Patrick Matis, Author at Revista România Culturală

About Patrick Matis

I caress the world with thoughts, I shatter the atmosphere with visions, I splash the bilboards with otherwordly sounds. I am the Cydrone.

Entries by Patrick Matis

Articole

Pledoarie pentru demnitatea românească – 27 aprilie, Traian Trifan

Pledoarie pentru demnitatea românească - 27 aprilie, Traian Trifan

Traian Trifan s-a născut la 3 noiembrie 1899, în Lancrămul lui Blaga, județul Alba, pășind în viața pământească dintr-un veac în altul. Școala a urmat-o la Liceul evanghelic nemțesc din Sebeș; din clasa a IV-a de liceu face câte un an la Liceele ungurești de stat din Sibiu și Blaj, un an la Liceul românesc Șaguna din Brașov; orașul fiind ocupat în timpul războiului, își încheie studiile (făcând doi ani în octombrie-aprilie) și-și ia diploma la Blaj, în 1916.

Traian Trifan în tinerețe, 1918.

În vara lui 1917 este recrutat în armata austro-ungară și trimis pe front în Albania, unde e telefonist (cunoștea 3 limbi). Se îmbolnăvește de malarie, e internat în Slovacia, apoi la Viena; e retrimis pe front în Muntenegru, când războiul se termină. Cu peripeții revine în țară; participă la Adunarea de la Alba Iulia și-și vede patria întregită. Absolvă Școala Militară de Artilerie din București; e avansat sublocotenent. Se înscrie la Facultatea de drept din Cluj, e vicepreședinte al Centrului Studențesc, participând activ la frământările studențești. Își ia doctoratul în drept și face practica în avocatura la Sibiu, Sebeș și Satu Mare, fiind ultimul avocat din Brașov care a dat examen de cenzură, în 1926 (dupa 8 ani de studii și praxa).

„Lupta noastră nu este limitată în timp, ci permanentă.”

Traian Trifan.

În 1927 deschide un birou de avocatură la Brașov; în 1933 își întemeiază familia, căsătorindu-se cu Elena Scholtz, cu care are două fete: Ileana și Maria. Ion Moța (cunoscut din studenție) îl convinge să intre în Mișcarea Legionară. Pledează în procesele: Duca, Bratu, al „complotului studențesc” de la Târgu Mureș, ținut la Brașov. Datorită adeziunii sale la Mișcarea Legionară e închis la Jilava (1934) și lagărul Vaslui (1938). E eliberat și concentrat în armată, cu care va părăsi Basarabia fără luptă.

După instalarea Statului Național Legionar, în toamna anului 1940, lt. Trifan este numit prefect al județului Brașov; își asumă funcția, deși situația era dificilă (granița mutându-se la Sfântu Gheorghe): „Mă găsesc în acest loc din ordin și voi face ce pot”.

După lovitura din ianuarie 1941 e somat de col. Filip Agricola, comandant al regimentului de infanterie din Brașov, să predea Prefectura. Refuză și cere să fie înlocuit prin decret de stat, așa cum fusese numit. În urma discuțiilor cu gen. Dragalina, a consultărilor cu Bucureștiul și a amenințărilor armatei germane de a interveni, împreună cu Marian Traian, șeful județului, predau autoritatea și sunt arestați. Urmează ancheta și procesul. Deși col. Agricola confirmă că a fost ordine în județ și prezența armatei la prefectură era nejustificată, totuși dr. Traian Trifan este condamnat la 16 ani închisoare.

„Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferință, cu sânge și chiar cu viața de ni se va cere.”

Traian Trifan.

Pentru poziția sa e anchetat și judecat la Tribunalul Militar Sibiu; este achitat, însă e trimis disciplinar la Suceava. La apropierea frontului, directorul închisorii pleacă cu arhiva, lăsând conducerea primului gardian, cu ordinul de la directorul general al închisorilor, Petrescu, de a preda deținutii legionari rușilor. Dar cu intervenții și presiuni sunt eliberați, câteva zile înainte de a ocupa rușii orașul. Un preot, deținut și el, face rugăciune și fiecare pleacă unde dorește. Împreună cu alți camarazi „mergând numai pe căile indicate de onoare”, deși puteau evada, ajung pe jos, cu mașina și trenul la Brașov, unde se prezintă la închisoare, pentru a-și executa condamnarea.

Putându-se săvârși Liturghia în închisoare, după mai mult timp, pr. Vasile Serghie l-a observat: „Vă rog să-mi spuneți de ce ați lăcrimat azi, când v-ați împărtășit? Cum să nu plâng de bucurie când înțeleg cât mă iubește Dumnezeu, oferindu-mi-Se hrană și băutură”. La propunerea lui Iuliu Maniu, legionarilor, singurii deținuți politici din România cărora nu li s-a aplicat decretul de amnistie de după 23 august, li se va reduce pedeapsa cu un sfert. Ajunge iar la Aiud, de unde deținuții sunt mutați datorită frontului la Alba Iulia apoi revenind la Aiud. Acolo îi întâmpină pe primii condamnați de comuniști, „criminali de război” sau politicieni ai vechilor regimuri.

În perioada 1946-1948 o parte a deținuților sunt scoși la muncă în colonii. Traian Trifan ajunge la Galda, pe domeniul Albini (fost castelul Kendeffi, unde fuseseră anchetați și chinuiți Horia, Cloșca și Crișan, lângă care era și o bisericuță), unde se trăia în oarecare libertate (un calm ce anunța furtuna ce o va dezlănțui regimul penitenciar comunist) și fiecare își sporea dimensiunea spirituală; personalitatea lui Traian Trifan e evidentiață în mărturii ale mai multor camarazi:

„Într-o seară m-am oprit în pragul bisericii, intimidat. Bădia Trifan era acolo, sub icoană, se ruga. M-am retras. M-a văzut și mi-a zis: Nu pleca! Minutele ce-am stat în ușă m-au înghețat. M-a luat ușor după umăr: Vrei să știi cât de veche este biserica? Lasă pe istorici și pe arheologi să afle! Noi știm că Biserica nu este veche și nu este nouă; Biserica este dintotdeauna și pentru totdeauna; marea taină a Bisericii este cea din sufletul nostru!..”.

Gheorghe Stanciu-Bacă.

„În întunericul nepătruns al bisericii plângea ore întregi… Noi îl auzeam și ieșeam fară să-i tulburăm rugăciunea. Nu făcea prozeliți. Cei ce-l iubeau și-l stimau erau pe picioarele lor… Legatura dintre ei era Iisus Hristos și nu era alt stâlp de susținere”.

Iulian Bălan.

„Când ieșeam de la lucru din vie îl vedeam pe dl. Trifan tot timpul citind din Filocalie. Uneori sta cu ochii închiși, de nu-ți puteai da seama dacă a ațipit, dacă meditează sau dacă nu cumva se roagă. Impunea prin răbdare și înțelepciune; gândea profund. A rezistat tuturor încercărilor sorții prin credința tare în Dumnezeu. Rămâne în memoria noastră exemplu de Avvă și de erou”.

Marin Naidim.

„Cred că Bădia Trifan și Badia Marian trăiau rugăciunea inimii, coborând pe Hristos în inimile lor. Lumina de pe fața lor, blândețea, răbdarea, suportarea suferinței, frigul, foamea, lovirile de tot felul erau tot atâtea momente de bucurie pentru ei”.

Monahul Atanasie Sandu Ștefănescu.

Colonia Galda. Întrecerea normelor

În 1948 deținuții sunt readuși la Aiud, iar regimul devine tot mai dur; dacă nu sunt anchetați sau pedepsiți, majoritatea sunt supuși la munci, în fabrica închisorii. În 1951 refuză să participe la întrecerea pentru depășirea normelor (o formă a reeducării), declârand: „Robul este mort cu voința. El se supune ordinelor”; în urma refuzului urmează tortura și carcera: „Bădia, așezat în genunchi, a fost tuns la zero. I s-a bătut un lanț greu la picioare și a fost dus în celula de beton în care nu se putea sta în picioare… Aici a fost ținut timp de o lună cu regim alimentar sever (o cană de terci la 3 zile)” (George Popescu). E scos din nou la muncă cu un regim de 12 ore/zi (pentru mai mult de un an de zile); datorită oboselii, ajunge să doarmă în picioare. În 1953, având să i se încheie condamnarea, este dus la Văcărești, anchetat la Uranus, trimis în lagărul de la Popești Leordeni, apoi la Caransebeș și de acolo la Brașov, în 1954. Dupa o altă anchetă, pentru că nu a fost găsit nici un motiv de condamnare, i se anulează reducerea pedepsei și e expediat la Gherla.

21 ani de închisoare

Comportamentul său în Săptămâna Patimilor îl descrie Dumitru Bordeianu: „Era retras într-un colțișor și plângea continuu, privind cu ochii spiritului și simțind cu inima suferințele Fiului lui Dumnezeu răstignit pe Cruce, pe Golgota”. La expirarea condamnării de 16 ani, nu e pus în libertate, ci trimis cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan. În 1958 este trimis în lagărul de „muncă obligatorie” la Culmea (Canal). După 2 ani ajunge la Periprava, în Delta Dunării. În 1961, unul dintre tinerii care intrase și el în urma cu 20 de ani în închisoare îl descrie:

„Era același. Aceiași ochi, dar parcă îndurerați; auzeam că deseori era văzut cu lacrimi, și erau, desigur, nu pentru suferințele personale, ci lacrimi de rugăciune pentru îndurarea Cerească. Vorbea puțin din grai, dar mult din privire și din ținută.”

Nicolae Mazăre.

Se eliberează în 1962, ajungând la Brașov de ziua Înălțării Sfintei Cruci, semn al biruinței personale.

„Smerit trăitor în Cel ce este Calea, Adevărul și Viața și-a adăugat sufletul la temelia neamului românesc, fiind călăuză și îndemn pentru cei rămași.”

Constantin Pascu.

„Dintre toți aceia pe care i-am cunoscut în timpul îndelungatei detenții (22 de ani), îndrăznesc să spun că poate nici unul nu și-a asumat suferința și condiția de a fi discreditat ca om, fără însă a renunța la demnitatea de mărturisitor al adevărului, așa cum și-a asumat-o acest bărbat pe care îndrăznesc să-l numesc erou al demnității creștine românești, în veacul XX.”

Virgil Maxim.

„Problema ce se punea la ora aceea a supraviețuirii, căci cei 10, 15, 20 de ani condamnare trebuiau executați. Pentru legionari, nu exista reeducare sau grațiere. Ideea Bădiei Trifan a fost: Drumul Crucii, Drumul jertfei lui Hristos. Calea spre Dumnezeu este singura care ne va scoate la liman. Și astfel s-a format grupul sufletiștilor sau al Bibliștilor, cum li se spunea. El, Bădia Trifan, prin dăruire totală, prin jertfă totală, prin propriul exemplu – mediație, post, rugăciune – a format la Aiud <>. Eu <>, suferințele n-au mai contat. Crucea trebuia dusă și Golgota suferințelor a fost dusă, căci tot bădia Trifan i-a spus lui Ion Gavrilă Ogoranu: <>”.

Nicolae Purcărea.

„După cuvântul moarte trebuie pus virgulă, nu punct.”

Traian Trifan.

După închisoare și-a reîntregit familia (soția cu fetițele lui fuseseră izgonite din loc în loc). A trăit în mare smerenie, lăsându-ne moștenire concepția sa de viețuire după un program creștinesc în lucrarea Mărturisesc – Robul 1036, adevărat curs de teologie. S-a săvârșit din viața aceasta în 27 aprilie 1990 și este înmormântat în cimitirul „Sfânta Treime” din Șcheii Brașovului. În veci pomenirea lui!

Sursă: activenews.ro.

27/04/2021/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Mircea Dogaru – Aberațiile „moldovenismului”. „Invazia” românilor peste popoarele slave și necesitatea dez-românizării prin sovietizare

Mircea Dogaru - Aberațiile „moldovenismului”. „Invazia” românilor peste popoarele slave și necesitatea dez-românizării prin sovietizare

În urma actului de trădare de la 23 august 1944 (devansarea, prin anularea tratativelor cu Aliaţii, a momentului întoarcerii armelor, cu 3 zile) care a văduvit România de statutul de cobeligerantă şi de posibilitatea negocierii frontierei cu URSS la tratativele de pace, s-a revenit la frontiera ruso-română de la 4 noiembrie 1940, teritoriile româneşti răpite redevenind vecine României în cadrul RSS Ucraina şi RSS Moldoveneşti.

Printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem din 14 noiembrie 1945, „ucrainenii” au trecut rapid la „ucrainizarea” (rusificarea) teritoriilor româneşti primite, numai în judeţele Ismail şi Cetatea Albă fiind schimbate numele a 90 de localităţi româneşti.

În planul deznaţionalizării românilor, această turnură s-a caracterizat prin manipularea patriotismului autentic al acestei generaţii, pe fondul lipsei grave de cunoştinţe în domeniu, în scopul argumentării inconştiente a tezelor „moldovenismului”, care a revenit în forţă, pregătind spargerea postrevoluţionară a unităţii poporului român (şi nu numai a lui) în „naţiuni culturale”, aberaţie „implementată” de agenţii Rusiei imperiale în minţile „analiştilor” Europei democrate şi civilizate, pe criteriul apartenenţei religioase, prin sintagma „naţiuni spirituale”.

În calea „moldovenismului”, a demonstrării existenţei unui popor „moldovenesc”, s-au aflat de la început două impedimente:

1) numele de ROMÂN (dialectal RUMÂN, ARUMÂN, RĂMÂN, sau, sub influenţă germană, RUMER) de la ROMANUS – ROMAN, nume tradus de slavi prin VOLOH, VALAH, de turci prin Ulaq, Ulaghi, de unguri preluat ca Olah, de greci Blac, Vlah, de germani Wallah sau Bloch, de francezi Vlaqui, Blaqui, Blasi, Blazi etc. şi care atestă românilor calitatea de urmaşi ai cetăţenilor Imperiului, de oameni liberi şi de stăpâni ai pământului pe care vieţuiesc şi în care s-au instalat hoardele barbare, germano-slavo-asiatice; şi

2) limba ROMÂNĂ, cea mai apropiată de limba latină, dintre limbile romanice sau neo-latine.

Pentru a-şi atinge scopul, ideologii „moldovenismului” au acreditat ideea că etnogeneza română nu a existat. Mai mult, că TRACII nu au fost un popor unitar, vorbind aceeaşi limbă între Nipru, Dunărea Mijlocie, Carpaţii Păduroşi şi nordul Greciei, ci o sumedenie de popoare distincte, între care s-ar fi evidenţiat poporul „dac” şi poporul „get”, prin transformarea în „popoare” a fragmentelor trace care locuiau în Banat, Ţara Haţegului şi vestul Olteniei („dacii”) şi în Valea Dunării inferioare şi maritime, inclusiv Dobrogea şi litoralul pontic până la Bug (geţii).

Românii ar fi dacii care au preluat de la romani doar limba sau, în varianta finală, care i-ar fi învăţat pe romani limba latină. Dar care sunt originari doar din Dacia mică a lui Decebal, teritorial redusă la „un milion de paşi”.

Ulterior, aceștia ar fi „românizat”, prin „descălecare”, Ardealul pustiu (locuit, la venirea maghiarilor, doar de puţini slavi), Maramureşul istoric, sudul Poloniei, Moldova, Dobrogea, estul Munteniei, nordul Peninsulei Balcanice, unde s-ar fi născut popoarele slave (sârb, bulgar, „ucrainean”), poporul ungar sau, cu începere din veacul IV, din simbioza geto-slavă, poporul „slav” și „moldovenesc”.

Conform teoriei „moldovenismului”, aceștia („moldovenii”) ar fi fost invadați de „români” în veacul XIV, prin Dragoş şi Bogdan dar, de fapt, ei şi-ar fi căutat permanent matca rusă, tratatele de alianţă încheiate de domnii Moldovei, Gheorghe Ştefan şi Dimitrie Cantemir în 1654 şi 1711, nereprezentând decât întoarcerea „moldovenilor” acasă.

Parţial „eliberat” în 1812, reocupat în 1918, poporul „moldovenesc” s-ar fi regăsit în 1940, conştientizând că misiunea sa legitimă este reintegrarea până la Carpaţi. Adică ceea ce susțineau, în spirit pur kominternist, tandemul de la Chişinău Starîi-Voronin, iar acum președintele Igor Dodon.

În perspectiva noii „schimbări la faţă” a Rusiei imperiale, „moldovenismul” ca şi alte „isme” trebuia protejat, pentru ca românii să nu-şi împlinească idealul naţional, prin înlăturarea consecinţelor pactului Ribbentrop-Molotov, în contextul revoluţiilor „spontane” anunţate de „Glasnost” şi „Perestroika”.

Drept dovadă, angajate în procesul de „liberalizare”, forţele bolşevice de la Chişinău, în slujba perpetuării regimului ocupaţiei ruse, au emis, la 11 noiembrie 1988, în scop de cosmetizare şi control, celebrele „Teze ale CC al PCM”, sub titlul „să promovăm restructurarea prin fapte concrete”, care recomandau să fie păstrate „limba moldovenească”, „grafia slavă”, „limba rusă ca mijloc de comunicare”, deci „un bilingvism real”, „prietenia popoarelor” etc. De aici obsesia patrioţilor din RSSM pentru afirmarea identităţii prin numele de „român”, prin proclamarea limbii române, a lor, ca parte a poporului român şi a istoriei românilor etc.

Întrucât procesul de creare a „poporului sovietic”, prin topirea tuturor identităţilor etnice şi culturale în creuzetul rus, mascat de ideologia comunistă, nu se încheiase, declanşând „restructurarea”, ruşii riscau să deschidă cutia Pandorei şi să scape de sub control naţionalismele popoarelor subjugate parţial sau total.

De aceea, „restructurarea” trebuia să lovească „revoluţionar” în primul rând statele vecine, transformate de Armata Roşie în „socialiste”, împiedicându-le pe ele să-şi clădească propriul destin, iar eventualii interesaţi din Occident să nu poată profita de situaţie, datorită „centurii de foc” pe care aceste state o formau.

În scopul gestionării viitoarei crize programate, serviciile speciale ruseşti, în acord cu cele aliate, occidentale, au pregătit în mod identic „revoluţia” în statele-satelit, sacrificând a priori trei dintre pionii Tratatului de la Varşovia, care interesau în mod deosebit Germania şi sateliţii acesteia: Iugoslavia, Cehoslovacia şi România.

Ca atare, în epoca pregătirii intensive a „revoluţiilor”, mai mult sau mai puţin „spontane” ori „de catifea” în Europa central-răsăriteană, („revoluţii” de care Rusia avea atâta nevoie, ca „perdea de fum”, în contextul propriei restructurări, adică la sfârşitul anilor ’70 şi în întreg deceniul IX al veacului trecut), valul declinului programat a atins, în toate aceste ţări „socialiste” direct vizate, toate domeniile: economic, administrativ, social, politic, militar, biologic (sănătate), formativ (învăţământ), cultural şi spiritual (biserica). Aici era inclus şi domeniul conştiinţelor naţionale, bulversate prin agresarea Istoriei lor, coloana vertebrală a conştiinţei de sine pentru orice popor.

Interesant este faptul că ultima „adunare generală” a agenţilor celor implicaţi în elaborarea Noii (a câta oare, Doamne?) Ordini europene şi mondiale, s-a desfăşurat, pentru punerea la punct a ultimelor detalii, la Bucureşti, în vara anului 1980, mascată fiind de lucrările unui Congres internaţional de… Istorie.

Cu certitudine, în baza informaţiilor primite atunci de la colegi de breaslă occidentali, afirm că s-a găsit soluţie problemei: România urma să fie ori primul stat socialist bulversat (în 1985) „revoluţionar”, a doua zi după înlocuirea, la Moscova, a lui Leonid Brejnev cu (încă) necunoscutul Mihail Gorbaciov (al doilea pe listă se numea Rumeanov) şi declanşarea procesului în URSS pentru provocarea „exploziei lagărului socialist” periferic european, ori ultimul (în 1987 ori… 1989), pentru a servi, prin foc şi pară, drept exemplu pentru europenii care vor mai avea, în viitor, veleităţi de independenţă.

A consemnat Mircea Dogaru, „Ucraina sau drama românilor de la margine” (fragment).

27/04/2021/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Ovidiu Hurduzeu – Călin Georgescu și omul ontologic

Ovidiu Hurduzeu - Călin Georgescu și omul ontologic

În ultimul timp există pe internet atât de multă informație furnizată de mass media alternativă încât cititorul se găsește în imposibilitatea de a discerne evenimentul greu, încărcat cu consecințe grave, de falsele breaking news-uri, știrile de scandal și analiza unor subiecte marginale. Când sunt atât de multe cioburi în jurul tău, este foarte greu să mai ai în fața ochilor vasul, așa cum a fost înainte să se spargă. Migăloasa operațiune de reconstrucție a întregului ar trebui să revină intelectualilor, ziariștilor, influencerilor, puzderiei de comentatori „cu pretenții” care bat toba mereu că trezesc masele și le feresc de manipulările propagandei oficiale. Din păcate, principalul obiectiv al acestor „iluminați” nu este să-i lumineze la rândul lor pe cei în căutare de adevăr, ci să facă ratinguri, să aibă cât mai mulți prieteni pe rețelele de socializare, să fie șefi în propria lor bulă informațională. Un fenomen este luat în discuție doar dacă se pliază pe orizontul de așteptări al membrilor bulei. Informațiile transmise nu urmăresc decât parțial adevărul. Mult mai important este spectacolul oferit de perspicacitatea analitică a administratorului bisericuței digitale. Prestigiul de analist sau influencer derivă din capacitatea de a-ți pune opiniile în conformitate cu cele ale majorității „urmăritorilor” și „prietenilor”. Nu se caută înnoirea minții, stimularea gândirii critice, ci perpetuarea NORMEI si a CANONULUI.

Nu-i de mirare că influencerii noștri nu au luat în discuție interviul pe care Călin Georgescu l-a acordat lui Mădălin Ionescu. Interviul sparge toate canoanele. Nu-l voi analiza, voi oferi doar contextul necesar unei înțelegeri aprofundate. (Partea 1 a interviului aici, partea 2 aici)

Nu numai în acest interviu, ci prin toată activitatea sa din ultimii ani, Călin Georgescu a spart mai toate canoanele. Primul canon este cel al mediocrității. Într-o lume dominată de marionete politice de cea mai slabă calitate, Georgescu vine cu viziunea, prestația și prestanța unui om de stat.

Un alt mare canon pe care-l încalcă este „corectitudinea politică”. Să luăm, de exemplu, atitudinea sa naționalistă. Dacă te-ai lua după CV-ul său impresionant, după pozițiile prestigioase pe care le-a avut în instituțiile internaționale, ONU și Clubul de la Roma, ai crede că Georgescu este un birocrat globalist. Interviurile și proiectul său de țară, „Apă, Hrană, Energie” ne oferă imaginea, diametral opusă, a naționalistului mistic. Călin Georgescu smulge etichetările mincinoase și demonstrează că naționalismul mistic, ca atitudine spirituală si viziune asupra lumii, departe de a fi un arhaism periculos, este „noul naționalism adaptat provocărilor secolului XXI”. Zidit pe dragoste și nu pe ură, nu este etnicist sau rasist, dar nici nu este diluat în zeama „naționalismului civic” sau al celui pur „economic”. Un naționalism ferm insuflat de CREDINȚA ÎN VIAȚĂ și LIBERTATE a marilor noștri înaintași jertfelnici, de la daci până la martirii creștini din temnițele comuniste. Când vorbim de creștinism ca religie a vieții, trebuie să facem însă o precizare importantă. La Georgescu, nu este vorba de „vitalismul” specific unor ideologii interbelice. Nici nu este vorba de o alunecare new age-istă chiar dacă Călin Georgescu vorbește adesea în interviurile sale de „vibrații” și „energii”, de căutarea sinelui interior. Sigur pe el, Călin Georgescu nu-și alege cuvintele ca să facă spectacol sau să pară „politic corect”. Nu se teme că ar putea fi „interpretat greșit”. Călin Georgescu urmează neabătut o singură cale și un singur obiectiv: „suveranitatea noastră ca indivizi și a întregii țări”. Doar adânc în ei înșiși – consideră Călin Georgescu – va regăsi românul adevărata realitate, „ceea ce-i tot una cu imaginea dumnezeiască” (Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și românism). Aceasta implică mărturisirea Adevărului însoțită de „respingerea fariseismului, a habotniciei și a oricărei utilizări a Bisericii în promovarea unei agende politicianiste”.

În ciuda evidențelor, mulți nu vor fi convinși că Georgescu iese din tipicul politicianului român care bate toba credinței și naționalismului pentru uz intern dar, odată ajuns la Bruxelles sau Washington, se închină la zeii globalismului. Adevărul este că incoerențele politicienior nu se regăsesc la Călin Georgescu, care rămâne mereu consecvent cu el însuși. Discursul său naționalist și activitatea desfășurată timp de decenii în instituțiile considerate astăzi globaliste nu se bat cap la cap. Ca să înțelegem această „anomalie” trebuie să înțelegem diferența profundă dintre globalism și globalizare.

Globalizarea, un rezultat al revoluției informaționale mondiale, are un efect benefic asupra omenirii. Modernizează viața economică și politică prin răspândirea largă a mijloacelor de producție și de comunicare la nivel planetar. Pe plan politic globalizarea contribuie la consolidarea unui model democratic, multipolar de rezolvare a relațiilor dintre state. O definiție mai corectă a globalizării ar fi inter-naționalizarea întrucât unitatea de bază a ordinii mondiale rămâne statul național. În modelul multipolar inter-naționalist, multiplicarea și diversificarea relațiilor dintre națiuni și persoane devin din ce în ce mai importante și necesare fără ca statul național să-și piardă reprezentativitatea. Instituțiile create la Bretton Woods, după cel de-al doilea război mondial, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială aveau la bază modelul federal al internaționalizării (descrise mai sus), nicidecum modelul unei lumi globale integrate. Marea problemă a celor două instituții și a altor organizații internaționale, ONU de pildă, nu este carta lor originară, ci tendința ulterioară de a-și abandona principiile fondatoare și de a înlocui internaționalismul cu globalismul.

„Mi-am dat demisia din Clubul de la Roma exact de ziua mea, 26 martie. În primul rând a fost un act de curățenie din viața mea, apoi nu doresc să mă ‘iudesc’ și în al treilea rând mi-a fost întodeauna scârbă de corectitudinea politică.”

Călin Georgescu.

De la bun început (vezi cazul Uniunii Europene) a existat pericolul ca procesele de globalizare/internaționalizare să fie monopolizate, deturnate sau de-a dreptul cumpărate de forțele globalismului: elitele transnaționale, „acei care controlează mișcările mondiale de capital și informații, guvernează fundațiile filantropice și instituțiile de învățământ superior, au controlul asupra producției culturale și astfel stabilesc termenii dezbaterilor publice” (Christopher Lasch, The Revolt of the Elites). Departe de a fi animați de rivalități devastatoare, globaliștii sunt legați de-o încrengătură de interese comune care sfidează tradiționalele dihotomii Stânga/Dreapta, Comunism/Capitalism, Liberalism/Conservatorism. Adepți ai planning-ului, forțează unificarea omenirii sub umbrela unei autorități mondiale. Decizii care privesc soarta întregii planete, le iau de multe ori în cel mai mare secret în urma unor contacte personale (de pildă, discuțiile de la întâlnirile anuale ale influentului grup Bilderberg se desfășoară în spatele ușilor închise). Sfidând legislația democratică și eludând structurile de control ale statului suveran, elitele globaliste acționează prin subversiune și infiltare. Este un comportament ce nu are nimic de-a face cu democrația dar seamănă foarte mult cu stilul serviciilor secrete și al cartelurilor de crimă organizată. Nu-i de mirare că Familia globaliștilor este cunoscută sub tot felul de denumiri ezoterice, Oculta, Cabala, Statul Profund.

Călin Georgescu este un anti-globalist convins care înțelege însă că România nu se poate opune fățiș unor puteri formidabile susținute de angrenajul mondializat al băncilor centrale, piețelor de capital și al corporatismului tehnocratic. Dar mai înțelege că nici Oculta nu poate subjuga România într-o lume multipolară în care unitatea de bază a ordinii mondiale rămâne statul național. În actuala ordine internațională, instituțiile globale nu pot (încă) și nu au dreptul să impună statelor naționale o autoritate centrală. Si nici viziunea lor distopică asupra legii internaționale. ONU are obligația să servească statele-națiuni și nu vice-versa! Bill Gates nu se reprezintă decât pe sine însuși, nu poate discuta în numele popoarelor lumii. Plutocrația globală nu are mandat să vorbească în numele omenirii, lucru pe care-l știe foarte bine. Iată de ce se teme de Marea trezire a „sclavilor fericiți”.

Soluția pentru România este NEGOCIEREA de pe o poziție de demnitate și cu urmărirea constantă a interesului național. Dar nu putem negocia nimic, susține Călin Georgescu, atât timp cât „statul român este condus prin șantaj intern și extern”. Cu alte cuvinte, este condus de politicieni corupți și trădători care nu reprezintă pe nimeni.

Călin Georgescu face mereu apel la pacea socială și unitatea națională. Nici un guvern național nu poate să negocieze cu succes dacă nu are spatele asigurat de poporul unit. „We, the People” oferă reprezentativitate statului. De 30 de ani statul român se află într-o criză de reprezentativitate: poporul nu se recunoaște în oligarhia economico-ideologică. Românii nu vor să se unească sub faldurile unui steag fals.

Din păcate, bunele intenții și avântul patriotic nu sunt suficiente pentru asigurarea unității naționale. Dezbinarea noastră are cauze profunde și este favorizată de ordinea economică neoliberală, impusă de UE. În România, neoliberalismul a generat corupție și sărăcie, a distrus coeziunea socială, a intensificat predispozițiile egoiste și speculative ale agenților economici privați și i-a dat statului puteri cvasi dictatoriale asupra cetățenilor. Doar un model economic si spiritual de solidaritate socială si un guvern hotărât să-l pună în practică ar remedia situația.

Soluția lui Călin Georgescu este pe cât de radicală, pe atât de realistă: o economie smerită, bazată pe „vecinătate”, capabilă să asigure prosperitatea țării și să elimine cancerul oligarhiei. O economie care să asigure nevoile reale ale cetățeanului de rând, bazată pe sustenabilitate și răspândirea cât mai largă a micii proprietăți productive.

Să nu uităm că oligarhia, care ne dezbină, are și o componentă spiritual-ideologică. Ea impune gândirea unică prin distrugerea reprezentativității limbajului. Nu ne mai înțelegem între noi întrucât cuvintele noastre nu mai exprimă direct Adevărul. Ce înseamnă „corectitudinea politică” altceva decât un limbaj golit de conținuturi esențiale, prostituat, un limbaj al fricii, prejudecăților și iluziilor ideologice? În viața de zi cu zi, mica proprietate, fiind smerită, resuveranizează nu numai individul, ci și limbajul. Limbajul, ca și omul, revine mai aproape de veritabila sursă a vieții: Hristos, Cel care a luat chip de om pentru a face din acest chip un împărat. „Un împărat care biruie prin blândețe, prin jertfă, prin iubire” (Dumitru Stăniloae). Când nu vom mai grăi în limba sclavilor, ci în limba păcii și a iubirii, abia atunci vom reface unitatea dăinuitoare a neamului.

Călin Georgescu înțelege că omenirea nu se poate salva dacă nu readuce dimensiunea ontologică în discursul politic și economic contemporan. Trăinicia suveranității unei persoane și a unui neam este dată de ancora sa transcendentă. Omul este o ființă unitară, „nu poți lucra pentru neam cu trupul iar cu sufletul să zbori pe alte meleaguri”. Astăzi, în politică, legătura cu Dumnezeu se reduce la câteva principii „conservatoare” privitoare la familie și moralitate. Iar modelul economic actual este pur și simplu gangsteresc. Prin naționalismul mistic, Călin Georgescu dorește să reintroducă în sfera socio-economică OMUL ONTOLOGIC. Este marea restaurare pe care Georgescu, odată ajuns prim-ministru, ar înfăptui-o în România, iar prin „contaminare” în întreaga lume. În istoria recentă a Occidentului un singur politician, Vaclav Havel, și-a dorit ca sursa politicului (democrației) să fie relația omului cu ceea ce-l transcende.

Dictatura tehno-sanitară a demonstrat că democrația, nu numai că nu are o ancoră divină, dar s-a sabordat la primul steag fals.

De ce avem nevoie ACUM, mai mult ca oricând, de omul ontologic? Vremurile au luat-o razna. Psihopați, cu o putere financiară imensă, care se cred stăpânii lumii, vor distrugerea omului, ființa creată după chipul și înfățișarea lui Dumnezeu. Cei care au încercat să li se opună în numele democrației au fost reduși la tăcere. Omenirea a îngenucheat în fața Satanei.

Nu mai avem timp, ne avertizează Călin Georgescu. Dacă vrem să salvăm România, să grăbim venirea omului ontologic! În politică, în economie, în toate domeniile. Să ne îmbrăcăm cu toată armătura lui Dumnezeu și să începem ACUM lupta împotriva domniilor, stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac. Cu Duhul lui Hristos în noi, biruim.

A consemnat pentru dumneavoastră dr. Ovidiu Hurduzeu via hurduzeu.ro.

25/04/2021/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Ion Coja – I-am scris doamnei Maia Morgenstern

Ion Coja - I-am scris doamnei Maia Morgenstern

Stimată doamnă Maia Morgenstern,

Regret că ați fost ținta unui atac mediatic atât de nedemn și vă asigur de susținerea mea și a majorității românilor, care nu se recunosc în acest stil și mod de a tranșa o dispută cât de cât reală, îndreptățită. Căci, privind lucrurile în toată complexitatea lor, trebuie să recunoaștem că avem de-a face, în ultimă analiză, cu ecoul distorsionat și aberant al unei dispute latente, care mocnește în societatea românească: disputa între (1) cei care cred în teza holocaustului din România, a genocidului care, se zice, ar fi produs sute de mii de victime printre evreii din România, și (2) cei care nu cred în teza holocaustului din România, din Transnistria.

Să fim drepți și realiști și să recunoaștem că există această dispută. Eu însumi, oarecum împotriva voinței mele, dar sub presiunea evenimentelor, am participat activ la această dispută scriind zeci de texte pe site-ul meu – vezi www.ioncoja.ro – pe lângă câteva cărți în care am abordat acest subiect. Așa cum există un contencios româno-maghiar sau româno-rus, există și un contencios româno-evreiesc, nu e nimic mai firesc ca de-a lungul anilor de conviețuire între români și evrei să se fi adunat și un asemenea contencios, adică un număr oarecare de subiecte și evenimente pe care românii și evreii le evocă în termeni diferiți. Între acest subiecte, piesa de rezistență este acuzația de genocid anti-semit proferată la adresa românilor, a guvernării Ion Antonescu, în termeni mai exacți.

Din cele de mai sus s-ar putea înțelege că evreii susțin una, iar românii cu totul alta! Lucrurile nu stau chiar așa! Din fericire! În realitate teza holocaustului este susținută numai de unii evrei, iar alți evrei o contestă! La fel, unii români acceptă acuzația de genocid, alții nu! Printre aceștia din urmă se află și subsemnatul! Iar subsemnatul pretinde că este bine informat asupra chestiunii și profit de ocazie să mă adresez direct domniei voastre, o persoană de a cărei bună credință nu mă îndoiesc și contez pe ea. Vă rog să judecați singură fapte ușor de verificat.

Nu știu în ce categorie de evrei vă poziționați, dar iau în calcul varianta cea mai nefericită, anume că sunteți de acord cu acuzația de genocid la adresa românilor, firește a unor români, cei care la ordinul mareșalului Ion Antonescu ar fi ucis sute de mii de evrei.

Mă grăbesc să vă dau prima informație: nu a existat niciun ordin sau directivă care să impună o politică criminală de genocid, având ca scop exterminarea evreilor din România, a evreilor strămutați temporar în Transnistria. A doua informație deosebit de importantă: nu există nici o dovadă privind existența fizică a victimelor, adică nu s-a probat existența unor cadavre care ar fi rezultat în urma crimelor regimului antonescian. De la cei peste 200.000 de evrei uciși/morți în Transnistria nu ne-a rămas nicio groapă comună, așa cum au fost descoperite gropi comune ale românilor uciși în Basarabia de bande de comuniști, majoritatea evrei basarabeni comuniști!

Statistic vorbind, dacă luăm cazul evreilor din București deportați în Transnistria, aflăm că dintr-un total de circa 300 de evrei deportați pentru activități comuniste anti-românești, s-au întors 290 de evrei teferi, doi-trei au murit, iar câțiva au evadat la ruși! Adică mortalitatea în trei ani de zile a fost de 1%, din cauză de boală sau de bătrânețe, nicicum executați de jandarmii români. Statistica aceasta o puteți găsi la Sonia Palty, în cartea de amintiri din Transnistria intitulată Evrei, vă ordon treceți Nistrul!

Dar cel mai important martor ocular al „genocidului” din Transnistria a fost chiar cel mai important evreu din România: Wilhelm Filderman, liderul necontestat al evreilor din acei ani. Acesta, după ce l-a bombardat pe amicul său Ion Antonescu cu scrisori și note de protest, prin care reclama condițiile sub-umane în care trăiau și mureau pe capete evreii deportați în Transnistria, a fost deportat și el în Transnistria, să vadă la fața locului cum trăiesc co-religionarii săi. I s-a pus la dispoziție un automobil cu șofer să poată vizita toate localitățile unde erau cazați deportații evrei. A stat patru luni în Transnistria și s-a documentat, după care până la sfârșitul vieții, în 1959, nu a mai spus nimic despre suferințele evreilor deportați în Transnistria. Ba de pe urma sa au rămas texte explicite din care rezultă clar că regimul antonescian i-a protejat pe evrei! Vă citez în acest sens textul elocvent care circulă pe internet, intitulat Testamentul lui Filderman, din care vă dau un singur citat:

„În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști.

Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.

Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aș aminti doar următoarele două exemple: – Grație intervenției energice a Mareșalului a fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din Bucovina. El a dat pașapoarte în alb pentru a salva de teroarea nazistă evreii din Ungaria, a căror viață era în pericol.

– Grație politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub regim de administrare tranzitorie cărora, lăsând impresia că sunt date altora, le era asigurată conservarea în scopul restituirii la momentul oportun.”

Asemenea opinii găsim și la alți evrei, alde Alexandru Șafran, Moshe Carmilly Weinberger, Nicolae Steinhardt, ca să-i amintesc pe cei mai cunoscuți. Această listă a fost completată de curând de evreul Harry Nadler, din Israel, plecat din România la 20 de ani, ai cărui bunici au trăit deportarea în Transnistria și de la care păstrează amintirea concluziei acestora: în Transnistria nu a fost holocaust. Precizez că domnul Nadler a fost magistrat militar și a avut importante însărcinări din partea guvernului israelit! Și-a afirmat această poziție într-o scrisoare publică pe site-ul meu.

Vă prezint mai departe câteva mostre privind calitatea intelectuală celor care susțin producerea unui holocaust în România. Mai întâi un citat din Cartea Neagră scrisă de evreul Matatias Carp în 1946: „«Fascismul românesc a avut metodele sale originale de exterminare a evreilor.(…) Evreii erau bătuţi până la istovire şi expiere, sufocaţi în vagoane cu răsuflătorile astupate, vânduţi din mijlocul convoaielor pentru a fi omorîţi şi a li se comercializa îmbrăcămintea, pentru a fi tăiaţi bucăţi pentru ca cu sângele lor să se ungă osiile căruţelor ş.a.m.d.»”

Din aceeași sursă aflăm că în Transnistria evreii internaţi la Moghilev, «neavând posibilitatea aprovizionării cu alimente, se hrăneau cu excremente omeneşti, iar mai târziu cu cadavre omeneşti.» Da, aţi citit bine: evrei care «se hrăneau cu excremente omenești şi cadavre omeneşti…»

Declaraţia este semnată de un «dl. M.Katz, fost preşedinte al Comitetului Evreiesc din Moghilău».

În zilele noastre, Liviu Biriș, lider al comunității evreiești din România, a scos o cărțulie intitulată Holocaustul sub Antonescu. Vă citez și din acest text dedicat crimelor românești împotriva evreilor:

„Au început să depisteze copiii nou născuți. Ne puneau în cerc (în toți anii deportării mele a început să-mi fie cunoscută semnificația punerii noastre în cerc), iar ei în mijloc jucau fotbal cu micuța victimă. Porțiuni din ce a fost obiectul lor de distracție erau împrăștiate pe ei, pe noi, nu-i deranjau stropii de sânge de pe față, de pe mâinile, de pe uniforma lor.” (p.19-20)

Stimată doamnă Maia Morgenstern, ați intrat într-un joc din care nu vă puteți retrage decât într-un singur fel: să vă pronunțați cu seriozitate și responsabilitate asupra contenciosului româno-evreiesc. Ați făcut-o deja, în pripă și fără să calculați bine urmările, acuzându-i pe români de anti-semitism. Aveți datoria să vă puneți la punct cu bibliografia acestui subiect pe care l-ați lansat – antisemitismul la români, și să puneți un verdict final și definitiv în ceea ce vă privește. Repet: după ce vă veți documenta serios.

Eu vă stau la dispoziție cu texte de pe site-ul meu, www.ioncoja.ro din care vă voi trimite periodic câte unul pentru documentare. Aștept cu interes întrebările și obiecțiile dumneavoastră. Până acum nu am avut parte de nicio lectură critică din partea unui holocaustolog, evreu sau român. Nu mă îndoiesc că cunoașteți asemenea specialiști. Cereți-le părerea asupra textelor pe care le veți primi de la mine, iar eu voi fi bucuros să răspund obiecțiilor formulate de un asemenea specialist.

Cu urări de bine și cu regretul de a ne cunoaște în asemenea împrejurări,

Al dumneavoastră

ION COJA, profesor, scriitor, fost senator

P.S.: V-aș ruga să confirmați primirea acestul mesaj expediat pe adresa TES.

23/04/2021/0 Comments/by Patrick Matis

Prezentări, Stiri

Nostalgia dictaturii – Un nou film disponibil exclusiv online pe canalul YouTube al Arhivei TVR

Nostalgia dictaturii - Un nou film disponibil exclusiv online pe canalul YouTube al Arhivei TVR

Aşa cum s-a anunţat la începutul acestui an, finalul fiecărei luni aduce exclusiv în online, pe parcursul a 24 de ore, posibilitatea de a viziona gratuit câte un documentar – producţie valoroasă dar mai puţin cunoscută din Arhiva TVR.

Astfel că, la finalul acestei săptămâni, în intervalul 25 aprilie ora 10.00 – 26 aprilie ora 10.00, este programat documentarul „Nostalgia dictaturii” – un film de Marius Th. Barna, după un text de Bogdan Ficeag, în lectura lui Victor Rebengiuc. În filmul lansat în 2020 îi veţi vedea pe Ada Milea, Dorel Vişan, Cristian Pârvulescu, Mihaela Miroiu, Vasile Ernu, Attila Gasparik, Aurelia Lăpuşan, Marius Oprea, Cristian Pepino şi alţii.

Filmul documentar de lung metraj „Nostalgia dictaturii” prezintă amintirile (bune sau rele) despre regimul comunist și Nicolae Ceaușescu – în contextul în care pe 9 mai 2021, se împlinesc 100 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist Român (Partidul Muncitoresc Român și apoi Partidul Socialist Român din anii ’50 – n. red.).

Documentarul prezintă opiniile cetățenilor obișnuiți care au trăit în acea perioadă, precum şi explicațiile cercetătorilor din diverse domenii (sociologi, psihologi, politologi, etologi etc.) despre ce a însemnat comunismul.

Documentarul are un prolog, trei capitole şi un epilog:

Capitolul 1 – „Era mai bine înainte” – sunt prezentate argumentele nostalgicilor postate pe site-ul oficial şi pe contul de Facebook al lui Nicolae Ceauşescu (deşi dispărut fizic, acesta supravieţuieşte în spaţiul virtual);

Capitolul 2 – „Nu era mai bine înainte” – este dedicat adversarilor totalitarismului, argumentelor acestora privind nocivitatea sistemului comunist;

Capitolul 3 – „Acum este mai bine?” – prezintă principalele motive de nemulţumire ale unor importante segmente de cetăţeni faţă de situaţia generală din perioada postcomunistă actuală.

Epilogul „Nefericiţi între lumi” este dedicat concluziilor – nostalgicii comunismului par a se afla undeva într-un „no man’s land” dintre două lumi reale, cea totalitară şi cea democratică, şi una imaginară, lumea utopică inoculată de-a lungul deceniilor de propagandă comunistă.

23/04/2021/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Grigore Hagiu, poetul îndrăgostit de culori și de cuvântul vulnerabil

Născut în nordul judeţului Galaţi, în ţinutul plin de generozitate al Târgului Bujor, în familia primarului Ionel Hagiu, poetul Grigore Hagiu a părăsit ţinuturile natale după terminarea liceului, dar nu a uitat niciodată acel „peisaj de şes deluros dar ferm în linii, cu suavităţi vegetale, deprinse să se dezvăluie pe de-a-ntregul numai sufletului plămădit şi una cu el…”.

De fapt, întreaga viaţă şi creaţie a poetului a stat sub amprenta târgului „cu nume de floare sălbatecă”, despre „bujorii care umpleau câmpurile cu mireasma lor dulce-amară”, „boierul Grig” vorbind adesea în creaţia sa.

A început să compună primele versuri, după propriile mărturisiri, în camera sa din Strada „Pictor Stahi” din Bucureşti, luând contact cu lumea efervescentă şi ademenitoare a cenaclurilor literare ale vremii. Cu Cenaclul Tineretului a colindat prin Bacău, Tulcea, Ploieşti, alături de nume mari ale culturii române, precum Draga Olteanu Matei, Margareta Pogonat, Silvia Popovici, Dinu Săraru, iar ca membru al Cenaclului „Nicolae Labiş” a legat o relaţie de prietenie cu Nichita Stănescu, „fratele lui de inimă şi poezie”, care îl aprecia ca pe un „bărbat de o eleganţă interioară maximă”, a cărui simplă aparenţă printre reprezentanţii curentului liric „a dat şi dă vârf poeziei”.

Spirit boem, Grigore Hagiu a fost mai bine de trei decenii o figură pitorească şi importantă în viaţa artistică a Bucureştiului, dovedindu-se a fi una dintre cele mai autentice voci lirice ale generaţiei sale, un spirit viu care considera că „a şti ce nu poţi şi a nu încerca să faci ce nu-ţi stă în puteri e foarte important”, fără cunoaşterea de sine nefiind posibilă punerea în valoare a propriei personalităţi.

Începând cu anul 1991, în luna septembrie, cu prilejul aniversării „poetului stărilor diafane”, se organizează la Galaţi, dar şi la Târgu Bujor, Festivalul şi Concursul Naţional de Poezie „Grigore Hagiu”, manifestări omagiale la care se adună poeți din întreaga țară și care, alături de versurile subtile ale poetului ce trec proba timpului, dovedesc eternitatea creaţiei în faţa efemerului existenţei.

În colecțiile Bibliotecii Orășenești din Târgu Bujor, bibliotecă ce poartă numele lui Grigore Hagiu, se găsesc fotografii inedite și publicații ale timpului, donate de sora poetului, renumita artistă plastică Eugenia (Gina) Hagiu-Popa. După moartea poetului, aceasta s-a dedicat ilustrării și editării operei rămase în manuscris dar și amenajării în spațiul complexului cultural din Târgu Bujor a unui spațiu muzeal care recrează pentru vizitatori atmosfera camerei de lucru a poetului „îndrăgostit de culori și de cuvântul vulnerabil”, după cum îl definea din punct de vedere poetic prietenul Fănuș Neagu. Și continua acesta: „ca om, Grigore Hagiu nu trăiește decât două anotimpuri: toamna și iarna. Primăvara se pierde cu pictorii și cu zugravii de biserici… Vara, habar n-am pe unde se duce… Toamna, când merele se logodesc cu lumina melancolică a dealurilor dinspre Muscel, apare pe bulevardele Bucureștilor… Și înaintează spre iarnă, necunoscând o clipă ‘greul șederii pe loc’. Legea lui de căpătâi e dansul mișcării, prietenia și-o falnică nepăsare față de timp, de durere și de ce-o fi să se întâmple mâine. Ochii lui, mereu aprinși de bucurie, par să citească pe cer numai versuri scrise de el…”.

Sursă: Infoghid Grigore Hagiu.

20/04/2021/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Mihai Eminescu – „De îmbunătățiri rele…”

Mihai Eminescu - „De îmbunătățiri rele…”

„De îmbunătăţiri rele cât vrei suntem sătui”, zicea un scriitor pe la anul 1840; şi, dacă vrea cineva să judece acest saţiu de îmbunătăţiri din ce în ce mai rele, n-are decât să măsure gradul de nepăsare politică cu care publicul întâmpină vestitele propuneri de reformă ale Constituţiei şi legii electorale.

Dar se va da regelui sau Parlamentului dreptul de a declara război? Dar se va introduce noul titlu în Constituţie? Dar se vor şterge din număr, ca o definitivă recunoaştere a faptului îndeplinit, judeţele ce s-a şters demult din trupul, indivizibil, dragă – doamne, al ţării? Cine mai ia în serios toate acestea, cui i-ar veni în minte să atribuie acestor lucruri importanţa unor acte de stat?

Zece – douăzeci de ani de luptă parlamentară şi ziaristică se desfăşoară în ţările Apusului când legea fundamentală e să se schimbe; la noi pensia reversibilă votată unui patriot merită cu drept cuvânt mai multă atenţie decât o schimbare a Constituţiei.

Cu drept cuvânt zicem. Nu prin vorbe tipărite şi votate de două treimi a Adunării chiar se întemeiază monarhia într-o ţară, ci prin spirit monarhic, prin încredere în această formă de stat. Acest spirit nu se face, nu se improvizează; el se naşte din istoria naţională, e inerent poporului. Noi însă, după mărturisirea celui mai de căpetenie politician, trăim în realitate sub republică şi cată să credem ceea ce ne zice d. C. A. Rosetti, căci e un om, ce e drept, străin în România, care însă a văzut multe lucruri şi ştie desigur a destinge între monarhie şi republică; distinge cu atât mai bine cu cât elementele politice republicane în ţară sunt tot atât de venetice ca şi el.

În realitate, în noaptea în care Carada şi C. A. Rosetti, două venituri orientale, au pus la cale textul Constituţiei actuale, s-a ucis principiul monarhic în România, au murit pentru totdeauna Mircea Bătrânul şi Ştefan cel Mare; au murit atât de mult în inima tuturor încât un Simulescu poate preface în puşcărie mormântul celui dentăi, cum ar preface şi pe-al celui de al doilea dacă acesta n-ar avea fericirea de a dormi în pământ străin. Prin acea cartă pusă la cale de doi samsari politici s-au declarat egali samsarii popoarelor străine cu poporul ţărilor române. În acel moment naţionalitatea română din aceste ţări şi-au lepădat armele, recunoscând că pe veci merită a fi esploatată de străini. În decursul întregului nostru trecut, esceptând epoca de tină şi înjosire a fanarioţilor, monarhul avea puterea de a-şi apăra poporul. El [î]i ştia nevoile şi greutăţile, nu punea pe umărul românului mai mult decât poate purta, distingea bine între ceea ce este drept şi neclintit din această ţară şi-ntre ceea ce e venitic şi suprapus. Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea.

Astfel doi conspiratori au aplicat cuţitul de disecţie asupra principiului monarhic precum rezulta din istoria noastră şi au făcut din el o umbră, luându-i iniţiativa, luându-i orice voinţă, orice gândire, orice acţiune proprie. E indiferent dar titlul când el se dă umbrei unei instituţiuni.

Domnul nu mai are dreptul de a pedepsi pe tâlharul pus în funcţie, el n-are dreptul de-a apăra poporul în contra celor ce învederat îl exploatează, nici asupra vânzătorilor de ţară şi Domnie el nu mai are dreptul spadei. Luându-se puterii supreme atributele ei înalte, ele s-au depus în mâna Caradalelor; prin chiar legea fundamentală s-au consfinţit domnia veneticilor şi a parveniţilor – republica C. A. Rosetti.

Să urmărim dar gradele de tranziţie în care domnia acestor elemente se ‘ntăreşte şi mai mult, să urmărim cu câte palme devine tot mai adânc mormântul poporului nostru în ţara sa proprie.

Ingrată misiune în adevăr, şi cel ce simte zi cu zi cum relele politice se schimbă în rele fizice, cum exploatarea exercitată de aceste elemente asupra poporului se preface în morbiditate, sărăcie şi moarte, cum viaţa poporului nostru este preţul cu care se plăteşte această pseudocivilizaţie, acela ar fi vrut de mult să ‘nchiză ochii, ca să nu mai vază ce se petrece.

Suntem însă condamnaţi de-a asista şi la cel [din] urmă atentat făcut asupra elementelor rămase independente în ţară, la modificarea electorală, care, nimicind drepturile politice ale proprietăţii istorice, sfărâmă pavăza din urmă care apăra capul acestui popor.

Mihai Eminescu

3 decembrie 1882

15/04/2021/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Dan Chitic – Dreptul tău NU naște obligația mea!

Dan Chitic - Dreptul tău NU naște obligația mea!

În ultima vreme avem din ce in ce mai mulți partizani ai dictaturii medicale care, cu ochi beliți și figuri grave, rostogolesc cuvinte și citate în încercarea de a justifica nejustificabilul.

Azi, pe scurt, voi demonta una din marotele apologeților covidismului și a restrângerii drepturilor noastre fundamentale.

Invariabil, orice deontolog al dictaturii va spune solemn la un moment dat: „Libertatea ta/mea se termină acolo unde începe libertatea altuia.”

Aceasta afirmație este folosită tocmai pentru a nu contrapunere libertății personale interesul comun, binele colectiv… teză dovedită va fiind nevalabilă social de regimurile dictatoriale fasciste și comuniste.

Ba mai mult, in contextul pandemic și al discuțiilor născute în această perioadă pe marginea conceptului însuși de „drepturi și libertăți” din prisma siguranței medicale, atâta vreme cât mai acceptam ideea existenței unei de ordini de drept, a unei stări de drept la nivel planetar, se impune a fi amintit art. 2 din Convenția de la Oviedo: „Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei.”

Din punct de vedere strict juridic dreptul unui subiect are drept corolar cel mult obligații „negative”, de a nu face, obligații de abținere din partea celorlalți subiecți de drept, dar niciodată obligații de a face.

Plecând de la aceasta stare de fapt și de drept, dar și de la premiza că afirmația de mai sus a lui John Stuart Mill este corectă și universal viabilă și aplicabilă (deși sunt și aici multe discuții de făcut), mă văd obligat să afirm fără echivoc: corolarul edictului de mai sus nu este nici adevărat din punct de vedere filozofic sau juridic și nici viabil din punct de vedere social.

Astfel, afirmația care pare a fi propusă ca fiind un corolar al „edictului” mai sus amintit in contextul celei mai grave pandemii de isterie și prostie din istoria omenirii este „Obligația mea începe acolo unde începe dreptul tău” sau „Dreptul tău naște obligația mea”…

Cu alte cuvinte adaptarea imperfectă a panseului lui John Stuart Mill in zilele noastre pare a fi „dreptul meu de a fi liber se termină acolo unde începe dreptul tău de a fi protejat.”

Și asta este interpretat în sensul că „dreptul tău de a fi protejat naște obligația mea de a nu fi liber, de a accepta voința ta (de a fi vaccinat, de a fi obligat să port mască, de a fi obligat să nu intru în anumite spații et caetera).

Cu alte cuvinte, „Dreptul tău naște obligația mea”.

Absurdul perfect al afirmației de mai sus, absurd comparabil doar cu cel al vremurilor pe care le trăim, poate fi demonstrat prin următoarele ipoteze și silogisme:

Ai tu dreptul să ai un Ferrari? Da.

Am eu obligația de a ți-l procura? Nu.

Ai tu dreptul de a iubi fizic pe oricine? Da.

Are oricine obligația să fie iubit fizic de tine? Nu.

Ai tu dreptul să te protejezi de viruși? Da.

Este toată lumea obligată să te protejeze pe tine? Nu.

Cum ziceam, dreptul tău naște cel mult obligația mea de a nu face, de a nu o afecta sau îngrădi. Astfel:

Dreptul tău de a avea Ferrari naște obligația mea de a nu te împiedica sa îl ai.

Dreptul tău de a iubi fizic pe oricine naște obligația mea de a nu îți interzice să întâlnești pe oricine dorești.

Dreptul tău de a te proteja de viruși naște DOAR obligația mea de a nu te împiedica să te protejezi de viruși, de a nu îți interzice sau împiedica să porți mască, să te vaccinezi, sau să te oblig să intri în spații aglomerate sau să ieși din casă în pofida voinței tale.

Atât!

Desigur, putem scrie trei tomuri pe marginea acestui subiect. Dar de ce să o faci? E atât de simplu.

Da, căci lucrurile complicate au răspunsuri întotdeauna simple. Adevărul este simplu.

În problemele sociale majore bunul simț trebuie să prevaleze. Or, este de bun simț că „Dreptul tău NU naște obligația mea!”

A consemnat pentru dumneavoastră av. Dan Chitic via facebook.com.

07/04/2021/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Vasile Astărăstoae – Cultul măștilor. Comunitatea științifică și decidenții politici

Vasile Astărăstoae - Cultul măștilor. Comunitatea științifică și decidenții politici

În decursul timpului, în probleme controversate științific (actuala pandemie COVID-19 face parte dintre acestea), politicienii declară că deciziile sunt luate de către specialiști, iar consilierii științifici afirmă că ei emit doar opinii, dar decizia este exclusiv a factorilor politici. Care este adevărul? Adevărul este că, în realitate, există o interdependență între politicieni și anumiți oameni de știință.

Politicienii apelează la opinii științifice, deoarece caută informații pentru a-și orienta deciziile și solicită oamenilor de știință să acționeze ca intermediari, dar, în același timp, doresc să utilizeze opiniile consilierilor științifici ca instrumente de influență a opiniei publice în favoarea pozițiilor politice preferate. Nu este o surpriză faptul că factorii de decizie politică își pot împinge agendele politice înainte cu ajutorul unor oameni de știință chiar dacă aceasta înseamnă sacrificarea unor adevăruri sau tradiții culturale și religioase. În majoritatea cazurilor, factorii de decizie politică vor să fie informați, dar sunt gata să folosească numai acele opinii, care coincid cu ideologia și politica preferată. Prin urmare, apelează doar la comunitatea științifică care-i împărtășește agenda ideologică, dar resping consilierii neutri (Mandel & Tetlock, 2018).

Pe de altă parte, comunitatea științifică își prezintă membrii ca întreprinzători pasionați, neutri, onești, dedicați avansării cunoașterii și demarcării clare a locului unde se termină faptele și încep speculațiile (Gieryn, 1999). Știința este descrisă mai presus de lupta politică, iar oamenii de știință sunt căutători de adevăr și progres, care știu să-și separe judecățile de fapt de judecățile lor de valoare. În realitate, lucrurile nu stau chiar așa. Există situații când oamenii de știință sunt prinși cu date fabricate. Reacția comunității științifice sugerează că abaterea flagrantă este rară, operă a câtorva „mere putrede”; „uscături”; „personaje defecte”, care nu au interiorizat codul de conduită profesional al oamenilor de știință însă dovezile sugerează contrariul. Daniele Fanelli se întreba: Câți oameni de știință fabrică și falsifică cercetarea? Într-o primă meta-analiză a cercetărilor sociologice cu acest subiect, ajunge la concluzii îngrijorătoare: cel puțin 16% dintre cercetători au denaturat cunoștințele științifice prin fabricarea, falsificarea, „prepararea” datelor (Fanelli, 2009). Despre comportamentul științific necorespunzător și practici metodologice eronate au scris mulți autori (Ioannidis, 2005; Simmons și colab., 2011). Se estimează că numarul lor ajunge la peste 30% (Maxwel , 2018). Și nu a fost luat în calcul fenomenul cargo cult science – termen introdus de laureatul premiului Nobel, fascinantul Richard Feynman, în timpul discursului din 1974 (la Institutul de Tehnologie din California), publicat ca un capitol final al cărții sale You’re probably kidding, Mr. Feynman!. El definește o formă de pseudostiință în care se oferă o ipoteză – imaginată după un anumit fenomen observat, iar aparițiile ulterioare ale fenomenului sunt considerate a fi dovada care transformă ipoteza în teză. Spre deosebire de metoda științifică, nu există niciun efort pentru a dovedi sau infirma ipoteza. Un exemplu este cultul măștilor în pandemia COVID–19. Deși nu există studii concludente privind eficiența acestora (în actuala pandemie), faptul că au fost, probabil, eficiente în alte situații, au determinat impunerea obligativității purtării măștii în medii închise și deschise. În România, decidenții politici și sanitari afirmă (fără probe) că și măștile neconforme sunt eficiente. Feynman a avertizat cercetătorii că, pentru a evita să devină membri ai acestui cult, trebuie să evite să se păcălească pe ei înșiși, să fie dispuși să se îndoiască de propriile teorii și de propriile rezultate și să investigheze eventualele defecte ale unei teorii sau ale unui experiment. El menționează și alte tipuri de necinste, cum ar fi promovarea în mod fals a unei cercetări numai pentru a obține finanțarea. Câțiva ani mai târziu, exasperat de ce se întâmplă în cercetarea științifică Feynman declara „Cred că trăim într-o epocă neștiințifică în care aproape toate bătăliile de comunicare – cuvintele de la televiziune, din cărți și așa mai departe – sunt profund neștiințifice. Ca rezultat, există o cantitate considerabilă de tiranie intelectuală în numele științei…”.

Afirmațiile potrivit cărora toți oamenii de știință sunt obiectivi și neutri sunt vorbe goale. Nimeni nu poate fi 100% obiectiv și neutru. Oamenii de știință de astăzi au fost elevi, studenți, care au făcut alegeri de carieră printr-o serie de opțiuni fezabile, având în vedere interesele, aptitudinile și oportunitățile lor. Ca în orice profesie, membrii învață rapid structurile de stimulare ale profesiei și iau măsuri pentru a-și promova interesele materiale, reputaționale și chiar ideologice în cadrul regulilor de bază. Prin urmare, oamenii de știință sunt pregătiți să angajeze un repertoriu de tactici de avansare, inclusiv exploatarea lacunelor din profesia lor, care le permit să-și realizeze multiplele interese personale (Mandel & Tetlock, 2018). Nu mai vorbim de influența marilor corporații cu interese politico-financiare, care au ajuns în prezent să fie principalii finanțatori ai cercetării științifice.

Este imposibil să se obțină o imagine exactă a comportamentului oamenilor de știință fără a cerceta mentalitățile din știință, dar mai ales mentalitatea „teologică”. Se presupune că știința este antiteza dogmei. Cu toate acestea, comunitatea științifică este dogmatică și, printre altele, îi învață pe oamenii de știință să creadă că sunt angajați într-o activitate neutră din punct de vedere moral. Se afirmă că știința este infailibilă și singura cale a cunoașterii. Poate că una dintre cele mai importante afirmații dogmatice din „teologia seculară” a științei este dihotomia fapte – valoari morale. Majoritatea oamenilor de știință continuă să apere dogme, iar criticile și afirmațiile privind necesitatea conștiinței și a responsabilității sunt respinse cu vehemență. Mulți oameni de știință recunosc că ar discrimina colegii, care nu împărtășesc opiniile lor științifice sau politice (Inbar & Lammers, 2012; Duarte și colab., 2015). Fapt dovedit și de modul în care au fost tratați în actuala pandemie cei care au contestat „știința oficială dogmatică” și așa-zisul „consens științific” între care Luc Montagnier (Premiul Nobel pentru Medicină – 2008) sau Sucharit Bhakdi (unul dintre cei mai citați oameni de știință germani în literatura științifică mondială). În calitate de consilieri, oamenii de știință își mențin obiectivele ideologice și subiectivismele personale mai ales atunci când factorii de decizie politică necesită și caută argumente actuale și relevante pentru a-și impune agenda politică. Astfel de oportunități pot oferi consilierilor beneficii economice extrinseci și intrinseci, cum ar fi onorariile și statutul de consultanță profitabilă. Dacă contextul de consiliere se potrivește bine cu angajamentele ideologice ale consilierului, oportunitățile de a influența punctele de vedere ale deținătorilor de putere cu privire la subiecte de importanță valorică este cu atat mai mare. În mod surprinzător, în astfel de bătălii, valorile personale ale oamenilor de știință câștigă adesea, determinându-i să adopte practici interpretative discutabile, care să favorizeze angajamentele lor ideologice (Jussim et al., 2016). Dezbaterile despre așa-zisa „încălzire globală”, în care cercetările au fost orientate doar pentru a susține această ipoteză, iar studiile, care contraziceau această afirmație, au fost cenzurate și eliminate, pot fi un bun exemplu a interacțiunii și complicității între comunitatea științifică „oficială” și factorii de decizie politică.

În concluzie, exisă în zilele noastre o interdependență organica și funcțională între comunitatea științifică și lumea politico-financiară, care conține germenii unei dictaturi politico-științifice. Știința este tot mai ideologizată și dogmatică. De aceea trebuie să fim realiști și vigilenți, să nu ne lăsăm manipulați și să încercăm să eradicăm narațiunea oamenilor de știință potrivit căreia ei sunt simpli căutători neutri de adevăr. Știința nu este singura cale a cunoașterii și nu trebuie să devină o religie în slujba intereselor politice.

P.S.1. Există specia acelor „consultanți științifici”, care își crează imaginea prin politica de marketing și nu prin opera științifică. De exemplu, în actuala pandemie, dacă consultați Google Academic cu privire la „reputatul”; „cunoscutul”; „marele specialist” etc. care ne dau sfaturi sau ne amenință la televizor sau cu privire la membrii diferitelor comitete și comiții care gestionează criza medicală și politică în România s-ar putea să aveți mari surprize și să observați că împăratul este gol.

P.S.2. Pentru a confirma cele susținute mai sus, aflăm de pe Știri pe surse că Domnul Ministru Vlad Voiculescu (cel cu studii universitare îndelungate și contestate de unii) a numit / va numi la conducerea INSP un medic generalist, asistent de cercetare la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării de la UBB, o persoană fără studii în Sănătate Publică. Tel maitre, tel valet sau pe românește „cum e turcul și pistolul”.

A consemnat pentru drumneavoastră prof. dr. Vasile Astărăstoae via astarastoae.wordpress.com.

06/04/2021/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Gheorghe Piperea – Sărăcia în România

Gheorghe Piperea - Sărăcia în România

România avea deja, înainte de 2020, o pătură socială de săraci și sărăciți, care însemna o treime din populație. Cauza acestei stări de lucruri se regăsea în abuzul de putere economică a creditorilor financiari, în exodul forței de muncă și concentrarea intereselor economice interne în cele câteva centre urbane și de profit, care au determinat o adevărată deșertificare a țării, precum și în politica economică neo-liberală a ultimilor 31 de ani.

Această politică, în care establishment-ul nostru s-a blocat ca și când ar fi înghețat în timp, la nivelului anului 1990, a determinat Statul român să își abandoneze o mare parte dintre cetățeni, în beneficiul aproape exclusiv al celor 100 de corporații care, în prezent, realizează 75% din PIB. Iar aceste corporații – este o realitate, nu o teorie – nu se mai bazează pe inovație, pe calitate și pe productivitate (tot ce cumpărăm a devenit chinezărie, iar slujba în corporație a început să semene cu munca în zadar comunistă), ci pe o legislație care le permite privatizarea profitului și socializarea pierderilor, pe toleranța excesivă la „optimizarea fiscală” (în fapt, o evaziune fiscală mascată) și la externalizarea profiturilor în vederea taxării în paradisuri fiscale, precum și pe rente, monopoluri și privilegii sau exclusivități și chiar pe ajutoare de stat, în dauna necesității de finanțare a viitorului acestei națiuni și a asistenței sociale a celor aflați în nevoie, victime ale inegalității de șanse.

Este grav că, în condițiile unei continui și ipocrite campanii anti-corupție, aceste legi, aceste cutume tolerante și aceste deturnări de fonduri în favoarea corporațiilor, au fost făcute posibile de experți care scriu legi în locul politicienilor, dar sunt plătiți direct sau indirect de corporații, iar implementarea se petrece pe „principiul” ușii rotative – cadre ale corporațiilor, reprezentanți ai ONG-urilor sponsorizate de ele și influenceri ai rețelei lor de sens devin, din când în când, birocrați de rang înalt sau demnitari, după care, în urmarea unui mandat exercitat cu succes, se întorc în corporație, pe posturi și mai bine plătite și pentru poziții și mai influente. Guvernul de azi al României nu este altceva decât o ilustrare meșteșugită a acestei realități construite după chipul și asemănarea acestei rețele de sens.

În tot acest timp, o mare masă de oameni a fost abandonată – inclusiv copii și bătrâni, considerați asistați social.

Cei care au promovat permanent conceptul de individ egoist, care nu își vede decât de propriul interes, precum și ideea de stat minimal, care nu trebuie să intervină în economie (exceptând momentele esențiale când „privații” trebuie susținuți sau salvați de stat, cu banii contribuabililor sau ai deponenților), au creat și stigmatul de „inutil social”, reducând societatea la o junglă. În cultura lor cu tentă hitleristă, cei care se află de partea „corectă” a politicii și administrației sunt convinși că trebuie să fie protejați în interiorul unor ziduri (fizice sau virtuale), care să îi țină la distanță de ceilalți. Empatia, solidaritatea, cooperarea, valorile perene ale umanității, toate acestea le sunt străine acestor cinici. Individualismul este, însă, doar pentru terți, iar nu și pentru cei din spatele zidurilor. De aceea, societatea noastră s-a scindat într-o populație de corporatiști (care pot fi siguri de slujba lor doar temporar, până le dispare tinerețea), funcționari publici, angajați ai structurilor statale de forță și represiune, sinecuriști, pensionari „speciali”, rude și prieteni, pe de o parte, și restul, adică oameni fără altă șansă decât aceea de a se descurca singuri, ceea ce a determinat exodul la muncă în străinătate sau eșuarea în slujbele din țară, pe salarii de nimic.

În anii 2020 – 2021, sărăcia s-a dublat în România. Falimentul, șomajul, lipsa de perspective, neîncrederea în viitor, au făcut ca peste două treimi din populație să fie supusă spectrului foametei și sentimentului de abandon, de om lăsat în urmă.

Exact acești oameni au ieșit în stradă săptămâna trecută și au strigat „libertate”.

Cum răspunde „elita”, cea care reprezintă clasa privilegiaților și a captivilor corporațiilor?

Cu cinism, inadecvare și iresponsabilitate – cică acești săraci nu au dreptul să protesteze, pentru că sunt ne-educați, nepricepuți în a-și alege hainele de firmă, credincioși ca niște medievali în Dumnezeu și în familie, oameni care nu cred în „știință” (de altfel, transformată în ideologie, marfă și religie), ci în bunul simț și care, deci, nu „merită” decât disprețul suveran al „educaților” din spatele zidurilor. Stai și te întrebi cine sunt medievalii în această ecuație…

Având în vedere patul germinativ pe care a fost semănată pandemia în România, nu este de mirare că „elitele” și reprezentanții lor cinici din administrație și politică (niște impostori profesionali, de altfel) promovează din ce în ce mai intens ideea apartheidului sanitar – separarea vaccinaților de nevaccinați și a cetățenilor intra muros de „sălbaticii” de dincolo de ziduri.

Sărăcia și foametea își au cauza în redistribuirea injustă a averii – se ia de la cei mulți și săraci și lipsiți sistematic sau intenționat de șanse pentru a se umple conturile celor puțini și privilegiați. Sănătatea, securitatea, anti-corupția și politicile „verzi” sunt ipocrizii, pretexte și instrumente ale capitalismului de supraveghere, ai cărui exponenți sunt țicniții mesianici care vor să transforme omul într-o ființă golită de Dumnezeu și de legăturile emoționale cu familia, națiunea, istoria și cultura. Un rezervor de sărăcie și captivitate este supraîndatorarea prin bani creați din nimic (datorii, generate de credite bancare), dar și prin tipărirea banilor suplimentari în raport de cantitatea de mărfuri și servicii de pe piață*, prin monopol, rente și priviliegii neo-feudale și prin abuz de putere economică.

Globalizarea nu înseamnă progres și nici calea către o lume mai bună, în care omul să fie scopul, ci lipsire de libertate. Este nimic altceva decât un totalitarism planetar în care omul este instrumentul remodelării lumii după alte planuri decât cel al lui Dumnezeu, obiectul controlului și monitorizării permanente, cifra cu care se măsoară puterea oligarhică și organizarea socială plutocrată în vederea împărțirii imperialiste a sferelor geo-politice de influență.

Abandonul familiei și al credinței este alienare, aneantizarea omului ca ființă simțitoare și spirituală.

Remodelarea omului, aducerea sa la cel mai mic numitor comun (emoționalul gregar și oligo-raționalul) este puntea către transhumanism, extincția omului ca specie.

Societatea noastră, lumea în genere, noi înșine, la nivel individual și de comunitate, avem nevoie de un nou contract social, care să nu mai lase în urmă pe nimeni și care să permită recuperarea din deșert a abandonaților și a „inutililor” social.

Pentru a putea rescrie contractul social, este nevoie de o nouă mișcare civică, de un nou curent politic, care să repună lumea pe temeliile sale normale, o lume în care condiția umană, cu tot ceea ce are mai valoros și neprețuit în ea, să redevină scopul primordial și țelul ultim.

*„Relaxarea” cantitativă este politica monetaristă cinică generatoare de scădere a puterii de cumpărare a banilor, care face ca salariile noastre, relativ constante, să se erodeze pe zi ce trece, independent de inflație.

A consemnat pentru dumneavoastră Av. Gheorghe Piperea via facebook.com.

05/04/2021/0 Comments/by Patrick Matis