„Acum vă scriu cu gândul la Măicuța. Au mai rămas 5 ani de așteptat și poate mai puțin și totuși dacă Mama Mică va întârzia să nu vă pierdeți răbdarea. Să recitiți Biblia, căci vom avea luptă mare. Învățați predicile de pe munte a Domnului Nostru și împliniți-o cu faptele în fiecare zi. Fiți înțelepte, harnice, blânde, smerite, aceasta să vă fie uniforma prin care să vă deosebiți de duhul lumii acesteia. Postul și rugăciunea să nu vi le știe nimeni decât Știitorul inimilor.
Nu mai judecați pe nimeni, așteptați în tăcere judecata lui Dumnezeu. Fiți credincioase cu preoții și cu autoritățile, după exemplul Mamei. Îngrijiți cu dragoste bisericile din sat. Cereți de este cu putință sfaturi Părintelui Mureșanu și tuturor celor sinceri, mai ales arme serioase din Biblie pentru ‘Martorii lui Iehova’ care au afirmații puternice cu priză mare în popor, mai ales în apele tulburi de acum. Să nu vă gâlceviți cu ei în zadar după cuvântul lui Gamaliil. Să vă pregătiți arme tari la toate afirmațiile. Știu că aceste sfaturi ale mele vă sunt de prisos, căci aveți caldă și puternică povățuitoare pe Mama Mare. Dar îmi fac și eu motiv de vorbă cu frățiorii mei cei călători. Și Morse se descoase ușor, merită un parastas. Dacă din ispită sau biruită din instinct ar voi vreuna să se rupă din mănunchiu, veți încerca tot ce va fi posibil, atunci lăsați-o să se căsătorească decât să ajungă la o greșeală mai mare sau la păcat împotriva firii care sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Să nu o disprețuiți, că diavolii stau la poartă la cei de pe calea aceasta, fac spărtură în zidul dragostei dintre voi și a ascultării de poruncile lui Dumnezeu, dar să nu fie așa. Spuneți cele cuvenite Mamei Maria și lui Moș Ionică, sărut pe Veronica. Fiți mereu cu grijă de bolnave și ctitori. Evitați colectele de la străini, munciți toate după putere, nu exagerați cu postul decât în ispite mari. Sărut mâna tatei, oare să-l mai găsesc vreodată? Nana, Moșu, Nașu.”
Această scrisoare a fost scrisă, adică cusută cu ață pe pânză albă cu semnele alfabetului Morse. S-a tradus și apoi s-a distrus scrisoarea. Ea cuprinde toate învățămintele unei gândiri desăvârșite. Noi soborul le-am primit ca din mâna lui Dumnezeu, trimise prin mesagerul Său. Maică Mihaila! Nu te vom uita niciodată, și în veci îți va fi pomenirea în mijlocul soborului tău scump. Roagă-te pentru viața soborului, să putem urma Drumul Crucii cu răbdare și înțelepciune. Și să ne întâlnim cu toții în rai. Acolo să fim soborul Maicii Domnului întreg, și cu bucurie să lăudăm neîncetat pe Mirele nostru Iubit.
A consemnat pentru dumneavoastră Maica Christofora – Sfânta cruce din porumb, Vol. II
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/03/482301181_1085293033625637_2408912580527430196_n.jpg480401Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/05/romania-culturala-logo-2.pngPatrick Matis2025-03-08 22:52:342025-03-08 22:52:34Scrisoarea Maicii Mihaela, scrisă în închisoarea de femei Miercurea Ciuc în 1958, adresată soborului drag
Tezaurul de aur de la Sarasău tocmai s-a întors acasă după ce timp de aproape cinci ani a făcut înconjorul lumii la muzee din Liège (Belgia), New York, Chicago (ambele SUA) și Gatineau (Canada), unde a stat din aprilie 2024 până în luna ianuarie 2025. Tezaurul deținut de Muzeul Național de Istorie din București a fost parte a expoziţiei internaţionale „First Royals of Europe” reunindu-se cu piese aflate în custodia Muzeului Național din Budapesta.
Primele părți din tezaur au fost găsite întâmplător, în anul 1847, de către un tânăr care-și păștea vaca pe terenul lui László (Vasile) Man din localitatea maramureșeană Sarasău. Au urmat mai multe căutări după aur, doar de la primul descoperitor fiind confiscate de către autoritățile imperiale, 4,5 kg aur. Dar despre cea mai mare parte a tezaurului se crede că a dispărut ajungând în colecții particulare necunoscute. Din ceea ce s-a salvat, o parte a fost vândută de către familie, chiar atunci, Muzeului Național din Budapesta. Iar din ce a rămas și s-a împărțit apoi între familiile celor trei moștenitori ai lui Man, s-a mai păstrat până azi doar partea nepotului Ioan Mihalyi de Apșa, care, prin moșteniri succesive, a ajuns la Iosif Pop din Sighetu Marmației. Iar acesta, în anul 2016, a vândut întregul lot Muzeului Național de Istorie a României.
Partea de la Budapesta conține acum: 4 discuri spiralice plus un fragment de disc, 3 pandantive tip lunulă, 81 verigi crestate și 43 de mărgele, iar cea de la București: 7 discuri spiralice și un fragment de disc, 3 verigi crestate și 239 de mărgele, toate piesele fiind din aur pur, prelucrat prin batere.
Potrivit specialiștilor, frumusețea și unicitatea tezaurului este dată de enigmaticele discuri spiralice, bogat decorate cu motive fie de tip solar, fie de tip serpentiform, a căror destinație încă rămâne în studiu. Se estimează că tezarul de la Sarasău are o vechime de circa trei milenii.
Spiralele de la Sarasău, o continuitate din Neolitic
La fel ca celebrele brățări spiralate dacice, piesele serpentiforme de la Sarasău pot prezenta o continuitate a spiralelor care au dominat ceramica neolitică de Cucuteni dar și spiralele de pe megaliți neolitici prezenți în Europa continentală și nu numai, la Tarxien (Malta), Newgrange (Irlanda), Piodao/Chaz D’Egua (Portugalia), Pierowall (Scoția), Bardal (Norvegia), Göbekli Tepe (Turcia), La Zarza-La Zarcita (La Palma – Insulele Canare) etc.
Așa cum am mai semnalat în Revista România Culturală e logic să credem că oamenii din neolitic au deplasat și cioplit blocuri imense de piatră pentru a le orna cu ceva semnificativ pentru conștiința lor.
Iar o explicație interesantă a cea pe care arheologii D. Lewis-Williams și David Pearce o oferă în cartea lor „În interiorul minții neolitice: conștiința, cosmosul și tărâmul zeilor”. Mesajul cărții e că indiferent de diferențele culturale, toți oamenii împărtășesc capacitatea de a intra în stări modificate de conștiință, în care experimentează fenomene entoptice care pot conduce la experiențe vizionare.
Deci spiralele de la Sarasău sunt încă departe de a-și fi dezvăluit misterul.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/03/tezaur_sarasau.jpg5891310Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/05/romania-culturala-logo-2.pngPatrick Matis2025-03-08 07:03:182025-03-08 00:28:01Cristian Horgoș – Splendidul tezaur de la Sarasău a făcut ocolul lumii
Luna Femeii aduce pe 12 martie la Sala Dalles acorduri pop-opera în interpretarea vibrantă a tenorilor Ştefan von Korch şi Alin Stoica. „Vivo per lei”, singurul concert pop opera al primăverii, reuneşte secvenţe muzicale celebre, din repertoriul pop-opera şi nu numai, într-un program ce va purta publicul pe frumoasele cărări ale căutării iubirii şi împlinirii prin dragoste. La pian va acompania maestrul Alexandru Burcă.
Tenorul Ştefan von Korch, solist-amfitrion şi initiator al stagiunii Musical Extravaganza spune: „Acest concert este pentru noi o ocazie unică de a sărbători feminitatea și frumusețea prin intermediul artei lirice. Publicul va avea șansa să se bucure de piese dedicate celui mai nobil sentiment – dragostea – şi eternei inspiraţii – femeia.”
Celor doi solişti le se va alătura, ca muză, soprana Stephanie Radu. În timp ce tenorul Ştefan von Korch este recunoscut pentru acutele ieşite din comun şi este aclamat pentru apariţii în roluri lirice prin excelenţă, tenorul Alin Stoica este descris ca fiind „un tenor cu o voce colosală cum nu s-a mai auzit de ceva vreme pe scenele românești și nu doar” şi este apreciat pentru forţa sa dramatică, iar soprana Stephanie Radu îmbogăţeşte registrul concertului cu un timbru deosebit şi o voce suavă, astfel încât întâlnirea muzicală a celor trei solişti va fi cu adevărat memorabilă.
Biletele se găsesc pe Tickestore.ro, Biletlateatru.ro, la casa de bilete a Teatrului Naţional de Operetă şi Musical Ion Dacian şi la sala Dalles.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/03/Vivo-per-lei_12-Martie.jpg16001135Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/05/romania-culturala-logo-2.pngPatrick Matis2025-03-07 19:12:282025-03-07 19:12:28„Vivo per lei”, singurul concert pop-opera al primăverii, îi aduce pe tenorii Ştefan von Korch şi Alin Stoica la Sala Dalles pe 12 martie 2025
Aristotel: „Nu există geniu fără un dram de nebunie.”
Oarecum par desuete încercările de a-i refuza lui Eminescu orice anomalie mentală marșându-se pe firava ipoteză că tocmai Titu Maiorescu și familia Slavici și-ar fi internat prietenul fără să-i vrea binele.
Anul trecut, Muzeul Luvru a reabilitat imaginea suferinzilor mental găzduind o expoziție dedicată în întregime figurii „Nebunului”. În limba română găsim un rezumat sugestiv aici:
Un fragment elocvent găsim și în cartea „Omul și simbolurile lui” de dr. Carl Jung și colaboratorii săi.
„Astăzi, catalogul unei cunoscute galerii de artă din Zurich vorbește despre ‘obsesia aproape schizofrenică’ a unui artist celebru, iar scriitorul german Rudolf Kassner l-a descris pe Georg Trakl drept ‘unul dintre cei mai mari poeți germani’, continuând: ‘Era ceva schizofrenic la el. Se simte în opera sa; există și un strop de schizofrenie în ea. Da, Trakl este un mare poet.’ (Jung, p. 260)”.
Însuși Eminescu a invocat repetat cuvântul „nebun” sau „nebunie” în fantastica sa nuvelă „Avatarii faraonului Tlá” (foto), care e o proză mai „nebunească” decât „O făclie de paște” de Ion Luca Caragiale sau decât „Nebunul” de Savatie Baştovoi.
Și Gabriel-Andrei Stan a scris o lucrare elocventă, intitulată „Nebunia în literatura română didactică din secolele al XVI-lea – al XVII-lea: de la ‘Contemptus mundi’ la ‘umanismul optimist’”. Același autor a realizat și analiza „Nebunia și spiritul versatil al literaturii ruse”, iar într-o recenzie despre această carte se observă următoarele: „Pe fundalul opoziției radicale dintre artist și societate, geniul se definește în raport cu societatea pe care o consideră bolnavă, iar societatea îl consideră pe omul de geniu nebun.”
O altă voce în temă a fost scriitorul și psihanalistul Ion Vianu, care a murit în 2024. Astfel, în interviul „Nebunia este o operă”, din revista Dilema Veche.
Găsim întrebarea cheie:
– Nebunia ca imagine, poate şi din punct de vedere psihanalitic, cum ne-aţi explica-o?
Iată răspunsul regretatului Ion Vianu:
„Marele meu rateu în viaţă, deşi ratăm o mulţime de chestii, este că nu am scris o carte, pe care am proiectat să o scriu, dar nu cred că aş mai putea s-o scriu acuma. Ea ar fi putut să fie opus magnum pentru mine: ‘Nebunia ca operă’. Cred că chiar în sînul bolii psihice se manifestă pulsiunea de a construi. Bolnavul mintal construieşte, un delir este o operă, este un mod de a umple viaţa cu structură. Cineva care crede că este urmărit de poliţie, că este în centrul unui complot, construieşte un fel de roman. Deci nebunia este operă, una nescrisă. Asta este drama ei, că rămîne nescrisă. Este o operă care-l canibalizează oarecum pe cel care-o secretă, care mănîncă, care ucide. În loc s-o pui pe hîrtie şi să scapi de ea, vine ea asupra ta şi te distruge, te mănîncă, în cele din urmă. Dar asta înseamnă, totuşi, că, dacă nebunia este o operă, şi opera este în acelaşi raport cu nebunia. Ce te obligă să scrii un roman? La urma urmelor, nimic. Decît, poate, pulsiunea de a da un sens, o structură, de a da un sens narativ haosului interior. Pînă la urmă, există o rădăcină comună nebuniei şi povestirii”.
O altă idee tot mai des întâlnită e că unele anomalii mentale pot stimula creativitatea artistica. Iată doar câteva articole interesante în limba română:
Oameni de cultură, cu anomalii mentale, cu predicții științifice de anvergură
Și încă o idee interesantă, anomaliile mentale chiar ar putea înlesni accesul la informații profunde, universal valabile.
La Revista Cultura Română am mai scris despre articolul „Eminescu vs Einstein”, scris de fizicianul Cristian Presură pentru Editura Știință și Tehnică. Iar potrivit acestui material i se pot atribui lui Eminescu o serie de predicții fizice de anvergură.
Poetul american Allan Edgar Poe (1809 – 1849), suspectat că a murit de delirium tremens și de alte afecțiuni psihice, e trecut în istoria teoriilor cosmologice, prin faptul că în poemul său Eureka a oferit soluția la paradoxul „Olbers” dar și pentru că a descris expansiunea și colapsul Universului.
Will Durant
Despre Jonathan Swift, autorul „Călătoriilor lui Gulliver”, Will Durant a scris în seria a VIII-a din „Povestea Civilizației” că în ultima parte a vieții sale Jonathan Swift prezenta simptome de nebunie. Ori se știe că Jonathan Swift a intuit existența și orbitele a doi sateliți ai lui Marte cu 150 de ani înainte ca aceștia să fie descoperiți.
Noaptea Înstelată, de Vincent Van Gogh
Despre Vincent van Gogh sunt studii actuale care afirmă că în tabloul „Noaptea Înstelată” e surprinsă complicata teorie matematică a turbulențelor în condițiile în care matematicianul rus Kolomogorov s-a născut după ce a murit Van Gogh.
Despre pictorul abstract american Jackson Pollock (1912 – 1956) e știut că pictând în stări alterate de conștiință, de transă, a reușit să surprindă micro-materia.
La Revista Cultura Română am mai prezentat predicțiile astronomice ale pictoriței nordice Hilma af Klint care, tot pictând în transă, a surprins imagini cosmice cu aproximativ jumătate de secol înainte de a fi observate de telescoapele moderne.
Și, probabil, lista ar putea continua.
Sigur, nu e deloc obligatoriu ca orice schizofrenie să înlesnească o descoperire științifică de valoare. Dar iată că în unele cazuri s-a întâmplat așa. Iar aceasta ar fi un argument pentru un plus de empatie și înțelegere pentru cei suferinzi de afecțiuni mentale.
A consemnat pentru dumneavoastră Cristian Horgoș.
Nota redacției:
De multe ori se poate interpreta ad-literam chestiunea „nebuniei” geniilor științifice și artistice. Noi, la Revista România Culturală considerăm aspectul revelației prin care s-au realizat marile descoperiri din aceste discipline dimpreună, iar marii oameni de știință și artă au fost vehiculele perfecte pentru a ne revela nouă, lumii întregi, Marile Adevăruri Cosmice dar și Umane. Aceste revelații sunt stări superioare sau superlative de conștiință în care au intrat acești mari exegeți și prin care au primit informație din partea Universului, din partea lui Dumnezeu, din partea diverselor ierarhii divine sau chiar din partea anumitor ființe de natură superioară. Revelațiile au fost confirmate prin a deveni adevăruri științifice, ba chiar artistice și au rămas peste veacuri. Nu vorbim despre „revelațiile”primite după urma ingerării unor etno-botanice psihedelice, sau pentru că „nebunia” unora le permitea asemenea „lunecușuri”, ci pentru că puteau prin ei înșiși intra în asemenea stări superioare. Iar Mihai Eminescu era poate chiar unul dintre cei mai mari dintre aceia care au putut avea asemenea revelații.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/03/faraonul_tla.jpg279442Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/05/romania-culturala-logo-2.pngPatrick Matis2025-03-06 21:41:242025-03-06 21:45:12Cristian Horgoș – Și Eminescu are minimul drept la un „lunecuș” mental
Constantin Vaeni este unul dintre acei cineaști români care și-au lăsat amprenta asupra cinematografiei naționale, un regizor vizionar care a reușit să surprindă complexitatea istoriei și a condiției umane printr-o filmografie densă și plină de semnificații. Născut pe 13 mai 1942, Vaeni și-a croit destinul artistic cu o pasiune rară, îmbrățișând atât regia, cât și scenaristica și actoria.
Prima sa întâlnire cu lumea filmului a fost una timpurie și, în mod simbolic, legată de un moment istoric definitoriu pentru România. În 1958, adolescentul Constantin Vaeni a apărut ca actor în filmul „Dincolo de brazi”, o dramă de război regizată de Mircea Drăgan și Mihai Iacob. Pelicula evoca epopeea unui grup de soldați români și a locuitorilor unui sat de munte care, în toamna anului 1944, au reușit să împiedice retragerea unei unități germane. Deși era doar un tânăr aflat la început de drum, experiența acestui film i-a insuflat lui Vaeni fascinația pentru cinema, devenind scânteia ce avea să-i lumineze parcursul artistic.
Drumul său spre consacrare a continuat prin studiile de regie pe care le-a urmat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC), pe care le-a absolvit în 1969. Odată format ca regizor, Constantin Vaeni și-a început cariera în cinematografie într-un mod aproape inițiatic: a fost regizor secund al filmului „Printre colinele verzi” (1971), o producție semnată de scriitorul Nicolae Breban, unde a învățat subtilitățile artei regizorale.
Constantin Vaeni
Anii care au urmat au fost dedicați filmului documentar, o zonă în care Constantin Vaeni s-a impus printr-o viziune artistică profundă și un acut simț al detaliului. A realizat scurtmetrajele „Apoi s-a născut orașul” (1972), un film documentar cutremurător despre dispariția vechii Orșove, sacrificată în fața progresului, și „Suflet din sufletul neamului său”, un portret deosebit al personalității lui Nicolae Bălcescu. Aceste filme documentare au demonstrat deja înclinația sa către o narațiune cinematografică densă, care împletea lirismul cu observația socială și istorică.
Trecerea sa la filmul artistic de lungmetraj s-a produs în 1975, când a realizat „Zidul”, o dramă psihologică despre sacrificiu, izolare și rezistență. Inspirat din fapte reale, filmul urmărește destinul unui tânăr (interpretat de Gabriel Oseciuc) care, timp de luni întregi, a fost zidit într-o încăpere pentru a tipări clandestin ziarul „România liberă”. Printr-o regie austeră, dar plină de tensiune, maestrul Constantin Vaeni reușește să creeze un adevărat ritual al claustrării, explorând efectele psihologice, morale și fizice ale izolării forțate.
În 1977, Constantin Vaeni a realizat „Buzduganul cu trei peceți”, o peliculă istorică monumentală dedicată lui Mihai Viteazul și evenimentelor care au condus la unirea celor trei țări române în anul 1600. Cu un Victor Rebengiuc epocal în rolul domnitorului, filmul oferă o perspectivă puternic politizată asupra acestei perioade, așa cum impunea contextul epocii, dar rămâne o operă cinematografică impresionantă prin amploarea sa vizuală și prin profunzimea portretizării personajului principal.
Îmi amintesc cum, într-o discuție cu maestrul Constantin Vaeni, mi-a împărtășit un detaliu tulburător despre acest film. Inițial, finalul trebuia să fie la catedrală, un cadru încărcat de simbolistică, care ar fi dat filmului un deznodământ firesc, coerent cu întreaga sa construcție dramatică. Dar cenzura comunistă nu a acceptat acest lucru. Un astfel de final nu se potrivea cu directivele ideologice ale vremii.
A fost nevoit să facă o concesie dureroasă. I s-a impus să adauge la final o scenă triumfalistă, cu Mihai Viteazul intrând măreț în cetatea Alba Iulia. O imagine spectaculoasă, menită să imprime filmului o aură eroică, dar, în fond, o cosmetizare impusă de regim. Era unul dintre acele momente când un cineast știa că trebuie să accepte schimbarea, altfel risca să nu-și mai vadă filmul pe ecrane.
Și nu a fost singura concesie. Îmi povestea despre o altă problemă pe care a trebuit să o ignore: pavajul din piatră cubică. Acesta nu avea ce căuta în film, pentru că la acea vreme pur și simplu nu exista. Dar ce era de făcut? Să aducă zeci de camioane de pământ, să acopere fiecare metru pătrat de piatră cubică, doar pentru câteva secvențe? Era absurd. A lăsat lucrurile așa cum erau, asumându-și această mică abatere istorică, una dintre acele licențe pe care cinematografia trebuie uneori să le accepte.
În spatele fiecărui film există astfel de povești. Detalii pe care publicul nu le cunoaște, dar care vorbesc despre lupta constantă a unui cineast cu realitățile epocii sale – fie că este vorba de cenzura ideologică, fie de limitele impuse de decoruri și logistică. Iar Constantin Vaeni, cu toată pasiunea și talentul său, a trebuit să navigheze printre toate aceste obstacole, încercând mereu să rămână cât mai aproape de adevăr.
A urmat apoi Vacanța tragică (1979), un film inspirat din romanul Nada Florilor de Mihail Sadoveanu. Într-o manieră cinematografică puternică și expresivă, Vaeni reconstruiește conflictul dramatic dintre luptătorii socialiști și forțele de poliție în timpul răscoalei țărănești din 1888. Cu un stil vizual intens, filmul surprinde tensiunile epocii și sfârșitul tragic al acestei confruntări inegale, redând cu fidelitate frământările și aspirațiile unei clase sociale aflate în pragul revoltei.
În 1984, regizorul aduce pe ecran Imposibila iubire, o adaptare a romanului Intrusul de Marin Preda. Maestrul Vaeni reușește să conserve spiritul operei literare, păstrând complexitatea personajelor și dramatismul poveștii. Filmul păstrează tonul grav și meditația asupra destinului și alienării, atât de caracteristice prozei lui Preda, oferind publicului o ecranizare de o sensibilitate aparte.
În 1988, regizorul semnează Drumeț în calea lupilor, o peliculă tulburătoare ce reconstituie ultimele ore din viața istoricului și patriotului Nicolae Iorga. Valentin Teodosiu oferă o interpretare memorabilă a marelui savant, iar filmul devine o meditație asupra destinului tragic al celor care au îndrăznit să își apere convingerile în fața unei istorii nemiloase. Cu o atmosferă apăsătoare și un ritm narativ solemn, Drumeț în calea lupilor se impune ca un testament cinematografic închinat memoriei uneia dintre cele mai marcante personalități ale culturii române.
Prin aceste filme, Constantin Vaeni și-a înscris numele în galeria marilor cineaști români, creând opere cinematografice care nu doar reflectă realități istorice și sociale, ci le transformă în imagini de o profundă încărcătură emoțională și intelectuală.
Maestrul și-a conturat astfel un profil unic în peisajul cinematografiei românești, îmbinând rigoarea documentaristică cu pasiunea pentru istorie și cu o profundă înțelegere a naturii umane. Filmele sale sunt mai mult decât simple povești – ele sunt radiografii ale spiritului românesc, mărturii cinematografice despre luptă, rezistență și idealuri. Prin stilul său distinct și curajul tematic, Constantin Vaeni rămâne un nume de referință în cinematografia românească, un cineast care, prin imagini și cuvinte, a modelat o parte esențială din memoria colectivă a României.
Pentru iubitorii de muzică bună din Sighișoara și Sibiu, luna martie aduce o surpriză încântătoare: senzaționalul chitarist Maxim Belciug va susține câte un recital de chitară solo în cele două orașe. Astfel, vineri 7 martie, chitaristul se va afla la Sighișoara, unde va concerta în Sala Mare de Festivități a Primăriei, în avanpremieră la Ziua Femeii. Iar sâmbătă, chiar pe 8 martie, va cânta în ambianța distinsă și încărcată de istorie a Sălii Festive de la Biblioteca ASTRA din Sibiu. Cu chitara sa plină de încântări, artistul va transforma cele două seri într-un cadou de neuitat atât pentru doamne, cât și pentru însoțitorii lor. Partituri de virtuozitate ale creației clasice și delicate opere romantice se vor împleti fabulos cu pași de vals și tango, ritmuri de tarantelă sau bolero și cadențe vii de flamenco, într-un spectacol solistic ce pune în scenă întreaga magie a muzicii pentru chitară. O muzică închinată frumuseții și care „se încăpăţânează să sune altfel decât cea izvorâtă din trecerea mai mult sau mai puţin ritmată a arginţilor sunători dintr-o mână în alta”, așa cum spune însuși Maxim Belciug, cel supranumit „cea mai solo chitară solo”.
Figură carismatică și singulară, Maxim Belciug este unul dintre cei mai importanți chitariști români de astăzi. De mai bine de 3 decenii, activează neobosit în slujba chitarei și a muzicii, iar traseul său solistic l-a purtat atât pe toate marile scene ale țării, cât și în străinătate (Serbia, Ungaria, Polonia, Austria, Franța, Belgia, Scandinavia, Italia, Spania etc.). Este singurul chitarist român care a susținut 4 recitaluri consecutive pe scena Ateneului Român, de fiecare dată cu un excepțional succes la public. A înregistrat pâna acum cinci CD-uri de chitară solo, două în duo cu vioară și două în formula de voce și chitară. Întâmpinat mereu cu entuziasm de către urechea exigentă a criticii și iubit de către public, Maxim Belciug are darul special de a face un regal din fiecare apariție în concert. Expresivitatea rară, tranzițiile surprinzătoare, culorile și nuanțele, când pastelate, când strălucitoare, ritmul, notele de ludic și incredibila țesătură de emoții, toate acestea sunt, la Maxim Belciug, ingrediente care pun în muzica lui miez, gust, căldură, viață. Când e cu chitara în brațe, acest om visează din vârful degetelor, iar visele sale sunt molipsitoare. O fi poate sonoritatea specială a chitarei, atât de diferită de timbrul cunoscut al unei viori sau al unui pian, ori stăpânirea totală a tehnicii, care pe mulți instrumentiști îi ține captivi, însă la Maxim Belciug un lucru e cert: chitara plânge și iubește și dansează pe una și o mie de voci, ca o orchestră ireală care atacă pasional, fără să-i pese de drumul înapoi. La un astfel de concert, te primenești ca la sărbătoare, mergi cu inima deschisă și lași chitara să te îmblânzească. Ascult-o! Îți va vorbi despre tine, despre frumusețe, despre dragoste, despre omenie. Căci, în fond, aceasta este magia chitarei.
Recitalul de la Sighișoara are loc vineri, 7 martie 2025, în Sala Mare de Festivități a Primăriei. Recitalul de la Sibiu are loc sâmbătă, 8 martie, în Sala Festivă a Bibliotecii ASTRA. Ambele evenimente încep la ora 19:00. Evenimentul din Sighișoara este organizat în parteneriat cu Casa Breslelor și Casa Armelor și Hărților Sighișoara. Pentru ambele recitaluri, biletele sunt disponibile online, pe eventbook.ro și ambilet.ro.
Evenimentele din Sighișoara și respectiv Sibiu pot fi accesate în linkurile următoare:
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/03/7_8martie_landscape.jpg5231000Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/05/romania-culturala-logo-2.pngPatrick Matis2025-03-02 09:15:382025-03-02 09:15:38Senzaționalul chitarist Maxim Belciug cântă la Sighișoara și Sibiu, pe 7 și 8 martie 2025
