Entries by Patrick Matis

Ioan Aurel Pop – Cultura română – cultura europeană


ioan aurel pop, academia romana, presedintele academiei romane, patriot, revolutia sexuala, educatia sexuala, homosexualitate, periculosii batrani, patriotism

Ioan Aurel Pop - Cultura română – cultura europeană

Uneori, în dialogurile mele cu studenții de la Istorie, le pun celor care îmi par mai interesați de studiu câte o întrebare de cultură generală, pentru a vedea – vorba unui dascăl de-al meu – „la câte bate ceasul”. O astfel de întrebare, mai recent formulată, suna așa: „Care este succesiunea curentelor culturale europene, de la Renaștere încoace?”. Răspunsul a fost dezamăgitor și descurajant și a cuprins ideea că asemenea curente nu există în realitate, că ele au fost inventate de teoreticieni, că nu se pot desprinde constante de gândire și de creație, că lumea intelectuală este complet haotică – ca și lumea în general –, că creatorii de opere intelectuale au doar idealuri individuale, legate de orgoliul lor, nu de virtuți colective, nici de valori generale și nici de încredere în comunitate, în societate, în lume. Totuși, am insistat ca interlocutorul să-mi enumere curentele literare sau artistice mai importante, așa greșite sau false, cum erau ele în viziunea sa. Nu a făcut-o, privindu-mă ca pe un expirat venit din altă lume…

Este evident că, dincolo de credințele și convingerile noastre, fiecare percepem lumea și creația omenească și nu se poate să nu observăm o tendință de structurare și de complicare a acestei lumi, în funcție de sporirea cunoștințelor omenești. Oamenii, pe măsură ce știu mai mult, schimbă lumea mai mult, aduc îmbunătățiri tehnicilor de viețuire și de conviețuire, exprimă idei noi, care modifică mereu modul de viață a locuitorilor planetei. Indivizii înșiși și comunitățile umane se deosebesc după limbile pe care le vorbesc, după credințe, după origini, după culturi, după așezarea geografică etc., încât există, de când lumea, tipuri de popoare înrudite, de comunități comparabile, de creații asemănătoare. Nu trebuie să fii filosof ca sa-ți dai seama de acest lucru și nici să fii profet ca să vezi că există un anumit raport între structurare și destructurare, între ceea ce este organizat și ceea ce este haotic, între real și ideal și că omul, ca ființă gânditoare, încearcă să ordoneze, pe cât posibil, realitatea care-l înconjoară. Nu e nevoie, pentru a conștientiza toate acestea, să fii filosof și nici profet, în schimb este nevoie de un fapt simplu, verificat de istorie, anume de un set de cunoștințe numit cultură generală. Ca să avem cultură generală, este absolut necesar să fim educați. „Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat” (Immanuel Kant).

Curentele culturale mari ale Europei și, în parte, ale omenirii se învățau altădată la școală, începând cu ultimele clase de gimnaziu (sau din ciclul inferior al liceului interbelic), fiind apoi aprofundate în cei patru ani liceu (sau în ciclul superior). Ele sunt umanismul, raționalismul, iluminismul, romantismul, realismul, naturalismul, pozitivismul, simbolismul etc. Ponderea lor este diferită, iar formele lor de manifestare sunt inegale și nu se întâlnesc în întregimea lor, în toate artele și în toate zonele continentului. Înainte de Renaștere, Europa era împărțită, sub aspect geografic și de civilizație, în două arii, Apusul și Răsăritul. Românii s-au aflat, de la finalul etnogenezei lor (secolele VIII-IX), la frontiera dintre cele două mari arii culturale și confesionale ale Europei, aria latină și catolică (Apusul), pe de o parte, și aria bizantină, slavă și ortodoxă (Răsăritul), pe de alta. Această divizare s-a oficializat la 1054, prin Marea Schismă, dar a fost conștientizată în mod real abia după Cruciada a IV-a (1203-1204), când Noua Romă a fost cucerită de creștinii occidentali (mai ales venețieni și francezi). Atunci, deosebirile dintre „greci” (creștinii de rit bizantin) și „latini” (creștinii de rit roman) au devenit evidente, iar conflictul dintre ei ireconciliabil. Tot de-atunci, au făcut carieră și denumirile peiorative de „schismatici” (pentru răsăriteni) și de „papistași” (pentru apuseni), ei devenind reprezentanții celor două Europe. Unii autori, precum Samuel Huntington, spre finele secolului al XX-lea, au înțeles și teoretizat această „frontieră” ca pe o precisă și severă linie de demarcație, plasată pe arcul Carpaților, linie prin care s-ar fi stabilit pentru eternitate destinul extra-european al românilor. De o parte a „liniei” s-ar situa popoarele (națiunile) catolice și protestante, germanice și romanice, creatoare de civilizație și cultură, întreprinzătoare și tenace, europene, iar de cealaltă parte s-ar afla popoarele ortodoxe, slave, stagnante și tradiționaliste, „orientale”, un fel de „istm” între Europa și Asia1. Aprofundând această judecată de valoare venită ca o sentință, se va vedea ușor că ea este superficială și simplistă. De altminteri, românii, grecii, ungurii, albanezii, balticii și alții nu se încadrează decât foarte vag în această schemă. De exemplu, românii nu sunt slavi, dar sunt ortodocși, iar polonezii sunt slavi, dar sunt catolici. Frontiera pe care sunt situați românii există cu adevărat, dar ea nu este o linie, ci o fâșie cu o lățime de câteva sute de kilometri pe linia vest-est, care pornește (aproximativ pe linia nord-sud) de la Marea Baltică și ajunge până la Dunărea de Jos și la Marea Adriatică. În această vastă regiune, spiritualitatea occidentală și cea răsăriteană au interferat plenar, de la nivel oficial și elitar până la nivelul vieții cotidiene a oamenilor de rând. Renașterea, care s-a născut și ca urmare a preluării de către occidentali a înțelepciunii răsăritenilor, adusă în parte în miile de codice și alte feluri de manuscrise puse pe corăbiile scăpate din Constantinopolul asediat, lucrări din care s-au făcut faimoase biblioteci. Între acestea, strălucește „Marciana” din Veneția. Renașterea și Reforma au marcat triumful limbilor vernaculare în cultură, lăsând limbile livrești sau sfinte pe seama bisericilor. Începuturile culturii scrise în limba română se produc în secolul al XV-lea, prin anumite texte religioase rotacizante, elaborate în Transilvania, regiunea cu cele mai puternice influențe occidentale. Tot aici apar și primele școli românești, primele traduceri de cărți în românește, aici se trece la primele tipărituri românești, ca și la scrierea cu caractere latine. Începând din secolul al XVI-lea, influența Occidentului (latin, neolatin, germanic) devine tot mai puternică la noi – prin umanism și Reformă –, și odată cu aceasta se restrânge aria slavonismului cultural. Trecerea la scrisul în limba vernaculară se produce la români mai târziu decât în vestul Europei, dar cam în aceeași vreme cu înregistrarea fenomenului respectiv la popoarele vecine est și sud-est europene (mai ales la cele ortodoxe). Nu se poate spune că Reforma religioasă a determinat acest act, dar este sigur că l-a stimulat și grăbit.

Umaniștii români au pulsat în acord cu Occidentul, fără să renunțe la promovarea valorilor spirituale locale. Primul umanist român de talie europeană a fost Nicolaus Olahus sau Nicolae Românul (1493-1568), originar din Țara Românească, a cărui familie, trecută în Transilvania, aderase la catolicism. Nicolaus Olahus, deși a fost un membru notabil al Republicii Creștine europene, un mare umanist, aflat în corespondență cu Erasmus din Rotterdam (supranumit „principele umanismului”), un înalt prelat catolic în serviciul Ungariei, un om politic în slujba Habsburgilor și un fondator al școlilor superioare din Slovacia, și-a asumat și identitatea de român. El este primul român care răspândește în Europa, în limba latină, ideea originii romanice a românilor. Înaintea lui, tot în Transilvania, un alt român catolicizat – Filip Ficior (More) din Ciula Hațegului, fiul lui Vlad – a studiat la Padova, l-a cunoscut pe faimosul editor Aldus Manutius, a strâns inscripții ale Daciei romane și l-a ajutat pe Nicolaus Olahus să avanseze în carieră2.

De mare importanță pentru noi a fost și modelul german și germanofon, preluat inițial de ardeleni, dar nu numai de ei. Titu Liviu Maiorescu, cu studii înalte la Viena, Berlin și Paris, a fost un astfel de vector. Studiul «În contra direcției de astăzi în cultura română» demonstrează ce ar putea să însemne cultura română, dacă ar fi înscrisă în contextul european de dezvoltare și într-o anumită rigoare de extracție germană. Maiorescu este cel dintâi care a observat și relevat invazia de forme culturale străine care nu se potriveau deloc fondului autohton rămas în urmă. Criticul a înțeles și a teoretizat nevoia de orientare spre Occident a românilor, nu pe baza imitației simple, ci a fondului nostru roman, a rădăcinilor apusene implantate în Dacia odată cu sigiliul Romei. De la Heliade Rădulescu, cu al său îndemn „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”, până la Maiorescu este o cale care comprimă secole de evoluție, o cale care, de la privilegierea cantității operelor elaborate în românește, ajunge la calitatea lor, la corelarea lor cu marile curente europene. De la Maiorescu am învățat cum se fac instituțiile unei țări și chiar geniile ei. Prin «Junimea», Maiorescu a dat „direcția de astăzi în cultura română” și a făcut-o de la Iași, unde, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se plămădea cultura modernă românească, se coceau modelele, adică clasicitatea noastră. Direcția preconizată de marii oameni de știință și de cultură români, de la Renaștere încoace, a fost fortificată cu argumente solide de către Academia Română, care, de peste un secol și jumătate, consacră valorile intelectuale de vârf și promovează cercetarea și creația de nivel european.

În cultura modernă românească, curentul cultural-ideologic care privilegia latinitatea, legăturile cu Occidentul, sincronizarea României cu structurile moderne europene era unul modern, pragmatic și progresist. Până la urmă, în secolul al XX-lea – punând între paranteze cea mai mare parte a regimului de dictatură comunistă, străin de spiritul general al românilor – orientarea dominantă a României a fost spre modelul european occidental, spre civilizația și cultura promovate de acesta. Firește, această orientare dominantă nu a putut șterge specificul sau identitatea românilor, constituite în timp, pe fondul interferențelor dintre Occidentul latin și Răsăritul bizantin.

Succesiunea curentelor artistico-literare și culturale, în general, specificul curentelor românești și încadrarea lor în modelul european trebuie să se studieze în mod organizat, în gimnaziu și liceu. Fără un asemenea studiu sistematic, promovat la disciplinele specifice (limbă și literatură română, istorie, limba latină, limbi și literaturi străine, arte etc.), evoluția spirituală a românilor și a celorlalte popoare europene rămâne o necunoscută. Europa nu este o noțiune abstractă și nici o entitate omogenă, locuită de un singur popor cu o singură limbă, ci este o sumă de popoare, cu particularitățile fiecăruia și cu valori comune, care au la bază clasicismul greco-latin și creștinismul. Prin aceste valori s-a clădit democrația modernă, bazată pe libertatea indivizilor și grupurilor. Românii fac parte din concertul națiunilor europene, se împărtășesc din valorile comune europene, pe care și-au întemeiat identitatea lor de români.

Europa viitorului nu se poate construi prin omogenizarea forțată și nici pe distrugerea națiunilor (cum a voit ideologia comunistă), ci pe cultivarea virtuților fiecărei națiuni în contextul fondului comun menționat. În acest sens, școala și educația organizată îndeplinesc un rol fundamental, pentru că ele asigură cultura generală necesară accesului la libertate. Sensibilitatea pentru cultură se dobândește greu, dar, odată dobândită, poate feri omenirea de mari nenorociri, de jigniri, contravenții, infracțiuni, de hoții și de crime. De aceea, Ziua Culturii Naționale trebuie să orienteze comunitatea spre valorile spirituale ale acestui popor și ale omenirii. Educația antreprenorială, cea pentru sănătate, pentru igienă, pentru protecția mediului, pentru circulația pe drumurile publice, pentru egalitatea de gen etc. se câștigă prin eforturile familiei și ale școlii, dar perceperea lui Eminescu și Goethe, a armoniei unei simfonii de Mozart sau a unei opere de Verdi, a semnificației unei coloane ionice sau a unei ogive, scrierea și vorbirea corectă în limba lui Creangă, a lui Voltaire sau a lui Shakespeare nu se pot face fără stăruință personală, în cadrul marii strategii de stăpânire a culturii generale. Educația copiilor și adolescenților nu se face în școli de ucenici, în care să se urmărească dobândirea de către aceștia a deprinderilor practice de a conduce afaceri, de a nu murdări mediul, de a mânca sănătos, de a-și primeni corpul prin spălare, de a percepe valoarea monedei și a sistemului financiar-bancar, de a respecta animalele etc. Toate acestea sunt subsidiare și se dobândesc în viață prin forme și formule variate, mai ales la școală, dar nu prin discipline școlare care să poarte astfel de nume. În școală, se învață marile creații ale omenirii și ale popoarelor, marile idei care au dus lumea înainte, marile valori morale. Din ele reiese cu prisosință – dacă profesorii sunt buni – cum să ne protejăm mediul înconjurător, cum să percepem igiena, cum să înțelegem și chivernisim bunurile materiale, cum să ne adecvăm într-o bancă, ce înseamnă nutriția sănătoasă etc. În învățământul general obligatoriu nu se pot deprinde profesiuni, ci valori ale culturii, iar cultura cuprinde toată creația materială și intelectuală a omenirii și toate instituțiile principale care au produs-o. Dacă vom stăpâni cultura generală, atunci nu vom fi stăpâniți de instincte primare și de spirit gregar, ci de valori morale, de virtuți ale cunoașterii și de încredere în binele și în viitorul omenirii. Iar amăgirea și manipularea opiniei publice vor deveni mult mai dificile.

Cronicarii și cărturarii secolului al XVII-lea – de la Grigore Ureche până la Constantin Cantacuzino (stolnicul) – cu studii în colegii iezuite din Polonia și în universități din Italia, scriu în limba română și susțin, cu argumente științifice, romanitatea românilor. Grigore Ureche și Miron Costin știau latină și polonă, ei putându-se apropia direct de valorile clasicismului greco-latin. Cel din urmă numește Italia „scaunul și cuibul a toată dăscălia și învățătura, cum era într-o vreme Atena la greci, acum Padova în Italia”. Stolnicul Constantin Cantacuzino știa greacă, latină și italiană, admira frescele lui Giotto la Padova, unde a studiat, fiind conștient că primea lumină în una dintre cele mai vechi universități ale continentului. Dimitrie Cantemir (principe al Moldovei) este un preiluminist, membru al Academiei din Berlin, un savant care folosește mult în scrisul său latina și româna și care face din teoria romanității românilor o construcție științifică. Cantemir s-a format la Constantinopol, în preajma Marii Biserici, dar și a mediilor diplomatice cosmopolite, aflate a confluența a trei arii culturale: vechea cultură bizantină, cultura occidentală adusă de genovezi, de ambasadorii marilor puteri și cultura orientală, promovată în cheie otomană, cu inflexiuni arabe etc. Cantemir a acoperit, prin preocupările sale de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor, toate aceste arii culturale, din Occident până în lumea islamică arabă și otomană, ilustrând în chip magistral și lumea noastră, a „Bizanțului după Bizanț”.

În epoca lui Cantemir, unirea românilor transilvani cu biserica Romei (1697-1701) netezește calea reapropierii concrete de Occident a învățăceilor și savanților români. Înaltele școli ale Blajului (active din 1754) au scos tineri instruiți, trimiși la Viena și la Roma, cu scopul specializării la colegiile și universitățile de acolo, în domenii precum teologia, filologia, istoria, filosofia, științele juridice etc. Școala Ardeleană – principala formă de manifestare a iluminismului de la noi – apropie și mai mult cultura românească de Occident. Crezul savanților români iluminiști era „Prin cultură la libertate”, iar cultura nu o putea asigura decât educația, școala făcută în chip foarte serios. De la iluminism încoace, toate curentele culturale europene (romantism, pozitivism, simbolism etc.) au avut formele lor specifice de manifestare în Țările Române și apoi în România.

Cea mai intensă și eficientă reapropiere a românilor de Occident, adică de vechile lor rădăcini – cum se spunea în ideologia națională a vremii – s-a produs în secolul al XIX-lea, grație influenței franceze din Principatele Dunărene și apoi din România. Generații întregi de tineri români, mai ales fii de boieri, de orășeni înstăriți și de intelectuali, au studiat în Franța sau în alte țări și centre francofone, de unde s-au întors nu numai cu serioase cunoștințe în varii domenii, ci și cu limba lui Voltaire, pe care au continuat s-o vorbească și s-o răspândească. Limba franceză a fost nu numai vectorul unei înalte civilizații și a unei mari culturi, devenită „clasică” (în sens de model), ci și simbolul lumii occidentale, de care anumite curente, tendințe și forțe – mai ales comunismul – încercau să-i izoleze pe români.

Singurul popor neolatin de credință ortodoxă și cu o cultură bizantino-slavă în Evul Mediu, situat la interferența Apusului cu Răsăritul, poate să le pară unora o ciudățenie, dar și o provocare, un îndemn spre înțelegere și cunoaștere. Poporul român nu aduce, probabil, în concertul european lucruri excepționale, dar aduce o experiență unică de viață: este vorba despre o comunitate cu rădăcini la Roma, mediată prin influența celei de-a doua Rome, cu o limbă neolatină, cu o confesiune bizantină și o biserică de model bizantino-slav, comunitate intrată azi în era calculatoarelor și a telefoniei mobile. Toate aceste elemente atât de diferite au fost sintetizate prin experiența de viață a românilor și au format treptat o identitate de grup, numită românească, dar care este și europeană în același timp. Românii au și experiența alterității, trăind de multe secole alături de maghiari, sași, secui, șvabi, evrei, armeni, greci etc. Aceasta i-a făcut, dincolo de momentele tensionate, să-i respecte pe ceilalți, să le accepte valorile și tradițiile, calitățile și defectele. Numai în România se văd, în același oraș, cupole bizantine, turnuri gotice, ornamente baroce, biserici ortodoxe și greco-catolice alături de cele calvine, luterane, unitariene, situate la mică distanță de sinagogi etc., numai în România sunt universități cu câte trei-patru facultăți teologice și cu câte două-trei limbi oficiale de predare. Oscilând secole la rând între Occidentul latin, catolic și protestant și Orientul bizantin, slav și ortodox, românii și-au făurit civilizația și cultura lor modernă cu privirea spre Europa Centrală și Vestică. De-acolo și-au luat modelele recente de progres, care – după cum cred românii – sunt pe cale să le asigure nu doar perpetuarea, ci și, în ciuda crizelor recente, prosperitatea.

Note:

  1. Samuel Huntington, The Clash of Civilizations and the Remaking of the World Order, New York, 1996.
  2. Ioan Drăgan, Diplomatul și umanistul de origine română Filip More din Ciula (1470?-1526), în „Apulum”, vol. 21, 1983, p. 183-190.

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. Ioan Aurel Pop via revistaclipa.eu.

/2 Comments/by

George Coșbuc – Scumpă Ţară Românească (poem)


george cosbuc, noi vrem pamant

George Coșbuc - Scumpă Ţară Românească (poem)

Scumpă ţară românească,
Cuib în care ne-am născut,
Câmp pe care s-a văzut
Vitejia strămoşească,
Scumpă ţară românească,
Te salut!

Şi-a mea frunte ţi se-nchină
Ca înaintea unui sfânt,
Căci, deşi copil eu sânt,
Inima de dor mi-e plină.
Să te văd mereu regină
Pe pământ.

Să ai viaţă de vecie,
Să sporească-al tău popor;
Sub stindardul tricolor
Să nu vezi decât frăţie,
Şi-atunci, dac-o fi să fie,
Pot să mor!

/0 Comments/by

Ovidiu Hurduzeu – Iisus și non-violența


ovidiu hurduzeu

Ovidiu Hurduzeu - Iisus și non-violența

Dintre toate cărțile cu subiect teologic pe care le-am citit, „Iisus și non-violența”, volum de mici dimensiuni al teologului american Walter Wink a lăsat asupra mea una dintre cele mai puternice impresii. Ca mulți creștini, de-a lungul vieții m-am confruntat cu o dilemă răvășitoare: cum să înfrunt răul din societatea în care trăiesc. Reacția mea a fost, în funcție de circumstanțe, „să fug sau să lupt”, „flight or fight”, o reacție naturală, instinctuală care, de cele mai multe ori, nici nu mi-a adus pacea în suflet, nici nu a reușit să știrbească din puterea răului. Printr-o „arheologie biblică’’ remarcabilă, cartea lui Wink mi-a arătat că există o cale creștină, propăvăduită de Hristos, care desăvârșește (depășește) reacția naturală, instinctuală de „fight or flight”, „luptă sau fugi” într-o direcție puțin anticipată de mine și de mulți alți creștini. Calea lui Hristos, descrisă de Wink, se adresează omului viu, în carne și oase, care nu poate fi dezîntrupat din istorie. Ea îl RESTAUREAZĂ  în adevărata sa  condiție de persoană completă, liberă și demnă. Sunt convins că lucrarea lui Wink va stârni controverse. Prezentul articol nu este decât o redare cât mai fidelă a ideilor autorului. Contribuția mea se limitează la o prezentare sintetică a cărții  și într-o formă cât mai accesibilă cititorului român.

Nota redacției: Mohandas (Mahatma) Karamchand Gandhi a fost reprezentantul oriental al non-violenței, un concept regăsit și în Vedele Indice, care mai este denumit și a-himsa.

Walter Wink (1935 – 2012) a fost un teolog si specialist  in interpretări biblice, profesor la Auburn Theological Seminary din New York. Autor a unor cărți de mare răsunet „Naming the Powers” (1984), „Unmasking the Powers” (1986), „Engaging the Powers” (1992), „When the Powers Fall” (1998), „The Powers that Be” (1999), „Jesus and Nonviolence” (2003).

Iisus Hristos și non-violența

Pandemia, cu abuzurile și măsurile polițienești ale dictaturii sanitare sunt prilej de mare tulburare în rândul creștinilor ortodocși din România. Tulburare cu atât mai mare cu cât ierarhia Bisericii Ortodoxe Române, cu câteva excepții, a susținut fără să crâcnească măsurile aberante, vădit anti-creștine dictate de guvernul român. (Nu discutăm aici de unde vin inspirația și ordinele guvernanților în actuala criză.) BOR a dat cu vârf și îndesat ceea i-a cerut Cezarul, fiind în prezent un propagandist al vaccinării alături de maneliști, politruci, unele cadre medicale, mass-media și influencerii plătiți.

Organizațiile creștine nu au apelat la proteste publice împotriva dictaturii sanitare. Am întâlnit preoți, monahi, mireni la unele manifestații organizate de societatea civilă – nimic însă din mobilizarea creștinilor de la Referendumul pentru familie. Lipsa de reacție a fost prea puțin influențată de atitudinea capitulardă a arhiereilor. Colaboraționismul ierarhiei i-a mâhnit adânc pe credincioși, dar nu le-a dictat reacția față de evenimente. Docilitatea oamenilor are o cauză mult mai profundă.

Hristos nu a rămas indiferent în fața nedreptăților „veacului acestuia” și nicicând nu a îndemnat poporul obidit să rămână pasiv în fața Răului. Noi însă nu am înțeles calea propăvăduită de Mântuitor: rezistența activă în fața abuzurilor Puterii, dincolo de supunerea lașă și răzbunarea violentă.

Esența violenței poate fi rezumată prin formula: „Fă-le celorlalți ceea ce ei ți-au făcut ție”. Răspunzând violenței prin violență, suntem imaginea în oglindă a celor care ne-au nedreptățit, devenim ceea ce urâm. Cum creștinii refuză din principiu rezistența violentă, noii nu vedem soluția decât în cealaltă extremă: ne închidem în sine și așteptăm cuminți să vină peste noi Apocalipsa fiindcă… așa vrea Dumnezeu. Dacă apelăm la rugăciune, o facem din deznădejde, fără speranță. O astfel de atitudine este lipsită de orice finalitate practică, masochistă și chiar sinucigașă, o invitație pentru nemernici să șteargă podelele cu niște victime neputincioase. Nu este, în nici un caz, calea propovăduită de Iisus Hristos, ci un mod de a te opune Răului în proprii lui termeni.

predica de pe munte

Predica de pe munte.

Majoritatea creștinilor ar considera astfel de reproșuri nejustificate, fiind ferm convinși că nu încalcă cu nimic învățăturile Mântuitorului. Nu a spus El oare în Predica de pe Munte: „Ați auzit că s-a zis: Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt. Celui ce voiește să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa. Iar de te va sili cineva să mergi cu el o milă, mergi cu el două.” (Matei 5, 38-41)?

Verbul „nu vă împotriviți” este traducerea din greacă a lui antistēnai, compus din anti (împotrivă) și verbul histēmi, a cărui formă substantivală, stasis, înseamnă „răzvrătire violentă, revoltă armată, răscoală, conflict puternic”. În Septuaginta, antistēnai este traducerea în greacă a lui qum din ebraică și este folosit de 44 de ori din 71 pentru a denumi, în mod specific, încleștări armate, sabie contra sabie. În Noul Testament, îl întâlnim în relatarea despre răzvrătiții închiși împreună cu Baraba, „care în răscoală săvârșiseră ucidere” (Marcu 15, 7) și în Faptele Apostolilor (19, 40) despre efesenii care erau în pericol să fie „învinuiți de răscoală”.

O mai bună traducere a îndemnului „nu vă împotriviți celui rău” ar fi „să nu răspundeți violenței cu violență”, „să nu reacționați violent împotriva celui rău”. Mântuitorul aduce noi clarificări în acest sens: Dacă cineva „te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt”. De ce obrazul drept? În lumea de „dreptaci” a antichității, dacă loveai cu pumnul, trebuia să folosești mâna dreaptă, iar lovitura, în mod firesc, viza obrazul stâng. Cum să lovești însă obrazul drept? Prin lege, mâna stângă era destinată doar pentru utilizări „inferioare”, „necurate”. Simplul fapt de a gesticula cu mâna stângă se pedepsea aspru, potrivit unor relatări din Manuscrisele de la Marea Moartă. Singura modalitate de a lovi obrazul drept cu mâna dreaptă era de a folosi dosul de palmă.

Aici se ivea însă o mare problemă. Să nu uităm că ne aflăm într-o lume guvernată de Onoare și Rușine. Îi ștergeai cuiva un dos de palmă ca să-l umilești. Dosul de palmă nu se folosea într-o luptă între egali (care se băteau cu pumnii). Cu un dos de palmă îți admonestai doar subordonații. Stăpânul de sclavi îi trăgea un dos de palmă robului său; soțul – soției; tatăl – fiului; bărbatul – femeii, romanii – evreilor. Ideea era ca cel mai mic, care „nu-și mai știa lungul nasului” și ieșise din rând, să fie trimis înapoi la locul lui. Ultimul lucru pe care l-ar fi vrut un stăpân ar fi fost o relație de egalitate cu o persoană de rang inferior.

Persoanele care plecau urechea la învățăturile lui Hristos nu erau cei care aveau Sistemul de partea lor, cei care loveau, dădeau în judecată sau foloseau muncă forțată, ci victimele lor. Întorcând celălalt obraz, victimele refuză un astfel de tratament umilitor. Să ne imaginăm ce i-ar fi spus un obidit prigonitorului său: „Încearcă din nou să mă lovești, m-ai lovit cu pumnul, dar n-ai reușit să mă clintești. Uite, îți întorc obrazul, poți iar să mă lovești, dar refuz să mă las umilit. Sunt și eu om ca tine, creația lui Dumnezeu”. Ce putea să facă un prigonitor? Deși avea Sistemul de partea lui, nu putea să acționeze ca un despot absolut. Trebuia totuși să respecte regulile scrise și nescrise ale societății. „Acum, când mi-a întors obrazul, nu mai pot să-i dau un pumn cu dreapta, că-mi stă nasul lui în cale. Stânga nu mi-o pot folosi. Îmi rămâne doar să-i dau un dos de palmă sau să poruncesc să fie biciuit. Dar asta mă pune pe mine într-o lumină proastă, iar sfidarea lui poate deveni un exemplu de urmat pentru mulți alții”. În ciuda voinței sale, „cel mare” a fost obligat să-l privească pe „cel mic” ca pe o ființă umană asemenea lui. Răspunsul „celui mic”, departe de a fi laș sau pasiv, este un act de sfidare.

pumnul stang si palma dreaptaDomnul Iisus Hristos se adresa mulțimilor de obidiți. Dacă fiecare din cei care Îl ascultau s-ar fi comportat în maniera propovăduită de El, Puterea n-ar mai fi fost în stare să insufle în sufletele oamenilor sentimentul devastator de rușine, ar fi fost privată de capacitatea de a dezumaniza. A întoarce și celălalt obraz este calea dezrobirii, nicidecum a supunerii.

Cel de-al doilea exemplu de rezistență non-violentă are drept cadru de desfășurare Judecătoria. Un creditor l-a dat în judecată pe un sărac pentru neplata unei datorii. Este vorba de un sărac lipit pământului care își arvunise haina de pe el. Legea evreiască era foarte strictă în acest sens, stipula ca singurul articol vestimentar pe care-l poseda săracul, pus drept gaj, să-i fie returnat în fiecare seară la apusul soarelui așa încât săracul să nu doarmă gol pușcă. „De vei da aproapelui tău ceva împrumut… iar dacă acela va fi om sărac, să nu te culci, având la tine zălogul lui, ci să-i întorci zălogul la asfințitul soarelui, ca să se culce în haina sa și să te binecuvânteze; aceasta ți se va socoti ca o faptă bună înaintea Domnului Dumnezeului tău.” (Deuteronomul 24, 10, 12-13) și „Să nu judeci strâmb pe străin, pe orfan și pe văduvă, și văduvei să nu-i iei haina zălog.” (Deuteronomul 24, 17)

Îndatorarea era un dezastru economic și social pentru populația Palestinei din secolul I. Parabolele Mântuitorului amintesc adeseori de oameni îndatorați până peste cap încercând cu disperare să supraviețuiască. Îndatorarea nu era rezultatul unor calamități naturale sau al incompetenței în administrarea unor bunuri sau resurse financiare. Era consecința directă a politicii imperiale. Împărații romani îi împovărau pe supuși cu impozite ca să-și finanțeze războaiele costisitoare. Bogații, din dorința de a-și pune la adăpost averile, căutau investiții nelichide, iar pământul agricol era prima lor preferință. Foarte puțin pământ era însă de vânzare în Palestina, nefiind tranzacționat pe piață ca în vremurile moderne, ci moștenit, trecut de la o generație la alta. Nici un țăran n-ar fi renunțat de bună voie la pământul lui. Impozitele exorbitante pe terenurile agricole, de la 25% până la 250%, asociate altor taxe împovărătoare cerute de administrația romană, îi afundau pe proprietarii de pământ din ce în ce mai mult în datorii. Se creau astfel condițiile necesare alungării țăranului din Galilea de pe pământurile sale. În vremea lui Hristos, procesul de land grabbing (achiziția masivă de pământuri [sau acapararea de pământuri aidoma celor retrocedate ilicit – n. red.]) ajunsese într-o fază avansată. Latifundiile erau deținute de proprietari absenți, administrate de arendași și muncite de dijmași, zilieri și sclavi. Nu este un accident că în anul 66 î.H. prima acțiune a răzvrătiților evrei a fost să dea foc arhivelor din Templu unde era ținută evidența datoriilor.

Acesta este contextul în care predica Iisus Hristos. Audiența sa era constituită din săraci care împărtășeau o ură neostoită față de un sistem economic nedrept. Mulți dintre ei trăiseră umilința de a fi deposedați de pământurile, bunurile și în final hainele de pe ei.

Dacă situația lor era atât de tragică, de ce îi mai îndemna Iisus Hristos să-și dea și haina de pe ei?

Să avem în fața ochilor următoarea situație: Datornicul, apărând în fața judecătorilor cu hainele în mână! A-ți da și cămașa însemna, pur și simplu, să rămâi gol pușcă – săracii nu aveau decât două piese de vestimentație, una care le acoperea goliciunea trupului („cămașa”) și, peste ea, haina de ieșit în lume. Nuditatea era tabu în iudaism și rușinea cădea nu atât pe cel despuiat, cât pe cel care se uita la persoana în pielea goală sau era cauza nudității. Cel blestemat a fost fiul lui Noe, care și-a văzut tatăl în pielea goală, nu Noe însuși.

Datornicul nu avea nici o șansă să câștige procesul. Legea era cu totul de partea creditorilor. Stând în pielea goală în fața judecătorilor, ar fi răsturnat situația în favoarea sa. Îl făcea de rușine pe creditor și, concomitent, dezvăluia adevărul gol goluț despre infamul edificiu economic. Dusă până la absurd printr-o clovnerie, legea este deturnată într-un sens burlesc. Obiditul preia astfel inițiativa într-o lume unde schimbările structurale sunt (vremelnic) imposibile.

Al treilea exemplu, cel de a merge o milă în plus, se referă la practica romană de a limita munca forțată pe care trupele Imperiului puteau să o impună populației subjugate. Un soldat roman putea să-i impună unui civil să-i care echipamentul doar cale de o milă. A-l obliga să poarte povara o distanță mai mare era interzis și soldatul risca să fie pedepsit aspru conform legilor militare. (Drumurile fiind presărate cu borne de marcaj, nu era greu să măsori distanțele parcurse.) O practică iscusit concepută. Asigura mobilitatea armatei, încercând să nu înfurie prea mult populația.

De ce să faci exces de zel și să te oferi să-i cari soldatului echipamentul încă o milă? Din lașitate? Din slugărnicie? Nicidecum. Se pune aceeași problemă ca și în precedentele două exemple: cum ar putea cel oprimat să preia inițiativa, să-și păstreze demnitatea umană într-o situație care nu putea fi schimbată? Legile erau ale Cezarului, dar felul de a răspunde în fața legii depindea doar de Dumnezeu.

iisus si soldatul nazistImaginați-vă următoarea scenă. Odată ajuns la borna de marcaj, după parcurgerea unei mile, în loc să-i dai înapoi echipamentul, îl implori pe infanteristul roman: „Te rog din tot sufletul, lasă-mă să-ți car poverile încă o milă!” L-ai descumpănit. L-ai lăsat fără replică. Nu se aștepta la o astfel de cerere. De obicei, el îi forțează pe supuși să-i care echipamentul, iar tu te oferi să o faci cu dragă inimă?! Ce ai de gând? Nu cumva e o provocare? Ești un om prea bun sau, pur și simplu, îți bați joc de el, îl iei drept un neputincios? Vrei să-l faci să încalce legea ca să-l reclami? Nu a mai întâlnit pe cineva ca tine. Îl forțezi să ia o decizie pe care nimic din experiența sa anterioară nu o anticipase. Până acum și-a tot arătat puterea în fața unora ca tine. Tu ești altfel… cum să reacționeze? Nici măcar nu-i dai răgaz de gândit. Ai pus echipamentul în cârcă și pe aici ți-e drumul! „Hei, stai, stai! Oprește! Dă-mi lucrurile înapoi!” strigă el după tine. Dar tu nimic, faci urechea surdă și dă-i voinicește înainte.

Umorul scenei ar putea scăpa astăzi unor ochi indiferenți sau, dimpotrivă, mult prea evlavioși. Cu siguranță, situația stânjenitoare a cuceritorului roman a făcut deliciul ascultătorilor obidiți ai lui Iisus Hristos.

Mulți cititori ar avea de obiectat la ideea punerii soldatului roman într-o situație stânjenitoare. Sau a creditorului umplut de rușine. Judecând lucrurile după cum stau în realitate, ne dăm seama că asupritorii se căiesc doar dacă sunt forțați, într-un fel sau altul, să-și pună sub semnul întrebării propriile acțiuni. Desigur, există pericolul să folosim non-violența ca o strategie a răzbunării și umilirii. (Cum s-a întâmplat cu Gandhi.) La extrema opusă, ne paște pericolul pioșeniei care confundă dragostea nețărmurită a Mântuitorului cu „a fi drăguț cu toată lumea”. A treia cale este una a rezistenței pline de iubire – să nu uităm că Mântuitorul ne-a spus să ne iubim dușmanii. Pe cel oprimat îl eliberează din chinga supușeniei, iar asupritorului îi arată calea izbăvirii de păcat.

Îndemnurile lui Hristos pot părea neînsemnate pentru cei puternici. Pași mici și ineficienți. Dar pentru cei care toată viața au stat plecați în fața stăpânilor și s-au identificat cu rolul vitelor de tras la jug sunt pași gigantici înainte.

În loc de concluzii

Calea non-violenței ne ajută să ne eliberăm de mentalitatea de sclav. Nu trebuie să așteptăm cu mâinile în sân izbucnirea unei revoluții care să aducă o nouă lume, mai bună și mai dreaptă. Putem încă de acum să preluăm inițiativa din mâinile asupritorilor noștri și să ne redobândim umanitatea pierdută. După cum am putut constata în această carte, calea lui Hristos nu-i bătută în cuie. Putem creea o sumedenie de alternative creatoare la violență. Iisus Hristos ne arată calea de a ne împotrivi stăpânilor veacului acestuia fără să ne modelăm după chipul și asemănarea lor. Mântuitorul nu a binecuvântat insurecțiile armate. În condițiile Palestinei din secolul I, răzvrătirile violente împotriva ocupației romane s-au dovedit catastrofale. Hristos a pus însă temelia unei revoluții spirituale, dublată de una socială care la un anumit punct în istorie a devenit politică. Soarta ulterioară a Imperiului roman este exemplul concludent.

Acestea fiind zise, nu trebuie să uităm un aspect fundamental. Calea non-violenței nu va convinge pe nimeni dacă nu este una morală, care să accepte posibilitatea jertfei. Fără o atitudine jertfelnică, propovăduirea non-violenței nu este decât un paravan pentru lașitate și trădare. Calea lui Hristos nu-i un scop în sine, nici nu este obiectivul final. Pentru noi, creștinii nu-i decât un mod normal de a fi întru desăvârșirea noastră continuă, aici și acum. Obiectivul final rămâne viața trăită demn în Duhul lui Iisus Hristos.

A consemnat pentru dumneavoastră Ovidiu Hurduzeu via hurduzeu.ro.

/0 Comments/by

Gheorghe Piperea – Hitleriștii care nu mai știu cum să convingă turmele să se înțepe profilactic au făcut din privilegiile și libertățile înțepaților principala armă propagandistică


gheorghe piperea

Gheorghe Piperea - Hitleriștii care nu mai știu cum să convingă turmele să se înțepe profilactic au făcut din privilegiile și libertățile înțepaților principala armă propagandistică

Nu mai suntem în zorii apartheidului sanitar. Soarele e deja de trei sulițe pe cer.

Hitleriștii care nu mai știu cum să convingă turmele să se înțepe profilactic, pentru o siguranță care nu există nici pe hârtia prospectelor, nici în rapoartele de farmacovigilență, au făcut din privilegiile și libertățile înțepaților principala armă propagandistică. Cea mai grotescă dudă autoritarist – iacobină este „măsura” propusă de ministrul Câmpeanu (pe care îl credeam om lucid) – condiționarea de combinezon a studenților neînțepați, care nu vor mai veni la curs sau în cămin fără zisul echipament de „protecție”.

Contractul social în care suntem toți parte spune că noi trebuie să respectăm niște reguli scrise de și pentru oameni normali la cap și să plătim taxe, impozite și contribuții pentru funcționarea statului, primind în schimb siguranță, egalitate de șanse, garanții pentru drepturi și libertăți, dreptate, asistență sanitară și socială și șansa unei slujbe decente sau a unei afaceri. Dacă statul nu ne mai oferă (mai) nimic din toate astea, de ce am mai plăti taxe, impozite și contribuții? De ce am mai folosi moneda oficială, și nu trocul sau monede proprii? De ce am mai vota, de ce am mai respecta ordinele unor asemenea autorități atât de tâmpite și iresponsabile?

Contractul, stimați mireni care nu iubiți avocații, este un document care generează drepturi și obligații reciproce ale părților – dacă o parte nu își respectă obligațiile, cealaltă parte are dreptul să înghețe contractul, suspendând executarea propriilor obligații. Regula se numește exceptio non adimpleti contractus și se găsește adânc înscrisă în Codul civil.

Tot așa, patronul se găsește într-un contract cu angajatul. Și acestui contract i se aplică regula de mai sus.

În plus, niciun regulament de ordine interioară (nici măcar cel „completat verbal”, după expresia inteligentei ministre de la muncă și protecție socială*) nu poate încălca sau completa legea. Dacă legea nu îi obligă la tratament medical decât pe cei cu probleme psihice grave (pentru asta fiind necesar, în plus, un ordin al unui judecător) și dacă legea nu permite segregarea la locul de muncă pe criterii medicale sau de orice natură, un ROI nu poate impune asta fără a încălca grav și penal legea. Salariații segregați au și dreptul la grevă, și dreptul de a-l acționa în justiție pe patronul delincvent. Oricum, în condițiile în care te plângi de un deficit de 600 sute de mii de angajați numai în sectorul construcții, trebuie să fii deosebit de prost și auto-destructiv să vrei să îi faci pe plac hitleristului Cîțu alungându-ți angajații care nu pot sau nu vor să se înțepe cu orice le trece prin căpșor „elitelor” tehno-politico-sanitare, bine remunerate de starea de teroare sanitară perpetuată chinezesc.

La fel stau lucrurile cu comercianții. Nu doar că intenția de a le face pe plac lui Cîțu si lui Arafat îi pune în dezonoranta postură a afaceriștilor americani albi sudiști din anii 50-60 ai secolului trecut, care nu permiteau accesul negrilor și al câinilor, dar îi lasă și fără 70% din potențialii clienți. Hotelurile și restaurantele de pe litoral, de exemplu, vor fi boicotate de ne-înțepați, care vor migra către particulari (ăia cu cheile zornăitoare de pe marginea drumului dintre Mamaia și stațiunile din sudul litoralului) sau către sistemul airbnb, mult mai ieftin. Faliment scrie deja pe fruntea proștilor, colaboraționiști ai hitleriștilor și ai iacobinilor sanitari din fruntea statului (în curând, un stat eșuat). Ca să nu mai vorbim de sutele de mii de potențiale procese sau plângeri la ANPC și la CNCD.

P.S.: Disperarea cu care țin cu dinții de aceste ultime frici ale oamenilor, frica de ne-înțepați și frica de segregare și excludere socială pe motive sanitare, arată clar că piesa idioată, cu actori prost aleși, bâlbâiți și inexpresivi, la care am fost obligați să asistăm, este la final.

*Oare ce-o însemna „protecție socială” a ne-înțepaților în mintea cosmică a stimabilei ministre care nu mai știa ce vârstă are? Să se culce noaptea sănătoși și să se trezească a doua zi… aruncați peste bord?

/0 Comments/by
,

Adrian Zaharia – Centrul pentru Sănătate Oxigen din Bacău – o adevărată oază de speranță


centrul de sanatate oxigen, bacau, centrul de sanatate oxigen bacau

Adrian Zaharia - Centrul pentru Sănătate Oxigen din Bacău - o adevărată oază de speranță

Grija pentru corp, suflet şi minte sunt definitorii în orice fel de configurație socială. Iar aceasta se concretizează admirabil în orașul Bacău. Prin existența și bunul mers al lucrurilor din Centrul pentru Sănătate Oxigen – realizat de Asociaţia Stop Drog şi Asociaţia Sprijin în Dezalcoolizare – se produc adevărate minuni. Inaugurat încă din anul 2016, Centrul Oxigen dispune de zece dormitoare, cu câte 3 paturi fiecare, pentru tratarea în regim complet a dependenţilor. De altfel, este coordonat de către doamna Mona Albu.

Centrul Oxigen este localizat pe strada Depoului la numărul 6, în proximitatea Podului Mărgineni. La prima vedere este un fel de pensiune, numai că scopul real este acela al vindecării.

Ceea ce bucură pe cei de aici este liniștea, curățenia cât și spațiile largi, decorate și mobilate cu foarte mult bun gust. Centrul este dotat cu săli de relaxare cu canapele, televizoare, mese de tenis, masa de billiard iar pentru recuperarea fizică vine în întâmpinare cu o sală de fitness dotată excelent, criosauna, saune, masaj, drenaj limfatic, elongații etc., la standarde de performanță.

Centrul este coordonat de o echipă multidisciplinară cu ani buni de experiență pe platforma adicțiilor, fiind formată din psihologi clinicieni, un consilier spiritual, un consilier de egal, un kinetoterapeut, asistenți medicali, antrenor de fitness, bucătar dar şi personal administrativ.
Centrul este destinat în exclusivitate adulţilor iar funcţionarea sa este posibilă datorită donațiilor beneficiarilor cât și sponsorizărilor din partea firmelor interesate să susțină activitatea.

Cine sunt beneficiarii?

Cei dependenți de alcool/droguri/substanțe psihoactive/medicamente/jocuri de noroc… pot găsi remediul și alinarea în centrul Oxigen.

În actuala conjunctură a societății românești, nu trebuie să ne întrebăm ce anume provoacă toate aceste adicții dând vina în mod cu totul eronat pe lipsa de voință sau de caracter, știind că tocmai contextul social provoacă traume și automat și anumite tulburări neurobiologice.

În altă ordine de idei, familia sau prietenii ar trebui să constituie un factor important de sprijin. Numai că acest amănunt e pur teoretic. Realitatea este că apropiații dependentului au chiar ei nevoie de support psihologic pentru a-și depăși una dintre cele mai răspândite boli precum anxietatea, confuzia sau furia…



Citiți mai multe..

/0 Comments/by

Independența României și proclamarea de la 9 mai 1877, debutul ostilităților cu Imperiul Otoman


independenta romaniei, 9 mai 1877

Independența României și proclamarea de la 9 mai 1877, debutul ostilităților cu Imperiul Otoman

Se împlinesc, astăzi, 143 de ani de la proclamarea independenței de stat a României! Povestea a început în prima parte a lunii aprilie din anul 1877 când, între Principatele Unite și Imperiul Țarist, a fost semnat un acord care conferea armatelor țariste dreptul de a traversa teritoriul românesc, pentru ca ele să ajungă la sud de Dunăre, spre a se război cu otomanii. Rușii trebuiau, în schimb, să garanteze că integritatea teritorială a României nu va fi primejduită (ei înșiși constituind un pericol, din acest punct de vedere, dacă stăm puțin să ne gândim).

Fără a se lăsa în nădejdea rușilor pentru apărarea hotarelor sale față de otomani, România a mobilizat mai mult de 125.000 de ostași, spre a stopa o eventuală invazie dinspre țărmul de sud al Dunării. Oastea română a fost împărțită în două corpuri. Ambele erau menite să apere teritoriul național (nu cu mult mai mare, pe atunci, de 121.000 km2 , ca suprafață), în cazul unor atacuri venind din direcții diferite. Cele mai numeroase trupe erau masate în jurul Bucureștilor. Unitățile românești erau pregătite să apere o linie a frontului lungă de 650 km.

Nu după mult timp, au început să intre în România și trupele rusești, trecând Prutul peste noul pod proiectat de către Gustave Eiffel – inginerul care a conceput și emblematicul turn al Parisului. Inaugurarea podului de la Ungheni a avut loc cu doar câteva zile înainte ca Imperiul Țarist să declare război Imperiului Otoman.

independenta romaniei, 9 mai 1877

Având în vedere actele de frondă ale guvernului de la București, otomanii au reacționat violent. Au pus stăpânire pe corăbiile cu grâne ale negustorilor români iar peste Brăila (și alte orașe dunărene) a început să plouă cu bombe, lansate din tunuri de pe celălalt mal al Dunării.

Românii nu s-au lăsat mai prejos, fiind rupte legăturile de natură diplomatică cu Imperiul care, vreme de secole, ne crease atâtea suferințe. La finele lunii aprilie a anului 1877, România se afla deja în război cu Imperiul Otoman. Visurile de eliberare erau mai aproape de materializare ca niciodată!

În data de 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de externe, avea să declare, în legislativul țării: „În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi! Suntem naţiune de sine stătătoare! (Aplauze.) Avem domn de sine stătător! (Aplauze.) Ce am fost înainte de declararea războiului? Fost-am noi dependenţi către Turcia? Fost-am noi provincie turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată.

Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru, însă, era ceva: erau nişte legături sui generis; nişte legături care erau slabe când românii erau tari; nişte legături care erau tari când românii erau slabi. (Aplauze generale.)

Aşadară, domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentaţiunei naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă! (Aplauze îndelung repetate.)”

 

mihail kogalniceanu, 9 mai 1877

Și astfel se materializa, după Unirea de la 1859, încă un vis de secole al românilor, un popor aflat mereu, după cum bine observa Grigore Ureche, „în calea răutăților”. Adică în apropierea (nocivă) a unor imense imperii. Legislativul țării s-a întrunit, la 9 mai, în ședință extraordinară, într-o atmosferă entuziastă și totodată marțială, care domnea pretutindeni. Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României iar a doua zi actul normativ a fost semnat și de către conducătorul statului, principele Carol.

Dacă, până atunci, România plătea an de an un tribut de peste 900 de mii de lei către otomani, achitarea tributului a încetat, banii respectivi fiind direcționați acolo unde era cea mai mare nevoie în acele ceasuri mărețe, dar și primejdioase, ale destinului nostru național: către oștirea țării!

independenta romaniei, 9 mai 1877

Mai înainte ca starea de război să fie recunoscută oficial, în parlamentul țării, fortificațiile turcești de la Turtucaia și Vidin au făcut cunoștință cu… ghiulelele lansate din tunurile românești. Astfel, văzduhul de deasupra bătrânului fluviu era zguduit de către focul încrucișat de artilerie. Începuse lupta între un imperiu decadent, îmbătrânit în fărădelege (și capabil încă de lovituri mortale) și o națiune străveche, conștientă că la pace și neatârnare nu se putea ajunge, în relația cu otomanii, decât pe calea armelor.

9 Mai a rămas în memoria și-n sufletul neamului românesc drept Ziua Independenței. În mai 1877, vestea minunată a proclamării independenței a circulat cu viteza fulgerului, de la un capăt la altul al țării și mulți români, într-un entuziasm general, au ieșit pe străzi și în piețe, pentru a-și manifesta împreună imensa bucurie. Cutezătoare a fost declararea independenței, în acel context internațional, și eroice a fost luptele ce au urmat, pentru păstrarea sa!

independenta romaniei, 9 mai 1877

/0 Comments/by

Teodor Palade – Ni s-a zugrăvit un nou orizont – vaccinarea!


vaccinare

Teodor Palade - Ni s-a zugrăvit un nou orizont – vaccinarea!

În decursul existenței sale, lumea și-a tot schimbat aspirațiile. Și, subordonată în timp unor țeluri diferite, a urcat sau a coborât pe drumul ei către viitor – calea presărată cu sumedenie de incertitudini. Azi, obiectivul nu mai este industrializarea, ca în secolele optsprezece sau nouăsprezece, și nici digitalizarea ca în secolul abia încheiat. Decarbonizarea și depopularea au devenit Scopul. Iar drumul spre atingerea acestuia, drum care urmează să treacă obligatoriu prin botezul pandemic pentru a deveni credibil, se numește vaccinarea!

Dincolo de paravan

Pentru a înțelege încotro mergem, ne-am obișnuit să privim la conducătorii noștri direcți, la cei pe care noi, neputincioși în a ne depăși proastele obișnuințe, credem că i-am ales și, mai ales, ne închipuim că ne sunt datori. Câtă naivitate! Ei știu prea bine că nu nouă ne sunt datori. Rolul nostru, deloc decisiv, a fost acela de a reprezenta cât mai veridic decorul, paravanul. De mulți, de foarte mulți ani, poate din totdeauna, noi, cei mulți, am reprezentat numai ornamentul, podoaba ridicată în fața ochilor mulțimii, destinată să deruteze privirea gloatei de la adevărații actori. Da, amăgiți continuu,  am ajuns a fi acele obiecte decorative în spatele cărora stăpânii își instalau în jilțuri largi slugile prea plecate. Timp în care noi, convinși că avem puterea de a ne hotărî singuri soarta, completam cu încredere buletinele de vot. Niște hârtii cu totul și cu totul inutile. „Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm”, a spus cu aproape un secol în urmă Mark Twain. Și, multele decenii scurse de atunci au demonstrat că ilustrul scriitor și publicist american a avut mare dreptate!

Azi, constatăm că nu un amărât de prim-ministru dintr-o țară de mâna a treia hotărăște soarta poporului său. Nu un președinte agramat, care abia poate rosti corect gramatical câteva fraze în limba autohtonă, este acela care stabilește direcția de mers a țării sale. O adevărată viespărie, cu puteri nelimitate, plasată cu mult deasupra legilor, conduce cu adevărat omenirea. Așa-zisa elită a lumii – o încrengătură formidabilă de interese financiare, militare, economice și religioase, strânsă la un loc de dorința acerbă de dominare – trasează, prin planuri abițioase și strict respectate, mersul omenirii: „instrumentele şi mijloacele folosite de aşa-zisa elită a lumii pentru dominarea omenirii sunt structurate într-o ‘piramidă a puterii’ care are la vârf familiile de potentaţi ale aşa-zişilor ‘iluminaţi’ de inspiraţie satanică (Rothschild, Rockefeller etc.) – care au elaborat planul şi supraveghează îndeplinirea lui – şi include, pe diferite trepte, tot felul de grupări oculte precum grupul Bilderberg, francmasoneria mondială de toate orientările, riturile, fracţiunile şi ramurile (Marele Orient al Franţei, ritul scoţian antic şi acceptat, ritul Memphis-Misraim etc.), cercurile aşa-zis ‘selecte’ şi think-tank-urile de tipul CFR, Comisia Trilaterală, Masa Rotundă, Clubul de la Roma, societatea iezuiţilor, instituţiile financiare internaţionale precum Banca Mondială, Banca Reglementelor Internaţionale, Fondul Monetar Internaţional, organismele militare de tipul NATO, uriaşele concerne multinaţionale, marile agenţii mass-media şi chiar guvernele marilor puteri economice(… ) Toate aceste grupări masonice, organisme financiare, politice şi economice, agenţii secrete, cercuri de influenţă, instituţii administrative, paravane economice şi politice, societăţi mai mult sau mai puţin religioase constituite sau infiltrate şi controlate pe ascuns de către agenţii aşa-zişilor ‘iluminaţi’ constituie doar câteva dintre numeroasele braţe ale caracatiţei mondialiste.”(1)

De ce cvasitotalitatea guvernelor lumii urmează cu supușenie „Planul”?

Răspunsul la întrebarea de mai sus nu este simplu. Va trebui să ne depășim propriile impresii și credințele de moment. Va fi necesar să lăsăm în urmă convingerile sădite în mintea noastră, încă din copilărie, care spun că soarta ne este hotărâtă de aleșii noștri.

Guvernele nu sunt de capul lor. Ele fac ceea ce li se dictează de către aceia care au avizat numirea fiecăruia dintre miniștri și au sprijinit politic și financiar înscăunarea prim-miniștrilor și a președinților de țară. Prin voința acestor păpușari și împinse de obligațiile față de stăpânii lor, guvernele sunt prinse într-o țesătură extrem de deasă și inflexibilă de interese. Există zeci de Acorduri, Pacte, Legi internaționale, Planuri, Agenții internaționale, Cluburi, Agende de lucru etc. la care guvernele au aderat (de voie sau de nevoie) și care, prin decizii, sugestii sau indicații cu statut de obligativitate, dirijează mersul lucrurilor.

Ne întrebăm, cu temei, de ce în fața acestei pandemii care a născut o sumedenie de suspiciuni, aproape toate guvernele lumii au acționat identic? De ce, într-o lume atât de diversă, antagonică pe alocuri, guvernele s-au aliniat disciplinate acelorași comandamente, și-au chinuit cu bună știință cetățenii și și-au distrus economiile?

Au făcut-o pentru că, acolo sus, au fost elaborate niște programe a căror îndeplinire nu este facultativă. Ba din contră, este urmărită cu maximă rigurozitate. Au mai făcut-o pentru că, în scopul ducerii la bun sfârșit a acelor programe, au fost înființate, în decursul timpului, o mulțime de organisme și asocieri internaționale prin care guvernele au fost legate de mâini și de picioare. Să încercăm, împreună, o reamintire a lor fără a avea pretenția că le-am numit pe toate: Agenda pentru Dezvoltare Durabilă a Națiunilor Unite, Acordul de la Paris, Clubul de la Roma, Planul de Acțiune al populației mondiale, Conferința Mondială a Populației de la București, Legea Europeană a Climei, Pactul Ecologic European, Viziunea Europeană Strategică, Roadmap on Vaccination pentru statele UE, Agenția Internatională de Energie, Organizația Mondială a Sănătății, UNESCO… etc.

Oprindu-ne numai la una dintre aceste organizații internaționale – Agenda pentru Dezvoltarea Durabilă a Națiunilor Unite – să cităm cele scrise de Kevin Mugur Galalae, cercetător de origine română cu activitate științifică în Canada, Germania, Marea Britanie și România: „Guvernele lumii au aderat la Agenda pentru Dezvoltare Durabilă a Națiunilor Unite, care este bine mediatizată, dar nu poate fi realizată decât dacă se execută mai întâi programele de decarbonizare și depopulare și acestea nu se pot face în mod deschis, deoarece primul necesită distrugerea multor sectoare economice și al doilea crimă în masă (…) Obiectivul depopulării nu este explicat nicăieri, deoarece implică genocid și crime împotriva umanității, dar fără el nu sunt posibile decarbonizarea și nici sustenabilitatea, motiv pentru care este urmărit în secret cu acordul tacit al majorității guvernelor lumii. Implicit, totuși, obiectivul depopulării apare în Indexul de Depășire (Overshoot Index), care descrie nivelurile sustenabile ale populației din fiecare regiune și țară de pe pământ și gradul în care lumea este suprapopulată.”(2)

Ca și cum mulțimea de instituții transnaționale nu ar fi fost îndeajuns, la nivel statal, au fost instituite organisme și societăți naționale, blagoslovite de guverne, menite să ajute la îndeplinirea sarcinilor trasate de primele. Profitându-se de pandemie, în România, spre exemplu, a fost creată în mod expres o funcție similară guvernatorului, cu puteri aproape nelimitate: Comandantul Acțiunii!

Lumeatreizarea, un process deja vizibil

În aprilie 2021, într-un articol intitulat „Lumeatreizarea: Nenorocirea cu ardere lentă a Americii”, Ryan Green, descrie pe larg efectele adânci ale pandemiei. Efecte care ne afectează pe fiecare dintre noi, inclusiv comunitățile largi, chiar statele cele mai bogate ale lumii. „Lumeatreizarea este o nenorocire cu ardere lentă pentru cei care trăiesc în țările dezvoltate, obisnuiți cu confortul, conveniența și securitatea. Lumeatreizarea înseamna sărăcirea treptată și inevitabilă a unei țări bogate. Este efectul vizibil al crizelor majore care afectează populația, instituțiile, corporațiile și chiar guvernul. Se răspândește insidios în fiecare aspect al vieții de zi cu zi și în cercurile noastre mici. Mai puțină dezvoltare înseamnă mai puțină bogăție, mai puțini bani în circulație pentru ca toată lumea să-și poată satisface necesitățile și obligațiile. Această economie în scădere aduce tot felul de declinuri care afectează serviciile, infrastructura, lanțul de aprovizionare, instituțiile, schimbarea vieții și rutina populației.”(3)

Practic, ne spune Ryan Green, statele lumii, chiar și cele mai bogate, parcurg un process lent de întoarcere la statutul caracteristic lumii a treia: nivelul de trai scade semnificativ; criminalitatea are o creștere șocantă; numărul persoanelor fără adăpost explodează; valurile de emigrație nu mai pot fi controlate; scade dramatic calitatea serviciilor către populație iar firmele private dispar în ritm rapid; infrastructura nu numai că nu se dezvoltă dar este practic abandonată; ating o cotă alarmantă inflația, impozitarea și confiscările; inegalitățile sociale ajung la cote nemaiîntâlnite; securitatea persoanei este abandonată…

Sunt aspecte pe care le vedem cu toții, cu care ne confruntăm mai ales în ultimul an, după debutul pandemiei. Întrebarea este: Dacă statele bogate trec prin acest proces regresiv înfiorător, ce se întâmplă în țările trăitoare cu adevărat în lumea a treia? Vor arde ele lent, până la „cenușeizare”?

România, încotro?

Un sondaj de opinie recent arăta că în majoritate covârșitoare populația României are convingerea că țara merge pe un drum greșit. Întrebați cum prognozează viitorul României în termeni meteorologici, 76% dintre cei întrebați au răspuns „Nori, ploaie și frig”(4).

Nu ar trebui să ne mire. Semnele unui asemenea derapaj erau evidente. Repetatele încălcări ale Constituției încă de pe vremea tristă a președintelui Băsescu, voluntarismul și mitomania politicienilor, lipsa demnității, slugărnicia față de străinătate precum și lipsa totală de respect pentru cetățean din partea guvernanților, sunt dalele cu care se pavează drumul nostru spre viitor. Iar avalanșa de idioțenii și stupizenii din timpul acestei pandemii reprezintă ovăzul din traista pusă în fața cailor costelivi care trag la căruța pe cale de destrămare cu numele România. Noua destinație? Aceea indicată țării zilele trecute de prim-ministrul guvernului român: Vaccinarea în masă!

După zile de discuții furtunoase în coaliție privitoare la evitarea căderii guvernului, la continuarea guvernării și la obiectivele sale viitoare, prim-ministrul Cîțu a avut o singură și scurtă declarație: „Sunt foarte bucuros că ne asumăm, această coaliție, ca obiectiv principal campania de vaccinare. Este important să avem o campanie de vaccinare de succes. Sunt convins că vom avea o campanie de vaccinare de succes.”(5)            

De sărbătoarea Floriilor, același prim-ministru al României îi îndeamnă pe români să spere: „Știu că aveți nevoie de speranță, după un an de pandemie. Dar speranța noastră, a tuturor, trebuie să fie vaccinarea. Pe asta ne bazăm! Nu avem altă soluție.”(6)

Observați? Nu interesează redresarea economică, nu interesează nivelul de trai cel mai scăzut din Uniunea Europeană, nu interesează infrastructura care se prăbușește, nu interesează nici măcar situația periculoasă de la granițele țării. Guvernul României, orb, și-a pierdut țara. Guvernul României, precum un angajat fidel marilor companii farmaceutice, are un singur scop: Vaccinarea. „Nu avem altă soluție!”, spune șeful guvernului. De ce oare? „În fapt, România a ajuns sub un autoritarism neosecuristic (ceea ce juriștii americani au numit ‘președinție africană’) și prostocratic – un autoritarism ridicol, dar mai ales dăunător. Aceasta este cauza principală a situației de acum a țării.” (Andrei Marga, Meritocrație, mediocrație, prostocrație.)

Note:

  1. https://www.dir.org.ro/city-of-london-washington-dc-si-vatican-centrele-de-putere-ale-iluminatilor-de-unde-este-condusa-planeta/
  2. https://www.activenews.ro/stiri/CUM-OPRIM-PLANDEMIA-de-Kevin-Mugur-Galalae-166228
  3. https://www.madpatriotnews.com/thirdworldization-the-slow-burning-shtf-of-america/
  4. https://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-24640055-sondaj-daca-compare-viitorul-economic-termeni-meteo-cei-mai-multi-romani-descrie-ploaie-frig-roman-din-9-considera-premierul-trebui-nu-mai-insiste-eliminarea-sporurilor.htm
  5. https://www.facebook.com/ObservatorAntena1/videos/4002173819876922
  6. https://www.facebook.com/florinVcitu/

A consemnat pentru dumneavoastră Teodor Palade via teopal.ro.

/0 Comments/by

Teodor Palade – Epopeea tristă a suveranității României de după 1989


romania, suveranitate

Teodor Palade - Epopeea tristă a suveranității României de după 1989

România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. (Constituția României, art. 1, al. 1)

Am ajuns să predăm aproape toate atribuţiile unui stat independent şi suveran. Noi am exportat trunchiuri întregi din suveranitatea noastră şi din capacitatea noastră de a avea un interes. (Mircea Malița, 2018, Interviu QMagazine)

Aruncând o privire prin istoria mai veche sau mai recentă a României este greu, dacă nu imposibil, să găsim o perioadă de timp în care am fost un stat cu adevărat independent și suveran. Să fi fost de vină poziția noastră geografică, aflată la contactul dintre marii jucători ai istoriei? Să fie din cauza spiritului nostru național înclinat spre supunere și servilism? Sau se datorează faptului că de secole nu avem conducători cu respect față de neam și iubire de țară?

„România și-a cedat suveranitatea”

Pentru un observator serios și imparțial al realității românești de azi primul articol din Constituție ar putea părea o glumă care se mulează neașteptat de bine pe spiritul bășcălios al românului. Oricât de mult ne-am dori să fie altfel, în mod concret România nu mai este un stat suveran și nici un stat independent. Calitățile de „național”, „unitar” și „indivizibil”, au ajuns și ele discutabile, fiind din ce în ce mai mult lipsite de un suport real. Golite de conținut prin politica concretă de cedare consecutivă, cele trei noțiuni mai există doar ca vorbe devalorizate aruncate pe piață, din când în când, cu scopul de a ameți naivii și de a adormi eventualele câteva conștiințe rămase ca prin minune încă treze în amorțirea generalizată indusă picătură cu picătură națiunii timp de treizeci de ani.

Rătăciți în această realitate de neevitat, ne convingem pe zi ce trece de adevărul celor spuse cu câțiva ani în urmă de Mircea Malița, patriarhul diplomației românești, un om care chiar știa ce vorbește: „România și-a cedat suveranitatea!”(1)

Niciuna, dar chiar niciuna, dintre componentele de bază ale suveranității nu ne mai aparțin. Ele au fost cedate, bucată cu bucată, pentru promisiuni deșarte, într-un troc infam în care, totdeauna, am fost cei înșelați.

O succintă analiză ne lămurește pe deplin. Chiar dacă cineva ar mai avea vreo îndoială asupra epopeii triste parcurse de România în ultimii treizeci de ani pe drumul spre asumarea statutului de colonie europeană, realitatea crudă îl contrazice.

Suveranitatea politică

Este grav. Chiar greu de pronunțat. Dar, politicienii români nu mai aparțin acestei țări. Ceea ce fac ei nu mai are nicio legătură cu spiritul românesc. Fiecare cu stăpânul lui aflat undeva, mai departe sau mai aproape, execută ordine. Nimic în minus, nimic în plus. Pentru că, în momentul în care dau cel mai mic semn de nesupunere, dispar ca prin farmec de pe scena politică, li se intentează procese penale și, vinovați sau nu de acuzațiile aduse, înfundă pușcăriile. Cunoaștem sute de astfel de exemple în ultimii treizeci de ani.

Pentru noul politician, ca și pentru vechiul, România este o vacă de muls. Atât. Dincolo de ugerul care încă n-a secat definitiv și de găleata cu lapte din care împart în stânga și în dreapta (după ce și-au pus deoparte ce cred ei că li se cuvine) nu-i interesează nimic. Ghidonați din zone rămase ascunse vulgului, puși pe funcții prin mașinațiuni politice dubioase finanțate din aceleași zone enigmatice, susținuți de personaje ce preferă să rămână în umbră, politicienii români sunt eliptici de patriotism, de dragoste de țară, de respect pentru acest popor, de grijă pentru viitorul lui sau de mândrie pentru istoria națională. Printr-o formulă demnă de marii alchimiști ai lumii, peste noapte, ONG-uri non profit, unele un adevărat noroi al societății, se transformă în mine de aur. Devin doldora de valută forte și se metamorfozează în partide politice potente cu șanse reale de a accede la conducerea țării.

Suveranitatea politică, dacă dreptul de a-ți alege singur conducătorii și partidele politice care să-ți reprezinte interesele pe plan intern și internațional s-o numi așa, nu mai există de mult în România. Mai zilele trecute, Adrian Severin, discutând cu Cozmin Gușă despre amestecul americanilor în justiția română, afirma că imediat după inițierea parteneriatului strategic, atunci când a sugerat că ar fi timpul ca românii să-și aleagă singuri conducătorii pe care și-i doresc, reprezentantul SUA a răspuns: „Nici o problemă, alegeți voi acum pe cine vreți, că oricum noi îl vom schimba.”(2)

Suveranitatea legislativă

Nici legile românești nu mai sunt autohtone. Nu ne aparțin. În niciun mod. În mare parte, ele nu sunt gândite aici, nu sunt inițiate aici și nu sunt adoptate de Parlamentul României decât după aprobarea oficială a unor foruri paranaționale.

În baza tratatelor internaționale semnate de România, legislația internă este subordonată legislației europene, iar „indicațiile” primite de la Bruxelles sau Strasbourg surclasează legile naționale. Sunt tot mai dese situațiile în care „sugestiile” Uniunii excedează cu mult Constituția. Dar, cui îi pasă?

„Scopul celor care conduc de la Bruxelles este crearea unei Europe federale, iar eforturile sunt continue, universaliştii sau mondialiştii lucrând la realizarea ei. Noi îi spunem Europa Unită, dar ea este cât se poate de federală. Acest lucru presupune crearea Uniunii Statelor Europene. Şi chiar dacă statele îşi vor putea păstra denumirea, ele vor ceda suveranitatea, li se va anihila puterea de decizie şi de autodeterminare”( 3) spunea același Mircea Malița.

Suveranitatea juridică

Ne-am pierdut suveranitatea până și în domeniul atât de sensibil al justiției. Amestecul celor dinafară în numirea unor magistrați cu rang înalt, dirijarea și chiar impunerea din umbră a unor sentințe, sugestia (devenită ordin) de a fi arestate anumite persoane, dovedesc cu prisosință că avem o justiție aservită, departe de a fi independentă.

Nu putem uita așa numitul Mecanism de Verificare și Cooperare (MCV) impus României la data intrării sale în Uniunea Europeană. MCV a reprezentat și mai reprezintă încă, după 14 ani de aplicare continuă, unul dintre cele mai invazive metode de amestec în treburile justiției. Au fost stabilite criterii („obiective de referință”) prin care se evalua (de fapt se dirija) situația din justiția României. Ani de-a rândul Comisii de monitorizare și Misiuni de evaluare suprastatale s-au perindat la București pentru a trage de urechi și muștrului responsabilii de mersul justiției. Poate numai în anii 50 ai secolului trecut, sub șenila tancurilor rusești și presiunii dictaturii proletariatului importată și supravegheată din răsărit, justiția a mai fost siluită într-un asemenea mod.

Judecătorii români au fost „îndrumați” de oficialii americani până și în soluționarea unor dosare. Iată o declarație extrem de gravă a consilierului juridic rezident al Ambasadei SUA la București, care este și rezidentul regional al SUA pentru combaterea corupției în România (chiar există o asemenea funcție!), Jessica Kim: „Am oferit asistență în mai multe moduri, dar mai ales prin consolidarea capacității de combatere a corupției – prin instruirea procurorilor, anchetatorilor și judecătorilor… Am oferit îndrumare în funcție de nevoile din dosare, la cererea partenerilor.”

Sfidând orice cutume diplomatice, ambasadori ai statelor care ni se socotesc stăpâne se amestecă ostentativ în treburile justiției române. În comunicatul Ambasadei SUA la București din 19 februarie 2021 se arăta: „În cursul acestei săptămâni, Chargé d’Affaires David Muniz și Consilierul Juridic Rezident Jessica Kim au participat la numeroase întâlniri, continuând sprijinul pe care Ambasada îl acordă promovării statului de drept în România, inclusiv desființării SIIJ. Săptămâna a debutat cu o întrevedere cu Ministrul Justiției Stelian Ion, pentru a evidenția Parteneriatul Strategic și pentru a discuta prioritățile esențiale referitoare la sistemul de justiție, inclusiv reformele necesare pentru asigurarea independenței sistemului judiciar. David Muniz și Jessica Kim au mai participat la o întâlnire la Direcția Națională Anticorupție (DNA), evidențiind parteneriatul solid dintre Ambasadă și DNA, și declarând că sprijină activitatea importantă a DNA în lupta continuă împotriva corupției din România. Alte întâlniri importante au avut loc la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizata și Terorism, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate, la Consiliul Superior al Magistraturii și la Agenția Națională de Integritate. In cadrul întâlnirilor s-a subliniat implicarea comună a țărilor noastre în consolidarea eforturilor de combatere a corupției din România.”(4) După cum se vede, domniile lor sunt prezente peste tot.

La începutul anului 2021, Asociația Magistraților din România (AMR) și Asociația Judecătorilor pentru Apărarea Drepturilor Omului (AJADO) denunță public atitudinea ipocrită a ambasadelor străine cu privire la independența justiției în România: „Subscrisele asociații, susținem ferm comunicatul Secției pentru judecători, din data de 25 februarie 2021, prin care s-a atras atenția asupra faptului că Ministrul justiției sfidează cadrul constituțional prin angrenarea reprezentanţilor altor state într-un proces eminamente intern, prezentând distorsionat realităţi din domeniul justiţiei în unicul scop de a obţine susţinere politică pentru proiectele de modificare a legilor justiţiei.”

Așa cum sugerează și Jessica Kim, politicienii români au fost aceia care au îndemnat oficialități ale altor state, ambasadori sau alți lucrători în ambasadele acreditate la București să se amestece în justiția autohtonă. Ba, în cele mai multe situații de această natură, în loc să protesteze și să se ia măsuri pe linie diplomatică pentru încălcarea grosolană a Convenției de la Viena, politicienii noștri încurajează amestecul ambasadorilor acreditați la București în justiția din România. Un exemplu edificator este reacția doamnei Monica Macovei, fost ministru al Justiției, în prezent europarlamentar român: „Ambasadorul american are tot dreptul să facă astfel de comentarii, pentru că SUA, Departamentul de Stat, a finanțat atât DIICOT, cât și DNA, adică parchetele specializate pe crima organizată și pe corupție. Sigur că-i interesează ce se întâmplă cu investiția lor, în sens de eficiență. Investorii străini sunt interesați să nu fie corupție în România”.

Suveranitatea noastră juridică a fost sintetizată magistral de fostul ministru al justiției, Tudorel Toader, după lecturarea unui raport MCV: „Ni s-a arătat cât și cum ni se permite.”

Suveranitatea economică

Va fi extrem de dificil de găsit un român care să nu înțeleagă că economia României aparține altora. Suveranitatea ei economică, atât de importantă în suita de elemente care definesc suveranitatea unei țări, a fost abandonată de foarte multă vreme. Știm cu toții. Pentru a o spune, nu este nevoie să apelăm la subtilități, la subterfugii, la fente diplomatice sau la minciuni atent elaborate. România nu mai are industrie petrolieră deși este țara cu cele mai mari rezerve de petrol din zonă. România și-a vândut aproape jumătate din pământul agricol deși are, încă, cel mai productiv pământ din regiune. România nu mai fabrică locomotive, tractoare, tancuri, avioane, oțeluri speciale, mașini unelte de înaltă tehnologie. Nu-și mai exploatează cărbunele, uraniul, metalele nobile, aurul, pădurile… Alții se ocupă de toate astea. Odată pierdut controlul asupra acestor rezerve strategice, a dispărut și dramul de suveranitate pe care pretindeam că îl mai aveam.

„Conform comunicatului nr. 102/2015 al Institutului Naţional de Statistică al României, 88% din capitalul utilizat în România este controlat de corporaţiile străine, restul, de 12%, fiind controlat de cele autohtone.”(5)

Ce au păzit și cum au acționat serviciile speciale și autoritățile pentru a se evita dezastrul? Nu-i niciun secret. Ne dezvăluia, încă de acum cinci ani, eminentul economist Constantin Cojocaru: „Prin Legea 15/1990 au deposedat poporul român de capitalul acumulat până în anul 1989, au trecut acest capital în proprietatea privată a statului, l-au falimentat, prin inflaţia declanşată de BNR, şi l-au trecut, apoi, cvasigratuit, în proprietatea străinilor, a transnaţionalilor, prin megahoţiile numite privatizări şi retrocedări, luându-şi şi ei partea din pradă, cele 10-12 procente din capital, cu care s-au autoîmproprietărit. Ajunşi proprietari asupra capitalului, transnaţionalii au capturat şi statul român, prin corupţie, pe care îl folosesc pentru crearea sistemului juridic şi financiar, prin care îşi însuşesc mai mult de jumătate din avuţia pe care o crează poporul român, prin munca sa, prost plătită.”

Vi-l amintiți pe dl. Timmerman? Pe tipul acela rubicon care venea în România ca un boier pe propria moșie și arunca în stânga și în dreapta amenințări sub forma de „directive europene”? Iată ce ne spunea el, cu mulți ani în urmă, privitor la industria noastră minieră: „Şi sper că România va avea curând un plan pentru eliminarea cărbunelui şi tot ce e nevoie pentru a-l implementa. Şi vă asigur că noi, Comisia Europeană, vom fi alături de România pentru ca planul să fie pus în aplicare”. Ceea ce se și întâmplă. Minerii, miile de oameni care trăiau din exploatarea cărbunelui, toate industriile adiacente, independența energetică a României? Vax!

Suveranitatea militară

Poate nu există domeniu care să evidențieze mai bine suveranitatea decât domeniul militar. În România, imediat după accederea la NATO, armata a fost, la propriu, decimată. O epurare atât de drastică a mai fost cunoscută de instituția militară numai la momentul instaurării dictaturii proletariatului. În numai câțiva ani au fost aruncați pe drumuri, la propriu, mai mult de 200.000 de militari. Oameni pregătiți pe bani mulți pentru apărarea țării și care nu știau nimic altceva să facă. De la efectivul de 320.000 militari în anul 1990, s-a ajuns, în prezent, la circa 70.000. Între aceștia, o parte semnificativă o reprezintă civilii.

Din momentul admiterii în Alianța Nord-Atlantică, România nu a mai avut dreptul de a lua decizii autonome privitoare la evoluția, înzestrarea sau instruirea armatei proprii. Schimbările instituției militare au fost profunde. De la dimensiune și organizare generală, de la sistemul de pregătire și instruirea trupelor, de la orientarea dotării și mărimea industriei proprii de apărare, de la tipurile de armament în uz și calibrul muniției, totul, dar absolut totul a fost dictat de Alianță. Până și gradele și croiala uniformelor au fost schimbate.

„A fi aliat nu înseamnă a fi supus!” spunea de curând eseistul francez Herve Juvin, criticând poziția prea plecată a Franței în fața NATO.

Armata națională, reperul indiscutabil al suveranității statale oriunde pe mapamond, ne mai aparține numai la nivel de simbol. N-am fost departe de a-i șterge și acest statut. Să nu uităm că, pe parcursul mandatului unui ilustru ministru al apărării, s-a propus scoaterea aserțiunii „național” din denumirea oficială a forțelor noastre armate și a ministerului coordonator. Se argumenta, într-un inexplicabil avânt globalist, că existența cuvântului cu pricina ar putea deranja sensibilitățile marelui nostru aliat de peste ocean… Personajul respectiv nu era un oarecine. Ministru de externe în două mandate, el ocupase apoi funcții de conducere în Parlamentul României, ca ministru al justiției coordonase ani mulți sistemul juridic românesc și, din poziția de director, condusese Serviciul de Informații Externe!

Suntem, astfel, obligați de realitate, să privim cu oarecare rezerve cele scrise la art. 118 din Constituția României:

„(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale.”

În loc de concluzie

Aproape fiecare frază de până acum, indiferent de domeniul abordat, reprezintă o concluzie. Marchează pașii parcurși de România pe calea atât de umilitoare și de primejdioasă a cedării, parte cu parte, a suveranității naționale, a viitorului acestei țări.

Poate, înainte de încheiere, ar mai trebui amintit că nu ducem lipsă de personaje care laudă cu gura plină „realizările” prezentate mai sus. Pentru a exemplifica, să citim împreună cele scrise de dl. Prof. Silviu Cerna, în februarie 2021, despre suveranitatea economică a României: „În discursurile unor politicieni și în scrierile unor jurnaliști și economiști români, este prezent adesea sloganul suveranității economice. Concepția economică exprimată de această sintagmă se inspiră, evident, din modelul xenofob-autarhic al economiei comuniste, însă amintește, de asemenea, de politica ‘prin noi înșine’ aplicată în perioada interbelică. Pentru a fi independentă din punct de vedere economic, România trebuie să iasă într-un fel sau altul din lume! Problema este că, în condițiile globalizării, ieșirea din lume poate avea consecințe grave. În definitiv, autarhia înseamnă reducerea importurilor și limitarea intrărilor de capital străin, ceea ce împiedică dezvoltarea economică și face imposibilă suveranitatea economică.”(6) Domnia sa este profesor la Universitatea din Timișoara și sădește temeinic în mințile fragede ale sutelor de tineri studenți, viitorii noștri economiști, ideea că independența națională este un moft care reprezintă o frână în calea dezvoltării țării și că România poate progresa numai cedându-și suveranitatea. Un vizionar!

Note:

  1. https://www.qmagazine.ro/mircea-malita-romania-si-a-cedat-suveranitatea/
  2. https://solidnews.ro/externe/2021/03/09/adrian-severin-adevarul-despre-parteneriatul-ro-sua-si-condamnarea-basescu-udrea/
  3. https://www.qmagazine.ro/mircea-malita-romania-si-a-cedat-suveranitatea/
  4. https://www.luju.ro/scandalos-ambasada-sua-indeamna-la-desfiintarea-siij-oficialii-americani-se-implica-in-distrugerea-sectiei-pentru-investigarea-infractiunilor-in-justitie-charg-d-affaires-david-muniz-si-consilierul-juridic-rezident-jessica-kim-au-participat-la-numeroase-i
  5. https://www.justitiarul.press/cifre-cutremuratoare-referitoare-la-jefuirea-poporului-roman/
  6. https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-24630791-suveranitatea-economica-intre-sloganuri-realitati.htm

A consemnat pentru dumneavoastra Teodor Palade via teopal.ro.

/0 Comments/by

Ilie Bădescu – „Elitele” şi mesajul patriotic


mesaj patriotic, nicolae iorga

Ilie Bădescu - „Elitele” şi mesajul patriotic

Sentimentul religios, derivat din religia iubirii (cel mai inteligent sentiment dintre toate), este un sentiment capabil să dezvolte o inteligenţă de tip „planetar” sau holistic. Sentimentul prieteniei curate, al amiciţiei spirituale, ca şi sentimentul apartenenţei la o echipă, la o lucrare bună, etc. sunt sentimente inteligente. Sentimentul apartenenţei la neamul din care faci parte este un alt sentiment inteligent. Copilul care a fost format în mediul unor astfel de sentimente, în frunte cu sentimentul religios, va fi ferit de alunecări spre emoţii distructive.

Ne vom referi în cadrul acestui serial dedicat patologiei politice la efectele catastrofale ale declinului acestor sentimente inteligente în compoziţia sufletească a elitelor ciclului postmodern. Acest declin este factorul care explică multe dintre relele veacului de acum, dar mai ales poate furniza o cale spre explicarea patologiei politice şi deci a maladiilor spirituale ale întregii epoci.

Cum spune românul, „peştele de la cap se-mpute”, adică răul începe de la cei de sus spre cei de jos. Ne vom referi, deocamdată, la unul dintre sentimentele inteligente ale omenirii, dezvoltat puternic în Europa veacului al XX-lea, dar aflat într-un declin, o contracţie şi deopotrivă o deviere patologică tot aşa de puternice la startul acestui secol şi mileniu în care am intrat. Triumful european al acestui sentiment este legat de veacul al XIX-lea. Toţi istoricii mari ai Europei au evidenţiat noutatea spirituală a veacului aceluia numindu-l „secol al revoluţiilor naţionale” şi deopotrivă al unui triumf spiritual deplin în dinamica sufletească a elitelor lumii, triumful unui sentiment inteligent: sentimentul iubirii de popor (iubirea de neam) sau, cu un termen înscris în toate dicţionarele naţiunilor, sentimentul patriotic, patriotismul.

Poporanismele care se propagau de la nord-vest spre sud-estul continentului, narodnicismul Rusiei Mari, sămănătorismul, emergenţa paradigmei psihologiei popoarelor, elanul fantastic al studiilor etnografice, naşterea etnomuzicologiei prin fapta spirituală a lui Constantin Brăiloiu etc. sunt numai câteva dintre mărturiile puterii stilistice ale unui asemenea sentiment inteligent, care devenise nucleul sufletesc al multor manifestări spirituale ale elitelor europene. Acest sentiment a modelat faţa lumii mai mult decât orice fenomen economic ori politic sau militar. Un asemenea sentiment a furnizat şi energia medicinii sufleteşti colective în vremuri de criză. Cel ce poate iubi un popor îşi atestă, prin aceasta, şi puterea de a-şi iubi semenii din comunitatea cea mică, sat ori mic orăşel, se poate jertfi pentru familia lui, poate iubi un străin dacă acela nu se ivea în zarea de viaţă a unui popor cu gânduri viclene. Pentru elitele europene, sentimentul acesta era încă mai înalt şi mai cuprinzător, căci europenii iubeau popoarele cu iubirea creştină a predicii de pe munte, care ne îndrumă să iubim şi pe vrăjmaşii noştri nu doar pe cei care ne iubesc pe noi. Altfel spus, în iubirea neamului tău este pusă iubirea generică de neam, adică a oricărui alt neam. Chiar şi în riposta la venirea cotropitoare a altor neamuri asupra propriului popor se pune un sentiment de respingere bărbătească, de demnitate, nu însă de ură. Un etnic creştin n-ar spune că urăşte pe careva pentru că este de alt neam decât dacă se va fi des-creştinat între timp, dacă-l va fi pierdut pe Dumnezeul iubirii. Aceasta în cazul în care L-a avut pe Dumnezeu în inimă nu doar în declaraţia de pe foaia de botez. În iubirea creştină de neam este con-ţesută iubirea de neamuri, un tip special de sentiment, un patriotism care include, nu unul care exclude.

Cel ce se cultivă sufleteşte la şcoala iubirii de neam nu are cum să regreseze în ura de neam, decât dacă a fost din start format în sentimentul de ură faţă de neamul acela, ori dacă sentimentul său este doar unul de faţadă, afişat, adică este deja îmbolnăvit de intersecţia cu un impuls mârşav, cu minciuna şi cu declaraţia falsă pentru care avem un termen adecvat: demagogie. În atari cazuri ne confruntăm cu cele două forme patologice ale afirmării unui sentiment: demagogia şi şovinismul.

Demagogia este produsul minciunii, nu al sentimentului patriotic, iar şovinismul este produsul urii de neam, nu al sentimentului inteligent al iubirii de neam. Escrocii ştiu să exploateze această simbioză atribuind sentimentului iubirii de neam ceea ce nu decurge din esenţa sa, ci, cum s-a arătat din cele două impulsuri mârşave: minciuna iubirii de popor şi ura faţă de neam, chiar dacă este ura faţă de un alt neam decât cel de apartenenţă. Dacă ungurul a fost educat în sentimentul urii faţă de valah atunci el poate urî ceea ce este valah. Dacă românul este educat în ura faţă de rus, el va urî ceea ce este rusesc etc. Dar, într-un atare caz, patriotismul ar fi mincinos, n-ar fi iubire, ci ură; iubirea de popor se numeşte în atari situaţii demagogie şi şovinism, precum s-a precizat. De aceea cel ce declamă iubire faţă de propriul popor fiind în stare să urască un alt popor este un mincinos patologic. Un român care ar urî un ungur n-ar fi capabil să-şi iubească nici propriul popor, fiindcă ura nu poate uni oamenii, indiferent de apartenenţa lor. Într-o atare duplicitate, care este esenţa demagogiei şi a şovinismului, se ascunde un suflet bolnav. Demagogia este una dintre exprimările simptomatice ale patologiei politice, un simptom al maladiei elitelor, adică este un sentiment duplicitar, trădând un amestec de viclenie şi mediocritate sufletească, ascunsă de accentul isteric. Într-un cuvânt, demagogul este un tip de personalitate accentuată, cu termenul unui psihiatru austriac, K Leonard. Iubirea de popor este verificabilă prin mila de popor şi de suferinţele lui, prin grija pentru hrana lui când e flămând. Acest tip de iubire este arătat de Iisus Domnul în Betsaida când privind mulţimile flămânde le spune ucenicilor: „Mi-e milă de popor!” şi apoi întăreşte: „Daţi-le să mănânce!”. Acest fel de iubire a dispărut din viaţa sufletească a elitelor lumii postmoderne. Şi aceasta este o mutaţie antropologică de care se leagă seria de nenorociri ale lumii, deflagraţia de ură şi dispreţ cu care sunt înconjurate sufleteşte popoarele de către elitele lor. Textul patriotic a fost alungat din discursul politic, din manualele de istorie şi de literatură, din subtextul teoriilor despre fenomenul cel mai complex dintre toate fenomenele de viaţă colectivă, fenomenul etnospiritual în expresia lui naţională. Textul patriotic a fost înlocuit de contratextul cinic al dispreţului naţional, al superiorităţii şi trufiei elitelor gonflate de orgolii dar cu suflete mediocre. Golul sufletesc este insuportabil pentru oricine şi atunci este compensat fie de frazeologia mlăştinoasă a cinismului, de ceaţa pastei etno-nihiliste, a gândirii anarho-dogmatice, de cuvântul înveninat al viperei antinaţionale, fie de discursuri gongorice despre gloria închipuită a vreunui neam altfel modest şi oropsit, vai de capul lui. „Inimi bătrâne, urâte!”, aceasta este definiţia profetică a configuraţiei sufleteşti a elitelor antipatriotice ori demagogice. Sindromul acestei patologii politice este sintetizat în acest text eminescian: „inimi bătrâne urâte”. Acest tipar sufletesc este comun, aşadar, elitelor cinismului antipatriotic, la un pol, şi ale demagogiei patriotarde, la celălalt pol. Antipatriotismul şi patriotardismul sunt două feţe ale aceluiaşi fenomen de cădere sufletească şi compun nucleul uneia dintre maladiile sentimentului politic, care, pe o faţă a sa, îmbracă forma demagogiei şi pe alta, forma şovinismului real sau virtual. Cel ce declamă patriotismul fără să-l probeze cu încordarea slujirii poporului în vreun fel ori altul este un nefericit agent al disoluţiei sufleteşti; el poate trece foarte uşor de la fraza patriotică la înjurătura şi blestemul neamului ori la ura de neam, adică la şovinism introiectat ori extravertit (îndreptat contra propriului popor ori contra altor popoare).

După decembrie 1989, s-au înmulţit demagogii neamului şi deodată cu ei cei ce-şi fac o meserie din înjurătura de neam, din blestemul neamului, căutători de multiple şi polimorfe defecte etnice, blestemând poporul pentru propria lor nulitate, ca şi cum poporul s-ar fi îndatorat prin vremuri pentru stârpiturile de acum. Sufletul acestui monstru bicefal este treierat de ură şi minciună chiar fără s-o ştie şi cel mai neînsemnat moment îl trădează, îl face să-şi dea arama pe faţă. Elitele lumii par să nu mai poată iubi popoarele peste care supervizează. O dovedeşte textul vârfurilor acestor elite. Mintea lor, forma lor de gândire vântură şi împrăştie multe, dar nu adună nimic. Materia gândirii lor este planeta, ei nici nu mai vorbesc de popoare, ci de populaţia planetară deasupra căreia croiesc politici demografice, proiecte populaţionale, ca şi cum ar fi sosit rândul omenirii întregi la vânturătoarea veacului.

A consemnat pentru dumneavoastră dr. Ilie Bădescu via revistaclipa.eu.

/0 Comments/by
,

Ion Creangă – Misiunea preotului la sate


ion creanga, preotul la sate

Ion Creangă - Misiunea preotului la sate

Toți sătenii pronunță cu drag cuvintele de „moșu popă” ori „nănașu părinte”; prin urmare, toți văd în păstoriul lor sufletesc un tată iubit, un părinte bun, precum se și cade să fie.

Cum trebuie însă ca acest proclamat părinte să conducă pe săteni, ce cu mîndrie și dragoste se numesc ei singuri copii[i] lui, dîndu-i toată stima ce se cuvine unui părinte?

Mai întăi de toate, preotul sătean trebuie să-și înceapă cariera sa cu blîndeță și devotament, să fie un model de moralitate și de muncă, fără de cari misiunea lui nu va pute produce roadă bună niciodată. Inima lui trebuie să fie totdeauna deschisă, sfaturile lui cele bune să fie o comoară nesfîrșită. Prin aceste mijloace încrederea poporenilor fiind cucerită în timp foarte scurt, preotul trebuie apoi să știe profita repede și în mod rațional de această favorabilă împrejurare, pentru a pune temelie solidă misiunei sale de conducător și părinte al poporului, care i s-a încredințat de cătră Dumnezeu și națiune.

Pentru ca preotul la sate să-și poată îndeplini misiunea cu destulă demnitate, trebuie să fie, mai nainte de toate, un econom bun, silitor și muncitor, care să întrunească totodată aceste trei calități indispensabile unui apostol: să fie învățător bun și conștiențios, doftor fără sete de argint și judecător imparțial. Aceste trei calități posedate, succesul misiunei preoțești este pe deplin asigurat.

Precum am zis, înfățoșarea preotului pentru întâia oară între poporeni trebuie să fie astfel, ca să facă o bună impresiune asupra lor și să le cîștige simpatia și încrederea. Aceste vor constitui o armă puternică, care-i va servi misiunea de minune. Pornit pe această cale, preotul trebuie să viziteze de-a rîndul pe toți fiii săi sufletești. Cînd un preot se ivește pentru întăia oară în comuna sa, el este vizitat, dacă nu de cătră toți, cel puțin de o mare parte a poporenilor săi. Datoria lui este ca să le întoarcă această vizită, întrînd în căsuțele poporenilor, cari se vor simți foarte onorați prin astă manieră părințească și obligatoare. Această intrare a sa în casele poporului să fie însă însoțită de sfaturi și învățături sincere. Cu această ocaziune, preotul mai întăi de toate trebuie să pună în vederea sătenilor și să le laude frumusețele locului, să le esplice în mod poporal plăcerile și foloasele ce pot trage din natura ce-i încunjoară și de care lor mai mult decît la toți le este dat a se bucura. Pintre aceste conversări apoi să amestece anecdote morale, esemple de iubire reciprocă și dreptate și să le nareze cîte un pasagiu mai glorios din istoria strămoșilor, prin cari să deștepte într-înșii măcar cît de puțin conștiința națională, atît de amorțită. După aceste, preotul să facă poftire tuturor de-a rîndul, cu bărbați și femei, cu bătrîni și tineri, ca să vină dumineca cea mai de aproape cu toții la biserică, deoarece are să le spună ceva frumos și folositor. Atenția lui apoi să se concentreze mai ales asupra școalei, dacă esistă; să între în mijlocul copiilor, să le spună cîte-o rugăciune frumoasă și să-i învețe a păstra dragoste și supunere cătră toți oamenii. Acești copii apoi, la reîntoarcerea lor acasă, vor spune părinților lor ce frumos li-a vorbit popa, și acesta va cîștiga pentru dînsul și mai mult încă simpatia și încrederea poporenilor. Astfel apoi în duminica viitoare, sătenii, îmbrăcați în costumele lor naționale sărbătorești, se vor afla desigur la biserică cu toții, dimpreună cu femeile și copilașii lor, și se vor grupa în jurul preotului pentru a asculta ceea ce le-a promis. Atunci preotul, învestit în hainele sacerdotale, să facă apoi o întrerupție pe la mijlocul liturghiei și, cu o căutătură blîndă, dar serioasă totodată, să înceapă c-un limbagiu poporal și clar a vorbi cam astfel:

„Fiii mei! Eu aici înfățoșez pe Domnul nostru Isus Christos, care vă zice prin gura mea: Iubiți-vă unii pe alții, precum eu v-am iubit pe voi, căci de pe aceasta, vă vor cunoaște toți că sunteți creștini, dacă veți ave dragoste între voi! – Dragii mei, toți avem trebuință unii de alții: cei săraci de cei bogați și cei bogați de cei săraci. Cînd cei bogați vă înlesnesc la trebuință, voi cei mai puțin avuți nu cruțați brațele voastre pentru a le veni într-ajutor, cînd aceia vă cheamă. Nu pizmuiți fericirea vecinului vostru, căci și el, ca și voi, a cîștigat-o prin sudoare și bună iconomie. Siliți-vă ca, prin hărnicia și cinstea voastră, toți să vă faceți deopotrivă. – Iubiții mei! Iată, fiii voștri, îngrijiți de d. învățător, care asemenea este părintele lor și fratele nostru, căci el le dă hrana minții și a inimei, în curînd vor ști a ceti, a scrie, a socoti și a se ruga lui D-zeu. Ei vor ști peste puțin și vă vor povesti lucruri frumoase despre iubita noastră țară și despre D-zeu. Nu întîrzieți dară a-i da la învățătură și nu cruțați nimica pentru învățătorul lor, căci prin învățătură ei se vor face și mai buni la inimă și mai luminați la minte. Ei vor ști să înțeleagă mai bine care este dreptul lor, pentru a și-l pute apăra. Ei vor ști munci mai bine pămîntul, din care vor trage foloase mai mari; ei vor ști să-și îngrijască vitele, de la cari atîrnă în parte hrana lor de toate zilele; în scurt, ei vor ști a-și statornici gospodăriile pe temelia iconomiei și a bunei rînduieli, trăgînd singuri folosul din munca lor, pe cînd omul fără învățătură și fără bună creștere din casa părințească este înșelat de toți și ușor se azvîrle în brațele lenevirei, beției și altor răutăți, pierzînd, pe lîngă sănătate, încă și numele cel bun și roada muncei sale cîștigată cu sudoare. – Dragii mei! Siliți-vă cu toți de a plăti la vreme dările voastre cătră obște și cătră ocîrmuire, pentru că tot spre folosul vostru și al țărei o faceți aceasta. Veți fi auzit că Christos încă a plătit bir, măcar că a fost fiul lui Dumnezeu. – Fiii mei, într-un an sunt 52 de duminece și alte sfinte sărbători; în toate să ne întîlnim aicea, pentru a vă-nvăța cele ce sunt bune și de folos, precum îmi poruncește Dumnezeu. După sfînta liturghie mergeți pe la casele voastre și dați trupului hrana sa, apoi întruniți-vă la mine acasă, unde vă poftesc cu toată dragostea, ca să petrecem această sfîntă zi împreună. – Binecuvîntarea lui D-zeu să vie preste voi!”

Preste două-trei oare, sătenii se adună la casa parohială, unde preotul trebuie să le prepară o petrecere nobilă și atrăgătoare. Mai înainte de toate, preotul să le vorbească despre trebile gospodăriei, să le deie unele învățături practice despre agricultură și despre cultivarea viilor.

Apoi să întroducă în conversație narațiuni istorice, să-i pună a recita balade și doine populare despre faptele strămoșilor și despre pornirile inimei lor. Apoi să se-ntindă o horă drăgălașe de cătră junii și junele româncuțe, în care timp preotul să converseze cu bătrînii despre educație, căsătorie și despre virtuțile familiei. Apoi să le arate stricăciunea ce provine din beție, pentru care scop să le aducă esemple prin cari să desfășure și mai mult degradarea și nenorocirea ce provine din beție, din acest vițiu odios, care corumpe din ce în ce mai tare sîngele curat al săteanului, slăbindu-i istețimea și vigoarea brațelor. În felul acesta, sătenii se vor rentoarce ca renăscuți la vetrele lor, vor vizita mai rar crîșmele și vor prefera petrecerile cele nobile duminecale la casa preoțească și mai tîrziu pe la unii din fruntașii satului. – Cine nu recunoaște apoi cît bine ar rezulta din acest sistem, din această reformă a vieței sociale de la sate? Sătenii, ocupați în fiecare zi de sărbătoare cu învățături morale, sfaturi folositoare și petreceri nobile, ar ști să întrebuințeze zilele de lucru cu mai multă vigoare și ar scăpa în scurt timp din mrejea primejdioasă și sugrumătoare a veneticilor, ce au curagiul a profita de simplicitatea lor, pentru a-i specula și a-i esploata. Dînșii ar deveni avuți și din ce în ce mai folositori societății; proprietarul ar trage mai mult folos din proprietatea sa, căci lucrul său ar fi făcut la timp; preotul n-ar mai fi peritor de foame, căci vrednic este lucrătorul de plata sa!

Un lucru este neapărat de a nu se scăpa din vedere. Preotul, pe lîngă alte bune calități, mai trebuie să poseadă o doză bună de curagiu și energie, pentru a brava obstacolele ce are să-ntimpine neapărat chiar la cea întăi încercare a grelei sale misiuni. Cele mai puternice obstacole trebuie să le aștepte din partea crîșmarilor ovrei, carii sunt cei mai neîmpăcați dușmani ai moralității și deșteptării poporului. Natural, căci veninoasa lor băutură nu poate avè trecere decît păn-atunci, pănă cînd poporul este ținut în orbie sufletească și imoralitate. Tot asemenea obstacole se pot aștepta și din partea arendașilor străini, a căror interes este esploatarea bietului popor. Misiunea preotului însă poate găsi un sprijin puternic în proprietarii români cu sentimente loiale și naționale. Avem chiar unele esemple despre asemenea proprietari, cari, în unire cu preotul, au știut să facă din comunele lor un cuib de bună gospodărie și moralitate; durere însă că azi asemenea esemple binefăcătoare sunt cam rare!…

Aceasta este, în scurt, nobila misiune a preotului la țară. Deie cerul ca ea să se poată îndeplini cît mai urgent și cu rezultate cît de strălucite, căci – ardet Ucalegon! Pentru aceasta însă se cere o instrucțiune suficientă și o poziție materială mai convenabilă pentru preoții noștri. Sustrageți de la dînșii aceste mijloace neapărat trebuincioase, și misiunea lor la sate va rămînè mai pe jos decît aceea a celui de pe urmă păzitor de vite… Și prin aceasta, nu sufere oare prosperitatea țării și a națiunii?!…

Publicat în „Noul curier român” (director Scipione Bădescu), Iași, I, 25, 19 februarie 1872, p. l – 2 (NCR), și retipărit de Hașdeu în „Columna lui Traian”, III, 10, 7 martie 1872, p. 78-79 (CT). În ambele periodice, articolul este semnat „Preotul I. Creangă”.

/0 Comments/by