard, fost corespondent de razboi si confruntat pe front cu efectele devastatoare ale panicii, ale fricii de moarte, se intreaba daca nu cumva izolarea impusa populatiei reprezinta un rau mai periculos decat boala in sine. El apreciaza ca, anul acesta, mortalitatea ar putea creste in comparatie cu anii trecuti nu datorita celor rapusi de COVID-19, ci prin moartea celor ucisi ca urmare a dezorganizarii impuse de isteria colectiva, de distrugerea cailor de aprovizionare si, mai ales, de efectele nefaste ale carantinei generalizate. „Mai tirziu va trebui ca sociologii sa analizeze cu grija rolul jucat de mediile de informare in aparitia unei psihoze mondiale fata de o maladie care de fapt nu este asa de letala”, spune Girard.

Este putin probabil ca, in viitorul apropiat sau mai indepartat, vreo entitate guvernamentala sa analizeze in profunzime si cu onestitate raul generat de presa in aceasta perioada. Mai mult ca sigur, nicaieri pe glob, nu vor fi contabilizate vreodata victimele directe sau indirecte ale inducerii fricii de catre o presa aflata intr-o cursa fara precedent pentru senzationalul morbid. Azvarlite in anonimatul pierderilor colaterale de catre numaratorii profesionalizati ai sicrielor umplute de „pandemia secolului”, cei ucisi de frica, de anxietate, de depresie, vor ramane pe veci nestiuti.

In mod bizar aproape nimeni nu este preocupat de aspectul psihologic al masurilor dure luate impotriva cetateanului, masuri care, in mod cinic, de cele mai multe ori sunt justificate tocmai prin dorinta autoritatilor de a-si demonstra „grija fata de om”. Privim, cu neputinta de reactie, cum ipocrizia este ridicata la nivel de politica globala. Glasul ratiunii nu razbate de nicaieri si o concluzie ingrijoratoare capata un contur tot mai ferm: se pare ca societatea de azi nu este interesata de felul cum va arata din punct de vedere mintal societatea de maine.

Sperante?

Preocupati de situatia lor politica, care a fost perturbata brusc din linistea sa fireasca de pandemia sosita pe neasteptate, politicienii isi indreapta acum toata atentia spre modificarea discursului politic. Unii aflati in prag de alegeri, altii in plina campanie electorala, ei se adreseaza unui cetatean standard croit dupa tiparul prezentat de consilieri. Nu este timp de analizat si intelese sentimentele. Nu intereseaza pe nimeni frustrarile omului de rand, ale turmei. Se alege calea cea mai usoara. Cel mai simplu pentru politician este sa se copieze masurile, bune-rele, luate in state care s-au confruntat deja cu criza, sa anticipeze evolutia situatiei in favoarea lui si sa incerce castigarea de capital politic prin promisiuni cat mai tentante. Daca privim atent, asa se si intampla. Prin urmare, si realitatea a demonstrat-o, sunt slabe sperante ca cineva sa ia in considerare efectul psihologic al pandemiei. S-a ajuns la situatia in care te intrebi, cu justificata mirare, daca suita de masuri de o duritate fara precedent si incomplet sustinuta de realitate nu reprezinta ea insasi o fateta a efectului psihologic pe care pandemia il are asupra politicianului de varf, un mod de manifestare a psihozei pandemiei. O analiza atenta a fenomenului ar fi absolut necesara.

Vrand-nevrand, ne aflam deja la poarta infernului. Gandul ne duce spre genialul Dante si spre opera sa de ne egalat, Divina Comedie. Si n-o facem pentru a descoperi cum Dante ierarhizase defectele si viciile omenesti asigurand pentru fiecare dintre ele (lasitate, desfrau, zgarcenie, proxenetism, risipa, lingusire si tradare) cate o cazna pe masura. Ci, pentru ca, avand in minte imaginea politicianului modern si in fata ochilor infernul zamislit de noi, numit COVID-19, sa ne reamintim cuvintele pe care, cu geniul sau care transcende timpul, Dante le asezase deasupra portii de intrare in infern: „Lasciate ogni speranza, voi ch’intrate” ( „Lasati orice speranta, voi cei care intrati”).

A consemnat pentru dumneavoastra Teodor Palade via teopal.ro.