Radu Tudorancea – Sălbăticia cotropitorilor imperialiști

Radu Tudorancea – Sălbăticia cotropitorilor imperialiști

salbatici imperialisti, nicolae ceausescu, kim ir sen

Radu Tudorancea - Sălbăticia cotropitorilor imperialiști

O atenție deosebită a fost acordată de către oficialii de la București chestiunii ajutorării, în diferite moduri, a părții nord-coreene. Dincolo de sprijinul în produse oferit de către statul român – numai în anul 1953 Romania a dispus trimiterea în Coreea de Nord de mărfuri și produse totalizând peste 15 milioane de ruble, precum benzină auto 3500 de tone, 1500 de tone petrol și motorină, 200 de tone de conserve de carne, 500 de tone țigări, cereale, medicamente – diriguitorii de la București au impulsionat și susținut o campanie de colecție publice pentru ajutorarea frontului coreean.

 Primele acțiuni concentrate ale autorităților de la București în vederea ajutorării „victimelor agresiunii americane în Coreea” au debutat în ianuarie 1951, fiind precedate de popularizarea „Apel” care, după ce descria „sălbăticia cotropitorilor imperialiști, care în furia lor bezmetică se dedau la acte de cruzime fără seamăn împotriva femeilor, bătrânilor și a copiilor lipsiți de apărare”, canaliza mânia „cetățenilor cinstiți” ai Republici Populare Române, îndemnîndu-i să-și manifeste solidaritatea cu cauza poporului coreean prin donarea de bunuri sau bani. […] Urmare a acțiunilor de mobilizare, numai în capitală fuseseră alcătuite și pregătite pentru „munca de agitație pe teren” 2301 echipe, cu peste 4500 de agitatori.

 O altă modalitate de strângere de fonduri a fost aceea de organizare a unor „manifestări artistice”, ale căror beneficii erau direcționate pentru ajutorarea poporului coreean. […] Un prim bilanț al „campaniei din ianuarie” arăta că se ținuseră 7998 adunări, cu peste 19,403 echipe și aproape 50,000 de agitatori.

 […] O importanță deosebită a fost acordată „muncii de lămurire”, fiind prevăzute, între modalitățile de sensibilizare a populației, publicarea unei „fotogazete despre lupta eroică a poporului coreean” – într-un tiraj de 40,000 de exemplare; producerea și distribuția unui diafilm destinat populației de la sate; răspândirea, pe întreg teritoriul țării, a două afișe îndemnând la ajutorarea poporului coreean – fiecare câte 100,000 de exemplare; tipărirea și răspândirea de „chemări”, „fluturași” și „diapozitive mobilizatoare”.

 […] Succesul acțiunii a fost unul deosebit, așa încât, potrivit unor date centralizate, publicate de „Scânteia” la sfârșitul anului 1951, rezultă că grație sentimentelor „de frățească dragoste, milioane de cetățeni ai patriei noastre” ai predat celor peste 50,000 de echipe darurile lor pentru poporul coreean. În întreaga țară s-au strâns peste 600,000 obiecte de îmbrăcăminte ca paltoane, costume, căciuli, mănuși, bumbac și peste 1600 de cereale și alimente ca grâu, porumb, zahăr, conserve.

/0 Comments/by
„Fundaţia Gojdu”, o afacere cu aur şi imobile de 3 miliarde de euro

„Fundaţia Gojdu”, o afacere cu aur şi imobile de 3 miliarde de euro

emanoil gojdu, fundatia gojdu

„Fundaţia Gojdu”, o afacere cu aur şi imobile de 3 miliarde de euro

Emanuil Gojdu, avocat şi om politic, a stabilit prin testament ca o mare parte a averii sale să fie administrată de o fundaţie, care să-i poarte numele după moarte. Prima reprezentanţă a fundaţiei, condusă de Andrei Şaguna, a fost înfiinţată în 1870 sub patronajul Congresului Naţional Bisericesc Ortodox. Nu întâmplător, vă prezentăm astăzi două articole apărute în anii 2008 şi 2015 cu trimitere la moştenirea lăsată de Emanuil Gojdu, la acordul, semnat din partea Guvernului României de Mihai Răzvan Ungureanu, care prevedea înfiinţarea Fundaţiei Publice Româno-Ungare „Gojdu”, cu sediul la Budapesta. Despre cum s-au derulat evenimentele şi despre consecinţele nefastului acord româno-maghiar încheiat sub coordonarea prim ministrului României din acea vreme – Călin Popescu Tăriceanu, actualul Preşedinte al Senatului României – vă lăsăm să citiţi şi să concluzionaţi singuri.

O mare parte a averii se află într-o bancă din Austria

În 2005, Guvernul Tăriceanu a încheiat cu guvernul ungar un act juridic prin care patrimoniul era renaţionalizat de statul ungar, Fundaţia Gojdu, în varianta gândită de Emanuil Gojdu, era desfiinţată, iar testamentul, anulat. Actul prevedea înfiinţarea unei noi fundaţii, în Ungaria, care să se ocupe doar de studenţii români aflaţi acolo, cu fonduri puse la dispoziţie de statele român şi maghiar, dar nu mai spunea nimic despre banii lăsaţi de Emanuil Gojdu. Documentul a fost conceput de Mihai Răzvan Ungureanu (M.R.U.), în calitate de ministru de externe. Acest acord a stârnit, cum era de aşteptat, nemulţumirea Bisericii Ortodoxe Române. În urma scandalului care a urmat, Parlamentul a respins iniţiativa şi a repus Fundaţia Gojdu de la Sibiu în drepturile ei. În anul 2012, premierul Victor Ponta a anunţat că o comisie de control va verifica modul în care M.R.U. a încercat să înstrăineze Fundaţia Gojdu. Acesta e motivul pentru care, înainte de votul din Parlament pentru numirea lui Ungureanu în funcţia de şef SIE, s-a vorbit despre „Fundaţia Gojdu, piatra de moară de la gâtul lui M.R.U.”. Din verificările Fundaţiei Gojdu din Sibiu reiese că într-o bancă din Austria există o parte din averea lăsată moştenire studenţilor români, sub formă de aur. Acest lucru ar putea explica dorinţa de a şterge urmele acestui act de caritate vechi de 150 de ani.

Prin Tratatul de la Trianon, Ungaria era obligată să restituie bunurile „Fundaţiei Gojdu”

Pe 4 noiembrie 1869, Emanuil Gojdu, unic moştenitor al unei familii de aromâni aşezaţi în Oradea, înfiinţa, prin actul său testamentar, „Fundaţia Gojdu”, condusă de Mitropolitul Ardealului. Fundaţia a-nceput să funcţioneze în 1871, imediat după moartea întemeietorului, care a lăsat o mare parte din imensa lui avere, prin intermediul fundaţiei, „în beneficiul naţiunii române din Ungaria şi Transilvania, pentru prosperitatea şi înflorirea Patriei, a Bisericii Răsăritene Ortodoxe şi a Naţiei Române”. După moartea lui Gojdu, fundaţia a fost condusă tot de un aromân, prieten bun cu marele filantrop: mitropolitul Andrei Şaguna. Până în 1918, sub îndrumarea Reprezentanţei, Fundaţia Gojdu şi-a sporit considerabil patrimoniul mobiliar şi imobiliar, construind la Budapesta, între străzile Kiraly şi Dob, 7 corpuri de clădiri, cumpărând un imobil în Oradea şi acţiuni la băncile Pesti Hazai Elso Takarekpenztar şi Hazai Bank, din Budapesta. Astfel, a devenit cea mai mare fundaţie românească din fosta monarhie austro- ungară. Între 1871 şi 1918 au fost date 4.455 de burse Între anii 1871 şi 1918, fundaţia a acordat 4.455 de burse pentru studenţi şi elevi.

După Primul Război Mondial, averea fundaţiei a rămas aproape în întregime în Ungaria

Reprezentanţa funcţiona la Sibiu, iar administraţia bunurilor aflate la Budapesta îşi avea sediul pe strada Hollo, la numărul 8. După înlăturarea monarhiei austriece, Ungaria a fost obligată – prin articolul 247 al Tratatului de pace de la Trianon – să restituie toate proprietăţile fundaţiilor. De bunurile lăsate de Gojdu urmau să beneficieze românii ortodocşi din România (în proporţie de 90%), din Iugoslavia şi Cehoslovacia (6%) şi din Ungaria (4%). La data de 27 octombrie 1937 s-a semnat la Bucureşti un acord definitiv prin care Ungaria se obliga să restituie României, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a documentului, întregul patrimoniu al Fundaţiei Gojdu, pentru a fi pus la dispoziţia reprezentanţei din Sibiu. Acordul a fost ratificat în 1938 de România şi pe 20 iunie 1940 de Ungaria. Conform variantei maghiare, nu a fost aplicat din cauza evenimentelor ce au survenit după Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, deşi până în 1944, România a fost aliatul Ungariei şi nu existau motive ca tratatul să nu fie aplicat…

Aromânii au venit în Transilvania după ce oraşele le-au fost devastate de bande turco-albaneze

Familia de macedoromâni Gojdu îşi are rădăcinile undeva în partea de vest a Balcanilor. Venirea lor în Transilvania are o istorie mai puţin cunoscută de public. Triburile de păstori macedoromâni din Epir şi Albania de Sud au reuşit, sub dominaţia otomană, să-şi păstreze în mare parte autonomia locală şi privilegiile de care se bucurau sub împăraţii bizantini. Datorită libertăţii de mişcare şi aptitudinilor pentru comerţ, ei au devenit cărăuşii, călăuzele şi stăpânii celor mai importante drumuri din această zonă a Europei. Către finele secolului al XVI-lea, forţa economică a triburilor a început să crească. Iar după anul 1700, oraşele aromânilor, precum Metopa şi Moscopolea, au devenit unele dintre cele mai puternice centre comerciale şi chiar industriale din zonă. Începând cu mijlocul secolului al XVII-lea însă, aceste oraşe au fost devastate de bande turco-albaneze, care au reuşit, în scurt timp, să le radă de pe faţa pământului.

Majoritatea localnicilor a plecat, cu toată averea, în Ungaria şi în Ardeal, fiindcă Imperiul austriac le promitea favoruri pentru a-i atrage. În anul 1782, de pildă, un oarecare Jefarovici a fost înnobilat de împărat fiindcă izbutise să colonizeze pe pământurile Austriei circa 500 de familii de macedoromâni. Întemeietori de fabrici, ateliere şi tipografii, macedoromânii au pus în valoare bogăţiile Ungariei şi au fondat marile companii comerciale care legau economic Apusul şi Răsăritul Europei. Mai mult, familia de aromâni Sina, înnobilată de împăratul Francisc I în 1818, a pus bazele Creditului Agrar Ungar, a întemeiat Societatea de Asigurare Maghiară, a participat la promovarea căilor ferate şi a navigaţiei cu vapoare, a creat Muzeul Naţional, Academia Comercială, Teatrul Naţional, Conservatorul, Corpul pompierilor şi Palatul Academiei de Ştiinţe Ungare. „În faţa acestor măreţe opere, un glumeţ ar putea spune că baronul Sina a întemeiat, cu ajutorul ungurilor, statul maghiar însuşi!”, este de părere istoricul Victor Papacostea.

Senatul României a respins O.U.G. 183/2005

Senatul a adoptat, cu 88 de voturi „pentru” şi două abţineri, proiectul de lege privind respingerea Ordonanţei de urgenţă 183/2005 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare privind înfiinţarea Fundaţiei Publice Româno-Ungare „Gojdu”, semnat la Bucureşti, la 20 octombrie 2005. Raportul suplimentar comun, redactat de Comisia juridică şi Comisia pentru cultură, de însuşire a punctului de vedere al Camerei Deputaţilor de respingere a actului normativ, a primit 88 de voturi „pentru”, un vot „împotrivă” şi cinci abţineri. Acordul, semnat din partea Guvernului României de Mihai Răzvan Ungureanu, prevedea înfiinţarea Fundaţiei Publice Româno-Ungare „Gojdu”, cu sediul la Budapesta, a cărei înfiinţare şi funcţionare ar fi trebuit să se facă potrivit legislaţiei maghiare.

Senatul – for decizional în privinţa acestui act normativ

Potrivit textului acordului, fundaţia ar fi avut ca scop cinstirea memoriei lui Emanuil Gojdu şi sprijinirea cooperării între cele două ţări, urmând să acorde burse, să se ocupe de organizarea de expoziţii, de programe ştiinţifice şi conferinţe şi să sprijine funcţionarea muzeului şi a bibliotecii „Emanuil Gojdu”. Potrivit înţelegerii între statul român şi cel maghiar, patrimoniul fundaţiei urma să fie alcătuit din moştenirea Gojdu, la care să se adauge, anual, o contribuţie de câte 200.000 de euro din partea României şi Ungariei. Executivul menţiona, sub semnătura premierului Călin Popescu Tăriceanu, că, astfel, erau „armonizate prevederile testamentare ale marelui mecena Emanuil Gojdu cu realităţile contemporane şi cu dorinţa împărtăşită a celor două guverne ca demersul să fie unul comun româno-ungar, similar reconcilierii franco-germane”.

Intrată în circuitul legislativ imediat după adoptare, ordonanţa a fost respinsă de Camera Deputaţilor în data de 30 martie 2006, ea fiind înregistrată la Senat pentru dezbatere în data de 7 aprilie 2006. Cu acest proiect de lege de respingerea a ordonanţei au fost sesizate în fond Comisia juridică şi Comisia pentru cultură. Actul normativ a fost înscris, până în prezent, de mai multe ori pe ordinea de zi a Senatului pentru a fi dezbatut, însă, în urma unor discuţii aprinse, el a fost retrimis la comisii pentru rapoarte suplimentare, ultima decizie a plenului fiind ca, pentru această ordonanţă să fie adoptat un raport comun al Comisiei juridice şi al Comisiei pentru cultură. Cele două comisii, care anterior solicitaseră adoptarea textului ordonanţei, au revenit asupra punctului lor de vedere, propunând plenului respingerea acesteia, însuşindu-şi, astfel, poziţia Camerei Deputaţilor.

Emanuil Gojdu şi-a lăsat moştenire „averea întreagă acelei părţi a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania care se ţine de religia ortodoxă”

Membrii celor două comisii au considerat că, prin crearea Fundaţiei Publice Româno-Ungare „Gojdu”, de către guvernele celor două state „se încalcă în mod flagrant voinţa marelui patriot român”. Raportorii au explicat că, printr-un testament întocmit în noiembrie 1869, Emanuil Gojdu şi-a lăsat moştenire „averea întreagă acelei părţi a naţiunii române din Ungaria şi Transilvania care se ţine de religia ortodoxă”. Comisiile sesizate în fond avertizau că a ratifica acest acord ar însemna a renunţa, în mod oficial, la drepturile pe care statul român le are asupra moştenirii Gojdu, care a fost confiscată, în 1952, de autorităţile comuniste maghiare şi pe care autorităţile statului maghiar de după 1990 au refuzat să o retrocedeze, aşa cum a procedat în situaţii similare, statul român. Mitropolitul Ardealului, Laurenţiu Streza, preşedintele „Fundaţiei Gojdu”-Sibiu, care a participat la şedinţa de luni, a trimis membrilor Comisiei juridice a Senatului o scrisoare prin care arăta că, din punct de vedere legal şi moral, moştenirea Gojdu aparţine credincioşilor ortodocşi, de ea neputând să dispună nici statul român, nici statul maghiar, aceasta nefiind proprietatea de stat, ci proprietate privată.

În opinia sa, Acordul româno-maghiar exclude, în fapt, moştenitorul testamentar al averii Gojdu şi anulează, practic, Acordul încheiat între cele două ţări în anul 1937, prin care Fundaţia Gojdu putea intra în posesia moştenirii testamentare. Mitropolitul Laurenţiu Streza arăta că Fundaţia Gojdu, care este o fundaţie românească permanentă, aflată sub patronajul Mitropoliei Ardealului, are dreptul la moştenirea şi administrarea proprietăţilor lui Emanuil Gojdu, aceasta fiind singura moştenitoare legală a bunurilor patrimoniale naţionalizate de cele două state comuniste – România şi Ungaria – în 1952. „Aşa cum toate bisericile de etnie maghiară din Transilvania şi-au revendicat toate moştenirile, se cuvine şi este drept şi moral ca Statul român, prin Guvern şi Parlament, să apere şi drepturile românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania, prevăzute numai pentru ei în Testamentul Emanuil Gojdu”, se arăta în documentul citat.

În momentul votului, în sala plenului se aflau şase senatori U.D.M.R. Preşedintele Comisiei juridice, Peter Eckstein Kovacs (U.D.M.R.) a votat „împotrivă” la supunerea la vot a raportului de respingere a ordonanţei şi nu şi-a mai exercitat dreptul de vot cu ocazia votului la proiectul de lege de respingere a ordonanţei.

Sursă: art-emis.ro.

/0 Comments/by
Ionuț Țene – De la poezia „Sergentul” de Vasile Alecsandri la ora de educație sexuală în programa școlară

Ionuț Țene – De la poezia „Sergentul” de Vasile Alecsandri la ora de educație sexuală în programa școlară

sergentul, educatie sexuala, vasile alecsandri

Ionuț Țene - De la poezia „Sergentul” de Vasile Alecsandri la ora de educație sexuală în programa școlară

În ultimii ani, învățământul din România s-a schimbat foarte mult în direcția desprinderii de un model clasic de educație. Programele școlare s-au schimbat gradual într-un mod radical, iar teme de istorie națională sau ale literaturii române pur și simplu au dispărut. În general educația patriotică, textele literaturii române clasice au fost eliminate, introducându-se noi materii, ca educația civică europeană ideologizată și cea sexuală. În general se preferă, ca în perioada URSS, eliminarea materiilor care se bazează pe rădăcinile, ierarhiile și tradițiile educaționale pentru a fi înlocuite cu direcții noi, care nu au nicio legătură cu identitatea și educația clasică. Se repetă mancurtizarea, ceea ce critica Cinghiz Aitmatov în romanul „Vaporul alb”. E o politică intenționată de diluare a identității pentru ca elevul să devină un cetățean european fără o legătură originară cu comunitatea locală și națională. Zilele trecute m-am întâlnit cu niște tineri care nu cunoșteau texte literare clasice românești pentru că de mulți ani nu se mai fac acestea la școală. Erau mai informați despre un scriitor post-modernist din Germania decât despre Vasile Alecsandri. Un singur tânăr știa de poezia „Sergentul” învățată de la tatăl său care o recită în anumite momente emoționale. S-a ajuns în România europeană ca în perioada fanariotă, în care tinerii află de texte literare și cronici de istorie națională de la părinți, într-un mediu privat, pentru că la școală se învăța în grecește despre istoria imperiului otoman, atunci, azi despre federația europeană. Credeți-mă și azi îmi dau lacrimile când citesc poezia „Sergentul” de Vasile Alecsandri, pe care am învățat-o pe de rost în clasa a cincea, când profesorul ne-a predat-o din manualul de litaratura română cu căldură și empatie.

Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui
Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:
„Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă…
Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!”
Şi bietul om, slab, palid, având sumanul rupt
Şi o cămaşă ruptă bucăţi pe dedesupt,
Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă
Zbura ca o lumină de glorie mareaţă,
Şi-n ochii lui de vultur adânci, vioi şi mari
Treceau lucioase umbre de eroi legendari.
Opinca-i era spartă, căciula desfundată,
Dar fruntea lui de raze părea încoronată.
Calică-i era haina, dar străluceau pe ea
Şi crucea „Sfântul Gheorghe” ş-a „României Stea”.

Se promova eroismul și patriotismul țăranului român ca bază funciară a educației civice de construcție a unui stat modern care și-a câștigat independența cu arma în mână. Așa s-a făcut România mare, nu cu texte ideologice și propagandistice. Eroismul acestui țăran român a fost salutat de un colonel ce conducea un regiment de cavalerie, când a văzut pe pieptul soldatului valah strălucind „Crucea Sfântul Gheorghe”. Ofițerii ruși salutau cu respect eroismul țăranului român.

Când crucea „Sfântul Gheorghe” pe sânul lui o vede
Ş-opreşte regimentul, iar bravul colonel
Se-nchină la drumeţul, s-apropie de el
Şi-i zice cu blândeţe: „De unde vii, străine?”
„Vin tocmai de la Plevna.” „Cum e acolo?” „Bine.”
„Dar aste decoraţii cum, cine ţi le-a dat?”
„Chiar domnitorul nostru ş-al vostru împărat.”
„Dar pentru care fapte?” „Ştiu eu?… Cică drept plată
Că am luat eu steagul reduţei… şi pe dată
Cu el, străpunşi de glonţuri, ne-am prăbuşit în şant…”
„Dar ce rang ai, voinice?” „Am rang… de dorobanţ!”
Atunce colonelul, dând mâna cu sergentul,
Se-ntoarce, dă un ordin… Pe loc, tot regimentul
Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor
Românul care pleacă trăgând al lui picior.

Poezia a fost compusă de Vasile Alecsandri la Mircești în decembrie 1877, înainte să cadă Plevna.

După noua programă pregătită de Ministerul Educației istoria, româna, latina , muzica și educația religioasă vor fi eliminate treptat, fapt ce a indignat Academia Română. Acest for important al națiunii consideră că diminuarea numărului de ore de ştiinţe, inclusă în cele patru variante ale planului cadru pentru învăţământul gimnazial redactate de specialişti din Ministerul Educaţiei, compromite „competitivitatea înaltă”, într-un context global în care domeniile ştiinţelor de vârf constituie motorul economiei mondiale. „Academia Română a luat act de recenta publicare a celor patru variante ale planului cadru pentru învăţământul gimnazial din România redactate de grupurile de lucru ale Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Constatăm cu surprindere şi cu îngrijorare că toate cele patru variante prevăd înjumătăţirea numărului de ore (de la două la una pe săptămână) pentru limbile moderne, pentru istorie, fizică, chimie şi biologie, precum şi eliminarea completă a limbii latine şi a orelor de dirigenţie (‘dezvoltare personală’). Orele de educaţie muzicală, educaţie plastică şi religie rămân şi ele cu un statut incert, mai degrabă tolerate în noile programe decât aşezate la locul care li se cuvine”, se arată într-un punct de vedere al Academiei pe această temă.

În document, semnat de Biroul Prezidiului acestui for, se reaminteşte că în februarie 2016, Academia Română şi 500 de membri ai comunităţii academice au făcut apel la Ministerul Educaţiei să nu elimine limba latină şi să nu reducă numărul de ore de istorie şi limba română din planurile cadru ale învăţământului gimnazial. „Venim, aşadar, şi acum să reamintim că reducerea numărului de ore de istorie şi geografie şi eliminarea limbii latine vor atenta grav la consolidarea în rândul elevilor a sentimentului identitar şi a stimei de sine ca români şi europeni. Fără conştiinţa rădăcinilor, a istoriei şi a trunchiului lingvistic şi civilizaţional latin comun împărtăşite de români cu celelalte naţiuni europene, poporul nostru va fi lipsit nu doar de reperele care îi asigură stabilitatea naţională, ci şi de elementele care îi facilitează aderarea la Uniunea Europeană ca spaţiu cultural şi de civilizaţie. Cultura generală, aceea pe care şcoala are menirea să o formeze, nu este altceva decât cultura comună, împărtăşită de toţi membrii unei anumite societăţi, iar societatea românească are în comun cu multe alte societăţi europene tocmai această întemeiere latină – istorică, civilizaţională – a identităţii noastre”, arată Academia.

Viitorul care se pregătește, din păcate, elevului român este educația sexuală și cea civică, o pastișă propagandistă ideologică marxizantă. Dacă nu se învață poezia „Sergentul” de către tinerii României, atunci vor ști doar despre culisele sexului de la Bruxelles, devenind cetățeni perfecți ai unei brave noi lumi, de consumatori perfecți pentru marile corporații în care vor ști mai mult de Robert Schumann decât despre Vasile Alecsandri sau Mihai Eminescu. Educația clasică oferă conținut și oferă inteligență unui bun cetățean român și european.

A consemnat Ionuț Țene via uzp.org.ro.

/0 Comments/by
Mircea Băduț – Întoarcerea perenă (prezentare carte)
,

Mircea Băduț – Întoarcerea perenă (prezentare carte)

mircea badut, mircea băduț, intoarcerea perena, întoarcerea perenă

Mircea Băduț - Întoarcerea perenă (prezentare carte)

Mircea Băduț s-a născut la 15 noiembrie 1967 în Râmnicu Vâlcea. Este un scriitor și inginer român. A absolvit Facultatea de Electrotehnică a Universității din Craiova, în 1992.

A scris unsprezece cărți tehnico-științifice (de informatică aplicată) și șase cărți de beletristică (proză scurtă ficțională; proză eseistică de nuanță filosofică, psihologică și antropologică). De asemenea, a scris peste patru sute de articole tehnico-științifice pentru reviste din România și din Europa (CAD Report, CHIP, ComputerWorld, ENERGIA, GEOconnexion, GEOinformatics, Hello CAD FANS, IT Trends, My Computer, NET REPORT, PC MAGAZINE, PC REPORT, PC WORLD, Tehnică și Tehnologie, Market Watch).

mircea badut, mircea băduț, intoarcerea perena, întoarcerea perenă

Prin contribuțiile sale timpurii (articole, cărți, lucrări) în domeniile CAD (proiectare asistată de calculator) și GIS (sisteme geo-informatice), a fost un pionier în aceste subdomenii ale informaticii în România. O parte dintre titlurile semnate de Mircea Băduț sunt frecvent menționate în bibliografii academice și profesionale din România și din lume.

În domeniul cărților tehnico-științifice, Mircea Băduț a inventat conceptul editorial „…în trei timpi”: fiecare subiect/subcapitol din carte este prezentat pe trei nivele distincte de accesibilitate (începător, mediu, avansat – însă cu o redundanță minimă), astfel încât cititorul își poate alege singur nivelul potrivit pentru auto-instruire. Două dintre cărțile sale au fost create astfel (Calculatorul în trei timpi, AutoCAD-ul în trei timpi), și ambele au fost editate de mai multe ori (Editura Polirom, 2001-2017).

„ÎNTOARCEREA PERENĂ” poate fi considerată o continuare a cărţii „Întoarcerea fratelui risipitor” (2014), din care şi preia nuvela omonimă. În volum mai găsim o serie de proze ficţionale, dar şi câteva eseuri (proză neficţională) de factură antropologică. (Avem deci similitudini şi cu cealaltă carte de succes a autorului, „DonQuijotisme AntropoLexice”, reeditată în 2017.)

Dacă în proza „Întoarcerea fratelui risipitor” devenim părtaşi la gândurile întreţesute ale personajelor tinere din cunoscuta parabolă biblică – trăind cu intensitate o dramă aparent domestică –, în „Ultimele zile” (proză de dată recentă) avem şansa de a ne imagina că citim direct din jurnalele intime ţinute de Giordano Bruno şi de Galileo Galilei în chiar zilele când au fost condamnaţi de inchiziţie pentru erezia de a susţine că Pământul se învârte în jurul Soarelui – şi devenim astfel martori, implicaţi cu mintea şi cu inima, la o dramă filosofică derulată în poate cea mai semnificativă cotitură a istoriei cunoaşterii.

Interesant este și felul în care [autorul] îi imagineaza distinctiv pe cei doi apostoli ai lui Copernic, prin diferențierea pe care o simțim din monologurile lor. Giordano se exprimă mai mereu la persoana întai, are judecăți mai fruste, este mai impulsiv, pe când Galileo are fraza gândurilor mai lungă, mai abstractă, cu dese relativizări. Simțim astfel că nu e doar o diferență de vârstă, ci și de temperament, de educație. Giordano trăiește intens, din chiar mijlocul lucrurilor, pe când Galileo se vede mai adesea deasupra lor, deși cam același lucrul le frământa amândorura destinul în aventura de susținere a unei idei ce parcă desăvârșea, pe tărâm științific și filosofic, Renașterea.

/0 Comments/by
Ioan-Aurel Pop – Educație față în față, cu elevii și dascălii la școală

Ioan-Aurel Pop – Educație față în față, cu elevii și dascălii la școală

ioan aurel pop, academia romana, presedintele academiei romane, patriot, revolutia sexuala, educatia sexuala, homosexualitate, periculosii batrani, patriotism

Ioan-Aurel Pop - Educație față în față, cu elevii și dascălii la școală

Preşedintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, consideră că autorităţile şi publicul trebuie să aplice varianta cea mai bună de începere a anului şcolar, „adică să se facă educaţie faţă în faţă, cu elevii şi dascălii în acelaşi loc, la şcoală”, şi spune că „suntem condamnaţi să muncim din greu pentru aplicarea scenariului ‘verde’, adică pentru intrarea în firescul vieţii”.

„Autorităţile şi publicul trebuie să facă, evident, în aşa fel încât să se aplice varianta cea mai bună, adică să se facă educaţie faţă în faţă, cu elevii şi dascălii în acelaşi loc, la şcoală. Cei care spun că educaţia online, la distanţă, este la fel de bună ca educaţia directă, aureolată de căldură umană, nu ştiu ce spun, nu au predat niciodată, vor să ne amăgească ori să ne arunce în haos”, afirmă Pop într-o declaraţie acordată AGERPRES.

Preşedintele Academiei spune că „pentru a ajunge la formula optimă este nevoie de un oarecare efort, nu foarte mare, de o anumită stăruinţă” şi mai este nevoie „să nu se facă greşeli din nicio parte”, dar se declară sceptic că „putem face şcoală aşa cum se face şcoala, adică în chip natural”.

„Or, premisele în acest sens nu sunt prea încurajatoare. Mai întâi, pentru că unele autorităţi au creat, până nu demult, un cadru normativ fluid şi contradictoriu, introducând sancţiuni şi obligaţii considerate de alte autorităţi – deopotrivă ale statului român – ilegale. În al doilea rând, oamenii au înţeles din această bâlbâială a autorităţilor că se pot juca cu boala, că pot părăsi spitalele şi carantina, făcând exact ceea ce le trece prin cap. Din pricina acestor nepotriviri, lucrurile au luat-o razna în lunile iulie şi august, ajungând la acest maxim (deocamdată!) de îmbolnăviri, de internări la terapie intensivă, de decese. Dacă vom merge tot aşa, sunt slabe speranţe să putem face şcoală aşa cum se face şcoala, adică în chip natural”, arată Ioan-Aurel Pop.

El susţine că „scenariul al doilea este o soluţie de avarie, nedorită şi ea, fiindcă instruirea şi educaţia vor avea rezultate foarte slabe”, iar „al treilea scenariu va fi catastrofal, iar şcoala astfel făcută nu va avea niciun folos”, fiind „condamnaţi să muncim din greu pentru aplicarea scenariului ‘verde’, adică pentru intrarea în firescul vieţii”.

„În acest scop, guvernanţii trebuie să acţioneze impecabil, ca ceasul, fără avansări şi reculuri, fără măsuri invalidate, fără exagerări. Iar românii, adică guvernaţii, au obligaţia să respecte măsurile elementare anunţate şi verificate, de la păstrarea distanţei fizice până la purtarea măştii, fără teribilisme de adolescent, fără fente şmechereşti, fără sfidări de copil şi fără gesturi de inconştient. Aşa cum cei care ne conduc nu ne pot lua drepturile şi libertăţile democratice, trecute în Constituţie şi în alte legi, nici noi, oamenii de rând, nu putem decide asupra sănătăţii individuale, când este vorba despre boli transmisibile, şi nici asupra educaţiei, când este vorba despre ansamblul poporului român”, adaugă academicianul.

Pentru domnul Pop, „menţinerea sănătăţii fizice şi spirituale a cetăţenilor nu este facultativă, nu depinde de individ şi nu se discută la masa tratativelor”.

„Se poate ca democraţia să fi obosit după cei circa 2.500 de ani de existenţă, dar nu avem o soluţie mai bună de trai în colectivitate. Blamând democraţia şi nepunând ceva mai bun în loc, riscăm să ajungem la degenerarea democraţiei în anarhie, cum avertiza Polybius cu mai bine de două milenii în urmă”, consideră preşedintele Academiei.

Profesorul Pop subliniază că „nu este uşor să se creeze în acele condiţii bune pentru ca sănătatea şi educaţia să intre pe un făgaş normal, dar nu este nici imposibil”.

„Premisele necesare pentru împlinirea lor sunt – cred – cel puţin două: competenţă maximă din partea autorităţilor şi încredere maximă din partea poporului român în aceste autorităţi. Restul va veni de la sine. Iar după trecerea nenorocirii – toate nenorocirile din istorie au trecut până acum! –, nu avem decât să ne pregătim pentru ceea ce, pentru noi sau copiii şi nepoţii noştri, ar putea să mai vină, să-i instruim în spirit digital pe toţi românii, să punem la punct şcoala online etc. Dar să nu uităm nicio clipă că nu a sosit încă vremea roboţilor/humanoizilor şi nici a anarhiei”, a mai spus Ioan-Aurel Pop.

Preşedintele Klaus Iohannis a anunţat miercuri că noul an de învăţământ preuniversitar va începe pe 14 septembrie, iar majoritatea elevilor vor merge efectiv la şcoală, urmând să existe trei scenarii privind modul de organizare a cursurilor.

Sursă: agerpres.ro.

/0 Comments/by
Dan Chitic – Scurt bilanț intermediar al Panisteriei

Dan Chitic – Scurt bilanț intermediar al Panisteriei

dan chitic, panisteria

Dan Chitic - Scurt bilanț intermediar al Panisteriei

Instituirea terorismului medical la nivel global, controlul strict al populației, anihilarea dreptului la exprimare și limitarea libertății de credință

În ultimele trei luni, conducătorii înțelepți și iubitori ai țării noastre, alături de luminații lideri ai OMS și a majorității statelor lumii au luat numeroase măsuri ferme și curajoase pentru a proteja populația de un inamic nou și necunoscut pana anul asta: terifiantul, înfiorătorul, perfidul și criminalul CoVid19! Afirmația anterioară este axiomatică și apriorica și trebuie luată telle quelle, neputând fi sub niciun aspect contrazisă sau contrargumentată.

Plecând de la această teză irefutabilă, dogmatizată, voi îndrăzni să fac o scurtă enumerare, desigur incompletă, a schimbărilor dramatice pe care lumea noastră le-a suferit în doar câteva luni, schimbări care vor modifica iremediabil lumea pe care o știam și care au creat ceea ce numim NOUA REALITATE, NOUA LUME POSTCOVID sau, mai pe vechi spus dar într-o cu totul altă lumină și accepțiune: NOUA ORDINE MONDIALĂ (POST PLANDEMONICĂ)!

Cum aproape nimeni nu mai are timp și răbdare să citească, o sa încerc sa fiu cât de concis pot…

  1. Instituirea terorismului medical de către stat la nivel global: „CoVide et impera!”. Este prima oară în istoria omenirii când toate statele au recurs simultan la teroare ca armă de stat – la teroarea medicală. Apoi este prima oară când toate statele au folosit arma terorii, nu împotriva unui dușman extern (cum s-a întâmplat atât de des în istorie), ci împotriva propriilor populații. Tot pentru prima oară în istoria lumii frica de străin (xenofobie – n. red.) promovată „tradițional” de toate statele lumii a fost transformată în frica de aproapele – „aproapele” devenind străin sub imperiul legii, toate purtând numele de „distanțare socială”. O altă premieră absolută este ruperea oricărei continuități între noțiunea de comunitate, popor și cea de stat, statele urmărind și instituind politici de dezagregare a țesutului social și favorizare a individualismului – teza oficial dogmatizată fiind că unica soluție de supraviețuire a speciei este izolarea.
  2. Limitarea libertății de credință și al dreptului la libertatea de conștiință. Niciodată, repet, niciodată, în istoria omenirii, întreaga populație umană nu a fost împiedicată la nivel global să se închine divinității, care cum știa fiecare că trebuie să o facă, conform propriilor convingeri. Niciodată creștinii (ortodocși, catolici sau reformați) nu au fost toți împiedicați să intre în biserici și să celebreze Învierea, indiferent că vorbim de Ierusalim, Constantinopol, Vatican, dealul Patriarhiei sau Văscăuți. De același tratament au avut parte și mozaicii, și musulmanii (să amintim că Mecca a fost închisă sau că, mai ieri, în preziua Bairamului, în Izmir, din minaret se cânta Bella Ciao), hindușii și budiștii – care tot de pandemie au fost împiedicați să se bucure de ziua lui Budha.
  3. Controlul strict al populației. Niciodată, în istoria umanității, omenirea nu a fost mai strict controlată decât în ultimele luni. Interdicția de a părăsi locuința a făcut ca întreaga comunicare personală sau de afaceri să se facă aproape exclusiv online, ceea ce a dat ocazia „gardienilor lumii noastre” să afle tot, absolut tot, la nivel de detaliu, chiar și puținul pe care nu-l știau. Pe de altă parte, interdicția de a părăsi țara a făcut imposibilă comunicarea directă, nemediată și necenzurată a informațiilor între popoarele lumii, ceea ce e un alt fapt fără precedent. Și NU, online-ul nu suplinește comunicarea directă, cu atât mai mult cu cât CENZURA A DEVENIT O POLITICĂ GLOBALĂ. Nu în ultimul rând, lupta împotriva coronavirusului a justificat îndesirea camerelor de supraveghere stradală și apariția, tot în premieră, a camerelor termice.
  4. Anihilarea dreptului la liberă exprimare. Este prima oară în istoria lumii când, la nivel global, libertatea presei a fost suprimată. Niciodată, până acum, nu a existat o unanimitate într-o anumită privință, oricare ar fi fost ea, în rândul jurnaliștilor de tot felul și din toate colțurile lumii. Orice poziție contrară dogmei de stat e de îndată sufocată, marginalizată, ridiculizată, și cu siguranța plătită de adversarii ideologici: în lumea „civilizată”, „ereticii”, scepticii întru ale covidului sunt plătiți de ruși, chinezi și alte neamuri aflate pe „axa răului”, iar în cealaltă parte de lume, jurnaliștii infideli covidului sunt corupți de vestici, desigur.
  5. Pauperizarea populației. Plandemonia, pardon – pandemia, a justificat nu doar tăierea temporară a unor venituri și suprimarea multor joburi la nivel global, ci constituie premizele unei noi epoci – telemunca, ce va fi dublată în curând de robotizarea posturilor efective de lucru. Totul pentru evitarea „contaminării”, evident. Doar că telemunca va fi inevitabil mai prost plătită, iar robotizarea și automatizarea (deja începută – vezi casele de marcat automate din hipermarketuri) vor duce la limitarea locurilor de muncă și scăderea presiunii asupra angajatorilor de a mări salariile. De unde sărăcia endemică ce ne va paște și după criza economică de proporții biblice ce abia a început.
  6. Eliminarea la minimum a serviciilor sociale și a asistenței medicale. Precum ați auzit, deși numărul morților cu covid e „înspăimântător”, mortalitatea la nivel național, și veți vedea, la nivel global, va fi în scădere. Asta deși enorma majoritate a spitalelor a fost „rezervată” covidienilor. Se spune mai puțin că peste tot în lume spitalele de „linia a doua și a treia” au rămas absolut goale! Și totuși… deși cu morții cu covid, mortalitatea a scăzut… deci spitalele acelea care acum sunt goale vor putea fi închise. Și se vor Închide. Vor fi înlocuite cu niște planuri amănunțite de transformare a diferitelor clădiri publice și stadioane în spitale de campanie. La fel și cu școlile. Teleînvățătura dă deja rezultate „fenomenale”, promovabilitatea fiind unanimă, desigur, motiv pentru care viitorul învățământului îl pregustăm chiar acum.
  7. Îndatorarea statelor-națiuni. „Dezastrul economic iminent”, ce ne este profețit de prea multă vreme ca să nu vină cu certitudine, face deja ca țările, statele-națiuni, să se îndatoreze într-o viteză nemaivăzută până acum. De la cine? Păi… de la cine are banii: de la marea finanță mondială multi- și trans-națională. Finanța Globală și globalistă. Care va exercita în curând un control absolut asupra guvernelor statelor.

Și toate astea pentru doar aproximativ 240.000 de victime la nivel global (nu discutăm acum și aici despre modul de raportare a victimelor!), respectiv mai puțin de 0,003% din populația lumii. Mii de ani de construcție socială și societară prin contribuția directă a miliarde de persoane pe cale să fie, dacă nu anihilată, în mod sigur șubrezită de „oamenii noștri de stat”… și asta pentru pierderea a doar 0,003% din populația lumii! Spun „doar” nu pentru că viețile pierdute ar fi puține sau lipsite de importanță, Doamne ferește! Spun „doar” pentru că, fără intervenția luminată a conducătorilor noștri, numărul victimelor ar fi fost mult mai mare, desigur!

Și oricare ar fi fost impactul virusului mă întreb: merită viața trăită de către om, dacă viața nu mai e viață… și dacă omul nu mai e om?

Desigur, toate astea merită dezvoltate și analizate teologic, filozofic, sociologic și constituțional, fiecare, în detaliu. Cu argumente și contraargumente. Dar cine mai are timp să citească?

Timpul se grăbește groaznic cu noi, cu fiecare în parte, dar și cu toți împreună!

A consemnat Dan Chitic, articol apărut în CERTITUDINEA nr. 69, 2020.

/0 Comments/by
Gheorghe Piperea – Progresiștii și „noua normalitate”

Gheorghe Piperea – Progresiștii și „noua normalitate”

noua normalitate, progresisti

Progresiștii și „noua normalitate”

Ideea de „nouă normalitate” pe care o tot auzim pe la influencerii vieții și pe care o auzim repetată ca o mantră de aplaudacii dictaturii medicale conține o parte din planul transhumanist de remodelare și de „re-editare” a omului. Calificat de Francis Fukuyama (în 2004) drept „una dintre cele mai periculoase idei ale lumii contemporane”, transhumanismul țintește către omul „îmbunătățit”, burdușit cu droguri și chimicale, împănat cu tehnologie și ușor de ridicat („up-load-at”) în spațiul virtual, asexuat sau gender-fluid, sănătos până la a-mortalitate și, desigur, a-moral, adică dincolo de bine și de rău, în afara istoriei și perfect străin idealurilor unei umanități normale.

Tot ce e normal este, pentru adepții acestui tip satanic de filosofie, înapoiat, feudal, demn de dispreț.

Progresistul adept al remodelării omului este nou-normalul, ființa – soldat al stupului, care este aprioric de acord cu toate măștile, vaccinurile, iarba, drogurile recreative sau augmentativ-cognitive, (neura)link-urile, ratingurile și scorurile sociale etc. Este, practic, identic ca omul nou de tip comunist sau cu übermensch-ul. Este terminalul care există doar dacă se poate conecta la main-brain-ul colectiv, la „mintea” entității colective malefice care i-a ocupat trupul și mintea, neutralizându-i sufletul. Este Legiunea.

Dacă omul normal, cel pe care îl încarnăm și pe care îl știm, cel condiționat de boală, moarte, prostie, ură, dar și cel înălțat de iubire, artă, altruism, bunătate intrinsecă, este ființa aceea pe care Dumnezeu a facut-o după chipul Său și asemănarea Sa, ce anume le dă dreptul acestor tehnocrați malefici să îl remodeleze și să îl reediteze?

Care sunt chipul și asemănarea după care nou-normalul va fi făcut, de vreme ce Dumnezeu e alungat din ecuație? Este o întrebare retorică – știți răspunsul.

Post Scriptum: Nu m-a apucat nicio fervoare religioasă acum. Așa gândesc demult. Și să nu credeți că, abandonând credința normală, sunteți atei, adică lipsiți de credință. Mulți dintre voi credeți în autotorități, în ștința medicală, în bani, în profit cu orice preț, în branduri, în horoscop sau orice altceva, ori vă încredeți unii în alți. Am o veste pentru voi (eu zic că e bună, progresiștii care nu înțeleg nimic din ideea de progres vor zice că e rea): nu există societate fără încredere, iar încrederea e un alt nume pentru credință; convingeți-vă analizând rădăcina comună a celor două cuvinte; chiar și societatea „nou-normalilor” va avea nevoie de credință. De altfel, acest viitor este deja aici, este ieri: există credincioși ai covid (li se poate spune fără teama de a greși „coviduli”) care îi ostracizează deja pe infideli (li s-a spus deja „negaționiști”). Unei credințe de roboți în devenire, eu îi prefer o credință care nu s-a schimbat în ultimii 3.000 de ani.

A consemnat Gheorghe Piperea.

/0 Comments/by
Patrick Matiș – Picătura chinezească sau cum fierbi cel mai bine o broască (retrospectivă)

Patrick Matiș – Picătura chinezească sau cum fierbi cel mai bine o broască (retrospectivă)

picatura chinezeasca, cum fierbi o broasca

Patrick Matiș - Picătura chinezească sau cum fierbi cel mai bine o broască (retrospectivă)

Într-o zi am făcut o retrospectivă a ultimilor 30 de ani ai României. Prin ’97 ajunsesem să nu mai recunosc țara în care m-am născut, Grădina Maicii Domnului. Asta se întâmpla pentru că oamenii de aici, conaționalii mei, au acceptat să se bălăcească în fiertura, în decoctul în care singuri s-au băgat la cererea străinilor de neam și de țara noastră. Au acceptat de bună voie, au mers la vot, și eu cu ei, după ce am împlinit vârsta și am votat împreună cu răul cel mai mic.

La foc mic se fierbe o broască, pentru gurmanzii dintre voi care vreți să vă faceți niște pui de baltă la cratiță, á la Ungro-Vlahia, și vom ajunge să simțim același efect cu al picăturii chinezești. De fapt, este diferit pentru că respectiva picătură este de la bun început insuportabilă, dar te obișnuiești cu timpul pentru că ești legat de mâini și de picioare și obligat să o asculți. Astfel devine totuna cu viața ta de zi cu zi, te lobotomizează în așa fel încât să ți se pară normal.

În primele zile ale lui 1990, pe 2 sau 3 ianuarie, a venit în România cu primul avion la Otopeni din Statele Unite, un speculant de pe Wall Street care a acumulat averi monstruoase din speculă și furt internațional efectiv, și care mai târziu avea să falimenteze o țară din Asia și una din Europa (era cât pe ce) speculând împotriva monedelor lor naționale. A fost întâmpinat de un alai de trădători de neam omenesc (în frunte cu un anumit alogen poreclit mai târziu Oracolul de la Dămăroaia) cu care a pus bazele primului ONG de după regimul politruc de tip hibrid-stalinisto-socialist atroce de la noi. Acest ONG, împreună cu multe altele de tip multiculturalist, societo-deschisist, avea menirea, și are în continuare până la dispariția de pe suprafața Pământului a neamului românesc, să transforme (a se citi distrugă) din temelie cultura română cu tot ce avea ea mai bun și mai de calitate. A început cu învățământul.

Învățământul românesc de atunci și de acum nu reflectă deloc realitatea de zi cu zi și nu ne pregătește pentru viață. Toate materiile școlare și studențești sunt în așa fel construite încât să umple capul, intelectul cu informații total nefolositoare în viață, în profesie, în viitor. De la științe umaniste, la cele exacte, de la științele naturii, la religie, de la filozofie, la educație civică, nu pun punctul pe i și nu explică lucruri. Toate fac parte dintr-o cultură generală care are menirea să fie chiar generale și mai ales că au fost modificate voit în așa fel încât să fie de umplutură, de suprafață, fără explicații reale, cu alte cuvinte adulterate, falsificate. Aproape tot învățământul a fost falsificat la noi pentru a spăla creierele bine de tot și a crede în absurditățile lor materialiste. Pe deasupra, mai vin și profesorii plictisiți de muncă să dea teme pentru acasă și pentru vacanță (sau meditații) cu care să-i oblige pe elevi să le memoreze, fără a le înțelege, pentru că nu au ce, că dacă nu, sunt amenințați cu note proaste și exmatricularea. Acesta nu este învățământ, ci îndoctrinare, și face parte din procesul de fierbere a broaștei româneșți.

A vrut să fiarbă broasca românească nu în picături chinezești puse-n oală la foc mic, ci în ape interne și internaționale, cu acceptul nostru, desigur. Inconștiența este într-atât de mare încât încă mai credem că toți cei care ne fierb acum ni-i i-am ales. Nici pe departe nu este adevărat! Doar credem că sunt ai noștri și că ni-i merităm. Realitatea este că merităm să pierdem tot pentru că dăm totul din mână. Broasca alege să sară în apa de temperatură potrivită și suportabilă pentru ea, însă nu are experiența răului care o va fierbe.

Anii treceau și programul complex de îndobitocire și îndoctrinare a poporului român, încetișor devenit populație, se punea în practică pas cu pas. Au fost și eșecuri atât din partea lor, cât și din a noastră. Însă rezultatul este cel scontat: amorțirea românilor ca să nu mai facă nimic (broasca deja este fiartă).

Apoi a venit entertainment-ul, acela pe care-l râvneam cu ardoare în anii ceaușiști când vedeam doar 2 ore de televiziune, și ăia de la bulgari, dar și împreună cu glorificarea dictatorului. Inamicul poporului nu mișca în front, pentru că îi era frică de pușcărie și de tortură, ignorând total că viața nu se termina odată cu dezîncarnarea din trupul fizic. Din pământ suntem făcuți și în pământ ne întoarcem înseamnă nu că avem doar o viață, ci ne sugerează o lege universal valabilă care spune că totul se întoarce la punctul de plecare originar. Chiar și istoria se întoarce. Iar acest entertainment a început încetișor cu filmele și serialele americane, apoi cu muzica străină (plajele și stațiunile erau pline în anii ’90), apoi a apărut fenomenul hip-hop-ului românesc și cel al manelelor (aparent diferit), iar rezultatul începea să devină cel scontat: amorțirea românilor ca să nu mai facă nimic (broasca deja începuse să se încălzească, să-i placă și să se complacă în noul mediu, trăind identificată deja cu un soi de Poiană a lui Iocan în care doar se pălăvrăgește despre inamic, despre faptul că suntem vânduți, însă nu facem nimic ca să ieșim din acea oală).

Mai târziu a apărut și internetul și, odată cu el și așa-numitele rețele de socializare începând cu vestitul mail de pe yahoo. Apoi messenger-ul și mIRC-ul cele faimoase în care ne pierdeam nopți întregi. Jocurile și sălile de jocuri pe calculator au apărut și ele, care erau foarte aproape de școli. Era ușor să chiulești de la școală, uneori toată ziua, și să te duci să-ți consumi copilăria acolo. Devenea un drog, iar copiii elevi dar și studenții trebuiau obișnuiți cu tehnologia.

Desigur că au existat câteva grupuri și grupulețe de broaște românești care au vrut să facă ceva pentru patrie, atunci. Încă de la începutul deceniului 9 al secolului trecut au pus bazele legislative pentru recuperarea și reîmproprietărirea românilor pentru a începe să producă. Odată ajunsă vestea în mass-media, forțele oculte (care fierbeau și fierb broaștele în continuare) s-au pus în mișcare pentru a contracara fenomenul și au furat toate acele lucrări de la autorii lor, i-au pus în derizoriu, i-au detractat, i-au descurajat să mai facă ceva și i-au înlăturat.

Președinții țării câștigau funcțiile lor mandat după mandat prin fraudă electorală voit realizată, și încă o mai fac. Broaștele trebuiesc în continuare fierte, iar apa deja a început să se încingă. Curând ajungem la punctul de fierbere în care vom intra în amorțire totală și vom fi gătiți, sau pregătiți, pentru a fi consumați mai apoi ca delicatese pe farfuriile din restaurantele lor cele mai luxoase, însă porțiile se vor termina, iar apoi vor trece la alte broaște, din alte țări pentru a le găti și pe ele.

Mai departe au continuat cu mondenitățile, iar poporul devenit populație, cum ii place să imite tot ceea ce este occidental, desigur că a preluat din mode după mode care s-au succedat. Încetul cu încetul, dupa anul 2000, tradiția românească milenară, pură și autentică pălea pe zi ce trece din ce în ce mai mult. Acum, daca vrem tradiții autentice, ar fi bine să plecăm să le cautăm în afara totală a marilor orașe de la noi.

Au apărut ceea ce se numeau reality show-uri, a căror tehnică murdară a fost preluată de majoritatea posturilor de televiziune și emisiunilor lor care deja nu mai erau românești autentice, nici pe ecran, dar nici pe hârtie. Posturile respective aveau să fie cumpărate de străini, iar altele noi să fie înființate tot de către străini. Cele locale, autentic românești, sunt cele naționale cu un rating mult mai mic, desigur, iar cele naționale sunt deja cele multinaționale și multicultural-progresiste. Broaștelor românești deja le place să fie fierte. Cultura română moare pe zi ce trece sau este dată la export.

Internetul și tehnologia s-au dezvoltat și ele, iar odată cu ele și mediile de socializare. Acestea au devenit într-atât de populare încât sunt indispensabile vieții în România, ca de altfel în oricare altă țară. Ne-am obișnuit cu ele și milioane de români își informează serverele globaliste ale firmelor multinaționale producătoare de social media cu ceea ce fac și cu imaginile a ceea ce fac în fiecare zi. De asemenea, sunt medii în care se propagă știri false zi de zi. Totul numai să fie informație și puțină acțiune sau deloc, cu alte cuvinte broasca deja nu mai mișcă.

Au apărut crizele și pe la noi și, odată cu ele și infracțiunile anticonstituționale și antinaționale ale aleșilor noștri. A apărut ceea ce se numește spectacolul știrilor în spiritul și prin metoda acelor reality show-uri de la început, cu primul exponent un oltean din Caracal care făcea bani enorm de mulți din SMS-urile în care românii inconștienți răspundeau la întrebările lui false despre un anumit personaj feminin, foarte faimoasă, care era dată dispărută deși era căutată de autorități pentru multele infracțiuni de corupție comise pe teritoriul țării. Un prieten mi-a spus că acest fenomen se numește instituționalizarea corupției. Astfel că, întreaga țară a devenit coruptă sau se vrea a fi total coruptă pentru că ăsta este modelul. Fierberea broaștei în apele îndobitocirii după chipul și asemănarea bucătarului.

Corupția a continuat, adică fierberea bine de tot a broaștei românești și astăzi aproape că nu mai există sentiment patriot. Dar stați! Ce să vedem!? Broasca a început să dea din picioare, se mișcă! Vrea deja să iasă din oală, chiar dacă este aproape total fiartă! Acest lucru, deși este bine, este un ultim imbold pe care broasca îl mai are înainte să moară total. Știți, e ca într-o boală terminală: pacientul ori se vindecă total, în această ultimă convulsie în care-și revine, ori moare imediat după aceea. În care să avem încredere? În vindecare sau în dispariția după fața Pământului?!

Ultima etapă este obediența totală față de cei care vor să fim tabula-rasa în fața dobitociei lor digitalizantă. Acum oamenii nu prea mai citesc cărți, tinerii preferând să caute pe Google ce informații au nevoie, nu prea mai vor să memoreze ceva. Iar lipsa de memorie individuală, ca de altfel a inteligenței individuale (care pune la lucru informația), duce la ștergerea memoriei față de sine, la ștergerea amintirii de sine și de Ființă. Uităm chiar că mai suntem vii. Urcăm pe munte, mergem prin pădure (dacă ne lasă Statul) fiind mereu conectați la telefonul inteligent, cu ochii în ecran și nu în mediul înconjurător unde simțim că Natura ne dă viață. Așa producem omul nou al erei digitale. Apoi, ce mai avem nevoie de trup fizic!? Hai să fim doar biți și octeți pe un ecran, într-un server in cloud, nu-i așa?! Cei aia România!? Cei aia viață? Socializare în mediul digital, aia e viața!

Totuși, chiar dacă criza este definită prin apa care fierbe la 100 de grade, ceea ce se obține din această fiertură poate să nu fie o revoluție reală, adică o creștere uriașă, o trezire, o schimbare radicală, ci o moarte totală din care să nu ne mai recuperăm. Vreau să nu cred varianta a doua și să am încredere că ne trezim și ieșim din această oală înainte să fim fierți total. Știți, un organism bolnav se reface din țesutul sănătos care este multiplicat, care înlătură țesutul morbid, bolnav și degradat. Acela se întoarce în pământ, la elementele din care a fost compus odinioară. Organismul sănătos continuă și crește, se dezvoltă, prosperă la lumina soarelui. Așa trebuie să ne trezim și să ne vindecăm, din ce mai avem sănătos și patriot autentic în această țară.

Așa să ne ajute Dumnezeu! A consemnat al vostru devotat, Patrick Matiș.

/1 Comment/by
Despre cum a fost cucerită România, cu Filip Teodorescu

Despre cum a fost cucerită România, cu Filip Teodorescu

filip teodorescu, contraspionaj, cum a fost cucerita romania

Despre cum a fost cucerită România, cu Filip Teodorescu

Convorbiri cu fostul șef al contraspionajului român Filip Teodorescu.

„Vă imaginaţi ce tristeţe, ce exasperare, cât de mult au fost chinuiţi de sentimentul neputinţei ofiţerii de la Contraspionaj când au văzut că, în decembrie `89, au apărut la televizor, jucând rolul de ‘revoluţionari’, trădători pe care-i documentaseră de-a lungul timpului?”

Costin Creţu: Aş vrea să clarificăm, pentru început, câteva aspecte. Mai întâi, cât de necesar este un Serviciu sau, altfel spus, există state care-şi permit lipsa unor structuri de informaţii? Iar mai apoi, pentru a înţelege, aş dori să plecăm de la ideea că statul este, în fond, un organism viu; atunci, întrebarea ar fi cărui organ i-am putea atribui funcţiile acestei structuri?

Filip Teodorescu: Întrebarea dumneavoastră – deşi, în aparenţă, pare a fi una generică, îndrăznesc să spun că este esenţială. Istoricii cunosc bine acest amănunt. De când oamenii au început să trăiască în grupuri, au folosit sau au fost dependenţi de informaţii. Cu cât societatea a evoluat, dependenţa de informaţii s-a dovedit a fi esenţială. În unele momente, chiar vitală. Atât pentru cei care aveau ca politici apărarea, cât şi pentru cei care aveau dorinţe expansioniste. Specialiştii preocupaţi de acest domeniu pot demonstra cu date concrete ceea ce eu vă spun acum. Dezvoltarea statelor a fost, dacă vreţi, ombilical legată de performanţele structurilor de informaţii pe care le aveau. Cu cât erau mai bine organizate, ca filosofie de lucru şi ca practică, cu atât statul căruia îi aparţineau cunoştea o dezvoltare explozivă.

Ca cititorii dumneavoastră să înţeleagă mai bine despre ce vorbim, aş vrea să exemplificăm puţin. Care este scopul şi obiectul lucrativ al unei astfel de structuri? În esenţă, sunt două: informaţii şi contraspionaj. Evident că fiecare din acestea are subdiviziuni, însă, n-o să intrăm în amănunte acum. Prima componentă are ca principal obiectiv obţinerea de informaţii de la vecini sau de la alţii mai îndepărtaţi, dar interesanţi. Când mă refer la informaţii, spun tot ce prezintă interes pentru beneficiar. De exemplu, tot ce se preconizează a apărea în domeniul tehnologic. Să presupunem că, undeva pe glob, se preconizează implementarea unei tehnologii, ca urmare a unei munci asidue de cercetare. Dacă un Serviciu reuşeşte să obţină datele necesare ca această tehnologie să fie dezvoltată şi în ţara sa, putem vorbi despre îndeplinirea misiunii şi, de aici, toate consecinţele care decurg. Beneficiile economice ale statului sunt deosebite. România a avut astfel de reuşite, datorită unor ofiţeri de excepţie, despre a căror viaţă pot spune că a fost o umbră. În anonimat au trăit şi în anonimat au murit, fără ca nici măcar familiile lor să ştie ceva despre activitatea pe care o desfăşurau.

Totuşi, să nu uităm că şi ofiţerii de informaţii şi contraspionaj sunt oameni şi au trăiri şi sentimente. Vedeţi, dacă un cetăţean salvează un animal de la înec, primeşte aplauze. Un astfel de ofiţer, care aduce statului avantaje, nu primeşte nimic. Sau, poate, cum au fost cazuri în perioada trădării lui Pacepa, eventual, un glonte în cap. Însă el, ofiţerul, este pregătit, instruit şi antrenat pentru astfel de situaţii. Nici nu cere, nici nu aşteaptă aplauze. El îşi încheie o misiune doar pentru a o începe pe următoarea. Drama ofiţerului de informaţii, frustrarea, strigătul către lună apar doar atunci când beneficiarii eforturilor, sacrificiilor pe care el le face sunt fie incompetenţi, fie rău intenţionaţi, fie, de ce nu, trădători.

Vă imaginaţi ce tristeţe, ce exasperare, cât de mult au fost chinuiţi de sentimentul neputinţei ofiţerii de la Contraspionaj când au văzut că, în decembrie `89, au apărut la televizor, jucând rolul de „revoluţionari”, trădători pe care-i documentaseră de-a lungul timpului? Tu, cel care poate ţi-ai epuizat viaţa să  probezi că „X” este spion sau trădător şi apoi să-i vezi la televizor cum se dau revoluţionari în ţara ta şi să nu ai nicio posibilitate, dar niciuna, să reacţionezi? E devastator! Nu numai că eforturile unei munci istovitoare se duc pe Apa Sâmbetei, dar trebuie să guşti sau chiar să bei întregul pocal al umilinţei, văzând cum trădătorul ajunge chiar demnitar în ţara ta.

Simplist vorbind, e o misiune dificilă să afli intenţiile unui potenţial adversar pentru a putea lua decizii în cunoştinţă de cauză. Măsurile de apărare sau contracarare ale Serviciilor de Informaţii care au ca principală misiune apărarea intereselor statului respectiv se opresc la uşa factorului politic, cel care conduce administrativ un stat. În zadar aceste structuri îşi fac treaba dacă beneficiarul informaţiei fie le ignoră, fie le divulgă uneori, aşa cum s-a întâmplat în istorie. Serviciile de informaţii au competenţele pe care factorul politic i le stabileşte prin lege. De exemplu, vă pot spune că Ceauşescu a avut toate informaţiile necesare pentru a preîntâmpina evenimentele din `89. Însă ce folos, dacă n-a avut capacitatea şi raţiunea de a lua măsurile ce ar fi putut salva ţara? Şi ar fi putut-o salva nu doar de întâmplările care au avut loc în `89, ci şi de dezastrul care a urmat. La a doua întrebare, răspunsul poate fi mai simplu, căci, tot despre informaţii este vorba. Nu putem să ne raportăm la un organ anume, ci chiar la sistemul imunitar al omului care acţionează doar în urma informaţiilor pe care le primeşte de la organism. Ştiu că, fără un sistem imunitar sau cu unul slăbit, organismul este supus unei morţi stupide. Se poate muri de la o banală zgârietură. Mai e şi un alt aspect – că, deşi organismul primeşte informaţii corecte, nu mai are capacitatea de a procesa datele în interes organic. Atunci se produce haosul, cum se întâmplă, am înţeles, în cancer sau în alte maladii – când celulele se devorează unele pe altele.

C.C.: Domnule colonel, mă tem că evenimentele din `89 nu s-au sfârşit nici acum şi într-un fel trăim în masă un lung şi lent proces de dezintegrare, străin, total străin intereselor noastre. Atunci, în `89, poate a fost doar începutul, momentul în care s-a trecut la o altă etapă, de la persoane care aparţineau structurilor şi implicit intereselor străine, infiltrate în unele organisme de conducere, la preluarea administrativ-politică a întregului stat. Căci, dacă în funcţii cheie ale statului ajung trădători, putem vorbi şi în asemenea termeni.

F.T.: Of, da, temeţi-vă! (face o lungă pauză, chiar solicită câteva clipe de răgaz, timp în care-şi bea toată apa din pahar. Îşi umple paharul şi priveşte dincolo de mine, absent şi totuşi prezent). Eu am obligaţia să rămân optimist în orice situaţie, chiar şi în una ca aceasta. Ofiţerul de informaţii, atâta vreme cât respiră, este şi optimist. Altfel… am putea puncta aici ca semne de întrebare (râde) câteva întâmplări, dacă vreţi, argumente care să contrazică pesimismul dumneavoastră.

1. Ceauşescu a fost manipulat, prin intermediul Elenei, să nu aibă încredere în Securitate, ceea ce a şi condus la dezastru.

2. S-a încercat cu tot dinadinsul implicarea ofiţerilor Securităţii în acţiunile de stradă din `90. Nu s-a reuşit. Dacă se reuşea, ar fi fost apocaliptic, pentru că numărul morţilor ar fi fost cel care se trâmbiţa pe la televizoare. Aşa a fost planul. Cu toate acestea, principala măsură mediatică, în scopul manipulării opiniei publice, a fost aceea de a compromite Securitatea. De ce oare? Vă povestesc, pe scurt, o întâmplare pe care am redat-o amănunţit în carte („Un risc asumat”); apropo de tehnici de manipulare, empirice – adevărat – dar, totuşi, eficiente. Eu, împreună cu generalul Emil Macri şi cu alţi ofiţeri superiori din Timişoara, ne aflam în arestul garnizoanei şi am auzit pe postul de radio Timişoara cum unii dintre noi, prezentaţi cu nume şi prenume, chiar grad şi funcţie, ne aflam în fruntea unor grupe de terorişti în diverse puncte ale oraşului, unde – ce credeţi că se spunea la radio? – măcelăream demonstranţii. Colegul meu de arest, colonel Traian Sima, a rămas perplex când şi-a auzit numele la radio, unde se relata că, în fruntea unor securişti-terorişti înarmaţi până-n dinţi, făceau prăpăd în nu ştiu ce cartier al oraşului.

3. Au fost forţate procese în care au fost acuzaţi de genocid ofiţeri ai Securităţii, fără ca aceştia să fi avut măcar pistol sau să fi dat vreun ordin să se tragă. Asta tot în scopul de a incrimina Securitatea şi de a-i acoperi pe adevăraţii vinovaţi. Trebuia să se facă totul repede pentru a se turna o placă de beton peste adevăr. Şi, astfel, vinovaţii să nu fie deconspiraţi nici măcar din întâmplare. S-a mers până acolo încât, ştiţi bine, Serviciul naţional de informaţii a fost desfiinţat.

4. Într-un interviu publicat în revista noastră, „Vitralii – Lumini şi umbre”, ing. Mihai Montanu – nume legat de evenimentele din decembrie 1989 – a relatat cum preşedintele Ion Iliescu l-a chemat, în martie 1990, şi i-a comunicat că a hotărât să-l numească la conducerea noului serviciu naţional de informaţii ce urma a fi organizat. Când Montanu a ieşit din biroul lui Iliescu, s-a întâlnit pe hol cu Victor Stănculescu şi, entuziasmat, i-a spus ce-i propusese preşedintele Frontului Salvării Naţionale. Stănculescu i-a sugerat să-şi vadă de treabă, că acest lucru nu se va întâmpla. „O să sune la Moscova, o să informeze şi n-o să te numească”.  Într-adevăr, după doar trei zile, Iliescu l-a chemat pe Montanu şi i-a spus, vă citez din povestirea lui Mihai Montanu: „Dragă Mihai, nu vei putea fi în fruntea SRI. Nu ştiam că nu faci parte din grupul nostru. O să te numesc la Ministerul Afacerilor Externe”.

C.C.: Domnule colonel, iertaţi-mă, dar sunt nevoit să vă întrerup. Spuneţi că eu sunt pesimist, însă ce fel de stat mai poate fi acela când şeful, repet, şeful unui serviciu de informaţii este numit doar dacă face parte dintr-un anumit grup şi, mai ales, dacă primeşte acordul unui stat străin? Până acum, ziceţi că am fost pesimist, însă tind să devin deprimat.

F.T.: Domnule Creţu, un astfel de stat există şi se numeşte România. Iată, deci, că şi de această dată vă înşelaţi. Pot exista şi astfel de state…

5. Care era pe vremea aceea principalul mijloc de manipulare a opiniei publice? Televiziunea Română, căci era singura. A fost printre cele dintâi instituţii „capturate”. Scopul… tocmai l-am spus mai devreme. Acum – vă dau un banal exemplu, care-mi vine în minte – crainicul tv Teodor Brateş a apărut în direct, anunţând, alarmat, cum că securiştii vor să arunce în aer televiziunea. S-a găsit o bombă amplasată în interiorul acesteia. Bineînţeles că s-a dovedit a nu fi nimic. Cu alte cuvinte, s-a incitat populaţia pe un fond emoţional puternic, că securiştii sunt, de fapt, teroriştii, securiştii îl apără pe Ceauşescu, securiştii, securiştii, securiştii… De ce? Pentru că Securitatea era singura instituţie care nu fusese penetrată şi, prin urmare, singura instituţie de care se temeau cei care aveau misiunea de a prelua conducerea politică a ţării. Se ajunsese cu ostracizarea ofiţerilor, încât rudele acestora începeau să aibă rezerve.

6. Laszlo Tokes a fost documentat ca fiind agent al unui serviciu străin. Cu toate acestea, a fost decorat de statul român la cel mai înalt nivel, ca şi când el ar fi adus servicii şi nu deservicii poporului roman. Cam aşa stau lucrurile.

Persoane cunoscute cu activităţi antiromâneşti au preluat în mod oficial înalte demnităţi

C.C.: Să înţeleg de la dumneavoastră ceea ce de fapt ştiam deja, ceea ce tot omul de bună-credinţă ştia, că s-a încercat nu doar compromiterea ofiţerilor de securitate, ci a întregii structuri? Evident că această tehnică nu a fost întâmplătoare. Ea se plia, într-un fel, pe – să-i zicem – aversiunea pe care o avea poporul faţă de Securitate sau, ştiu eu, mai corect ar putea fi spus teama faţă de această instituţie, care era privită şi ca un instrument represiv al regimului.

F.T.: Parţial, aveţi dreptate. Securitatea era privită aşa de un procent nesemnificativ, raportat la populaţia ţării. Acest procent de nemulţumiţi avea dreptate să nu agreeze măsurile de limitare a dreptului de a călători liber, oriunde în lume, de dreptul de a-şi exprima idei, păreri, opinii mai mult sau mai puţin politice. Dar nici nu au fost prea curajoşi. Marea masă a corpului de ofiţeri de informaţii s-a ocupat de activităţi care aveau ca scop apărarea intereselor naţionale. Sigur că se căutau tot felul de motive, unele care existau deja în conştiinţa publică şi le activau folosindu-le în sensul în care le convenea lor. Securitatea era de vină şi pentru simplul fapt că se numea „securitate”, ca şi când acest termen ar fi avut în etimologia lui o conotaţie negativă. Cu vreo 3 ani în urmă, am fost invitat la o întrunire, unde se comemorau 20 de ani de la evenimentele de la Târgu Mureş, din martie 1990. N-am vrut să mă duc, explicându-i celui care m-a invitat că nu am aflat despre acele evenimente decât mult mai târziu, întrucât eram încarcerat şi strict izolat. Pentru că s-a insistat, am acceptat. Contextul discuţiilor a fost de aşa natură încât a trebuit să intervin şi i-am adresat fostului preşedinte Ion Iliescu, mai în glumă, mai în serios, câteva cuvinte. Dacă îmi amintesc bine, i-am spus atunci că multe au fost cele nedrepte şi în neinteresul ţării şi că pe mine mă deranjează termenii ca mod de exprimare şi mai ales ai domniei sale, care a făcut parte din conducerea politică a ţării şi anterior. I-am reamintit că ştie foarte bine ce făcea Securitatea şi dacă n-ar fi de râs, ar fi de plâns, căci evenimentele din martie `90, de la Târgu Mureş, i-au luat total pe nepregătite. Evenimentele grave petrecute atunci au impus reînfiinţarea serviciului. Câtă vreme instituţia a fost destructurată, a fost suficient timp ca în fruntea instituţiilor statului să fie plasate persoane, unele cel puţin dubioase, dacă nu chiar total în contradicţie cu interesele naţionale. Aşa a fost posibil ca persoane cunoscute cu activităţi antiromâneşti să preia în mod oficial înalte demnităţi. Cu astfel de lucruri nu ai voie să glumeşti. Ele nu sunt ale tale, sunt ale ţării. Interesul ţării trebuie să primeze, dacă te numeşti că faci parte din ţara asta românească.

C.C.: Oare, nu cei care au executat lovitura militară de stat din `89 şi care se aflau în slujba diferitelor structuri aparţinând altor state decât România nu s-au oprit doar la debarcarea lui Ceauşescu, ci au mers mai departe? Atât de departe, încât şi copiii noştri vor trăi efectele acelei „întâmplări”. Să presupunem că ar exista o grupare civică, evident, care ar milita pentru recâştigarea patriei, a neamului românesc. Mă gândesc că ar fi aproape cu neputinţă ca, pe termen scurt, să identifice toţi „infiltraţii” care se află la post, pe acest tărâm. Îmi imaginez că, după ce a picat regimul comunist, spionii nu şi-au luat tehnica la spinare şi au părăsit teritoriul. Dimpotrivă, au creat tot felul de instituţii şi institute, cu ajutorul cărora să poată continua manipularea, în aşa fel încât să nu se afle nici astăzi adevărul. Mai ales că, revin la discuţia anterioară, o bucată suficientă de timp, Sistemul de Informaţii Român a fost desfiinţat pur şi simplu. Mă tem că „revoluţia”, termen pe care ni l-au servit ei, căci ne plăcea nouă să-l consumăm, nu s-a sfârşit. În realitate, procesul, ca să nu-i spun războiul de ocupare a acestui stat, continuă şi acum. Mă tem că ei sunt cei care ne sunt induşi şi acceptaţi de noi ca elite ale culturii româneşti. Ei sunt cei care implantează un nou program de educaţie, ne învaţă copiii că patriotismul nu mai există, nu trebuie să mai existe – desigur – la noi, nu la ei. La noi, însemnele naţionale, drapelul, nu trebuie să mai reprezinte nimic, în timp ce la ei sunt purtate cu mândrie.

F.T.: Pare că, de data asta, n-aţi pus o întrebare, ci aţi făcut mai multe constatări pe care nu doresc să le comentez. Cu unele sau chiar cu majoritatea sunt de acord. Vedeţi? Până în `89, spionii, trădătorii erau boabe numărate. Ştiam exact cine sunt, unde sunt, câţi sunt. Procentul celor încă neidentificaţi era, aş putea spune, nesemnificativ. Acum, în democraţia noastră, a împrejurărilor politice din această ţară, acest fenomen probabil este mult mai greu de stăpânit. Sunt convins, însă, că şi acum, ca şi atunci, ofiţerii structurilor informative ale statului îşi fac datoria, dar şi acum, ca şi atunci, important este cine sunt persoanele care beneficiază de munca structurilor de informaţii.

Pe preşedintele ţării nu-l alege SRI, pe prim-ministrul ţării nu-l alege SRI, pe parlamentari nu-i alege SRI şi dacă se întâmplă ca unul sau unii dintre aceştia să fie lipsiţi de responsabilitate, situaţia se complică. Nici nu poate să spună electoratului în campania electorală: „Popescu este agent străin, nu-l votaţi!”. Nu are astfel de competenţe şi poate că, pe de o parte, este bine aşa. Sigur că sunt şi cazuri extreme, în care activitatea unui astfel de agent este documentată şi atunci este deferit justiţiei pentru trădare. Dar ce te faci când, în majoritatea cazurilor, nu poţi face nimic, dintr-un cumul de cauze?

Pot fi de acord cu dumneavoastră când spuneţi că la noi termenul „patriot” a ajuns să fie perceput ca ceva desuet, ca fiind peiorativ. Dar eu cred că şi mai neplăcut decât asta este lipsa sentimentului, a mândriei că aparţii unui grup, unei familii – în fond, unei ţări. Nu vorbim aici despre naţionalism, însă, atunci când ajungi să nu mai fii mândru de ceea ce eşti, pur şi simplu rişti a nu mai fi. La noi, sigur că a fost o lovitură de stat militară, e lămurită. Nu o spunem noi, ofiţerii de informaţii, a recunoscut-o Victor Stănculescu, în timp ce se afla la Jilava. Nu că noi, Serviciul Naţional de Informaţii, nu ştiam că aşa a fost. Am ştiut şi atunci; desigur că nu se poate vorbi despre o revoluţie, în sensul propriu al cuvântului, care a venit, a schimbat un regim cu altul şi gata. Situaţia e mult mai complexă, în condiţiile în care lovitura de stat militară au dat-o unii care se aflau în slujba serviciilor străine. Populaţia nu a contat, decât ca masa manipulabilă, ea a primit ce şi-a dorit şi ce a fost ajutată să-şi dorească: răsturnarea regimului comunist. Pe cale de consecinţă, cei care au reuşit lovitura de stat au primit şi ei, la rândul lor, ce şi-au dorit.

Sistemul economic pur și simplu a fost lăsat, servit pentru a fi prăduit

C.C.: Inevitabil, îmi vine în minte perioada romană, când oamenii erau potoliţi cu pâine şi circ. În cazul „revoluţiei” de la noi, populaţia n-a contat. De altfel, din nefericire, doar crede că ar conta.

F.T.: Absolut. Această lovitură de stat a fost minuţios pregătită din vreme. Nu vi se pare că a fost o vreme de haos? Să ne referim numai la sistemul economic, care pur şi simplu a fost lăsat, servit pentru a fi prăduit. Să fi fost oare întâmplătoare această măsură? Să fi fost oare dintr-o lipsă a culturii economiei capitaliste? Eu aş zice că nu.

Să mai punctăm o dată. Pe cât pare de complicat, pe atât de simple sunt lucrurile. Să simplificăm, să reducem totul la absurd, pentru a putea înţelege şi cel din urmă cititor. Când un hoţ vrea să pătrundă în incinta înterprinderii, pentru a-şi face meandrele, cum procedează? Găseşte o soluţie pentru a păcăli sau îndepărta paza. Or, reamintesc, pentru a nu ştiu câta oară, Serviciul de Informaţii al României a fost DESFIINŢAT. Bun! Ai rezolvat o etapă. Dar, totuşi, în incinta acelui obiectiv, mai sunt câini, oameni… Şi atunci, pentru a nu risca să fii observat sau, şi mai grav, deconspirat, le dai de lucru. Câinilor le arunci bucăţi de carne şi atunci vor fi preocupaţi să şi-o împartă. Pe oamenii din interior, de asemenea, îi laşi să se împroprietărească, care cu ce apucă, şi uite aşa ajungi din ce erai de fapt, în afara porţii, iar trădătorul să fie perceput ca binefăcător. Şi, odată instalat în fruntea bucatelor, cu noua imagine, este foarte greu ca cineva să-l mai dea jos. Chiar dacă, să presupunem, că cineva din împrejurimi a observat şi ştie cine este şi îl arată cu degetul, tot el este hărţuit, atât de câinii care, mai până ieri, apăraseră gardurile, cât mai ales de cei din interior, care, între timp, au devenit antreprenori, gazetari, patroni de televiziuni.

C.C.: Domnule colonel, carevasăzică, aveaţi situaţia sub control. Ştiaţi care sunt spionii, cunoşteaţi care sunt trădătorii, în mare aveaţi informaţii despre planurile de acţiune. Ceva îmi scapă… De aceea, vă întreb cum a fost cu putinţă să se întâmple evenimentele din `89 dacă aveaţi toate datele problemei. Nu aveţi să vă reproşaţi nimic?

F.T.: Nu, din acest punct de vedere, NU! Ce depindea de noi făcusem, alţii erau cei care puteau să ia măsurile – în speţă, Ceauşescu şi ceilalţi aflaţi la conducerea politică a României.

C.C.: Bine, şi, în condiţiile în care vedeţi că cel care trebuie să ia hotărârea nu are puterea sau inteligenţa s-o facă, puteţi asista pasiv la cum se năruie un întreg popor? În istorie, sunt destule exemple în care un conducător este asasinat. De ce n-aţi făcut-o?

F.T.: (râde) Răspunsul este acesta: Nu. Era prea târziu, chiar şi pentru asemenea gesturi extreme, pentru că situaţia e mult mai complicată decât vi-o puteţi imagina şi ar fi putut avea consecinţe devastatoare. Românii nu mai aveau controlul statului. Ungaria primise acceptul să invadeze Transilvania. Uciderea lui Ceauşescu atunci când, repet, oricum nu mai conta, ar fi fost un bun prilej pentru forţele militare externe să intervină, pentru că, nu-i aşa, Securitatea l-a împuşcat pe Ceauşescu şi, împuşcându-l, a preluat puterea. Şi, repet, nu mai servea la nimic. Ceauşescu nu mai reprezenta o miză, noi fuseserăm scoşi din uz, iar ţara era condusă de „revoluţionarii” pe care noi îi ştiam ce reprezintă.

Ar fi fost ceva variante când Ceauşescu s-a întors din Iran. Toţi ne aşteptam ca primul lucru pe care-l va face când va ajunge la Comitetul Central era că îşi va da demisia şi va numi un comitet de ROMÂNI care să organizeze alegeri democratice. Asta ar fi fost o ultimă variantă, pentru că astfel îi lăsa în ofsaid pe cei care puseseră la cale lovitura de stat. Nu mai aveau obiectul muncii, nu mai aveau împotriva cui să protesteze şi se evita şi vărsarea de sânge.

C.C.: Dar poate că Ceauşescu nu a ştiut sau nu a avut suficientă minte să înţeleagă mărimea unui asemenea gest.

F.T.: Ba a ştiut. I s-a spus, i s-a argumentat. Ba chiar a fost un moment în care luase această hotărâre şi atunci au apărut unii din Biroul Executiv care, din păcate, într-un mod josnic, mult sub demnitatea umană, au îngenuncheat şi l-au rugat să nu demisioneze, spunându-i: „Şi pe noi cui ne laşi?”. Aşa că Ceauşescu s-a răzgândit, iar drama poporului rămânea implacabilă.

Eu mă aflam la Timişoara, trimis încă din data de 17 decembrie, împreună cu generalul Emil Macri. Când am aflat că Ceauşescu intenţionează să se adreseze poporului, am respirat uşurat. În teleconferinţa pe care Ceauşescu a ţinut-o cu prim-secretarii, la întrebările acestora privind măsuri şi atitudini pe care trebuie să le ia, Ceauşescu le-a spus că vor afla răspunsul la toate problemele din cuvântarea pe care urma s-o aibă la posturile de radio şi televiziune din acea seară, întrucât se va adresa poporului. Toţi cei care ne aflam în birou am comentat pe această temă, sperând că îşi va anunţa demisia. Altfel, nu vedeam ce să spună poporului. Din nefericire, totul s-a dovedit a fi doar o speranţă de-a noastră.

Chiar l-am întrebat o dată, pe generalul Iulian Vlad, dacă n-a putut interveni în niciun fel şi mi-a răspuns că singura măsură pe care ar fi putut-o lua atunci ar fi constat în arestarea dictatorului. Ceea ce s-a încercat. Generalul Vlad i-a propus ministrului Apărării de atunci, generalul Vasile Milea. Acesta a refuzat, argumentând că îi e frică. Eu am insistat: „Şi, totuşi, fără armată, fără Vasile Milea, nu puteaţi să-l arestaţi?”. Mi-a explicat de ce nu putea. În primul rând, Securitatea avea foarte puţine cadre în raport cu armata. În aceste condiţii, era imposibilă o astfel de operaţiune. Şi, dacă, prin absurd, să spunem că ea ar fi reuşit, dacă s-ar fi făcut fără implicarea armatei, n-am fi rezolvat nimic, dimpotrivă. Numărul morţilor ar fi fost mult mai mare. Cei care conduceau operaţiunile militare ar fi avut motiv să folosească tunurile şi tancurile, întrucât cei care se ocupau cu manipularea opiniei publice ar fi spus nu că Securitatea l-a arestat pe Ceauşescu, ci, dimpotrivă, l-a dus în nu ştiu ce punct sau nu ştiu ce bază cu scopul de a-l proteja.

C.C.: Cum este România de azi văzută prin ochii Contraspionului?

F.T.: Frumos colorată, cu un potenţial fabulos şi când mă refer la potenţial, am în vedere, în primul rând, resursa umană. România este o ţară cu viitor, ca de altfel orice ţară, însă este foarte important să precizez că viitorul ei depinde, în mare măsură, de trecut, dar mai ales de prezent. Lucrurile par, deşi greu, să înceapă a se aşeza în firescul lor, doar că este mult, foarte mult de muncă. Ca să concluzionez, aş putea spune că România pare un imens front deschis pe toate planurile şi, prin urmare, depinde de cât de responsabili şi sârguincioşi vom fi noi, cei care suntem implicaţi în această luptă, şi mă refer aici la toţi românii, căci de fiecare în parte depinde dacă unui stat îi va fi mai bine sau mai rău.

Multe dintre cele ce s-au întâmplat intră deja în sfera de activitate a istoricilor, rămâne pe tărâmul trecutului. Multe informaţii vor pleca „dincolo”, împreună cu noi, fiindcă aşa este în lumea asta. N-aş vrea să închei fără a vă spune că, de fapt, sunt un optimist.

C.C.: Vă mulţumesc şi sper să mai am ocazia să continuăm ceea ce am început. Poate chiar să concretizăm acest început între două coperţi. Cine ştie? Poate mai aveţi ceva de spus din ceea ce nu aţi spus până acum, ori poate a mai trecut timp şi legea vă permite să faceţi anumite mărturisiri. Ar fi în interesul tuturor să mai aflăm şi noi, ăştia, profanii, câte ceva despre şi mai ales dinspre mult huliţii securişti şi Securitate.

A consemnat Costin Crețu via gorj-domino.ro.

/0 Comments/by
S-a lansat Theatrum.ro prima platformă ce vine în ajutorul teatrelor din România
,

S-a lansat Theatrum.ro prima platformă ce vine în ajutorul teatrelor din România

theatrum.ro, platforma online teatru, teatru online

S-a lansat Theatrum.ro prima platformă ce vine în ajutorul teatrelor din România

În plină criză a evenimentelor culturale, Andrei David și Tiberiu Mercurian, doi antreprenori, lansează prima platformă din Romania ce își propune crearea unei legături directe între teatrele din România și iubitorii producțiilor de acest gen.

Platforma Theatrum.ro este dezvoltată în contextul în care ultimii ani au adus o dezvoltare fără precedent a numărului de spectacole de teatru, fie de către teatrele consecrate, fie de teatrele din zona independentă.

theatrum.ro, platforma online teatru, teatru online

„Theatrum.ro este foaierul unei seri de teatru. Venim în sprijinul celor care doresc să își planifice o seară de teatru și doresc să afle toate informațiile dintr-un singur loc. Ziua, ora, orașul sau spațiul de joc, sunt toate informații la îndemâna utilizatorului. În plus, avem o bază mare de date cu actorii, regizorii și scenografii care activează în acest moment în teatrul românesc. De pe platforma Theatrum.ro, utilizatorii pot afla și de unde pot procura bilete la spectacolele favorite, pentru o experință cât mai plăcută de prospectare, alegere și achiziție”, a declarat Tiberiu Mercurian.

Până la izbucnirea pandemiei, zeci de spectacole erau organizate zilnic și nu de puține ori iubitorii de teatru se aflau în imposibilitatea de a găsi informații despre producțiile ce rulează. Planificarea unei seri de teatru și alegerea unui spectacol s-a dovedit a fi un maraton internautic printre platformele de vânzare a biletelor, platformele digitale ale teatrelor sau identificarea, din mașină, la semafor, a afișelor lipite, fără noimă sau reguli, peste tot.

În lipsa de resurse pentru o comunicare către publicul larg, companiile independente de teatru și-au format diverse grupuri pe rețelele de socializare prin care își promovează producțiile. Recomandarea „din gură în gură”, sau de pe pagină pe pagină, a ajuns principala metodă prin care iubitorii de teatru află despre spectacolele din această zonă de teatru independent.

„Experiența utilizatorului și informația completă sunt pilonii pe care am construit Theatrum.ro. Aceste două elemente ne-au ghidat toți pașii de la idee la live. Suntem foarte multumiți de ceea ce a ieșit, va fi un ajutor pentru industria de teatru și țintim ca pe viitor să adăugăm platformei și alte funcționalități, cu o scopul de a transforma procesul de alegere a unui spectacol și de achiziție a unui bilet la fel de simplu ca uzualele cumpărături de zi cu zi. Putem spera că noua platformă să contribuie și la dezvoltarea turismului cultural și pe viitor să nu căutăm online, când suntem în concediu, numai restaurante sau puncte turistice, dar și spectacole de teatru”, a completat Andrei David.

Lansarea în contexul crizei este cu atât mai utilă cu cât pandemia a obligat organizatorii de spectacole să identifice spații alternative de joc, unele mult mai îndepartate de sediile bine cunoscute.

/0 Comments/by