Patrick Matiș - Biciul ignoranței
Când eram mic visam să zbor. Cred că toți, când eram mici, visam să zburăm. Pe deasupra (norilor) visam să și creez, nu numai să zbor, cu o baghetă magică să dau formă norilor, să fac să plouă, să hrănesc cu aceasta pământul, să fiu stăpânul lui. Eram autentic. Nu mă ascundeam. Spuneam ce gândeam. Spuneam ce simțeam. Nu.. mă.. ascundeam.
Cu timpul care trecea, am învățat, din pacate și totuși, să mă ascund. Primul pe care îl ascundeam era sentimentul, emoția. Apoi gândul. Îmi puneam capac peste minte și cu aceasta mă afișam în lume, un alt fățarnic. Dar acestea le-am învățat de la alții, în care am avut încredere, văzând că autenticitatea îi rănea. De ce să mă rănească și pe mine sau să-i rănesc pe ceilalți? Pesemne că toți, în propria lor ascunzătoare, își țineau fedeleș suferințele, iar dacă se spunea adevărul, sub forma gândurilor și sentimentelor autentic exprimate în cuvinte, acestea începeau să doară. Deveneau cuțite.
Oamenii fugeau de durere și se ascundeau, dar se și apărau. Așa vroiau ei să trăiască fără durere, fără suferință, fără stimulul și avertizmentul neplăcut al durerii, fără aceste „arme” care îi „atacau”. Așa le percepeau ei, iar lucrurile nu s-au schimbat și așa le percep și acum.
Când eram copii ne jucam, iar lucrurile, situațiile vieții, cineva ar putea spune, erau ușoare, chiar precum joaca la teatru. De fapt, nu erau deloc. Etichete erau imaginare, fictive ale unei vieți inspirate din astral, dintr-o dimensiune a luminii în care cu toții ne întoarcem când dormim aici. Însă somnul acesta fizic, carnal, material, se transportă dincolo sub forma unei lumini obscure din care ies forme fără stăpân, pare-se, dar care joacă în minte scene interminabile sub reflectoarele întunecate ale somnului. Apoi ne trezim!
Cocoșul cântă și anunță dimineața. Apoi cântă dinnou ca pentru a ne aminti să rămânem așa. I se umflă gâtul și apoi izbucnește un cucurigu puternic ce trezește tot satul, orașul sau pământul. Dar cu toate acestea, milioane de ființe umane ne dăm abandonul stării de trezvie. Căutarea noastră este doar o constantă mișunare pe pământ, și atât.
A durat o vreme să-mi dau seama de starea noastră de fapt, a tuturor a noastră a tuturor. A fost un sentiment neplăcut, la început, când am aflat, ca și când Adevărul m-ar fi rănit ca o lovitură de sabie. Reacția instinctivă mi-a fost să mă apăr sau să fug, să mă ascund. Când nu am mai putut ține piept loviturilor, am fugit, m-am ascuns. Nu vroiam să primesc aceste informații. Nu-mi erau de bun augur. Mă răneau. Faptul de a mă ascunde, acesta mă rănea. Nu acceptam faptul că am trăit împotriva lui Dumnezeu și a mea proprie. Dar dacă nu mă ascundeam, vulnerabilitatea mea era ca o pavăză în fața unui dușman care nu exista. De fapt, îl făcea pe dușman să nu fie dușman, precum Buddha care transforma săgețile înflăcărate aruncate asupra sa într-o ploaie de flori și petale. Nu mă mai răneau. Nu era durere și nici plăcere. Era Pace!
Să știu că nu am formă înseamnă, pentru mine, să fiu orice, oricine, oricând, oricum. Mă mișc liber și rapid prin Univers, prin molecule, atomi, electroni, prin flori, prin iazuri, crânguri, paduri, copaci și prin zăvoi… și dincolo ca într-o mare granulație unde este Totul. Și să aflu libertatea reală, autentică, este mare mea realizare. Și nu mă pierd.
Să știu că nu am fond înseamnă, pentru mine, biciul ignoranței căci fondul este peste tot. Fondul, Marea Mamă, e liantul pe care și din care ne zămislim cu toții. Este patul pe care și în care ne culcăm atunci când suntem obosiți. Marea Mamă este istoria noastră! Apoi visăm, avem viziuni, ne imaginăm și trăim ca niște Dumnezei Atotputernici. Asta este năzuința noastră. Gestarea Lumilor! Copilăria este Gestarea Lumilor!
A pune o etichetă face parte din definiție. Iar definiția provine de la verbul a definitiva, a pune limite, a finaliza, a-i da o formă definită. Acela care se tot mișcă încontinuu nu poate fi definit, nici numit, nici limitat.
A spune despre mine ceea ce nu sunt, este o blasfemie, asemănător cu a spune unui copil că este obraznic și râzgâiat doar pentru că ți-a rostit un adevăr pe care încerci să-l ascunzi despre tine însuți. Copilul semnalează ceea ce vede sincer exprimându-l. Nu cunoaște slăbiciunile oamenilor, încă, fiind ca un brav, temerar aventurier ce nu cunoaște frica.
La polul opus este cealaltă față a etichetării. Atunci când denumesc un lucru, o ființă, o situație, o definesc, o etichetez pentru a o complimenta. Sunt cele două fețe ale definiției care pornesc din durere ori din plăcere, însă ambele o limitează. Poate fi doar o insultă ori un frumos compliment, însă doar atât.
Torțele aprinse ale orașelor cântă veșnicia. Focul dansează aievea unor eterne și venerabile mantre ale muzicii universale. Ele sunt precum fericirea veșnică ale omului fără de opreliști, liber precum pasărea cerului.
Omul redescoperit năzuiește să se revolte interior, lăuntric. A se pune la punct pe el însuși este funcția principală care exercitată, duce la Omul Real. A se pune la punct pe el însuși nu mai înseamnă medievalul Mea Culpa, ci recunoașterea întunericului interior și, implicit, a rătăcirii de secole. Aceasta este chemată la ordine, iar prin intermediul conceptului, transformată, transfigurată.
Omul se caută pe el însuși, numai ca să se redescopere ca ființă sau Ființă, profund și pentru totdeauna reconfirmată în propria lumină intimă. Ce sărbătoare este pentru Fiul rătăcit atunci când redevine Ființă! Trăiește treaz în toate lumile Infinitului.
În Om sunt patruzeci și nouă de oameni autoconștienți și autonomi, care se guvernează pe ei înșiși, care-și spun și poartă ca deviză lăuntrică: „noi ne aparținem!”. Aceștia sunt ființial Familia lui Dumnezeu și a Omului, astfel că Omul nu este niciodată singur pe Pământ. Patruzeci și nouă este numărul adânc al Universului care ne învață Moartea Secretă pentru și întru Viața Secretă.
Trăiesc într-o țară numită de către Fiii Pământului România. Aceasta are o istorie aidoma istoriei lui Cristos pe Pământ, căci îi suntem frați în seminție și în veac. Vă spun că asupra țării mele s-a năpăstuit o boală cumplită care îi generează o fază finală de metastază, un cancer care a înglobat aproape toate valorile, aproape toată zestrea, aproape toți talanții întru autodistrugere și nu moarte, căci moartea este nașterea tuturor. Dar în cetatea noastră nu putea intra o asemenea năpastă dacă cineva din interior nu-i deschidea porțile, căci într-adevăr a venit la noi din afară. Din păcate și din fericire nu este de la noi și nu este pentru noi, și neîncetat, pare-se, noi suferim fără răsplată. Este străină de neamul românesc, dar așa s-a lipit de trupurile și sufletele noastre că acum îi vorbim aproape întru totul limba stâlcită și materialistă care i-a fost zămislită în însăși inima fiicei taților noștri, Europa.
Cum ai putut Românie să-ți uiți părinții de atâta amar de vreme!? Cum ai putut să-ți renegi iubirea din casa părintească care-și are apanaj pe Pământul Sfânt în Gradina Maicii Domnului? Nu știi tu oare că ești Societatea Secretă a lupilor albi ai pădurilor transcarpatine, cei cu coadă de balaur, adepți pregătiți mereu să moară ai Luceafărului Dimineții? Nu știi tu oare că încă ești fiica unui Tată infinit mai mare decât bastarzii zămislitori de Babilon și Turnul Babel? Noi nu te putem uita, și iată că te trezim trezindu-ne! Cu tine și pentru tine vom reclădi cultura pelasgă, tracă, valahă a vechilor noștri părinți ce ne șuieră, încă, în urechi un șoptit de vânt primăvăratic, cânt de păsărele și doine de la stâna lui Dumnezeu, cel care se pare că doarme cu capul pe Biserică. Din această cultură vor ieși noi Cristoși, Fii ai Focului care arde în noi toți.
Îți vom cultiva pământul și ne vom crește animalele în liniștea dimineții până la cântatul cocoșului, căci cu toții suntem Fiii tăi și tu ești sora noastră, un lucru neînțeles de adepții materialismului dialectic, globalismului „politicilor corecte”. Apoi vom intra în contemplare pe prispa caselor noastre și vom medita asupra Amurgului și Zorilor în veșnica matematică a sinfoniei mișcării universale. Aceasta este Promisiunea noastră!
Dar până atuncea, biciul ignoranței încă ne pleznește pe spinare fără milă. Este biciul defetismului încă de pe vremurile getice ale Mioriței prin care și de unde ne credem neputincioși, cu care ne autoflagelăm clipă de clipă plângându-ne de milă pentru o neputință pe care nu am comis-o. Suntem complici cu acest gând, suntem virusați! Le știm pe toate, dăm sfaturi, însă nu cutezăm, nu îndrăznim să acționăm. Ne este frică de viață, frică de bucurie, frică de forța luminii și frică de fericire. Ni s-au furat, sau am lăsat să ni se fure, de-a lungul mileniilor, pământuri și neamuri de la margine, dar iată că tot de la margine ne refacem, căci toate lucrurile tremură la margine și sunt vii, încă.
Lupul dă iama la oi, pretinzându-și dijma. Îi este foame, iar ca și consecință sau corolar, va sacrifica pe câte una, două sau mai multe. Chiar dacă ele sunt îngrădite de cioban, gardurile de lemn nu-l vor împiedica, și nici câinii ciobănești, mari cât ursul, înceți la minte și în reacțiune, căci ciobanul neghiob îi lasă înfometați și îi bate, la fel cum „reeducatorii” închisorilor așa-zis comuniste, de fapt atroce, rapace și vorace socialiste de pe plaiurile noastre, au făcut cu noi. Ne-au înfometat, ne-au bătut, ne-au făcut să ne credem mizeriile pământului, pleve nedemne de a mai trăi, doar ca să-i păzim lui „gospodăria de partid” cu trupurile goale, schiloade, în descompunere. În final, marele urss a plecat și el înfometat pentru că adepții lui nu mai aveau ce să mănânce, căci nu mai avea cine să-i cultive pământul și nici să îi crească animalele. A murit singur de foame. Dar Lupul, agentul Legii Divine, își cere, în cele din urmă, dijma. Ești tu, oare, popor care încă nu știi de unde vii și unde te vei duce, demn să-l înfrunți, să-l combați? Ai tu armă împotriva lui? Încă dormi? Nu uita că Lupul dă iama la oi!
A consemnat Patrick Matiș, „Societatea Secretă”, capitolul II – Biciul Ignoranței.
Diana Iovanovici-Șoșoacă - Amintiri din lagăre: instituirea exterminării, la început de an școlar
La școală cu botniță, la restaurant liberi!
Propun să ne desfășurăm cursurile la restaurant! N-om avea masa și băutura incluse, dar măcar respirăm!
Cazurile de covid (statisticile specialiștilor noștri în materie de pandemie epidemică neinstituită) sunt în scădere – vin alegerile! Dar școala a început cu restricții! „Dacă nu își pune mască, să iasă afară!” – cum spune un specialist abuzator în viață. E bine! Măcar afară respiră și nu poartă mască!
Unele școli au instalat tuneluri cu dezinfectanți, să nu scape centimetru de copil nedezinfectat și stropit cu biocide; ba, au pus și pereți de plexiglas – pardon, „pepsiglas”, că doar nu putem să contrazicem noi ditai Ministru’ de învățământ, bașca profesor de limba română!, să nu mai respire decât emanații de plastic –, să nu îi mai atingă nimeni, nici măcar mâna învățătoarei care să-i arate cum să-l facă pe A. Poate se și dă cu capul de pereții ăia și scăpăm odată de copil. La câte metode de exterminare au implementat, sigur le reușește!
Cadrele didactice, împinse de la spate de mai-marii învățământului, amenință părinții, care nu își vor duce copiii la școală, că vor fi decăzuți din drepturile părintești și fără mască nu îi vor mai primi. Mai apare și câte un specialist trimis de ei sau care își dă importanță și spune că este obligatoriu să ducem copiii la școală, indiferent de condiționări, că altfel ni-i ia statul! Interesant! Așa se învață la facultățile alea unde diplomele se dau pe sub mână? Amenințări de peste tot, haos, intimidări, hărțuiri și ne întrebăm de ce nu mai învață copiii! Și de ce noi suntem un popor depresiv, cu o rată de sinucideri cu mult peste media europeană! Cu 4 zile înainte de începerea școlii, deși pentru mintea doamnei ministru a început pe 1 septembrie – probabil că era cu gândul la Franța – a apărut și un Ordin comun al Ministerului Sănătății și Ministerul Educației și Cercetării: 5487/1494/2020 – Anexa 1 – Ghidul privind măsurile sanitare și de protecție în unitățile de învățământ preuniversitar în perioada pandemiei COVID-19, care cred că a fost făcut de roboți, fără consultarea prealabilă a părinților, deși sunt actori principali în cadrul procesului de învățământ, instituind obligații în sarcina acestora, precum și în sarcina minorilor, fără nici o excepție și fără posibilitatea de a-și expune punctul de vedere, prin care copiii trebuie eventual să stea state de piatră! Vineri a apărut și un regulament de organizare și funcționare, dat așa, peste noapte, pentru că așa vor ei, în disprețul total al legii și al poporului!
Nu, nu e glumă și nici Kafka! Știu că sună a amintire a unor lagăre… Da, știu, nu mai spun cuvântul – doare adevărul! – dar exterminarea este instituită. Îmi pare rău, dar așa arată de aici, din realitatea palpabilă.
Cine ar fi trebuit să ia atitudine? În primul rând, cei care le-au dat viață! Da, de unde? O mare parte de abia așteaptă să își ducă copiii odată la școală, „să învețe”, uitând că în ultimii 30 de ani învățământul românesc a produs un procent inimaginabil de analfabeți funcțional, iar fără meditații și intervenția părinților, geniile nu ar fi putut nicicând să iasă din anonimat și și-ar fi nenorocit viața într-un „pepsiglas” al prostiei și ipohondriei! Ce contează că „botnița” o să le nenorocească plămânii într-un viitor nu foarte îndepărtat, „lasă, că se descurcă el”! Nu mai vorbim de efectul psihologic: fără imagine integrală, fără zâmbet, fără joacă, fără exprimare, inocularea fricii și teroarea că un copil ar putea cauza boala sau chiar moartea cuiva! Și uite cum ai distrus cel puțin trei generații, care vor trăi obediente și dezintegrate emoțional.
Însă, din partea autorităților, trebuia să intervină cineva! Cineva care primește bani grei, plătiți din bani publici, din taxele și impozitele noastre: AVOCATUL COPILULUI care este în coordonarea AVOCATULUI POPORULUI! D-na Renate Weber are, pe postul Avocatului Copilului, o persoană propusă de dânsa, care ERA OBLIGATĂ SĂ IA ATITUDINE: DL. IOAN GÂNFĂLEAN! Ce faceți d-le Avocat al Copilului? Unde sunteți când este atâta nevoie de dv.? I-am trimis un Memoriu prin care l-am avertizat că trebuie să se implice și să ia atitudine, pentru că în acest fel anul școlar nu poate începe! Așteptăm, sper că până la calendele grecești, să apară și Avocatul Copilului și să-și exercite atribuțiile pentru apărarea drepturilor și libertăților copiilor pentru care își primește salariul!
Important este să rețineți că Art. 32 din Constituție menționează DREPTUL LA ÎNVĂȚĂTURĂ. Copiii au dreptul să învețe, iar dreptul la învățătură este garantat de stat și obligatoriu pentru acesta. Poporul are dreptul la învățătură! Nu poți obliga un copil la o obligație de a face! V-ați întrebat de ce niciodată o anumită minoritate etnică, care nu își școlarizează copiii, nu are părinți decăzuți din drepturile părintești? Iată de ce! Învățământul este un drept, nu o obligație pentru popor! Obligația este a statului! Orice normă legală care trece peste norma constituțională este nulă de drept!
Învățământul de stat nu poate fi condiționat! Nimeni nu poate da afară un copil pentru că nu poartă mască, nimeni nu are voie să oblige un copil nici măcar să învețe, nimeni nu are voie nici măcar să atingă un copil fără acordul părinților. Iar părinții nu au voie să își abuzeze copiii și să îi oblige la acte ce aduc atingere sănătății fizice și psihice, indiferent ce legi sunt! Orice lege ce instituie obligații care încalcă drepturile și libertățile fundamentale ale copiilor, ale cetățenilor români, sunt nule de drept. Mai mult, Art. 20 din Constituția României menționează prioritatea pactelor și tratatelor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
În aceste condiții, în care copiii sunt abuzați fizic și psihic de autorități incompetente, care își îndeplinesc cu rea-credință atribuțiile, singurul răspuns al unor părinți responsabili este: BOICOT! Plângeri penale împotriva tuturor factorilor responsabili, de la cel mai înalt nivel, până la ultimul cadru didactic care vă abuzează copilul și vă amenință! Procese colective și mitinguri – DREPTUL LA NESUPUNERE CIVICĂ – DREPT CONSTITUȚIONAL!
ROMÂNI, APĂRAȚI-VĂ COPIII! LUPTAȚI PENTRU CE AVEȚI MAI SCUMP ÎN ACEASTĂ ȚARĂ! LUPTAȚI PENTRU PATRIE, ȚARĂ ȘI COPII!
Sursă: CERTITUDINEA nr. 73, 2020.
Patrick Matiș - Viitorul înseamnă autoguvernare, sau viitorul nu este deloc
Puneți-vă următoarea întrebare: viața pe care o trăiesc, o trăiesc pentru mine (implicit și pentru familia mea) sau o trăiesc pentru altul? Pentru că de muncit, muncim pentru alții oricum. Sunt stăpân pe propiul domeniu, în propria ogradă, gospodărie? Sunt proprietar, plătesc taxe, impozite? Și unde mi se duc banii respectivi?
Guvernele au eșuat pentru ca nu mai există guvernare. Guvernele sunt de altfel subsidiare ale corporațiilor internaționale și ale „partenerilor strategici” care decid cine va conduce în țările vasale care nu au negociat nimic la masa tratativelor. Acestea nu au forță de decizie și pentru că nu există oameni de stat, ci angajați fără conștiință și gândire proprie care citesc de pe teleprompter ceea ce le-au scris alții. De fapt, ei sunt doar actori într-un „spectacol al știrilor” ținând mintea românească și conștiința publică departe de lucrurile care contează. Dar românii au început să se trezească.
Nu lipsesc abuzurile în serviciu, ca să folosim exact termenul juridic, din partea autorităților respectivului stat român. Dăm doar exemplul acelor mașini de poliție și ambulanțe care, pe timp de p(l)andemie, circulă prin orașe (cel puțin în București), cu semnalele sonore și luminoase pornite la maxim ca și când ar fi în misiune sau în urgență (cod galben, portocaliu sau roșu, în cazul ambulanțelor) și nu sunt. Este acesta un exemplu de abuz? Desigur! Și cine le plătește cheltuiala pentru asemenea acțiuni!? Răspuns: noi, cetățenii români, pentru excesul lor formidabil de zel. Au ordin să facă așa. Astfel că, doar aceste exemple sunt suficiente pentru a vedea în ce hal a eșuat respectiva corporație denumită formal „Statul Român”. Problema este că abuzurile se fac chiar și la cel mai mic nivel, acolo unde se pare ca a ajuns setea de putere.
A ne lua viața în mâinile proprii este un strict necesar, astăzi, în România. A lăsa pe tătuca Stat să facă ceva pentru noi devine un eufemism ieftin, o pierdere de timp, uitându-ne ca vițelul la poarta nouă când ar trebui să ne construim noi țara în care vrem să trăim. Și avem nevoie să înțelegem un lucru: Statul nu are bani, aceștia venind de la noi prin taxe și impozite, accize etc. Dacă noi nu dăm nimic, nu primim nimic, însă primim extrem de puțin pentru că ei sunt demnitari (de la cuvântul demn), iar noi suntem rușinea țării, un popor indisciplinat care trebui biciuit precum turma de dobitoace pe care încercăm s-o mânăm în țarc. Și mai avem nevoie să mai înțelegem că dacă nu le dăm nimic, ei vor înfometa, vor falimenta fizic total, fiind nevoiți să se împrumute din afară, ceea ce deja o fac, băgând țara, și implicit poporul, în datorii aproape imposibil de plătit. Însă, dacă nici pe acelea nu le plătim, ei ce vor face? Ne vor ucide?! S-o facă, măcar scăpăm de sclavia pe viață.
Vedeți? Lucrurile au ajuns să fie o luptă pe viață și pe moarte, în contextul în care ni s-au furat resursele asupra cărora eram proprietari de drept, prin Constituție, și nu ne mai rămâne decât să le spunem NU și să ne autosalvăm, să ne autoguvernăm.
Ceea ce este îmbucurător este că, pe lângă că românii am început să ne trezim, dar am început să ne coalizăm într-o formațiune ce încearcă să fie politică și am început construirea unei rețele de profesioniști. Acum este șansa noastră! Fără țară nu putem trăi, decât în mici rezervații naturale amintindu-ne de acelea din America de Nord în care nativii sunt obligați să trăiască și nu mai sunt proprietari pe pământurile lor date de la Natură. Acela și încă și mai mult poate fi viitorul nostru, popor ocupat în țara noastră.
Însă, exterminarea deja a început de-a binelea. A se vedea felul în care „autoritățile” așa-zis române își tratează cetățenii de treizeci de ani încoace. Sistematic ne-a fost distrusă economia cu tot cu industrie și pământuri fertile, politicul aservit unor interese meschine străine de noi, s-a creat un rapt între popor și funcționarii publici care crește pe zi ce trece, responsabilitatea ne-a fost atenuată de mass-media de tip „păine și circ”, iar educația, sănătatea și juridicul au fost duse la pământ și îngenunchiate. Cum altfel să distrugi un popor decât distrugându-i educația și sănătatea?! Îndobitocindu-l și îmbolnavindu-l.
Viitorul este autoguvernarea sau viitorul nu este deloc. Dar să știți că nu suntem singurii cărora ni se întâmplă aceste lucruri. Acest model de distrugere în masă prin asasinate publice sunt puse în practică de câteva sute de ani încoace pe toate continentele. Cine le pune? Cei care urăsc de moarte omenirea și vor s-o distrugă pentru a o controla. Cine studiază cu atenție cele 24 de protocoale și alte scrieri și informații de acest gen, ieșind din prejudecata „teoriei conspirației” (care azi e mai vizibilă, mai pe față ca oricând), vede cu ochi limpezi viitorul sumbru care ne așteaptă. Un Iad continuu pe suprafața Terrei epuizată de poluare!
Să luam aminte, deci, că e timpul să ne luăm viețile în mâini proprii și să nu mai așteptăm să ni se dea! Autoguvernarea este soluția la nivel politic, având în vedere că politica este arta de (auto)guvernare.
A consemnat Patrick Matiș, „România”, din capitolul 18 – „România responsabilizează pe români”.
Ninel Ganea - Schizofrenia colectivă
Într-un text mai actual astăzi decât la vremea la care a fost scris, Lordul Bertrand Russell făcea următoarele observații: „Anaxagoras susținea că zăpada este neagră dar nimeni nu l-a crezut. Psihologii sociali ai viitorului vor exersa pe copiii din școli diverse metode pentru a le inculca nestrămutata convingere că zăpada este neagră. Se va ajunge rapid la următoarele concluzii: în primul rând, influența familiei este dăunătoare; în al doilea rând, nu se poate face mare lucru, dacă îndoctrinarea nu începe înainte de vârsta de 10 ani; în al treilea rând, versurile puse pe muzică și repetate sunt foarte eficiente; în al patrulea rând, opinia că zăpada este albă trebuie să fie văzută ca exprimând un gust morbid pentru excentricitate. Dar anticipez că viitorii oameni de știință vor pune la punct aceste recomandări și vor descoperi exact cât costă exact pe cap de copil să-i facă să creadă că zăpada este neagră și cât îi costă să-i facă să creadă că este gri închis”.
Ideea și exemplul folosit de Russell nu erau neapărat noi, fiind folosite și de Ignațiu de Loyola în Exercițiile sale, când vorbește despre obținerea unei obediențe perfecte: „Dacă Biserica a definit ceva ca fiind negru, dar care în ochii noștri ne apare ca fiind alb, pe cale de consecință noi trebuie să susținem că este negru”.
Toate textele distopice relevante pun accentul pe distrugerea simțului realității, pe șubrezirea completă a corespondenței dintre mintea umană și realitatea obiectivă, chestiune oarecum familiară pentru oricine a trăit o vreme sau mai mult într-un univers totalitar. Raportul dintre om și realitate nu se mai face decât intermediat de puterea statului, care îi definește exact individului ceea ce este albul, negru, îl anunță chiar și rezultatul celei mai elementare operații matematice. „Adevărul este important, dar și mai important, din punct de vedere practic, este tăcerea în privința adevărului”, afirma Huxley în «Minunata Lume Nouă». Într-un dialog din «1984» anchetatorul îi spune lui Winston Smith:
„Înveți greu, Winston.”
„Ce pot face? Cum aș putea să nu văd ce se află în fața mea? Doi și cu doi fac patru?”
„Uneori, Winston. Uneori fac cinci. Uneori fac trei. Uneori toate la un loc. Trebuie să te străduiești mai mult. Nu este ușor să devii sănătos”.
În ultimele aproape două luni am fost supuși (încă suntem) unui imens experiment în primul rând mental în care simțul realității ne este subminat programatic. Ni s-a spus pe toate canalele posibile să ne încredem doar în autorități și numai în oficiali, fiind considerați prea imberbi pentru a ne descurca de unii singuri. Orice altă sursă de informare, chiar și folosirea propriei logici sau exprimarea unor îndoieli mai mult sau mai puțin justificate au fost caterisite sub diverse formule sau pretexte. Contactul individului cu mediul înconjurător și cu semenii a fost amputat prin decret, ceea a sporit alienarea și a clătinat și mai tare percepția asupra lumii. Nu ni s-a impus doar tăcerea în privința adevărului, ci am fost bombardați (încă suntem) cu un tir de informații contradictorii, disonante care ne-au alterat de la o zi la alta organele de percepție ale realului, pe lângă tot felul de imagini și informații catastrofale care să ne pustiască emoțional și să facă derizorie orice fel de proces rațional.
Așa am aflat de pildă că dictatura chineză este detestabilă, dar metodele dictatoriale chineze sunt lăudabile. Modelul suedez era până acum două zile de o inconștiență ucigașă, dar ieri OMS ne-a anunțat că aceasta este calea de urmat. Vladimir Putin reprezenta eminența cenușie din spatele oricărei nereușite occidentale, însă brusc procedurile sale de control orwellian al populației l-au făcut „frecventabil”. Până acum două luni, trebuia să ieși din casă dacă îți pasă, iar acum trebuie să stai în casă dacă vrei să salvezi vieți. Măștile erau periculoase, dar în curând vor deveni un accesoriu indispensabil al oricărei ființe umane civilizate. Orice încălcare sau agresare a unui membru al unei minorități stârnea valuri de proteste și reclamații, dar astăzi aflăm că membrii unor comunități, cum este cea romă, sunt aplecați spre scandal. Ceea ce înainte era rasism manifest, a devenit dintr-odată bun simț. Membrii societății civile căutau să extindă indefinit aria drepturilor, dar aflăm acum că toate aceste drepturi, chiar și cele mai fundamentale, nu erau deloc importante și pot fi abrogate din pix. Economia era importantă („time is money”) și totul avea un cost, dar astăzi oprim la comandă economia și primim bani printați din elicopter. Socializarea, networkingul și comunitatea de la muncă trebuiau puse înaintea timpului petrecut acasă, însă acum trebuie să descoperim deliciile și minunile statului obligatoriu în familie, la domiciliu. De 1 mai toți comuniștii și socialiștii ieșeau pe străzile Occidentului și se luptau de zor cu neoliberalismul și capitalismul, dar acum stau acasă și recomandă tuturor să facă același lucru ș.a.m.d.
Ce ar trebui să credem din toate acestea? Nimic. Nu pentru că unele sunt adevărate și altele false, ci pentru că reprezintă o tentativă brutală și fără mănuși de a îngenunchea libertatea oamenilor, făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, prin distrugerea capacității lor de a gândi. Adevărul nu se descoperă niciodată prin trompeta diavolului.
„Doi și cu doi fac patru?”
„Uneori, Winston. Uneori fac cinci. Uneori fac trei. Uneori toate la un loc. Trebuie să te străduiești mai mult. Nu este ușor să devii sănătos”.
A consemnat pentru dumneavoastră Ninel Ganea via karamazov.ro.
Diana Iovanovici-Șoșoacă - Incompetența este gândită de alții, nu de marionete
„Nimic nu este obligatoriu! Doar Constituția!”
Reporter: „Omul nou” globalist va fi un idiot sadea, fără niciun interes pentru propriile drepturi. Guvernul mondial o să-i dea 100 de obligații și-un Play Station să-și ocupe timpul. O fi conspirație și asta?
Av. Diana Iovanovici-Șoșoacă: Play Station-ul a fost dat demult. Interesul pentru drepturi și libertăți a scăzut atât de tare, pentru că umanoidul s-a obișnuit cu ele, astfel încât nici nu le mai observă. Va observa absența lor de-abia după ce nu le va mai avea. Să te ții, atunci, procese și muncă pentru avocați, dacă mai sunt umanoizi și ei, dacă nu cumva sunt cipați și virusați, și atunci, avocatul va face ce îi comandă cipul. De unde atâtea drepturi și libertăți pentru sclavi?
Atenție, în Statele Unite există deja un computer care îți rezolvă problema juridică cu o acuratețe de aproximativ 98% bazându-se pe precedentul judiciar. Adio, judecători! Adio, avocați!
Când folosiți apelativul de „idiot” aveți în vedere semnificația dostoievskiană sau a fost o greșeală de tipar? Nu au nevoie nici măcar de idioți! Vor fi anihilați oricum, iar roboții vor prelua activitățile oamenilor. Probabil vor avea nevoie de câțiva actori care să joace comedie pentru distracția și îndepărtarea plictiselii conducerii mondiale.
De unde atâta conspirație? Este literatura kafkiană!
Reporter: Se presează puternic pe obligativitatea vaccinului anti-COVID. Ce sfat dați românilor?
Av. Diana Iovanovici- Șoșoacă: Nimic nu este obligatoriu. Doar Constituția. Refuzați orice act de orice natură, cu care nu sunteți de acord! Și nimeni nu vă poate obliga!
Obligativitatea actului medical încalcă Constituția României, iar peste Constituție nu se trece. Refuzați!
Dați-i în judecată! Faceți plângeri penale! Ieșiți în stradă și demonstrați! Dreptul la nesupunere civică-drept constituțional!
„Națiunile mai au unu-doi haiduci care adună poporul și distrug planurile globaliste”
Reporter: Dăm următorul enunț: guvernul folosește pandemia Corona ca să limiteze drepturile omului: ele devin „moft” (nota bene „lux” – n.n.), vorba lu Raluca Prună (fost ministru al Justiției în guvernul Dacian Cioloș – n.n.). E conspiraționist?
Av. Diana Iovanovici- Șoșoacă: Conform DEX „conspirația este o acțiune secretă și ilegală îndreptată împotriva conducătorilor statului sau a ordinii publice”./em>
Ce bine ar fi să fie o conspirație și conducătorii statului să acționeze secret și ilegal împotriva lor înșiși. Deși, sunt sigură că și printre ei sunt câțiva conspiraționiști. Deci, mai avem o speranță.
Având în vedere că limitarea drepturilor omului, prin folosirea unui motiv de suprafață care ascunde adevăratele intenții ale guvernului, constituie o acțiune ilegală și secretă îndreptată împotriva ordinii publice, da, este o conspirație. Sau mă întrebați dacă este conspiraționist să gândești astfel? Cred că doamna Prună poate fi acuzată de conspiraționism, având în vedere afirmațiile domniei sale.
Părerea mea, considerați-o un pamflet și tratați-o ca atare! Evident, ce guvern din această lume ar face așa ceva? Cum, evident, ce ministru al Justiției, fie el și fost, ar putea spune că drepturile omului sunt „un moft”? Doar într-o lume kafkiană ar exista așa ceva. Cine e Kafka? Întrebați-o pe doamna Raluca Prună.
Reporter: Bun, să continuăm conspirația, poate ăia de la Grupul de Comunicare Strategică dorm la ora asta. Vine apoi ONU, Națiunile Unite, și eliberează nelimitat guvernele ca să limiteze națiunile. Un guvern mondial, unde prim-ministru poate să fie orice păpușă gonflabilă globalistă.
Av. Diana Iovanovici- Șoșoacă: Oh, nu! Asta ați vrut să spuneți, nu? Ați uitat să specificați că păpușa gonflabilă trebuie să poarte neapărat mască, mănuși și să se dezinfecteze cu biocide. Păpușa gonflabilă oferă și alte servicii, nu?
Nu mi-e clar cu „eliberarea guvernelor”: să le elibereze în spațiu? Terestru, extraterestru sau subterestru? Ultima parte e mai dătătoare de speranță.
Este o viziune futuristă, dar posibilă, cu îndeplinirea mai multor condiții, însă nu m-aș hazarda să le expun aici. Ultimele mele sesizări au constituit material didactic pentru reprezentanții Puterii și au pus bazele unor dispoziții mai greu de atacat constituțional, dar nu imposibil. Așa că, nu vreau să le dau idei.
La acest moment, se încearcă transpunerea în realitate a acestui plan expus de dvs. Este a nu știu câta încercare. Din păcate pentru ei, națiunile mai au câte unu-doi ”haiduci” care reacționează, adună poporul, reacționează și distrug planurile globaliste. Tehnologia este foarte avansată, robotica și nanorobotica depășesc orice imaginație, așa că omul mai mult încurcă. De umanoid vorbesc.
Pentru că apare în scenariu omul hibrid, se încarcă precum autoturismele la priză și are comenzi prestabilite, îi mai schimbi din când în când câte-un senzor. Ca să scapi de oameni (dificil în trecut, facil acum), ai nevoie să introduci un virus, ca în computer, și gata, l-ai distrus total. Doar un hacker te mai poate salva, dar și atunci rămâi cu sechele. Asta dacă nu cumva hackerul introduce el virusul în sistemul Ocultei, înainte ca acesta să mai apuce să distrugă umanoizii. Și se poate, dar v-am zis, nu dau idei.
Nici măcar nu au nevoie de păpuși gonflabile, ci de omul hibrid, iar actualele guverne sunt oricum formate din păpușari care nu înțeleg că nu semnifică decât o evidență pe o coală de hârtie, ce va fi arsă odată cu instaurarea noii ordini mondiale. Adică, și ei, ca și noi, Kaput (distrus, demolat, ruinat, lb.germană-n.n.). Evident, tot ceea ce comentăm aici, este despre un roman al lui Kafka.
„Statul paralel? Ultima persoană care a vorbit despre el este acum în închisoare. Să mă risc?”
Reporter: Herodot, despre geţi: „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Păi, dacă suntem urmași de daco-geți ar trebui să avem o Justiție fără cusur.
Av. Diana Iovanovici- Șoșoacă: De atunci s-au mai scurs vreo 2400 de ani. În plus, tot Herodot spunea : „Neamul tracilor este cel mai numeros, după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înțelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după socotința mea. Dar acest lucru este cu neputință și niciodată nu se va înfăptui. De aceea sunt aceștia slabi.”
Justiția nu a fost nici atunci, nici acum și nu va fi niciodată perfectă. Este perfectibilă. Important este să urmeze dictonul lui Ulpian (preluat de la Celsus): „jus est ars bonus et aequi” („Dreptul este arta binelui și a echității”). Dar mai contează și cine o crează, și cine o votează… să continui?
Cred că dacă vrem atingerea unei Justiții cât mai perfecte, ar trebui să ne întoarcem la legile belagine, la preceptele morale din acele timpuri, la formele de organizare, să ne întoarcem în timp la… matriarhat!
Reporter: De ce credeți dvs că și-au făcut un Stat Paralel, numai al lor, cu sentințe servite din timp? Avem, practic, o privatizare a Justiției?
Av. Diana Iovanovici- Șoșoacă: Statul paralel? Ultima persoană care a vorbit despre el este acum în închisoare… Să mă risc?
Nu cred ca există un singur stat paralel, cred că sunt mai multe. Unul dintre ele este Statul-Palmă-Barbă-Cot, cu mâna cea mai lungă și mai ramificată.
Sentințe „servite din timp”? Din care „timp”? Din timp în timp, nu? Sentințele sunt și bune și rele, depinde de timpuri și din ce parte a baricadei privești. Și legea are atâtea portițe care pot fi folosite abil de toți actorii Justiției, depinde acum de abilitățile fiecăruia.
Mai grav este când nu sunt folosite abilitățile și sentințele sunt abracadabrante, venite pe ușița din jos a lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, dar acestea sunt erori judiciare. Raportat la cazuistica națională, se încadrează la un procentaj infim care poate fi considerat acceptabil ! Dacă am avea o societate civilă, aceste erori ar fi și „plătibile”, dar nu „răscumpărabile”.
Justiție „privatizată”? Vă referiți la taxele de timbru, nu? Care, din punctul meu de vedere au privatizat Justiția și încalcă liberul acces la justiție al oamenilor. În sensul dat de dvs, nu! Nu cred că s-a ajuns până acolo…încă!
„Nu numai magistrații ar trebui să aibă cursuri despre patriotism și naționalism”
Reporter: Întreb, nu acuz. Ar trebui să ne îngrijoreze apariția magistraților haștagiști în Justiția dâmbovițeană? Când ești perfecționat „rezist”, mai poți fi neutru în raport cu Neamul, Istoria, Biserica românilor?
Av. Diana Iovanovici- Șoșoacă: Definiți „haștagistul” și „rezistul”. În caz contrar vom fi acuzați de discriminare și acuzații nefondate. Să nu jignim dâmbovițenii ! Sunt cetățeni români cu aceleași drepturi, ca și noi, dealtfel.
La ce poziții fățișe lipsă au magistrații sau, hai să nu exagerăm, la cât de rară este apariția acestora când ar trebui să ia atitudine, nu m-aș hazarda să îi consider în vreun grup de rezistență, altul decât cel al celor care „rezistă” să nu ia atitudine, în marea lor majoritate. Mi-ar plăcea să iasă la rampă mai des și mai autoritar, să ia poziții, ceea ce nu ar impieta asupra exercițiului efectiv al profesiei acestora, din punctul meu de vedere.
Depinde de fiecare dintre noi, cum înțelegem să ne detașăm de opiniile noastre față de cauza deservită Justiției. Suntem cu toții oameni și subiectivismul ne este caracteristic. Este greu să fii neutru când este vorba de Neam, Istorie, Biserica Românilor! Eu una nu aș putea fi decât intransigentă și nemiloasă față de derapajele de la patriotism și naționalism.
Cred că nu numai magistrații ar trebui să aibă cel puțin anual, cursuri despre patriotism, naționalism, Istoria neamului românesc, Credința românilor, ci întreaga clasă politică și mai ales, Poporul. Poate așa nu ne-am mai alege numai trădători în funcții de conducere. Și atunci nu am mai permite nici Justiției să aibă derapaje nepermise de la patriotism.
Reporter: Avem o generație de stafidiți din Cultură care vor să-l închidă pe Eminescu într-o debara. Intuiți vreun motiv anume? Și-a băut poetul berea pe banii lor?
Av. Diana Iovanovici- Șoșoacă: Aș evita generalizarea. Există, într-adevăr, o grupare de așa-ziși oameni de cultură, nu știu cine le-a putut da o asemenea denumire, mai degrabă incultură, care vor să ”închidă gura lui Eminescu” peste secole, și nu numai lui, ci tuturor scriitorilor care au militat pentru neam și țară, reunirea românilor, restabilirea granițelor în vechile hotare… să nu uităm că Eminescu a fost cel care a militat pentru reînvierea spiritului geto-dac și dorea redenumirea țării noastre: Dacia.
În anul 1889, Eminescu a declarat că „în România totul trebuie dacizat”. Lupta lui cu privire la recuperarea istoriei furate, patriotismul și naționalismul său i-au adus și sfârșitul, fiind omorât de cei care se arătau a-i fi aproape.
La peste un secol de la uciderea sa, continuatorii fariseilor de atunci, încearcă să-l ucidă din nou, crezând că astfel îl vor îngropa de tot, desconsiderând spiritul și flacăra Luceafărului. Intuiesc? Motivul este clar, evident, fățiș: distrugerea din temelii a României și a poporului român, vinderea României pe bucăți, înlocuirea nației române, singurii moștenitorii ai civilizației Hyperboreene, astfel încât după mii de ani să se piardă urma celui mai statornic, vechi și rezistent popor al Europei, după alții, al lumii, aici fiind considerat a exista „leagănul civilizațiilor”!
„Să-l comentez pe Eminescu? Câte pagini am voie?”
Reporter: Eminescu scria că „Egalitatea nu există decât în matematică.” Trist. Probabil e valabil și astăzi. Comentați.
Av. Diana Iovanovici- Șoșoacă: Să comentez… să-l comentez pe Eminescu? Câte pagini am voie? Aș scrie zile în șir opinia mea, dar nu mi-aș permite să îl comentez pe Eminescu.
Nu este trist, este o realitate și arată diversitatea. Egalitatea este un concept mai mult filosofic și să nu uităm că și matematica este împărțită pe domenii și subdomenii, mulțimi și submulțimi etc. Dacă este să ne raportăm la persoane, unii sunt privilegiați din start, născându-se în condiții socio-economice mult mai avantajoase decât ale altora.
Inegalitatea începe inclusiv de la concepție: unii sunt concepuți din dragoste, alții din întâmplare, alții din dorință, alții din viol (din păcate); unii sunt născuți în sărăcie, alții în bogăție, unii sunt inteligenți, alții nu și așa mai departe.
Egali ar trebui să fim în fața legii, dar, din păcate, avem numai excepții de la regulă, pe care noi înșine le acceptăm. Inclusiv matematica ne învață că există excepții.
Uite, de exemplu, dacă toți suntem egali în fața legii, că a naturii este clar că nu suntem, de ce în sala de judecată prezidiul este la înălțime, iar judecătorii se întâlnesc cu procurorii în birouri, unde și lucrează, iar noi, avocații, nu avem voie să intrăm în birourile lor?
De ce sunt intrări separate? De ce se oprește circulația când trece Președintele Statului… (paralel?), de ce există intrare VIP? Et caetera. Întrebarea corectă ar fi: ce înseamnă egalitatea? Eu v-aș întreba retoric: în ce sistem planetar există?
Sursă: cristoiublog.ro.
Marina Chirca. Moartea pentru care România nu va vărsa lacrimi
A murit Marina Chirca. Ar trebui ca România toată s-o plângă, oamenii să găsească în memoria ei măcar câteva clipe de pioasă aducere aminte, iar guvernul să-i organizeze funeralii naţionale. În schimb, cel mai probabil, n-aţi auzit de ea. Televiziunile n-au făcut nici măcar o ştire din asta: cui dracu’ îi pasă de o babă anonimă, care nici măcar nu e regina ţiganilor, n-are bani, nu e vrăjitoare sau altceva?
Marina Chirca n-a fost decât o amărâtă de femeie simplă, de la ţară, de un curaj şi o demnitate care acum ne stânjenesc pe noi, cei care înţelegem prin „curaj” îndrăzneala de a da „Like” pe Facebook.
Anonima care s-a stins vineri (13 septembrie 2013), la 98 de ani, în satul de munte Nucşoara, din Judeţul Argeş, a înfruntat Comunismul şi Securitatea timp de nouă ani, în cea mai cumplită perioadă din istoria recentă a ţării, atunci când bolşevicii au distrus coloana vertebrală a naţiei şi au dăltuit chipul schimonosit al poporului român, aşa cum arată el astăzi. Între 1949 şi 1958, Marina Chirca a sprijinit grupul armat al partizanilor anticomunişti din Munţii Făgăraş conduşi de Toma Arnăuţoiu, plătind apoi cu libertatea şi cu avuţia sa această opoziţie.
Crucea alungată
Cu Armata, Securitatea, Miliţia şi turnătorii pe urme, a reuşit, timp de aproape un deceniu, să înşele vigilenţa acestei forţe opresive copleşitoare, asigurând infrastructura rezistenţei pentru luptătorii din munţi. Hrană, haine, obiecte, muniţie, armament, informaţii preţioase şi câte altele a strecurat Marina Chirca, împreună cu alţi nucşoreni, pe sub nasul securiştilor şi al trădătorilor din rândurile propriilor săteni, riscându-şi în fiecare clipă viaţa, familia, averea. Prinsă în 1963, după ce se ascunsese cinci ani într-un pod, a fost anchetată, bătută cumplit, a făcut puşcărie, averea i-a fost confiscată şi – cât cinism! – împărţită consătenilor care colaboraseră cu Securitatea.
După Revoluţie, ar fi trebuit ca Marina Chirca să devină un simbol naţional. S-ar fi cuvenit să înveţe copiii la şcoală despre ea. Să se scrie în cărţile de istorie. Să se organizeze excursii cu clasa la Nucşoara, ca tinerele generaţii să afle chiar din gura acestei băbuţe cu sufletul ca pâinea caldă despre adevăratul trecut al poporului român. Ar fi trebuit, dar n-a fost aşa. Noile autorităţi locale, care erau tot cele vechi, le-au râs în nas celor care au luptat pentru ţara lor. Cei jefuiţi de comunişti n-au fost repuşi în drepturi. Până şi crucea ridicată în memoria eroilor au refuzat autorităţile să fie amplasată în Nucşoara! După Revoluţie, România ar fi trebuit, prin intermediul acestor oameni extraordinari, precum Marina Chirca, să se reconecteze la filonul adevăratelor sale tradiţii şi valori. Dar cum ar fi putut Iliescu şi oligarhia securisto-activistă să-i cinstească pe cei care au luptat împotriva lor? Manualele de istorie au rămas aceleaşi. Au fost fabricaţi specialişti care prelungesc falsurile propagandei comuniste. Oameni precum Lucian Boia n-au vrut să ştie de existenţa Marinei Chirca nici atunci, în anii ’50-’60 (pe care i-au trăit), nici acum, când încearcă, în cărţile lor, să-i mai omoare o dată, negându-le existenţa prin omisiune.
Noile valori ale României
Preşedintele ţării s-a dat de ceasul morţii să-l salveze pe autoproclamatul rege al ţiganilor. Medic trimis de urgenţă în Turcia, unde bulibaşa suferise un infarct, demersuri pentru trimiterea unui avion privat, lacrimi la căpătâiul „omului de afaceri”, circ în direct, la TV. Preşedintele valida, prin gesturile sale, un simbol, un stil de viaţă, un mod de a trăi.
Vineri, Marina Chirca s-a stins în anonimat, în satul de munte Nucşoara, a cărui secţiune de istorie din pagina de pe Internet omite cel mai important eveniment din istoria sa milenară: lupta eroică a locuitorilor săi împotriva comunismului. Şi va fi înmormântată la fel, fără onoruri, fără preşedinţi care să verse lacrimi, fără dezbateri la televiziuni, fără ca oamenii să ştie sau, măcar, să le pese.
În fapt, proiectul „omului nou” început de comunism n-a fost stopat niciodată. Între „regele“ Cioabă şi ţăranca Marina Chirca, poporului român i se vorbeşte de primul.
P.S. Acesta este ultimul interviu acordat de Marina Chirca, ultima supravieţuitoare a luptătorilor anticomunişti din Munţii Făgăraş. Autorul materialului, colegul Laurenţiu Ungureanu, a mers astă-primăvară la Nucşoara, acasă la Marina Chirca. Eroina României l-a primit în casă, i-a povestit, iar la sfârşit a insistat să ia o pungă cu ouă de ţară: „Ia, maică, nu-i frumos să pleci cu mâna goală de la mine!”. Era ultima suflare a vechiului popor român, aşa cum nu-l (re)cunoaştem şi pe care l-am pierdut definitiv.
Ultimul interviu al eroinei de 98 de ani
Marina Chirca, singura femeie care a ajutat neîntrerupt grupul de rezistenţă anticomunistă din Nucşoara (judeţul Argeş), a murit. Toma Arnăuţoiu, liderul partizanilor din Făgăraş, spunea despre ea că a fost „cea mai devotată” grupului de luptători. De fapt, Marina Chircă a fost cea mai devotată dragostei adevărate pentru România. Ultimul interviu pe care eroina l-a dat reporterilor «Adevărul»:
Marina Chirca s-a născut la 18 iulie 1915. Înainte ca România să intre în Primul Război Mondial! Avea 98 de ani dar, când îi simţeai forţa din glas, nu putea să nu ţi se strângă inima muritoare. Parcă adunase toată istoria tragică a acestui popor în graiul său, aşa tărie avea.
Marina Chirca a rămas una dintre eroinele discrete ale României. Toma Arnăuţoiu, ultimul luptător anticomunist din Munţii Fărăgaş, spunea despre ea că a fost „cea mai devotată” grupului, iar asta e, poate, cea mai frumoasă recunoaştere a curajului său. Şi trebuie spus că, între femeile din Nucşoara care-i sprijineau pe partizani, se afla şi Elisabeta Rizea, cunoscută ca simbol al luptei anticomuniste.
Marina Chirca a fost acolo, aproape de sufletul partizanilor, de la început până la sfârşit. E aproape imposibil de imaginat această abnegaţie când cea mai mică legătură cu luptătorii anticomunişti era de-ajuns să-i semneze condamnarea. Dar Marina Chirca a rezistat. Şi anchetelor de la Securitate, şi duşmăniei unor săteni, şi singurătăţii, şi sărăciei. Un cuvânt n-a spus! A rezistat cinci ani ascunsă în podul casei unor străini, dormind pe o uşă de grajd, a rezistat carcerei comuniste şi a avut inteligenţa de a nu se prinde în nicio capcană a Securităţii. Ca o temerară dintr-o altă lume, a rezistat.
Şi-apoi, a rămas în picioare în faţa tuturor dezamăgirilor pe care i le-a adus România postdecembristă. Nu s-a luptat cu uitarea, a lăsat-o să vină şi a tolerat-o conciliant. Dar, atunci când te-mpotriveşti istoriei, nu recunoaştere aştepţi. Marina Chirca a vrut atât: să fie ştiute războaiele şi patimile eroilor ei, eroii acelei Românii absente, prea absente despre trecutul nostru recent, prea recent. N-a spus vreodată că sunt, în exact aceeaşi măsură, şi patimile, şi războaiele ei. Pentru ea a vrut doar liniştea.
Marina Chirca trăia în cei mai modeşti 10 metri pătraţi din inima Făgăraşilor, în satul Slatina (comuna Nucşoara). Pe pereţii proaspăt văruiţi aşezase un frumos covor şi ştergare cu model, iar soba o acoperise cu hârtie albă, curată. De deasupra patului, o veghea Maica Domnului. O oază peste care parcă n-a trecut timpul.
Am găsit-o îmbrăcată ţărăneşte, citind din Vechiul Testament. Am răscolit amintiri dureroase, am vorbit despre trădare, sărăcie şi muncă. Marina Chirca şi-a deschis inima, pur şi simplu, în faţa unor străini. La despărţire, ne-a dăruit o pungă cu ouă de ţară. „Cum să plecaţi cu mâna goală? Asta avem noi aici, şi-avem destul şi pentru noi”. Şi, după toate acestea, tot ea a fost cea care ne-a mulţumit. Aşa fac cei cu sufletul curat.
„Bandita asta le-a adus armament! De ce n-aţi omorât-o până acum?”
Marina Chirca: Să mă-ntrebi, dragul mamii, că de-aia ai venit! Bogdaproste, Dumnezeu să te ţie sănătos! Să mă-ntrebi, să nu ieşi supărat de la mine că n-ai spus ceva! Nu sunt bolnavă, nu nimic.
«Weekend Adevărul»: Eraţi în relaţii bune cu familia Arnăuţoiu înainte de a pleca Toma şi Petre în munţi?
Marina Chirca: Ne-aveam bine cu ei. De la domnul Iancu am învăţat şcoală. Ei au plecat în pădure fără să ştiu eu.
– După ce-au plecat, i-aţi ajutat cu mâncare şi cu de toate…
Aveam doi mânzaţi, să-i facem de jug. Se făcuseră boii de doi ani. I-am tăiat pe amândoi şi i-am făcut pastramă. Aveam o putină de lemn cu cercuri şi-am pus acolo. Veneau din pădure când aveau nevoie şi luau. Ciocăneau la uşă: „Să ştii c-am venit”. Atât. Aşa au cărat carnea. Câteodată vorbeam cu ei, câteodată doar luau mâncarea şi plecau în pădure. Am adus armament: două puşti automate. Am făcut desagi pe care-i strângi la gură. Am băgat patul puştilor în desagi, iar ţevile le-am învelit cu ziare. „Ce-aveţi acolo?”, mă întreba lumea. „Nişte lumânări de cununie, mă duc să cunun!” Le-am mai adus un aparat de radio şi o trusă de medicamente de la Arsenescu de-acasă.
– Cum stabileaţi întâlnirile?
– Venea câte unul şi îmi spunea: „În săptămâna cutare vii acolo”. Şi eu ţineam minte. Mă duceam în pădure. Mă duceam cu sapa la spinare. Când mă vedea cineva, spuneam că mă duc să pun muşuroaie pe câmp. Sau luam floare de fân, să pun pe câmp, să crească iarbă. Odată s-au dus pe Valea Largă. Ninsese, dar puţin. Am venit şi le-am dat patru meltice de mălai. Tică (n. r. – Tică Jubleanu) şi cu Petrică (n. r. – Petre Arnăuţoiu) au venit. Unul a luat două meltice, altul două. Dac-au văzut că e zăpadă pe jos, au mai cojit fagi, au pisat-o şi au amestecat-o cu mălai. Au făcut mămăligă. Ce era să mănânce dac-a nins? Au mâncat aşa până a ieşit primăvara. Nu mai puteau să iasă, că le luau urma. Nu ieşeau pe zăpadă. Era Securitatea peste tot.
– V-aţi întâlnit şi dumneavoastră cu Securitatea.
– Au venit să mă-ntrebe de Aurel. „Unde e bărbatu-tău? A venit azi-noapte? Ai vorbit cu el?” „Păi, de ce n-aţi venit să ne prindeţi? Nu l-am mai văzut de-atâta timp”. Când l-au prins pe Aurel, m-au luat şi pe mine. M-au dus la miliţie, la Nucşoara, şi, de-acolo, m-au luat la miezul nopţii şi m-au pus într-o căruţă. Ploua rău tare. Pe la Domneşti, în căruţă, au început: „Bandito, spui tu şi ţâţa pe care-ai supt-o de la maică-ta când te-or băga într-o cămaşă de forţă acum”. M-au dat jos şi m-au băgat într-o maşină. Nici n-am apucat să bag şiretul la ghete că am ajuns în Câmpulung. Cu maşina, cu „rândunica”. Acolo, mai eram cu cineva în celulă, care mi-a spus: „Să nu-ţi fie frică! Şi la 12 noaptea te iau la anchetă!”. Aşa a fost. M-a luat. Am spus: „Să trăiţi!”. „Ei, doamnă, te rog să-mi spui de partizani”. Avea o grămadă de bani pe o masă, m-a luat şi mi-a arătat un apartament în Câmpulung. „Uite, îţi dau apartamentul ăla, îţi dau banii. Să-mi spui de ei ce ştii, când vor veni”. „Nu ştiu, domnule. Dac-aş şti, v-aş spune. Dar nu ştiu. Dacă aud, vin şi vă spun”. Mi-au dat drumul.
– Şi tot aşa, 10 ani, iar după ce au fost prinşi, aţi fugit.
– Au pus trei oameni sub un nuc să mă păzească noaptea. Am pus apă şi busuioc într-o sticlă şi m-am dus la părinte: „Părinte, eu fug. Că dacă mă prinde?” Noaptea nu puteam, că erau miliţienii. Am fugit ziua. Am luat o traistă cu două rânduri de haine. Am lăsat tot acasă. Şi pe băieţi i-am lăsat. La podul ăla de la vale am fugit prin pădure. Ne-am dus (n.r. – Marina Chirca şi sora sa, Ana Simion) şi-am stat în Corbi, sub un jgheab mare, două nopţi şi două zile. Mai ieşeam şi mai mâncam câte-o ţâr’ de frunză de fag, că mâncare n-am luat. Am plecat pe-un potop mare de ploaie. Am făcut un foc şi ne-am zvântat acolo, pe câmp. O femeie ne-ntreabă: „De unde veniţi, fetelor?”. „De la mănăstire”. „Stingeţi focul când ’oţi pleca!” „Stingem!” Doar am sosit la jgheab, acolo, şi am văzut maşinile ca rândunicile la popa Andreescu. Dac-au văzut că am plecat, au luat pe popa. Ca rândunicile treceau maşinile! Ce să vezi? Că lui Andreescu i-au rupt piciorul şi tot n-a spus. I-a scos un dinte, „Spune!”, alt dinte, „Nu ştiu!”, alt dinte, „Spune!”, până i-au scos toţi dinţii din gură şi tot n-a spus.
– Unde v-aţi dus?
– Am văzut nişte oi în satul Corbi: „Oile astea se duc în sat. Hai să ne ţinem după ele”. Am venit de la jgheab în sat şi nu ştiam unde să ne ducem. Am mers la un fin: „Fine, ne laşi şi pe noi să ne culcăm, că e noapte?” „Păi, de unde veniţi? Haida, să vă las”. Dimineaţa, a văzut că nu mai plecăm.
– Aţi stat cinci ani ascunse în podul unei case.
– Păi, fă socoteala. Am plecat din ’58. Iar în ’63 le-a dat drumul băieţilor mei. Am mai stat într-un coteţ de porc o lună. Am mai venit prin sat în miezul nopţii. Nu ne-a primit nimeni. Dacă-i prindea, îi băga la puşcărie. Băieţilor le-a dat drumul mai devreme, ca să mă duc eu la ei să-i văd. Da’ ce?, eu eram proastă să mă duc? Mi-a părut bine că le-au dat drumul, dar ce era să fac? Ioanei îi duceam orez în cratiţă. Vine rar aici şi mi-e dor de dumneaei. E om bun. Era şi mă-sa bună. Ştiu omul după inimă, şi care-i rău, şi care-i bun.
– Ieşeaţi din ascunzătoare? Ce mâncaţi?
– Seara, după ce se-ntuneca, şi dimineaţa, până să se lumineze… Când ieşeau merele, mâncam mere. Cartofii îi curăţam şi îi mâncam acolo, în pod. Am stat pe-un cătăroi de lemn şi pe-o uşă de grajd. Am cerut un pieptar cu mâneci de lână, pe care l-am aşternut peste lemn. Mai puneam un flanel. Şi, de-acoperit, am luat o cojoacă. Dar era plin de păduchi! Aoleu, ce să fac? Şi-n cap se suiseră păduchii! M-am dus la gârlă, m-am schimbat şi am azvârlit cojocul cât toate zilele. Dar pe urmă nu mai aveam haine. M-am dus într-o noapte la un frate de-al lui tata, tocmai la Brădet. Am mers toată noaptea, până s-a făcut ziuă. Am strigat şi-am strigat. Mai era o oră până la ziuă. Dacă nu mi-a răspuns, am plecat. Mai târziu, mi-a dat o femeie de la Corbi un costum de haine de sus până jos, dar nu mi-a dat încălţăminte. Mi-am luat nişte pătălâgi de-ale lor, de-acolo, şi m-am dus în Corbi, la magazin. Am pus o broboadă în cap, miliţianul era în spatele meu, dar nu m-a cunoscut. Am luat şoşoni, ciorapi şi-am plecat.
– Cum v-au prins?
– Au venit la noi. Eu, din pod, m-am băgat sub pat. Sora mea a rămas sus. Dar ce să vezi? Prima dată sub pat au venit, după aia s-au suit în pod. Când ne-au prins, era puhoi de lume să vadă. Când m-au judecat, mi-au dat 20 de ani de condamnare, cu averea confiscată. „Ai stat 5 ani în pod, mai stai 15 la noi”. Nouă zile n-am mâncat. Nici apă n-am băut. M-am îmbolnăvit aşa, ca femeia, de supărare. Am făcut greva foamei. De ce mi-a dat 20 de ani? Am căzut pe mâinile lui Aurică Enache, ăsta de l-a împuşcat Jubleanu în mână şi-n picior. Vai!, ce m-au bătut, mă mir că mai sunt! „Cine e?” „Chirca Marina”. „Bandita asta le-a adus armament să ne omoare! De ce n-aţi omorât-o până acum?” M-au dus la Bucureşti şi m-au băgat într-o cameră singură. Un an de zile singură.
„Mi-e necaz că i-au prins. Ei nu sunt de vină. Dacă nu-i dădea hoţul ăsta în mână, un an tot mai stăteau. Ieşeau şi ei după decret. Ieşeau, nu mai stăteau în pădure”
– V-aţi eliberat cu decretul, în ’64.
– La Bucureşti, la sediul Securităţii, deschide unul vizeta: „Ai avut noroc doamnă, a venit decretul. Nu trebuie să mai fie un deţinut politic în interiorul puşcăriei”. M-a dus la două călugăriţe. Am stat noaptea. Dimineaţa, călugăriţele mi-au spus că-mi dă drumul acasă, dar m-au dus la Jilava. Acolo erau un miliţian şi o miliţiancă. „Fir-ai a hârea, bandito! Tu eşti bandita Chirca Marina, de-ai adus armament?” „Nu mai ai voie să m-atingi c-un deget, c-a venit decretul!” M-a dus într-un coteţ. Nu era uşă, era fereastră fără geam. Mi-a dat un stutoi de mămăligă, iar seara m-a luat: „Ce-ai făcut pe unde-ai fost? Ţi-a plăcut?” „Am fost bătută şi omorâtă şi vreţi să-mi placă?” „Hai, că vă dăm drumul, nu vă mai ţinem, dar să nu mai spui la nimeni”. „Ne daţi acum, după ce ne-aţi omorât în bătăi”. „Hai, că sunteţi cei mai tari de pe pământ, c-aţi putut rezista”.
– Cum aţi găsit acasă?
– N-aveam nici ce mânca, nici lingură să mănânc cu ea. Când au venit băieţii mei, n-au mai găsit nimic. Am avut două vaci cu lapte, una abia fătase, şapte porci şi-o scroafă – un porc era boşorog -, 17 oi şi haine ca la om acasă. Tot ce era – hainele băieţilor, ale mele – tot le-a confiscat. Porcul care-a fost boşorog l-a fript pe grătar aci. Când au venit, n-aveau cu ce să se îmbrace, cu ce să se învelească. Deloc. Le-a dat un vecin o pocladă băieţilor (n.r. – ţesătură din lână nevopsită). Bărbatu-meu a venit cu două săptămâni sau trei înaintea mea.
– Şi cum v-aţi descurcat?
– Eu m-am dus la munte. Am făcut 10 ani pe munte. Am făcut mâncare la oameni. Eram şi la magazie, unde vindeam scule… A fost greu, dar a trecut. Dar le-am făcut de parcă ni le-a dat Dumnezeu! A trecut, domnule, ne-a ajutat Dumnezeu. Pe El l-am avut mare şi puternic. Am trecut prin foc şi prin apă, dar tot am trecut.
„Pe data de 15 mai 1951, Marina Chirca ne-a spus că organele de miliţie au sesizat de faptul că fiul său (n.r. – Gheorghe, în vârstă de 11 ani) a cumpărat de la Cooperativă multe ţigări – 400 bucăţi – şi au fost cercetaţi la postul de miliţie din comuna Nucşoara […] Marina Chirca l-a învăţat pe fiul său să declare că el a furat de acasă 500 de lei şi şi-a cumpărat ţigări”, este consemnat în interogatoriul luat lui Petre Arnăuţoiu la 6 februarie 1959.
La 29 iunie 1958 însă, după arestarea grupului, n-a mai scăpat. La fel ca mama sa, Gheorghe Chirca s-a împăcat cu trecutul său. Povesteşte de parcă totul i s-ar fi întâmplat ieri, dar fără regrete şi uri.
„Ne-a dus la Jilava, apoi la Insula Mare a Brăilei. Acolo făceam dig pe lângă Dunăre. Dacă nu făceai norma… bătăiţă! Stăteai la poartă până-ţi venea rândul. Punea cearşaful ud pe fund, te băga cu capul sub pat şi-ţi trăgea cu funia. De la 5 la 25. Un picior pe-o mână, alt picior pe cealaltă, unul pe ceafă şi două – pe picioarele tale. Nu mai puteai să mişti. 12 ore munceam. Când am ajuns acolo aveam aproape 80 de kilograme. În ’63, ajunsesem la 35. Eu n-am recunoscut nimic-nimic. La judecată, chiar acuzarea a spus că nu sunt vinovat. La urmă, mi-a dat 8 ani. Şi mie, şi fratelui”.
Puşcărie a făcut toată familia Chirca, dar poate cea mai cinică tactică a Securităţii i-a fost aplicată Anei Simion, sora Marinei Chirca. Agentul cu numele conspirativ Mihail Mohor, cunoscut în sat sub numele de Vasile Linie, a primit misiunea de a se apropia cât mai mult de Ana Simion, pentru a o seduce. În dosarele Securităţii scria chiar aşa: „starea sufletească a Anei trebuie exploatată”, iar biata femeie cade în capcana sinistră a agentului: acceptă căsătoria. Mohor inventează necesitatea birocratică a unui voiaj prenupţial, cu singurul scop de a o îndepărta pe Ana de sora sa şi de a smulge informaţii de la viitoarea sa soţie. Toată această acţiune, desfăşurată pe durata mai multor ani, are însă un succes minor, fiindcă Ana nu ştie care-i locul de ascunzătoare al „bandiţilor”.
Din cauza remuşcărilor insuportabile de a-şi trăda familia, din pricina fricii sau a singurătăţii, Ana suferă o cădere şi se îmbolnăveşte. Neliniştile ei culminează însă cu un act de raţiune: îi lasă un bilet lui Mohor, în care îşi anunţă plecarea, fără să dea vreun indiciu despre destinaţia sa: se întoarce la sora sa, alături de care fuge din Slatina şi alături de care se ascunde, timp de cinci ani, în podul unei case.
Citiţi întreaga epopee a lui Toma Arnăuţoiu, eroul din munţi. Biografia unui erou care n-a mutat munţii din loc. Care n-a câştigat lupta pe care a purtat-o. E povestea unui învins de oameni şi de sistem. Totuşi, războiul lui e lecţia fără de care nu se poate înţelege România de astăzi, cu toate angoasele, nepăsările şi neliniştile ei. E vorba despre Toma Arnăuţoiu, statul major al rezistenţei armate din sudul Făgăraşilor. E vorba despre 16 condamnaţi la moarte, ale căror trupuri au fost aruncate în gropi comune fără adresă, despre alţi 85 condamnaţi la ani grei de temniţă şi despre sute de familii lăsate infirme. Dar, mai ales, e vorba despre o Românie condamnată la uitare.
Marina Chirca (n. 18 iulie 1915 – d. 13 septembrie 2013) a fost o femeie din satul de munte Nucșoara, județul Argeș.
Între anii 1949 și 1958, Marina Chirca a sprijinit grupul armat al partizanilor anticomuniști din Munții Făgăraș, conduși de Toma Arnăuțoiu. Prinsă în 1963, după ce se ascunsese cinci ani într-un pod, a fost anchetată, bătută cumplit și încarcerată. Averea i-a fost confiscată și distribuită consătenilor care colaboraseră cu Securitatea.
În decembrie 1963 Tribunalul Militar al Regiunii Militare București a condamnat-o la 15 ani muncă silnică și confiscarea totală a averii. A fost eliberată din detenție în 1964, odată cu soțul său, ce fusese arestat în 1949, și cu cei doi fii, arestați în 1958.
Sursă: adevarul.ro.
Patrick Matiș - Atunci când spui că ești român și te acuză că ești rasist
Nu vă fie teamă, că acest lucru încă nu s-a întâmplat în România, sau cel puțin nu am eu cunoștință de a se fi întâmplat. Urmăream un documentar, zilele trecute, despre ceea ce se numește în Statele Unite ale Americii „woke mentality”, adică mentalitatea celor de ultra-stânga.
Mai demult am scris câteva articole cu privire la neomarxismul de tip multicultural, despre Institutul Tavistock și despre Școala de la Frankfurt. Am dori să le studiați cu atenție ca să înțelegeți că ceea ce se întâmplă acum în Statele Unite este posibil, ca peste cel mult un an, doi, să se întâmple la fel și în Europa, deoarece caracatița neomarxistă are tentacule răspândite peste tot în lume. Deja au început să demoleze catedrale gotice și monumente istorice, inclusiv vechi statui.
Această mentalitate de ultra-stânga, împreună cu reprezentanții săi din rândul politicianiștilor care o susțin fervent considerând tot ceea ce nu face parte din ea ca fiind elemente rasiste, teroriste etc., denumesc chestiunea afirmării naționalității ca fiind o microagresiune. Cu alte cuvinte, te-ar întreba cineva ce ești, i-ai răspunde că ești român, atunci imediat ai fi comis o microagresiune. Aceasta face parte din „corectitudinea politică” a multiculturalismului din cadrul acestei „woke mentality”.
Iar această mentalitate la rândul ei face parte dintr-un amalgam care a fost denumită de adepții ei ca fiind „cultura anulării” („cancel culture”).
În respectiva conversație cu persoana cutare, ai putea ba chiar să fii agresat verbal, îngenuncheat de felul în care te desconsideră un woke spunându-ți că nu e corect să spui că ești român, că mai degrabă nu ești nimic, dacă ai făcut o asemenea afirmație, că ești privilegiat alb, că ești rasist, că nu ar trebui să te consideri român. Iar alții ce sunt, dacă tu ești român? Nu ți-ar fi un pic de rușine!? Îngenunchează și recunoașteți faptul că esti alb privilegiat și cere-ți iertare! Cam așa am traduce noi în România ceea ce se întâmplă deja în lume, mai ales în Statele Unite și Australia. Mai jos putem vedea pe scurt ce înseamnă această cultură a anulării.
În momentul în care așa ceva s-ar întâmpla și în România, pe străzile Bucureștiului, vreunuia dintre voi, să știți bine că este începutul unui sfârșit întunecat al nostru. Intrăm într-o beznă și numai cu forța putem ieși de acolo. Nu permitem și nu admitem ca așa ceva să se petreacă la noi! De aceea facem toate demersurile pentru a afirma românitate, a o proteja și a o conserva pentru ca aceasta să nu piară.
Admitem ca să fim numiți conservatoriști, protejatori ai unor tradiții care ne-au făcut să dăinuim de milenii pe pământurile Europei și să-i dăm dintre cele mai bune valori. Nu le vom mai numi aici, deoarece lista este foarte lungă, iar această platformă online deja a făcut-o în toate articolele și prezentările sale de-a lungul anilor, însă subliniem nevoia de a ne aduce aminte de ele.
Conservatorismul în România deja atrage atenția cu privire la acest flagel al anulării vechilor culturi milenare.
Astăzi, conservatorismul se află în pericolul de a-și pierde calea, ne spun într-un articol. În încercarea de a câștiga un război în care par să nu existe reguli, tinerii conservatori adoptă tactici comune zilelor noastre. Însă atunci când conservatorii renunță la o atitudine civilizată și optează pentru astfel de tactici, ei sacrifică o parte din însăși tradiția care îi face conservatori. Cu alte cuvinte, nu merită să ne lepădăm de tradiția îngăduinței dar fermității întru adevăr, fără violență, ca să să-i combatem cu propria lor armă, astfel trecând de la „cuvântul dulce care mult aduce”, la „cui pe cui se scoate”. Mai echilibrat este „când dușmanul vine să-ți ia pământul, casa, soția, soțul, copiii, familia, viața, crucea ta se transformă-n sabie!”.
Tinerii conservatori se confruntă cu o perioadă dificilă. Cultura anulării ne urmărește și ne afectează pe toți, cu atât mai mult pe cei care se situează în opoziție cu această nouă dogmă a timpului nostru. Apărătorii capitalismului de piață liberă, a valorilor familiei tradiționale, a unei ordini morale tradiționale și a altor idei conservatoare convenționale sunt văzuți drept infractori în cultura mai larg răspândită.
Dar această cultură nu este una care să înlocuiască o veche ordine care nu mai funcționează, care a devenit decrepită, degenerată, și trebuie schimbată, nu, este una într-adevăr a distrugerii, care are menirea să liniștească total, să lobotomizeze, să cumințească pe toți cei care își afirmă identitatea de mii de ani.
De ce oare? Oare pentru că această străveche cultură a dat mii și mii de genii de-a lungul miilor de ani? Oare pentru că este o cultură care a avut un succes imens pe un întreg continent? Cine a făcut-o să cadă? De ce s-au luptat bisericile care-și spuneau universale pentru monopolizarea religiei și instituționalizarea ei, inclusiv prin cruciade, inchiziții și conchiste pe alte continente? Cine vindeau sclavi și-i exploatau? Noi sau ei!?
Să fie clar un lucru! Adevărata cultură creștină niciodată nu a comis asemenea crime! Niciodată nu a comis delicte care să mutileze lumea veche. A fi vechi nu înseamnă a fi rău sau degenerat, ci înseamnă a fi antic, de nestrămutat, puternic, drept, corect, vertical, dăinuitor. Alte culturi de o altă sorginte au fost capabile să zguduie și să slăbească structura străveche europeană a culturii solare. Ne vom ocupa și de ele în viitoare articole, ca să vedem ce ne amenință existență ca identitate românească. Nu noi, ei sunt de vină pentru faptul de a fi rasiști. Principiul „hoțul strigă hoțul!” încă stă în picioare, dar are picioarele de lut și se va auto-distruge.
Să fie clar încă un lucru! Nici o civilizați nu se va naște dintr-o cultură a anulării, dintr-o distrugere. Când îi întrebăm: „ce pui în loc?”. Vor răspunde: „nu înțelegi, nu mai vreau penali în funcții publice, nu mai vreau rasiști, nu mai vreau ciuma roșie, nu mai vreau români!”. Dar atunci ce vor? Probabil liniște.
Adormirea maselor prin spiritualitate (Industria trufiei)
Omul deposedat de libera alegere si de propria putere de discernământ.
O mulțime de ateliere de așa-zisă dezvoltare personală organizate adesea în mod anonim se bazează pe ceea ce numeam odată telefonul fără fir. Pentru că a studia presupune un efort și timp îndelungat departe de atracțiile lumii, adesea organizatorii își iau informațiile gata sintetizate de către alții și tot așa de la om la om, ajunge zvonul sau chiar denaturarea adevărului ca punct de atracție în cadrul acestor manifestări.
Sunt la modă acum învățăturile budiste și alte teorii spirituale de natură exotică, de a căror importanță si veridicitate nu ar trebui să ne îndoim, atât timp cît citim noi înșine… și nu lăsăm vreun drogat, amețit sau individ cu mulți bani la cămașă să ne spună cum să… și cum să…, lăsându-ne abuzați financiar și poate emoțional, prin secte financiare și marketinguri ieftine care pretind că dețin adevarul, și mai ales încearcă să dovedească asta etalându-și averea. Astfel ei îi păcălesc pe oameni, așa păcalesc evoluția, prin asocierea potenței financiare cu evoluția spirituală. În realitate se înșeală.
A studia înseamnă a căuta cunoaștere chiar și în acele situații precare din care aparent nu se poate scoate nimic. Pentru că așa cum unii fac bani și din piatră seacă, pe un alt plan existențial, alții compun piatra filosofală chiar din amarul nopților nedormite cu plânsul în pernă, nu neapărat și cu stomacul gol. Dar să nu-i uităm nici pe cei care sunt nevoiți să doarmă cu stomacul gol.
Libertatea absolută de a învăța pe propria piele prin experiența ca unică formă de desăvârșire a omului, acreditată de Cel de Sus, este singura cale care poate duce spre evoluție. Indiferent de cele ce se scriu, se spun și se demonstrează, prin seminarii tulburătoare prin care prin cele cinci simțuri ni se dovedește ceva, nimic nu poate înlocui sfînta experiență directă, fie prin lecții de viață bogate, fie printr-o oarecare luptă, sau chiar cădere. Așa cum jocurile video se chinuie să ofere experiența reală a unui cîmp de luptă, dorind să antreneze soldați, nu va putea scoate „din cuptor” niciun luptător veritabil, care și-a însușit întreg arsenalul și toate alifiile, pentru a face față cu brio la o oarecare următoare luptă. Pentru că experiența reală ți-o poate oferi doar situația reală. Creierul nostru nu se va lăsa nicio clipă păcălit de condiții fabricate în laborator. Dar mai de niște condiții „pseudo-spirituale” făurite la un workshop meditativ – contemplativ de grup, în care se promite evoluția, fără să faci nimic, în afară de a respira într-un mod mai special?
Vedeți voi, setea de control și de dominare în aceste vremuri e mare. Așa cum politica își strînge ideologia și mușcă din mase într-un mod agresiv, diabolic, gata să uniformizeze pe toți „în cuget și simțire”, așa și acest domeniu sensibil, devenit o industrie (industria noilor religii), caută în același mod, cu alte instrumente și „gusturi”, să posede ființa umană, posedîndu-i fina psihologie pe care caută să i-o deslușească prin terți, dar mai cu seamă folosindu-i emoția pentru manipulare. Guruși, șefi si căpetenii spirituale, droguri sau plante dubioase medicinale, ritualuri de purificare mizerabile și alte dictaturi menite să te usuce de bani, ascund în ele doar setea de control a câtorva „exigenți” spirituali, ce și-au făcut de veacuri o obișnuință si un țel suprem din a subjuga omul și a-l deposeda de propria lumină: de identitatea sa, de personalitatea sa, și în cele din urmă, de propria-i luciditate – care se numește trezvie.
Aceștia ai industriei adesea recurg la cea mai ușoară modalitate de a cotropi: workshop cu plată, să îi învețe și pe alții, considerându-i niște bolnavi neînsuflețiți sau mai rău, maimuțe aflate în regres, care depind de aceștia pentru o altă stare. Astfel, se remarcă de la prima citire a mult prea multora dintre evenimentele lor, trufia cu care își prezintă evenimentul, arătînd algoritmul prin care ei se chinuie să se distingă. „Eu sunt evoluat, tu nu ești evoluat, așa că ai nevoie de mine să evoluezi”, sau „Dacă plătești banii ăștia, și mă faci bogat, îți promit că vei avea succes”.
Dar oamenii sunt înșelați, pentru că suntem făcuți să credem că suntem slabi. Până nu vom scăpa de nevoia de guvernare si de a fi conduși de către alții, sau cel puțin să nu ne lăsăm dominați de ea, nu vom putea afla ce e aia putere personală, libertate absolută de conștiință și deci, adevăr.
Căci nu se pot guverna masele și nici slăbi în conștiință oamenii fără ca mai întâi să nu le creezi falsă nevoie. Nevoia de a fi vindecați. Iluzia de boală. De inadecvare. Ca apoi, acești insistenți profeți ai orașelor, să se folosească de slăbiciunea lor, spre a-i conduce ca pe niște dobitoace, pe calea pierzaniei și a confuziei totale, lăsîndu-le treptat gustul fals și bolnăvicioasa trufie, precum un virus transmis de la om la om, prin care ajung apoi să se cațere tot mai sus, devenind la rândul lor urâtori de ceilalți oameni, mai modești, din rândurile cărora au ieșit și ei odată, frustrați. Astfel profitiabila afacere MLM evoluează, declanșînd în societate un val de ură față de cel „neavut”, față de cel smerit, blînd, la locul lui sau poate chiar slab. Haita creată astfel se protejează pe sine: împroșcînd cu noroi în celălalt, sub emblema evoluției spirituale – iată omul devenit semizeu, dar și autodivinizat, respingîndu-i pe ceilalți, sub motivul prost înțeles de ei conform căruia: dacă nu ai foloase materiale, ești un spirit involuat, neadaptat. Și asta e unul dintre standardele „pieței spirituale” de discursuri, menit să răstălmăcească cumva piramida lui Maslow, prin care cel sărac, înfrînat sau mai puțin înstărit, reușește cu puterea spiritului să depășească și să transceandă nevoia bazală de hrană și acoperiș, reușind mult mai multe în viață decît unul care se consideră realizat, pus de el însuși undeva în vîrful piramidei sus, pentru simplul fapt că a participat la cursuri de vibrații înalte, prin care cu puterea minții a atras succesul și abundența în viața sa.
Aceștia sunt azi dictatorii de workshop-uri și ateliere de dezvoltare personală. Cu trufia gata să concureze cu cea a îngerilor căzuti, acești oameni propovăduiesc elevarea, ei înșiși nefiind pe acel nivel evolutiv la care se așteaptă, păcălind masele cu o mașină scumpă și afaceri în domenii jalnice, multe dintre ele inutile social și în total dezacord pînă și cu armonia pe care o propovăduiesc.
Atenție pe cine lăsați să vă rumege adevărul, si să vă digere hrana. Sau poate mai rău, să vă deposedeze de propriul adevăr, chemîndu-vă seducător pe calea „îmbogățirilor” rapide, de dragul de a întregi rîndurile celor abundenți. Păcăleala merge atît de departe încît unii dintre ei și-au prezentat „oferta” ca fiind în acord cu legile lui Dumnezeu: cel înstărit e iubit de pronie, cel care nu, este cumva disprețuit, dat la o parte. O înșelăciune cu iz dulceag, gata să înfiripe o seducție impunătoare, înainte celor dornici să experimenteze. Și din păcate, aceștia sunt tot mai mulți. Frustrarea, dragii mei, neajunsul, sărăcia, lipsurile pe care le-am trăit la un moment dat cu toții, sunt teren fertil pentru acești „binevoitori” îmbrăcați în îngeri poleiți cu cel mai curat aur, gata să-l răstoarne la picioarele dvs., dar cu condiția să vă deschideți.
Ceea ce vrem să aflăm, adesea e la o voință distanță de noi, departe de văzul hulpav al lumii.
Evoluția, dacă vreți, e o fata morgana ce abia așteaptă să își înfigă în noi colții.
Suntem în vremuri tulburi, în care nu poți evolua decât mergând împotriva curentului.
Cine adoptă stilul maselor, va fi într-un final posedat de ele.
Sursă: trasaturidinfront.ro.
Gheorghe Piperea - Ne-am întors în timp, în anii ’90 ai secolului XX, în plin capitalism de grotă
Guvernul Orban a dat liber la privatizarea activelor întreprinderilor de stat, alea care încă mai există și mai pot prezenta interes pentru „investitori” – portul Constanța, Aeroportul Otopeni, Tarom, Poșta romănă, Hidroelectrica, CFR Marfă/Călători.
Ne-am întors în timp, în anii ’90 ai secolului XX, în plin capitalism de grotă, low road.
Odată cu achiziționarea pe 3 lei a activelor unor astfel de întreprinderi, vor curge și cele 4 sute de mii de concedieri de „bugetari” de care vorbea, anul trecut, în ianuarie, președintele camerei de comerț și industrie „româno”-germană (a se citi colonie germano-franceză). Pentru cei care nu știu – minunata CE consideră că, în cazul în care cumpărătorul își asumă obligația să mențină un anumit număr de salariați, e ajutor de stat interzis.
Credeți că va fi competiție, că se vor aduna bani buni la buget, că va fi dezvoltare economică de numa-numa (ca să mă „iexprim” ca la Kolosvar)…
Nu va fi nicio competiție între corporațiile germane, franceze, austriece, olandeze sau italiene potențial interesate. În acest domeniu nu există competiție. E așa nu numai pentru că piața e demult închisă prin acorduri cartelare, ci mai ales pentru că nu există alternativă (there is no alternative – TINA) la aceste companii. Ambasadele și serviciile secrete ale statelor „partenere” ale coloniei România nu vor lăsa oportunități de acest gen la voia întâmplării.
Prețul obținut va fi o glumă și, oricum, va avea grijă Câțu să îi cheltuie cu cele mai psihedelice destinații.
Iar dezvoltare economică – niet. Activele respective vor fi introduse în circuite de captivități și optimizări fiscale care vor duce încet, dar sigur, către faliment.
Cum era sloganul acela vechi al liberalilor din perioada interbelică? Prin noi înșine, parcă? Dar sloganul SRI? Nu cumva Patria a priori?
A consemnat av. Gheorghe Piperea.