Aurel C. Popovici – Superioritatea civilizației unui sat față de primitivismul de lux al statului modern

Civilizația e o noțiune generală care, dacă vrem s-o adâncim, trebuie privită mai ales din două puncte de vedere: al civilizației propriu-zise și al culturei.

Cultura vine, după cum știm, în prima linie de la cultul pe care îl are un popor pentru ordinea morală a lumii, a sa proprie.

Civilizația, în sens restrâns, e dezvoltarea de ordin tehnic. Ea ne face cu putință viețuirea fizică, procurându-ne condițiunile și înlesnirile de trai material, de îmbrăcăminte, de comunicație. Ea este pânea vieței.

Dar numai oamenii primitivi se mulțumesc cu viața materială. Sufletul lor e încă rudimentar, abia diferențiat de al animalelor.

Oamenii însă cari au ajuns la conștiința adevăratei demnități omenești, orișicât de mult ar prețui și ei trebuințele și plăcerile materiale ale vieței, simt numaidecât că nu pot să trăească o viață vrednică de a fi trăită, fără cuvântul lui Dumnezeu.

Cu pânea începe traiul animal. Viața omenească nu începe decât cu începuturi de cultură: de cult religios, de cult pentru străbuni, pentru părinții culturei naționale, pentru neam, de cult pentru istoria dezvoltării de până atunci, de cult pentru tot ce constituie notele distinctive ale poporului respectiv, de cult, mai ales, pentru viața sufletească și intelectuală.

Cultura unui popor e deci cultul său pentru idealurile sale naționale.

Și cu cât un popor are o înțelegere mai adâncă și mai luminată pentru religiunea sa și moravurile sale, pentru filosofia și arta sa, pentru tot ce dă vieței omenești un cuprins filosofic și de farmec estetic, cu atât poporul e mai cult.

O viață petrecută în cele mai moderne și elegante, în cele mai civilizate spelunci, nu constituie o viață omenească, sănătoasă, normală, cultă, ci pur și simplu o sălbăticie rafinată: covârșirea animalității, adesea chiar a bestialității asupra moralității și intelectualității omenești.

Față de asemenea «civilizație», orișicât ar fi ea de lustruită, cea mai simplă viață rurală a unui sat cu un cult religios, plin de învățături filosofice-morale, de aspirații ideale, este un mic centru de adevărată cultură, un rai sufletesc.

Istoria universală întreagă ne arată că după cum o cultură începe și înaintează cu cultul religios, cu cultul unei filosofii practice și fecunde pentru armonizarea morală a unui popor, tot așa, prin slăbirea acestui cult și cu dispariția lui, slăbește și dispare și cultura acelui popor, poporul el însuși.

Fenomen ușor de înțeles: covârșirea concepțiilor bunului trai material slăbește străduințele spre idealuri: omul cade iarăși în animalitatea din care se ridicase. Într-o animalitate, firește, «înaintată», «civilizată», «luminoasă»…