Un profesor de la Sorbona: „Voi, românii, sunteți daci. Coloniștii romani nu au fost latini, nici măcar italici”

Emmanuel de Martonne (n. 1 aprilie 1873, Chabris — d. 24 iulie 1955, Sceaux), a fost un geograf și pedagog francez, binecunoscut în România interbelică pentru contribuțiile sale esențiale la trasarea granițelor României Mari, precum și la studierea riguroasă, pentru prima dată în istoria științei, a geografiei României, a Munților Făgăraș, de a căror frumusețe sălbatică, neatinsă și pură a fost profund impresionat, numindu-i Alpii Transilvaniei. Francezul, care a condus publicația Atlasul Franței și a fondat Institutul de Georgrafie de la Sorbona, a fost și membru al Academiei Române.

Biblioteca din Sorbona păstrează un corpus de arhive referitoare la geograful Emmanuel de Martonne care include extrase de curs, note scrise de mână, corespondență, precum și 24 de caiete de teren. Dintre acestea, două ocupă un loc special în corpusul de caiete care i-au permis lui Emmanuel de Martonne să înțeleagă câmpul ca geograf între 1907 și 1939: caietele despre România. Acestea ilustrează mai întâi domeniul său privilegiat de cercetare, de la tezele sale de litere și științe până la sfârșitul vieții sale. Datate în 1921, cele două caiete reproduc apoi descrieri, observații și schițe de explicații ale formelor de relief și ale vieții umane găsite în regiuni românești. De fapt, în 1921, când de Martonne și-a scris caietele in situ, tratatele de pace ale Conferinței de la Paris din 1919-1920 au pus capăt primului război mondial și au trasat noile granițe ale Europei Centrale, în special cele din România. În plus, aceste două caiete întruchipează un anumit tip de relație cu câmpul, și anume excursia în grup mare cu logistică destul de grea, care contrastează cu excursia solo (așa cum se poate întâmpla în alte caiete ale corpusului), aflăm de pe pagina bibliotecii nubis.univ-paris1.fr.

De-a lungul vieții sale profesionale, de Martonne a întreprins călătorii de cercetare în domeniul românesc, „Gebiet”, așa cum au spus atunci geografii francezi. În timp ce și-a concentrat eforturile asupra României, geograful francez a încearcat în cel mai bun caz să ia în considerare complementaritatea regiunilor și viabilitatea lor economică. De Martonne este cu siguranță un românofil, dar a avut legături profesionale și prietenoase cu geografii din Europa Centrală, care au fost ei înșiși chemați ca experți pentru a propune noi frontiere.

Iată ce a spus el în anul 1928, într-un interviu luat de Virgil Oghina: 

„Nu pot înţelege la români, mania lor de a se lăuda ca urmaşi ai coloniştilor romani, ştiind foarte bine că în Dacia nu au venit romani şi nici măcar italici, ci legiuni de mercenari recrutaţi din provinciile estice ale imperiului; chiar şi administraţia introdusă de cuceritori avea aceeaşi obârşie. Priviţi chipul moţilor, al ţăranilor, din regiunea Haţegului şi Făgăraşului, la maramureşeni şi bucovineni şi veţi recunoaşte figurile dacilor sculptaţi pe Columna de la Roma. Voi, românii, sunteţi daci, pe aceştia ar trebui românii să-i cunoască mai bine şi să se laude cu ei, pentru că acest popor a avut o cultură spirituală şi morală înaltă.”

În mod tradiţional, moţi sunt consideraţi locuitorii satelor de pe cursul superior al Arieşului, începând cu oraşul Cîmpeni dar şi cei din zonele adiacente Ţării Moţilor, pe Valea Crişului Alb, Ţara Zarandului.

Care este originea moților? Prof. MELANIA şi ŞTEFAN HANCIU prezintă câteva teorii despre originea moților în „Moţii şi Mocanii. Originea Moţilor”.

Dr. Vasile Glodariu susţinea cum că Moţii ar fi de origină celtică. Reposatul profesor îşi întemeia această convingere pe simpla denumire a satului Albac (în care s-a născut Horia), care ar fi cuvânt celtic, căci o localitate cu denumire identică se găseşte şi în Scoţia, ai cărei locuitori ar fi, după unii istorici, rămăşiţe de ale vechilor celţi. Această teorie era împărtăşită de altfel şi de dl. Guiart, distinsul profesor francez de la Universitatea din Cluj, care afirma că originea francezilor şi românilor este una şi aceiaşi, adică celto-galică, putând fi consideraţi şi unii şi alţii drept celţi romanizaţi. Învăţatul şi regretatul profesor Vasile Pârvan confirmă şi dânsul această teorie în ultima sa operă Getica. Romanizarea Daciei se anunţase dealtfel antropogeografic încă de la anul 1000 î.Hr., când cultura villanoviană îmbrăţişă şi întreg masivul carpatic. Celţii au mijlocit însă apoi şi elementele materiale ale culturei greco-italice, iar romanii au tras concluziile atât etnografice cât şi spirituale.

Ce cred prof. MELANIA şi ŞTEFAN HANCIU despre originea moților:

«„Moţii” sau „ţopii” sunt urmaşi direcţi ai dacilor şi ai coloniilor romane, aduse de împăratul Traian în urma ocupări Daciei în anul 105 d.Hr, în scopul de a o coloniza şi de a putea munci şi exploata cu braţele lor minele de aur din fosta ţară a lui Decebal. Numirea de “moţi” vine de la chica antică, moţul de păr, pe care îl purtau bărbaţii şi care era un obicei dac, uzitat până în a doua jumătate a secolului trecut în Ţara Moţilor.»

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!