Tudor Urse, Author at Revista România Culturală

About Tudor Urse

This author has not written his bio yet.
But we are proud to say that Tudor Urse contributed 293 entries already.

Entries by Tudor Urse

Mircea Dogaru – Marii agresori ai inceputului de secol XX si romanii

Mircea Dogaru - Marii agresori ai inceputului de secol XX si romanii

Avand drept pretext asasinarea de catre patriotul sarb Gavrillo Prinkip, la Sarajevo (15/21 iunie 1914) a principelui mostenitor al Coroanei austro-ungare, Franz Ferdinand, primul Razboi Mondial a fost pregatit de Germania, pas cu pas, in ultimele trei decenii ale veacului XIX.

Unificata prin excluderea Habsburgilor si a posesiunilor lor, infrangerea Danemarcei (1864), Austriei (1866) si Frantei (1871) de catre regele Prusiei Wilhelm I (1861-1872, imparat al Germaniei 1871-1888) care se proclama imparat la 18 ianuarie 1871, Germania, stat militarist, cu o industrie in plina dezvoltare, a ridicat imediat problema instaurarii unei Noi Ordini Mondiale, adica a reimpartirii planetei, dominata prin acumularile coloniale de Anglia, Franta si Rusia.

Ea si-a asociat monstruoasa „chezaro-craiie” austro-ungara, realizata de Habsburgi la 17 februarie 1867, prin federalizarea imperiului lor, adica prin cooptarea ungurilor la guvernare in scopul pastrarii sub dominatie a milioanelor de slavi si romani si a teritoriilor lor cucerite de Imperiul Romano-German in veacurile XVII-XVIII.

La 7 octombrie 1879, la Viena, se incheie in secret tratatul de alianta germano-austro-ungar, indreptat impotriva Frantei si Rusiei. La 20 mai 1882, la acest tratat a fost asociata Italia, constituindu-se astfel „Tripla Alianta” la care a aderat in secret, tot la Viena, la 18/30 octombrie 1883 regele Romaniei, Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen (domnitor al Romaniei 1866-1881, rege 1881-1914) cu stiinta doar a primului sau ministru, liberalul I.C.Bratianu. Un act de tradare prin care renunta la toate teritoriile romanesti cucerite de germani si incluse in Austria si Ungaria ca parti ale statului dualist.

In momentul izbucnirii razboiului insa (15/28 iulie 1914), atat Italia (2 august) cat si Romania (18 septembrie/1 octombrie) aveau sa se declare neutre, parlamentele lor nesocotind vointa suveranilor pro-germani, deoarece ambele natiuni aveau teritorii sub ocupatie austro-ungara si milioane de compatrioti supusi, prin maghiarizare fortata, etnocidului, de catre Ungaria.

Mai mult, sub presiunea opiniei publice, Italia si Romania vor intra in razboi, denuntand tratatele impotriva Puterilor Centrale (Germania si Austro-Ungaria) si rasturnand situatia geo-strategica in favoarea taberei adverse, Antanta. Italia, la 23 mai 1915, iar Romania, in scopul eliberarii Moldovei de Nord (Bucovina), Maramuresului, Transilvaniei, Banatului, Crisanei si celorlalte teritorii din „Partium” pana la Tisa, la 14/27 august 1916.

Drumul Germaniei spre Marea Conflagratie

Invingandu-l pe Napoleon III (1852-1870) in 1870 dar si Comuna din Paris in 1871, Germania a anexat Alsacia si Lorena, obligand Franta la plata a 5 miliarde franci de aur despagubiri de razboi (5 mai 1871).

Apoi a impus incheierea razboiului ruso-romano-otoman din 1878 printr-un Congres International la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878) a ocupat, in dauna intereselor Frantei si Angliei, Africa de S-V, Togo, Camerun, N-E Noii Guinee si o parte din Arhipelagul Solomon (1884-1886) convocand principalele puteri coloniale la o Conferinta Internationala la Berlin (1884-1885) pentru a „corecta” impartirea Africii.

Noul imparat, Wilhelm II (1888 -1918) si-a inceput domnia in forta, impunand Angliei si SUA o Conferinta Trilaterala la Berlin (29 aprilie/14 iunie 1889) pentru impartirea Arhipelagului Samoa si a fortat Anglia sa-i recunoasca, in schimbul recunoasterii stapanirii engleze in Zanzibar, Insula Helgoland si posesiunile din Africa de Vest si de Est (1 iulie 1890).

In Asia, Germania a ocupat prin surprindere portul chinez Tzindao (14 noiembrie 1897) si a impus guvernului Chinei un tratat prin care aronda Sandun pe o perioada de 99 de ani (6 martie 1898). Succesul l-a inspirat pe Wilhelm II in demararea unui amplu program de construire a unei flote de razboi.

Visul de a-si transforma tara in putere maritima prindea contur in 1899 cand a instituit oficial protectoratul asupra N-E Noii Guinee (1 ianuarie), a cumparat de la Spania, amenintata de SUA, insulele Caroline, Mariane (fara Guam si Palau) si a impus guvernului american impartirea definitiva a arhipelagului Samoa (2 decembrie).

Obtinand, in 1900, printr-o noua lege maritima (12 iunie), dublarea flotei de razboi, patrunzand in Imperiul otoman, in dauna intereselor anglo-franceze prin concesionarea construirii caii ferate Konya-Bagdad-Basra (5 martie 1903), dispunand, din 1905-1906 de submarine, Wilhelm II a facut prima tentativa de provocare a declansarii razboiului mondial, debarcand la Tanger, in Maroc (31 martie 1905), teritoriu de interes francez.

„Criza marocana” a fost aplanata pe calea diplomatiei, marile puteri coloniale intervenind in favoarea Frantei (Conferinta de la Algesiras, 15 ianuarie/15 aprilie 1906), dar, in cursul tratativelor, statul major al armatei germane a definitivat si supus aprobarii Kaiserului, planul de invadare a Frantei („Planul Schlieffen”, decembrie 1905).

Provocand din nou Franta in 1908 („Incidentul de la Casablanca” de la 25 septembrie), Wilhelm II a fost la un pas de a avea satisfactia declansarii razboiului la 1 iulie 1911, cand canoniera germana „Panther” a patruns in portul Agadir declansand cea de-a doua criza marocana.

Franta a evitat insa, in extremis razboiul, cedand Germaniei o parte a Congo-ului francez, in schimbul recunoasterii protectoratului sau in Maroc […].

„Divortul” de Ungaria asupritoare, al romanilor din Banat, Transilvania si „Partium”

Mostenitorii ideii imperiale habsburgice au facut sa curga valuri de cerneala dupa extirparea , in 1918, a cangrenei dualiste care coroda trupul Europei central-rasaritene, interzicandu-i mersul spre democratie, considerand ca, pe masura ce occidentalii isi pierd interesul pentru monstruozitatile care i-au afectat doar tangential, implicandu-se in problematica mai larga, planetara, repetatele tentative de masluire a trecutului si justificarea unor rapturi evidente vor da roade, punand, pe fondul necunoasterii sau dezinteresului, bazele pretins juridice ale unor rapturi viitoare.

Aproape un secol de actiune concertata si tenace, publicistica, propagandistica, politico-diplomatica si, uneori, militara, au reusit, din pacate, sa vopseasca „negrul” in „alb” si „albul” in „negru”, sa prezinte o constructie feudala despotica si anacronica – monarhia dualista de pretentie universala, drept chintesenta a democratiei si solutie viabila chiar si pentru Europa Mileniului III.

Sa prezinte, in baza dictonului „nu iese fum fara foc”, pretentii absurde drept revendicari justificate, sa stearga din istorie, actele de vointa ale popoarelor, acte plebiscitar consfintite in 1918, sa faca uitate sau sa rastalmaceasca insesi principiile care i-au animat, la sfarsitul primei mari conflagratii mondiale, pe artizanii Europei civilizate si democrate a secolului XX si sa acrediteze, sub masca stergerii barierelor dintre state, prin declararea drept caduc a conceptului de stat national, periculoasa conceptie a existentei unor natiuni sau popoare „alese”, a caror individualizare, inclusiv teritoriala, ar fi „un dat” si „un drept” istoric si divin.

In contrapartida, popoarele care si-au realizat atunci, prin imense sacrificii, idealurile de dreptate, libertate si unitate nationala s-au lasat purtate in tot acest timp de valurile… nepasarii, considerand ca adevarul este atat de limpede si actul de justitie al Istoriei atat de evident, incat nu mai au nevoie de sustinere, agitatia revansarzilor si conservatorilor fiind un „brutum fulmen”!

Uitand, bineinteles, ca anacronismele si telurile damnate pot avea priza la noile generatii, a caror energie prevaleaza cunoasterii si care, in cautarea unui nou ideal se pot lasa seduse de „dreptul” fortei! Astfel a fost posibila declansarea celui de-al doilea razboi mondial si, pentru noi, romanii, prin estomparea semnificatiei juridice a actului de la Alba Iulia, subsumat consecintei firesti numita „Trianon” – „diktatul” de la Viena, criminal corolar al Pactului Ribbentrop – Molotov si al unui tratat secret de alianta ungaro-sovietic perfectat in august 1940 (Pactul Csaky-Molotov), care prevedea granita comuna, ungaro-sovietica, pe Carpatii Orientali.

Astfel au fost posibile si destramarea in deceniile IV-V si ultim ale secolului XX, a Cehoslovaciei si Iugoslaviei, potrivit „Principiului Kohr – Tot ce este mic este minunat!” si mai usor de controlat de catre o Germanie care se substituie, pe zi ce trece, tot mai mult, Statelor Unite ale Europei.

28/12/2019/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

Etica in aer liber (4) – Lasa ceea ce gasesti

Principiile - „Nu lasa nimic in urma!”

4. Lasa ceea ce gasesti!

Nota introductiva: Continuare a seriei de articole prezentand cele sapte principii „nu lasa nimic in urma!” ale Centrului de Etica in Aer Liber ( www.lnt.org ). Prima parte, introducerea in toate cele sapte principii, o puteti citi aici. A doua parte, in care se vorbeste despre camparea pe suprafete durabile, o puteti citi aici. A treia parte, despre eliminarea deseurilor in mod corespunzator, iat-o aici.

Permiteti celorlalti turisti sa aiba un sentiment de descoperire lasand rocile, plantele, artefactele arheologice si alte obiecte de interes la locul lor dupa ce le-ati gasit.

Alterarea siturilor sa fie cat mai mica

Lasati zonele asa cum le-ati gasit. Nu sapati santuri pentru corturi si nu construiti foisoare, mese, scaune sau alte imbunatatiri rudimentare. Daca curatati o zona de roci de suprafata, crengi sau conuri de pin inlocuiti aceste elemente inainte de a pleca. Pentru siturile cu impact mare, este necesar sa curatati locul si sa demontati instalatiile necorespunzatoare construite de utilizator, cum ar fi inele de foc multiple si scaune sau mese construite. Luati in considerare ideea ca campingurile de buna calitate sunt gasite si nu facute.

In multe locatii, zonele adecvate, construite legal, precum inelele singulare pentru foc, ar trebui lasate asa cum le-ati gasit. Demontarea lor ar putea cauza un impact in plus deoarece ar fi construite cu roci noi, astfel impactand alte locatii. Invatati sa evaluati toate situatiile gasite.

Evitati deteriorarea copacilor si plantelor vii

Evitati sa bateti cuie in copaci pentru a atarna lucruri, sa le bateti cu trape si ferastrau sau sa legati franghiile de sustinere cort de trunchiuri – astfel, punand braie copacilor. Scrijelirea copacilor este inacceptabila. Taierea arcusurilor destinate utilizarii ca padele de dormit creeaza un beneficiu minim si un impact maxim. Saltelele de dormit sunt disponibile la magazinele de camping.

A culege cateva flori nu pare ca ar avea un impact mare si, daca ar fi culese doar cateva flori, nu ar fi. Dar, daca fiecare vizitator spune ca „iau doar cateva”, ar putea rezulta un impact mult mai semnificativ. Faceti o poza sau faceti o schita cu respectiva floare in loc sa o culegeti. Campetii experimentati se pot bucura ocazional de o planta comestibila, insa au grija sa nu epuizeze vegetatia ramasa sau sa deranjeze plantele care sunt rare sau care se reproduc lent.

Lasati obiectele naturale si artefactele culturale

Obiectele naturale cu deosebita frumusete sau de interes, cum ar fi coarnele de cerb, lemnele pietrificate sau rocile colorate contribuie la felul de a fi a locurilor naturale indepartate de orasele civilizate si ar trebui lasate unde le gasiti astfel incat si ceilalti sa poata experimenta un sentiment al descoperirii. In parcurile nationale si in multe alte locuri protejate este ilegala eliminarea obiectelor naturale.

Aceeasi etica se aplica si in ceea ce priveste artefactele naturale gasite pe terenurile publice. Artefactele culturale se afla sub protectia unor legi cu privire la protectia resurselor arheologice. Este ilegala indepartarea sau deranjarea siturilor arheologice, siturilor istorice sau artefactelor care se pot ciobi, or sparge, capetelor de sageti, structurilor sau chiar recipientelor antice pe care le gasiti pe spatiul public.

23/12/2019/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

Florin Palas – Batalia neokominternistilor cu Sfintii inchisorilor

Batalia neokominternistilor cu Sfintii inchisorilor

Transferarea vinovatiilor reale asupra romanilor, culpabilizati ca s-ar fi omorat intre ei

Continuatorii Scanteii scriu despre „inchisorile comuniste romanesti” si „comunismul romanesc”. Comunismul nu este romanesc, este o ideologie anticrestina, straina de cultura si civilizatia romaneasca. Regimul comunist a fost impus de o forta de ocupatie straina, cu sprijinul tancurile sovietice, pe intreg teritoriul romanesc, inclusiv in Basarabia si in Bucovina rapite.

Bezbojnicii continuatori ai Scanteii scriu exclusiv despre tortionari etnici romani, uitand sa mentioneze ca aceste cozi de topor nu reprezentau mai mult de 5-10% din efectivele Securitatii. Despre alogenii care au instaurat regimul comunist in Romania nu se vorbeste deloc. Kominternistii ascund vinovatiile reale, tranferand vina asupra romanilor, adica tocmai a celor supusi unui experiment etnocidar, in urma caruia milioane de romani au fost inchisi, iar sute de mii dintre acestia au fost omorati in lagare si inchisori ori in munti.

Doctorul Teofil Mija imi spunea ca, dupa ce a fost arestat, timp de doua luni de zile nu a auzit macar un anchetator vorbind limba romana. Silviu Brucan, fost conducator al Scanteii si ideolog al neokominternistilor, scria in „Generatia irosita” despre cei care l-au chinuit pe Tutea. Deci, nu l-am chinuit, ci l-au chinuit. Este o perfida actiune de re-condamnare a victimelor de catre opresori, inceputa inca din inchisoarea Pitesti, care vrea sa impuna opiniei publice ca romanii s-au omorat intre ei.

Intelegem disperarea si teama neokominternistilor cand vad evlavia pe care romanii o au fata de martirii si marturisitorii din inchisorile comuniste. Procesul de culpabilizare a poporului roman continua. Reperele morale autentice sunt interzise cu putere de lege in spatiul public romanesc. Interdictia este vizibila in mediul academic si institutional (cu exceptia Bisericii, care a produs o „spartura” semnificativa in sistem). Dar, asa cum spune un cantec, „vinovatii fara vina cer sa se faca lumina”. Iar biruinta va fi a lor, asa cum ne-a transmis Parintele Calciu, care a profetit batalia neokominternistilor cu sfintii inchisorilor, asigurandu-ne ca vor fi alaturi de noi pentru a-i apara.

A consemnat Florin Palas via marturisitorii.ro.

18/12/2019/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

Ioan Ianolide – O lume fara suflet si fara Dumnezeu

Ioan Ianolide - O lume fara suflet si fara Dumnezeu

„In acest secol eroismul a fost invins de lasitate, calitatea coplesita de cantitate, omul dominat de tehnica; duhul a fost subordonat materiei, adevarul rastalmacit dialectic, binele uitat de atata rautate, iar crestinii prigoniti de anticrestini.

Lumea actuala este in plina invalmaseala, caci coordonatele ei principale fac viata insuportabila. Bogatii nu se mai satura de bogatii si vor sa stapaneasca pamantul, iar puternicii nu mai au limita in putere si reteaza orice opozitie din lume. Tehnica ne copleseste si pe noi si natura, devenind un cosmar. Nu vrem sa mai murim, din care cauza ucidem pruncii ce-si anunta aparitia la portile vietii. Ne uram intre noi, incat am devenit insensibili la suferinta reciproca ce ne-o cauzam. Simturile declansate, epuizate, denaturate au pus stapanire pe mintea oamenilor. Valorile acestei lumi izvorasc din egoism, materialism si ateism.

Crestinatatea isi imparte istoria in doua epoci, caracterizate prin doua cai: apostolatul si rugaciunea. Biserica noastra se cheama apostolica, si totusi ea a inlocuit calea apostolica prin calea rugaciunii. Cand, unde si de ce s-a produs aceasta schimbare?

Fara indoiala ca Apostolii au reprezentat cel mai autentic crestinism istoric. In capitolul al doilea din Faptele Apostolilor se sintetizeaza coordonatele crestinismului apostolic: in primul rand era invatatura apostolica, semanata in comunitatea dragostei dintre frati, integrata in obstea crestina si sprijinita pe rugaciune. In acest chip ne gasim in miezul Evangheliei. Ar mai trebui poate adaugat spiritul mesianic al crestinilor primari, care se simteau investiti de Dumnezeu sa lumineze lumea si actionau cu intelepciune si putere de jertfa in acest sens.

Pe aceste coordonate de actiune a ajuns crestinismul la victoria din vremea Sfantului Constantin cel Mare. Dar lumea atunci s-a increstinat si totusi nu s-a increstinat. Semn al neincrestinarii lumii increstinate de atunci stau viata, invatatura si moastele Sfantului Ioan Gura de Aur. El nu s-a despartit de linia trairii integrale si organizate in duh crestin si a cerut puternicilor si bogatilor acelei vremi sa treaca la o reala viata crestineasca, iar aceia l-au ucis.

Aici este nodul gordian al istoriei crestinatatii. De aici s-a renuntat la calea apostolica si s-a intrat pe calea rugaciunii. Departe de noi gandul de a prezenta rugaciunea ca pe o abatere de la calea apostolica, ci sesizam numai ca rugaciunea nu e o alternativa a caii apostolice si nici un pas inainte fata de calea apostolica. Crestinii, in loc sa lupte cu cuvantul si cu organizarea lor obsteasca pentru a da o structura crestina oranduirilor lumii, au redus interventia lor la rugaciune.

Astfel a aparut in crestinatate un alt tip de samarinean, in timp ce alti preoti si alti leviti sunt prea ocupati in sacristia lor si nu mai coboara sa-l ingrijeasca pe omul sarac, bolnav, prigonit, intemnitat, nedreptatit si batjocorit.

Lumea e lasata sa-si depene viata in patimi si ambitii, umpland istoria de nedreptate, de robie si de sange, crestinii neputand sa faca pentru ea decat rugaciuni. Un vladica sincer a concretizat aceasta realitate, zicand: ‘Nu am stofa de martir in mine!’ Daca este de inteles un om las, fie el si vladica, nu se poate insa sa se admita o conduita de compromis a Bisericii. Aceasta conduita a dizolvat insasi forta spirituala a crestinatatii, incat ea a parasit lumea, lasand-o in mainile vrajmasului.

Discutii aprige se poarta privind folosirea unor prepozitii – ‘pe’, ‘din’ sau ‘la’ – in diverse definitii teologice, in timp ce oamenii nu mai au un ideal, nu mai au nadejde in lumea asta si o pierd si pe cea vesnica, fiindca lumea e cotropita de egoism, tiranie, exploatare, robie, saracie si mizerie. Facem rugaciune pentru saraci, bolnavi, intemnitati, slabi, dar practic nu intreprindem nimic pentru ei.

Oare asa a procedat Mantuitorul? Oare asta e invatatura crestina? Oare asa se ajunge in imparatia lui Dumnezeu? Nu cumva ni se poate spune si noua cum li s-a spus iudeilor: Pe acestea sa le faceti, iar pe celelalte sa nu le lasati nefacute?

Rugaciunea are locul ei in cadrul vietii, dar nu e calea exclusiva a acestei vieti. Treburile lumii nu se implinesc numai prin rugaciune, desi ele toate o necesita. Clerul ar putea da explicatia cum ca le-a revenit imparatilor crestini datoria faptei crestine. Argumentul este doar partial valabil. Biserica trebuie sa se asigure ca, intr-o forma sau alta, in lume se zideste imparatia lui Dumnezeu. Ea nu poate binecuvanta la intamplare orice formula sociala, orice lege, orice institutie, orice doctrina, orice ideal, orice oameni, ci numai pe acelea care apartin mesajului evanghelic, prin care se slujesc oamenii acelei vremi.

Biserica a lasat imparatilor grija guvernarilor, dar nu se poate identifica si nici nu poate colabora cu orice forma socio-politico-culturala. Biserica a lasat guvernarea in seama imparatilor din motivul intelept al distribuirii atributiilor, care i-a indemnat si pe apostoli sa lase in seama diaconilor problemele economice ale obstii; dar lor le-a ramas cuvantul in toata aria lui de actiune si influenta si cu toate raspunderile.

In mod regretabil insa, in Biserica clerul s-a rezumat la rugaciuni, iar laicii au intrat intr-un formalism lipsit de continut. A disparut ierarhizarea valorilor laice in Biserica, si deci s-a pierdut misiunea laicilor in lume, cat si in Biserica. Poporul trebuie organizat si dinamizat de Biserica. Poporul trebuie iubit, trebuie slujit, trebuie condus, aceasta fiind obligatia Bisericii. E necesar ca Biserica sa ramana libera, independenta si autonoma fata de stat, tocmai pentru a putea increstina statele.

Pentru a putea sluji lumea, Biserica trebuie sa fie puternica, fiindca altfel va fi obligata sa se adapteze ea la niste realitati necrestine, in loc sa increstineze ea lumea. Istoria ultimelor doua milenii este impregnata de spiritualitatea crestina, dar nu putem sa nu constatam semnele negative ale vremurilor, unele aparute in interiorul crestinatatii, iar altele din afara ei. Capacitatea de afirmare a neo-protestantismului a proliferat prin spiritul ei dinamic, dar a dezbinat crestinatatea. Sunt forte fals mesianice, necrestine si anticrestine, care in ultimele secole au ajuns sa domine lumea, si asta datorita golului creat de crestini in istorie.

Biserica restransa la rugaciuni, rituri, ceremonii si traditii este inapta sa duca lumea mai departe. Crestinismul formal, oricat este el justificat traditional, pana la urma cedeaza prin incapacitatea lui spirituala si dinamica. Fiindca darurile Sfantului Duh sunt dinamice. Darul proorociei vesteste lumii zarile noi, formuland idealurile si modalitatile de realizare. Proorocia nu e numai eshatologica, ci vizeaza si viitorul istoric, nu e numai morala, ci si sociala, nu e numai religioasa, ci e si politica. La fel, darul facerii de minuni, care este o practica uitata in crestinism. Rugaciunile ajuta la minune, dar elementul activ, lucrator este Duhul Sfant. Prin urmare, toate darurile duhovnicesti formeaza un tot unitar si innoitor.

Toate problemele lumii se afla in Crucea lui Hristos si a crestinilor. De cate ori vom rataci drumul, ori vom lenevi pe cale, sa ne inapoiem la Evanghelie si la Duhul Sfant. Suferintele ce ni se pricinuiesc au menirea sa biciuiasca lenea noastra si sa ne lumineze mintile.

Aceste ganduri ne vin ca buni crestini ortodocsi, iubindu-ne Biserica, dar in conditiile calvarului si Golgotei. De zeci de ani agonizeaza Hristos in lume, si am fost atat de jecmaniti de orice drept si libertate, incat numai rugaciunea tainica din adancul inimilor ne-a ramas. Cunoastem puterea rugaciunii din lucrarea ei in adancile suferinte ale celei mai aprige si inteligente prigoniri. Ne-am daruit cu totul lui Hristos. Nici o clipa nu ne situam in afara Bisericii.

Viziunea crestina asupra lumii, elaborata de martiri si sfinti, merita sa fie luata in considerare de forurile cele mai inalte ale Bisericii si ale lumii, caci oamenii aceia au trait si s-au jertfit pentru mantuirea in Hristos.”

(Ioan Ianolide – Detinutul profet, Ed. Bonifaciu, carte scrisa inainte de ’89, publicata in 2009.)

14/12/2019/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

Nicolae Iorga – Se creeaza acum un tip de om universal, omul de nicaieri

Nicolae Iorga - Se creeaza acum un tip de om universal, omul de nicaieri

„Scoala, fiind in afara de viata, invatandu-te sa nu tii cont de nimic ce e dincolo de casta culta, duce la scolarizare formala a omenirii. De aici a iesit o umanitate scazuta, lipsita de energie si entuziasm, lipsita de putinta de a actiona si a reactiona, o umanitate imputinata si strambata.”

„Astazi universitatea este o scoala de specialitati, nelegate intre ele, fara niciun fel de spirit comun si aceste actiuni au un scop care nu e in societate, ci peste ea si poate chiar impotriva ei. S-a creat tipul omului abstract, in afara de orice traditie si de orice imprejurari in care ar avea de trait, omul care stie dinainte unde va fi asezat (…).

Se creeaza acum, pentru o lume neorganica, un tip de om universal, omul care e de nicaieri si de peste tot, omul in afara de traditie, instrainat de mediul in care a trait. Iar de societatea aceasta nenorocita, intrata in tipicul scolii, oricine poate abuza, orice aventurier sau orice banda politica se poate face stapanul ei.” (Nicolae Iorga, Idei asupra problemelor actuale)

„Acel instinct care se intinde armonios asupra tuturor domeniilor si felul de a gandi, acel fel care se intinde armonios asupra multor secole si se leaga de o traditie milenara se cuvin imperativ a-i fi incatusate si stimulate romanului. (…) Gimnasiul si liceul sa formeze omul dinautru, omul armonios, omul sanatos, omul cu iubire pentru lucruri vrednice si folositoare, omul capabil de a da de la dansul, fara a cere prea mult, ceea ce este necesar pentru dezvoltarea unei societati. Romanul intreg de care avem nevoie. Nu fabricatiile in care e ceva specialitate si sub specialitatea aceea nimic. Caci nici o specialitate nu poate sa fie in adevar folositoare pentru oameni, si numai pentru o anumita ocupatie umana abstracta, decat cand isi infige radacinile intr-o cultura generala, ea insasi legata de instinctele cele mai vechi si cele mai sanatoase ale unui popor.” (Nicolae Iorga, Noua directie in invatamantul romanesc)

„Intaia noastra idee conducatoare a fost ideea crestina. (…) Ideile conducatoare au darul sfant de a apropia si infrati pe oameni, mai presus de orice deosebiri de fire, de situatie, de bogatie, de varsta: ele se poate zice ca fac parte din viata religioasa a popoarelor, si sunt adica acea religie ce are de preoti pe cei mai mari, mai buni si mai luminati oameni din fiecare generatie.

Pe cand, dimpotriva, interesul e pizmaret si galcevitor: el desparte un popor in clase care se vrajmasesc si in aceste clase chiar, dintre care nu e om care sa nu urmareasca mai multa putere si placere decat ceilalti, egoismul cel rau, iubirea patimasa de sine si numai de sine scapa din lanturile cuviintei si datinilor bune si se repede salbatic asupra bunurilor lumii. In acest fel, societatea se face vijelioasa, vesnic tulburata, nelinistita la lucrul ei, lipsita de siguranta in pastrarea roadelor ei si impiedicata in cugetarea mai inalta. Oamenii se simt tot mai departe unul de altul, legaturile ce sunt siliti sa le incheie nu mai sunt decat false si trecatoare.” (Nicolae Iorga, Ideile conducatoare din viata poporului romanesc)

Despre taranul roman de odinioara: „Taranul cel vechiu avea cunostinta ca reprezinta ceva in viata acestei tari, ca el este aproape intregul element militar al tarii; avea cunostinta ca toata tara e organizata pe temeiul vechilor sale datini si pe temeiul obiceiurilor pamantului; el simtea ca in tara lui este ceva si aceasta explica vitejia de odinioara. Vitejia acestor tarani de odinioara era un lucru natural; vitejia de azi a taranului roman ca ostas inseamna ceva extraordinar, inseamna cea mai mare jertfa pe care o poate face o clasa umilita, cand nu i se da nimic si care cu toate acestea iese oricand cu pieptul deschis inaintea strainilor.” (Partidele si tara)

13/12/2019/0 Comments/by Tudor Urse

Modelul de Tara

Calin Georgescu – Scoala si educatia

Calin Georgescu - Scoala si educatia

Educatia inseamna sa inspiri mintea nu sa incarci capul!

Calin Georgescu.

Cea mai pretioase institutie creata de om este statul. Nu exista baza mai solida decat triada stat-familie-cetatean. Cand statul este captiv, nu mai este stat si atunci sunt loviti si cetateanul si familia. Daca nu mai au stat, cetatenii nu mai au identitate. Prin urmare, statul trebuie intarit, pentru a se ocupa de binele comun – si atunci toate lucrurile vor intra in firescul lor.

Nu exista educatie, pentru ca nu exista stat, iar familia este subrezita. Eminescu a enuntat esenta: „scoala va fi scoala, cand omul va fi om si statul va fi stat”.

Educatia romaneasca este sinonima cu Spiru Haret. Cu exemplul lui Haret putem redestepta o tara. Educatia nu inseamna doar ca dascalul si invatatorul sunt distribuitori de informatii, cum se intampla din ’90 incoace. Educatia construieste o tara, un neam. In clipa in care se va intampla asta, vom avea o educatie. Educatia, insa, este asigurata de stat. Or, statul, daca este captiv, inseamna ca nu mai este stat si, in consecinta, ca nu mai avem educatie.

Educatia inseamna sa inspiri mintea nu sa incarci capul!

Dascalul adevarat nu livreaza informatie, ci plamadeste copilul, viata lui, tara si neamul romanesc. Copilul este izvorul bucuriei din care putem bea toti, prin urmare, trebuie sa investim tot ce avem in tanara generatie a tarii.

Dar, conducatorii vremelnici ai Romaniei au distrus tara. Iar putinii profesori adevarati pe care ii mai avem au mainile legate.

Scoala romaneasca actuala este o rusine. Daca vrei sa inrobesti o tara, ii distrugi educatia. Asa s-a si intamplat. Daca ai educatie performanta esti, ca popor, liber. Romania este un vultur inchis intr-o cusca, in care nu poate sa-si intinda aripile sa zboare.

„Cum arata astazi scoala, asa va arata maine tara”, spunea Spiru Haret in 1895. Calitatea educatiei este conditia de baza pentru ca Romania sa-si asigure un loc in cursa civilizatiei contemporane. Educatia si formarea profesionala reprezinta baza dezvoltarii tarii, alaturi de intarirea familiei, pentru ca avem nevoie de un pol moral.

„Tinta cea mai inalta a educatiei e sa formeze caractere, iar caracterul nu este un dar, ci o suma de deprinderi tari, dobandite prin munca”, spunea Simion Mehedinti. Scoala muncii, seriozitatea si constiinta lucrului bine facut trebuie sa inlocuiasca improvizatia si superficialitatea.

In orice scenariu de viitor, cheia succesului rezida in factorul uman, prin modernizarea accelerata a invatamantului, cercetarii, sistemului de sanatate, prin preventie. O populatie sanatoasa, bine educata si informata este chezasia functionarii institutiilor democratiei. Numai astfel ea devine imuna la intoxicare si manipulare, si numai astfel poti ridica o societate pe drumul fascinant al civilizatiei.

Manualele alternative? O samavolnicie! Istoria poporului roman este cumva alternativa? Geografia tarii este cumva alternativa? Mama este alternativa? Avem cumva alternative sau dileme cu privire la adevarurile morale? Ca sa nu mai vorbim de implicatiile in viata de zi cu zi: un scolar de 35 de kg trebuie sa poarte in spate un ghiozdan cu manuale si caiete alternative de 7-9 kg. Daca distrugem coloana vertebrala a copilului si ii periclitam sanatatea, putem oare invoca o coloana vertebrala si o sanatate alternative? Dar carui politician agramat care conduce azi tara ii pasa?…

Mai toti politicienii nostri sunt „profesori” – nu de gimnaziu, nu de liceu, ci profesori universitari. De unde pana unde?! Pe vremea lui Spiru Haret, ca sa obtii titlul de profesor treceai prin examene dure, trebuia sa inveti pedagogie, iar, la final, numirea era semnata de Rege. Astazi, Romania este tara cu cele mai putine ore tinute in afara salilor de clasa, in muzee, institute stiintifice de cercetare etc. Interesul elevilor creste proportional cu noutatea, la care se adauga varietatea formelor de predare – lucru valabil peste tot.

Diferenta dintre nivelul de pregatire al elevilor buni si al majoritatii este imensa. Romania are rate ingrijoratoare de abandon la nivel gimnazial si liceal, cu toate ca invatamantul obligatoriu este de 10 ani. Invatamantul superior scoate pe banda rulanta absolventi interesati doar de diploma. Se citeste foarte putin. 1,5% din adolescenti citesc cel mult 2 carti / an. Camera Deputatilor a votat cheltuirea a 28 de milioane de euro pentru cumpararea de stick-uri de memorie, in conditiile in care 50% din scoli nu au apa calda si caldura. Totul este absurd in Romania!

Rezultatele exceptionale care mai apar sunt datorate elevului, deci studiului individual, si nu sistemului de invatamant, care nu favorizeaza varfurile, valorile intelectuale reale – ba chiar se teme de ele. Bursele sunt acordate in functie de cat de bine se fofileaza studentul in sistem si nu dupa capacitatile sale deosebite.

Sursa: Cumpana Romaniei, de Calin Georgescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2016.

09/12/2019/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

INCHIZITIA ROMANIEI – Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii

INCHIZITIA ROMANIEI - Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii

Prin traditie istorica, Inchizitia a fost asociata cu Spania si, intr-o masura mai mica, cu Portugalia. Dar nu cu Romania. Dupa abolirea monarhiei, insa, Romania a avut si ea parte de o Inchizitie. Pe vremea totalitarismulul era cunoscuta ca „Securitate”, iar din 2000 incoace e cunoscuta sub denumirea Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii (CNCD). Romanilor le era groaza de Securitate, iar azi sunt ingrijorati cind primesc o reclamatie ori o citatie din partea CNCD. Daca Securitatea ne putea baga la inchisoare fara sa mai vedem lumina zilei, poate pentru tot restul vietii, CNCD-ul ne sanctioneaza, uneori, cu amenzi exorbitante, care ne raman intiparite in minte tot pentru restul vietii. Cazul celebru si bine cunoscut din ultimul timp e cel al doctorului Leon Danaila, Senator in Parlamentul Romaniei, membru in PNL, un om realizat, in varsta, un om intelept. A fost amendat cu 2.000 de lei pentru „delict de opinie”, dansul formuland unele opinii la adresa homosexualilor, opinii pe care acestia nu le-au agreat si pentru care au facut plangere impotriva sa la Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii. Acesta l-a gasit vinovat de „discriminare” pe distinsul medic neurochirurg octogenar si l-a amendat cu 2.000 de lei. Ceea ce este de-a dreptul alarmant, din mai multe puncte de vedere, care ar trebui sa ingrijoreze pe fiecare cetatean al Romaniei care crede, la fel ca noi, in democratie, in drepturile omului si in statul de drept.

Comentariul lui Mihail Neamtu

In prima saptamina a anului, Mihail Neamtu a publicat doua scurte comentarii la adresa acestui incident, in care se intreba daca nu cumva ne confruntam in Romania cu o Inchizitie, opinand ca CNCD e o institutie neconstitutionala. Si Alianta Familiilor din Romania a fost victima a unei decizii neconstitutionale a CNCD si afirmam ceea ce am spus de ani de zile si inca inainte de a fi penalizati si noi pentru delict de opinie: CNCD s-a transformat intr-o institutie neconstitutionala, lipsita de sens, una care isi gaseste placerea in monitorizarea gandirii si exprimarii cetatenilor tarii, cu scopul de a-i amenda, daca fac afirmatii care lezeaza sau tintesc anumite grupuri minoritare din Romania. CNCD este copia, in Romania, a unei alte institutii europene, discreditata si anti-democrata, de care foarte putini stiu ori au auzit – The Fundamental Rights Agency (Agentia Drepturilor Fundamentale) cu sediul in Occident, mai precis la Viena. Despre asta, insa, vom scrie cu o alta ocazie.

Similitudinile dintre Securitate si CNCD sunt multe si izbitoare. Securitatea era o inventie a statului totalitar, desemnata sa afle cum gandesc si ce ganduri exprima cetatenii, pentru a „proteja” statul comunist de oamenii care gandeau contrar ideologiei comuniste, adica de cei ce gandeau si se exprimau liber. CNCD e o creatie identica, insa a statului secular, care e la fel de intolerant si de totalitar ca si statul comunist. Statul secular, la fel ca statul totalitar, nu vrea competitie. Nu vrea opozitie, ci doar cetateni obedienti care absorb ideologia seculara si se identifica in totul cu aceasta si cu idealurile mereu in schimbare ale statului secular. Cetatenii care gandesc ori se exprima traditional constituie tinta primordiala a intolerantului stat secular. CNCD, e intolerant asemenea Securitatii. Monitorizeaza tot ce gandesc scriu ori zic cetatenii tarii si decid daca acestia gandesc ori se exprima contrar ideologiei seculare, dominante, de astazi. Scopul insa e acelasi cu cel al Securitatii: sa pedepseasca pe cei care gandesc ori se exprima diferit si, in felul acesta, sa protejeze statul secular. Dupa cum se vede, e o unealta fidela a statului secular. Nu doar in Romania, ci in fiecare tara europeana. Promoveaza „valorile europene” care in mare masura contravin valorilor traditionale. Gandireea seculara e fundamentata pe mentalitatea capricioasa si intoleranta, la moda in zilele noastre, care a fost amplu comentata si descrisa in mai multe carti care au aparut in Occident in doar ultimii putini ani.

CNCD – Inchizitia statului secular

Daca Securitatea a fost Inchizitia statului comunist, CNCD e Inchizitia statului secular, intolerant, al zilelor noastre. Acest stat e gelos. Nu vrea cetateni care gandesc ori se exprima contrar ideologiei oficiale care, in zilele noastre, e secularismul. Existenta, in democratie, a institutiilor de tip CNCD, e o rusine, o contradictie a democratiei, o institutie neconstitutionala, antidemocrata, incompatibila cu statul de drept. Nu sunt de fel, asa cum se cred si se autodefinesc ele, piloni ai democratiei. Spre deosebire de Europa, insa, in Statele Unite nu exista institutii de tip CNCD. Jurisprudenta Curtii Supreme a Statelor Unite e foarte directa si clara, in aceasta privinta, si protejaza pana in panzele albe dreptul cetatenilor de a gandi si de a se exprima liber, chiar daca, exercitand aceste drepturi, ei ofenseaza statul ori pe alti cetateni. La urma urmelor, asta inseamna libertatea de expresie. Singura limita e bunul simt si calomnia, care se pedepseste aspru.

Doctrina Tribunalului Suprem de „viewpoint discrimination” interzice statului de a penaliza cetatenii pentru punctele de vedere pe care le exprima. E bine stiut ca judecatorii Tribunalului Suprem din SUA critica din cand in cand jurisprudenta si judecatorii Curtii Europene a Drepturilor Omului, pentru ca submineaza libertatea de exprimare. Canada este, in schimb, mult mai aproape de Europa, in razboiul impotriva libertatii de expresie, decat Statele Unite. Recent, Administratia Premierului Trudeau a anuntat ca va exclude din programele finantate de stat, pentru crearea de locuri de munca de vara, institutiile si organizatiile care dezavueaza avortul, homosexualitatea ori casatoriile homosexuale. Este de necrezut. E un exemplu clasic de „viewpoint discrimination”, adica de discriminare oficiala, din partea statului, impotriva cetatenilor care nu impartasesc ideologia de stat.[…].

Sursa: alianta-familiilor.ro.

NOTA ISPRAVNICULUI (Miron Manega – CERTITUDINEA). Pe vremea guvernului Petru Groza circula urmatoarea epigrama-pamflet:

Caligula Imperator
A facut din cal, senator.
Petru Groza, mai sinistru,
Si-a facut din bou ministru.

„Boul” era Romulus Zaroni, un taran cu sapte clase primare, ajuns ministru pentru ca era omul de casa al lui Petru Groza (prim-ministrul Romaniei, in perioada 1945-1952). Pe vremea „respectatului”, pamfletului i s-au mai adaugat doua versuri:

Ceausescu, mai galant,
Si-a facut vaca savant.

Stim cu totii cine era „vaca”. Si mai stim ca Securitatea nu prea a luat masuri de sanctionare a autorului, mai ales ca acesta, anonim fiind, era greu de identificat. E adevarat, nu se inventase nici CNCD-ul care, cu siguranta, l-ar fi gasit. Situatia recent expirata din guvernul Romaniei, la nivel de premier, ar fi impus o continuare, un upgrade, dar, dupa ce au patit Leon Danaila si Cristian Tudor Popescu, cine mai indraznea? In plus, nu mai aveam (si continuam sa nu avem) nici fauna de curte pentru sistemul de referinta…

06/12/2019/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

Mircea Eliade – Despre jertfa romanilor

Mircea Eliade - Despre jertfa romanilor

Extrase din „Comentarii la Legenda Mesterului Manole”, Editura Publicom, Bucuresti 1943:

Un ins devine erou nu numai datorita genealogiei sale semi-divine, ci in primul rind datorita faptelor sale extraordinare si mortii sale violente, care este o forma a mortii rituale, deoarece razboiul insusi era considerat un ritual omologat sacrificiului. In treacat fie spus, ceea ce ii deosebeste pe sfinti si eroi de restul oamenilor este valorificarea rituala a intregii lor vieti. Conditia umana este depasita total de un sfint, ca si de un erou, daca n-ar fi decit pentru faptul ca si unul, si celalalt renunta la („sacrifica”) vocatia biologica si sociala a omului ca atare: conservarea individuala si conservarea speciei. Si eroul, si sfintul rastoarna valorile umane si actioneaza continuu impotriva instinctelor: si unul, si celalalt cauta asceza si primejdia in loc de a cauta indestularea instinctelor de conservare, intemeind o familie, procreind. Eroul lupta impotriva fortelor raului; sfintul lupta impotriva lui insusi, impotriva instinctelor sale. Si unul, si celalalt, transforma existenta lor umana intr-un sacrificiu continuu. In timp ce ceilalti oameni sacrifica ceva si uneori, ca o ofranda adusa divinitatii sau ca un mijloc de a reintra in contact cu realitatea ultima, sfintul si eroul se sacrifica pe ei insisi si incontinuu. Amindoi depasesc conditia umana; amindoi imita un model arhetipal.

In timp ce inlauntrul cetatilor era interzis sa se ingroape locuitorii, oricit de ridicat ar fi fost rangul lor, mormintele eroilor erau nu numai acceptate, dar si cautate. Este drept ca eroii erau considerati, in biografiile lor legendare, fondatori de orase. Dar care e sensul subiacent acestor legende si credinte? Ca eroul poate face sa dureze un oras. Un oras, ca si oricare alta constructie, nu poate dura decit in masura in care participa la realitate, la sacru, adica in masura in care e „insufletit” printr-un sacrificiu. Relicvele eroilor aduceau aceasta „realitate”, aceasta „viata”.

„Cei care inteleg”, adica cei care gindesc metafizic, care gindesc asupra realitatii ultime si in conformitate cu principiile obtin inca din timpul vietii lor o reintegrare in Cosmos, care pentru ceilalti (care „n-au inteles”) are loc numai dupa moarte.

Romanul in genere nu cunoaste nici teama de viata, nici betia mistagogica (de structura slava), nici pesimismul religios, nici atractia catre asceza (de tip oriental). Si, cu toate acestea, cele doua creatii capitale ale spiritualitatii populare romanesti poarta in miezul lor o valorificare a mortii. Dar prezenta mortii nu este, aici, negativa. Moartea din Miorita este o calma reintoarcere „linga ai sai”. Moartea din Mesterul Manole este creatoare, ca orice moarte rituala.

Romanul nu cauta moartea, nici n-o doreste – dar nu se teme de ea; iar cind e vorba de o moarte rituala, o intimpina cu bucurie. Nici un alt popor mai mult decit romanii – si, intr-o anumita masura, celelalte popoare sud-estice – nu aveau un prilej mai nimerit de a-si valida, la fiecare pas, conceptia lor ca numai jertfa poate asigura existenta si durata unui lucru.

Conceptia aceasta a „mortii creatoare”, cu toate implicatiile ei stravechi, a fost acceptata si transfigurata de crestinism. Departe de a „lichida” schemele teoretice arhaice derivate din mitul cosmogonic, crestinismul le-a absorbit si le-a sporit continutul spiritual. In fond, era de asteptat ca o religie ecumenica, avindu-si centrul intr-o valorificare a suferintei si o interpretare optimista a mortii, sa accepte credinte si obiceiuri structurate in jurul ideii de moarte creatoare.

Miracolul istoric al crestinismului se datoreste in primul rind capacitatii sale de salvare a numeroaselor traditii, credinte si ritualuri stravechi; de salvare, iar nu de simpla asimilare. Absorbind un obicei popular sau o schema teoretica arhaica, crestinismul le restaura semnificatia spirituala, le transfigura in cazul cind fusesera desfigurate, le sporea continutul. Taina Intruparii le implica si explica pe toate, caci, intrupindu-Se, Mintuitorul S-a inserat in realitatea istorica si a folosit, in predicatia Lui, nu numai limba si obiceiurile contemporanilor, ci si toate schemele lor teoretice.

Crestinismul a abolit lumea veche printr-o masiva rasturnare de valori; dar a pastrat tot ce putea capata o valoare noua. A pastrat cosmogonia, ritualurile, cultele populare etc. S-a staruit de nenumarate ori asupra asimilarii de catre teologia crestina a gindirii grecesti, dar nu s-a pus in lumina pe care o merita cealalta asimilare: a credintelor populare.

Actul acesta de absorbire, transfigurare si unificare a cultelor stravechi ni se pare superior chiar asimilarii filozofiei grecesti si a institutiilor romane. Pentru ca adevarata unitate spirituala a Europei a dobindit-o crestinismul mai ales prin salvarea si „innobilarea” vietii populare.

Chiar daca am fi ispititi sa consideram mitul cosmologic ca una dintre multiplele prefigurari ale crestinismului, deosebirea dintre patimile Mintuitorului si jertfirea rituala a „Antropocosmosului” este evidenta. In timp ce toate fiintele jertfite mor ca sa retraiasca glorios in altceva, mai semnificativ si mai putin efemer – Mintuitorul reinviaza, adica renaste in El Insusi. Autonomia aceasta absoluta este inca o dovada a Dumnezeirii lui Hristos – caci El reinvie in eternitate si totusi in forma umana.

Extrase din „Fragmentarium”, Bucuresti, 1939:

Geniul, ca si sfintenia, se bucura de o desavirsita autonomie fata de garnitura facultatilor mentale. Este cu totul altceva – si acest „cu totul altceva” exaspereaza, intristeaza sau desfata (dupa imprejurari) pe ceilalti oameni, fericitii „normali”.

Desi nu mai participa la conditia umana, sfintul continua sa ramina intre oameni, asemenea lor. El maninca, doarme, umbla, vorbeste intocmai ca ceilalti oameni. El este inteligent sau stupid, talentat sau netalentat, cultivat sau ignorant, frumos sau batrin – intocmai ca restul omenirii – desi starea de sfintenie transcende si anuleaza toate aceste calificari ale conditiei umane. Sfintul este si nu este om, in acelasi timp.

Intr-o epoca a individualismului absolut (1880-1930), era fatal sa nu mai existe categorii (boli), ci numai indivizi (bolnavi). Cind accentul cade pe individ, iar nu pe tip, nici pe clasa, chiar si fenomenele dezordinii organice se „individualizeaza”, incep a exista numai „bolnavi”. Maladiile devin scheme prea vagi, carora nu le corespunde aproape nimic in realitatea clinica. De altfel, cind oamenii se deosebesc prea mult intre ei din punct de vedere „psihologic”, incep sa se deosebeasca si din punct de vedere biologic. Epocile „clasice” nu cunosteau bolnavi – ci numai boli.

In psihanaliza, „bolnavul” si-a gasit tehnica ideala: un medic care sa se ocupe de el vreme indelungata, o stiinta care ii crede tot, ii scuza tot, ii iarta tot.

Astazi nu mai e la moda „sufletul”. Traim intr-o epoca in care colectivismul isi implinta pecetea pina si asupra „misterului”. Astazi aproape nimeni nu mai e interesat de propriul sau „suflet” – caci atentia tuturor e indreptata spre viitorul (Apocalips) sau spre trecutul omenirii (protoistorie).

Scopul oricarei asceze: sa macereze carnea, dizolvind starile de constiinta nutrite de bunastarea acestei carni.

Un om atinge intr-adevar singuratatea absoluta cind nu mai poate fi aparat.

Spaima de moarte isi are radacinile in contrazicerea ideii pe care si-a facut-o omul despre sine. Ceea ce se numeste „sentimentul mortii” si „spaima de moarte” este, de altfel, un derivat: la inceput, a existat numai spaima de morti.

Intr-o societate moderna, oamenii nu sint „transparenti” unul fata de altul. Fiecare dintre ei este un mic atom, separat de ceilalti. In schimb, in societatile moderne nu exista secret relativ la realitatile religioase si metafizice. Orice om, de orice virsta, de orice pregatire intelectuala, poate patrunde in orice biserica straina confesiunii lui, poate citi orice text sacru al umanitatii, poate „ataca” orice metafizica…

A dormi inseamna a fi in eroare, a fi departe de adevar, adica a apartine Bisericii romano-catolice.

Libertatea contractuala priveste foarte putin problema libertatii in sine. Este vorba de un numar oarecare de drepturi, cucerite treptat, drepturi foarte agreabile, dar care nu implica deloc libertatea insului. A fi liber inseamna, inainte de toate, a fi responsabil fata de tine insuti. Esti liber pe viata ta – adica orice act pe care il faci te angajeaza; trebuie sa dai socoteala de el. Participarea la drepturi insa nu te angajeaza cu nimic, este o „libertate” exterioara. Libertatea adevarata nu implica „drepturi” – pentru ca drepturile iti sint date de altii, si ele nu te angajeaza. Esti liber atunci cind raspunzi pentru orice act pe care il faci. Raspundere grava – caci e vorba de propria ta viata, pe care o poti pierde (adica te poti rata) sau pe care o poti fertiliza (adica, poti crea). In afara de aceste doua poluri – ratarea si creatia –, nu vad ce sens ar avea libertatea. Esti liber – adica esti responsabil de viata ta; o poti pierde sau o poti crea; devii automat si ratat, sau om viu si intreg. Epocile care au ignorat acest sens al libertatii au dat cel mai mare numar de ratati.

A face acte nesanctionabile nu inseamna a fi liber.

A avea „perspectiva istorica” inseamna a-ti da seama de tot ce te leaga de trecut, a cunoaste toate treptele progresului stiintific. Un secol care crede serios ca adevaratul „progres” incepe cu el nu se numeste un secol cu perspectiva istorica.

O mare opera nu oglindeste numai societatea contemporana, ci mai ales granitele cunoasterii la care a ajuns insul, victoriile sale teoretice.

Este trist si deprimant ca un tinar din ziua de azi sa-si consume fortele luptind impotriva aceleiasi confuzii sau erezii impotriva careia au luptat si oamenii inteligenti de la 1900, de la 1890, de la 1880, de la inceputul veacului trecut. Dar este o datorie a fiecarui tinar de a pastra cit mai intacta traditia inteligentei, continuitatea nobletei umane. Adevarurile se uita repede, dar confuziile si erorile se adapteaza pretutindeni si apar necontenit sub forme noi, mai moderne, mai atragatoare, mai fascinante. Este fals sa se spuna ca nu exista nimic nou sub soare. Erezia este intotdeauna noua.

Suprema verificare pentru oameni – deci si pentru natiuni – este capacitatea de contemplare in suferinta. Exista in folclorul si in obiceiurile romanesti rurale o suma de amanunte care ne indrituiesc sa credem ca noi sintem, sau am fost, unul din putinele neamuri europene care am experimentat contemplatia in suferinta.

28/11/2019/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

Islanda versus Grecia si replica lui Pastorel Teodoreanu la chestiunea globalizarii

Am sa pornesc prin a va marturisi ca nu-i iubesc pe greci. Deloc. Poate e un cliseu intiparit in capul meu, dar pentru toate cele pe care le-am avut de suferit, in timp, de la cei care ar fi trebuit sa fie fratii nostri, cu tot cu fanarioti, cu perioada cu totul nefasta pentru romani cand am fost pur si simplu zdrobiti de catre Grecia si am vazut ce poate sa faca boala filetismului, asa cum astazi este Grecia de catre Uniunea Europeana; cu tot cu povestea absolut hidoasa a manastirilor romanesti, din Sfantul Munte Atos, furate de catre greci in diferite momente – manastiri, saisprezece din douazecisiuna, care sunt construite de catre romani, prin danii ale domnitorilor si ale boierilor romani, din care nici una nu mai este astazi romaneasca. Nu iubesc noii greci si, cred ca cel mai definitoriu lucru pentru ei este ca nu mai au nici cea mai mica legatura cu vechea Elada. Si totusi…

Vom incepe textul de fata cu trei citate lamuritoare, pentru randurile de mai jos – luate din lucrarea Studiu asupra francmasoneriei, scris de Mitropolitul Ardealului Nicolae Balan, in 1937:

„Scopul Francmasoneriei sta in legatura cu soarta intregii omeniri. Francmasomeria lupta pentru o anumita directionare, pentru o anumita tinta a intregii vieti omenesti colective si individuale. Care este acest scop? Dintr-o multime de marturisiri masonice si din descifrarea sensului ce se desprinde din toata activitatea de pana acum a Francmasomeriei, rezulta ca acest scop este: intemeierea unei republici mondiale, condusa de francmasoni, adica de evrei. O republica cu desavarsire laica, cu o omenire indobitocita de mizerie si de patimile inferioare dezlantuite.”

Iata ce spune acelasi Fr. Osw. Wirth, in manualul maestrului: „Sa avem curajul sa ne zicem religiosi si sa ne afirmam apostoli ai unei religiuni mai sfinte decat toate celelalte. Sa propagam Religia Republicii, care va forma inima cetatenilor si va cultiva virtutile republicane”. Tema intemeierii republicii mondiale sub stapanirea Francmasoneriei a format obiectul Congresului mondial al F.M., din 1900, tinut la Paris.

Francmasoneria este o organizatie mondiala, secreta in care evreii au un insemnat rol, avand un rit quasi-religios, luptand impotriva conceptiei religios-morale a crestinismului, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala laica (tendinta din urma a se vedea in „Blaubuch der Freimaurerei”, Wien 1933, p. 82, in art. Paneuropa als Minoritatenfrage. Se recunoaste ca „Masoneria urmareste planul unei Europe unite”). Ea este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala.

Cu mare mirare am asistat, nu atat la transmiterea evenimentelor de strada din piata Sintagma din Atena – evenimente care erau previzibile, in mare masura – cat la emisiunile care ne-au conectat, in direct, cu lupta din ziua votarii legii de austeritate pentru poporul grec – sau mai corect impotriva poporului grec –, in parlamentul Greciei. Mirarea nu se refera nici la foarte slaba – deprimanta – prestatie a moderatorilor si nici la balbaiala jurnalistica a posturilor de televiziune care au facut aceasta transmisie. Mirarea se refera direct la invitatii moderatorilor, care nu au fost cu totii propagandisti proeuropeni – adica nu au facut cu totii parte din brigada artistica de propaganda proue –, ci si oameni oarecum normali. Ei bine, dintre oamenii acestia oarecum normali, nici unul nu a pus problema in mod corect, legat de ceea ce vedeam cu totii pe sticla. Mai intai, trebuie observat ca toti vorbitorii au pus in paralel situatia din Grecia cu cea din Romania. Ca la sedintele utc sau pcr, asa cum le mai putem vedea si astazi in multe filme romanesti, toti au fost de acord ca aceasta lege este necesara pentru… poporul grec. Ca, mai departe, sau ca urmare, grecii trebuie „sa stranga cureaua” si sa plateasca daca vor sa mai imprumute; ca e normal ca Uniunea Europeana sa puna conditii si sa strambe din nas, fata de situatia in care a ajuns Grecia; ca, la randul lor, si Fondul Monetar International si Banca Mondiala conditioneaza viata grecilor, pe drept cuvant; si ca, este evident ca grecii trebuie „sa stranga cureaua” – dinnou – pentru binele lor. Sigur ca nimeni nu a spus ca nu e vorba despre nici o curea, ci despre un streang pe care grecii au inceput deja sa-l simta tragic, in jurul gatului a ceea ce a mai ramas din batrana Elada. Si – de fapt, aici voiam sa ajung – toata lumea a fost de acord ca aceasta este ultima sansa a Greciei, ca adica altfel nu se poate. Reformulat ar fi cam asa: ultima sansa ca Grecia sa scape de datorii este ca Grecia sa mai faca alte datorii! Dupa comentatorii despre care spuneam mai sus, citez: „Grecia trebuie sa isi scoata bijuteriile la vanzare”; si acum traduc: sa isi scoata „bijuteriile” la vanzare inseamna, dupa cum au afirmat expresis verbis minunatii comentatori, Grecia sa isi scoata la vanzare teritoriul – mai precis: insulele mai intai! Mai pe scurt, toti comentatorii fara nici o exceptie, atat pe posturile romanesti cat si pe cele straine, au fost de acord ca nu mai exista nici o alta solutie pentru Grecia, decat cea a unui nou imprumut – sigur ca toata lumea uitand, cu aceasta ocazie deosebita, ca Grecia se afla in acest loc tocmai din cauza imprumuturilor –, nou imprumut dublat si de saracirea populatiei si de vanzarea „bijuteriilor”. Se simte lacomia baloasa a sacalilor financiaro-economico-etc. Mai pe scurt, dupa cum am spus deja mai sus: streangul!

Numai ca, in realitate, lucrurile nu stau asa cum am fost si suntem asigurati de acesti analisto-comentatori. Deloc! Despre ceea ce se petrece in Grecia nu credem ca trebuie sa ne pierdem vremea sa vorbim, fiindca este absolut clar. Ceea ce ne intereseaza insa, este sa atragem atentia asupra faptului ca manipularea prin mass media a devenit imbatabila si infailibila, de-a dreptul. De vreo douazeci de ani ma straduiesc sa ma obisnuiesc cu aceasta manipulare. Nu reusesc. Nu este vorba despre un moderator sau despre o televiziune, ci de toti si de toate. Asa se face ca nimeni nu a spus nici o clipa ca exista un precedent, care poate fi chiar solutia si pentru Grecia: precedentul Islanda. De altfel, despre ceea ce s-a petrecut in Islanda s-a vorbit – s-a scris – pe internet, doar pe internet, si aici foarte putin. Asa ca sunt foarte putini cei care cunosc recenta experienta a Islandei. O vom schita pe scurt.

Conducatorii Islandei au facut nenumarate imprumuturi, in principal de la Marea Britanie si de la Olanda. La fel cu alti conducatori, guvernantii islandezi au deturnat pur si simplu banii imprumutati – sau, mai simplu, i-au furat in cardasie chiar cu creditorii. Acum cativa ani, ca urmare a miscarilor financiare despre care vorbim, Banca Nationala a Islandei a fost falimentata. E chiar momentul in care creditorii si-au cerut banii inapoi. Atunci, in mod firesc pentru niste complici la furaciune, guvernatii islandezi au facut o lege de rambursare a imprumuturilor, care ii punea pe cetatenii islandezi sa plateasca o suma importanta, luna de luna pentru tare multi ani. Doar ca – si aici intervine surpriza – presedintele Islandei nu a fost de acord sa returneze banii care nu au fost folositi pentru poporul islandez. Astfel ca nu a ratificat legea. De aici au urmat firesc, demisia guvernului si a parlamentului, apoi procesele si multa puscarie pentru guvernatii ticalosi, inchiderea tuturor bancilor din Islanda, reorganizarea economiei si a intregii vieti a isandezilor etc. Ceea ce cititi nu a avut loc intr-o alta viata si nici pe un alt continent, ci anii acestia in Europa, cu o tara care a declarat ca nu intelege care sunt beneficiile intrarii in Uniunea Europeana, dar ca vede clar disolutia statelor care deja au intrat in aceasta organizatie suprastatala finaciaro-economico-etc. Iata o solutie – sau solutia – care insa nici nu a fost amintita. Sigur ca analistii considera ca e fara importanta ce a facut Islanda, fiindca Islanda este un stat foarte mic, sau fiindca este un stat izolat, sau fiindca… au sau n-au sapca. In realitate, sigur ca nu conteaza marimea statului si ca, ceea ce este esential este mecanismul politic.

Credem ca mai trebuie luata in seama – de fiecare data cand discutam despre evenimente din istoria contemporana, sau atunci cand descriem sau analizam gesturi din istoria recenta sau contemporana – un fapt foarte important: noi, cei de astazi, nu suntem ca epoca istorica cu nimic mai mult sau mai putin, in fata sau in spatele, deasupra sau dedesubtul istoriei. Traim in aceiasi istorie, iar cea mai mare iluzie – pe care o practicam cu mare frenezie si noi, la randul nostru – nici macar nu este noua si e ca o boala: toti au crezut, fiecare la randul sau, ca istoria contemporana lor este cu totul diferita de intreaga istorie a omenirii de pana la ei. Sigur ca toti s-au inselat. Si sigur ca si noi ne inselam, daca credem acestea. Refuzam sa intelegem sau sa acceptam ca, pe de-o parte, istoria nu incepe si nici nu se sfarseste cu noi; iar, pe de alta parte, ne facem ca nu stim ca niciodata de cand e omul pe pamant, si nicaieri sub soare, istoria nu a mantuit pe nimeni. Fiindca, pur si simplu, istoria nu este mantuitoare – mantuitoare este mila si iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Inainte de a incheia, mai trebuie spus ca traim o perioada cu care este tare greu sa fii contemporan. Cu toate ca s-ar parea ca ne-am obisnuit cu ea, propaganda proeuropeana a atins cote impresionante – este simptomatic chiar faptul ca noua nu ne mai atrage atentia aceasta noua mistica europeana. Orice discutie in contradictoriu, mai mult sau mai putin grava, atinge cu necesitate consensul cand vine vorba despre Europa sau de Uniunea Europeana – confuzie creata si intretinuta zi de zi. E ca un fel de loc minunat, e un punct fix – in multe cazuri, singurul – pentru mandrul cetatean european care suntem noi, separat si laolalta. Dar, mare va va fi dezamagirea cand va voi aminti ca, propaganda actuala proeuropeana, nu numai ca nu este ceva nou, dar pare mai palida decat in perioada pasoptista sau chiar decat in perioada interbelica. Numai ca atunci exista reactie fata de aceasta agresiune.

Reactia celui mai mare epigramist roman, Al.O. Teodoreanu (Pastorel), la una dintre manifestarile libidinos europeniste, un „poem” scris de Veronica Porumbacu, ramane ca un hohot de ras, care ajunge pana la noi din perioada interbelica. Perioada interbelica, la fel cu perioada kominternista, la fel cu ceea ce traim noi astazi sunt intervale in care, sub numele de cultura, se desfasoara adevarate forte subculturale si de propaganda. Si, fiindca in economia acestui text, ne foloseste mai mult epigrama lui Pastorel decat oricare dintre textele proletcultiste, la care ne vom intoarce, iata versurile „poetesei” propagandiste Veronica Porumbacu si iata textul epigramei lui Pastorel Teodoreanu:

„O, Europa, te simt in mine,
Te simt adanc in mine”. (Veronica Porumbacu)

„Mult stimata Veronica,
Eu credeam c-o ai mai mica!
Dar marturisirea-ti clara,
Din Gazeta Literara,
Dovedeste elocvent
Ca, in chestia matale,
De-adancimi fenomenale,
Intra-ntregul continent”. (Pastorel Teodoreanu)

A consemnat pentru dumneavoastra Mugur Vasiliu via saccsiv.wordpress.com.

20/11/2019/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

Michel Onfray – Cretinizarea progresiva a oamenilor este o problema reala

Michel Onfray - Cretinizarea progresiva a oamenilor este o problema reala

In cartea sa „Teoria dictaturii”, Michel Onfray prezinta opera lui George Orwell ca o mare prefigurare a lumii contemporane. Filozoful, care nu se teme de controverse, descrie aici noua forma de dictatura cu care ne confruntam astazi…

Simon Brunfaut: Potrivit dumneavoastra, George Orwell este un imens ganditor politic. El a infatisat totalitarismele secolului XX si a anticipat timpul nostru. Cum poarta epoca noastra amprenta totalitarismului? Nu este putin exagerat? Am intrat intr-adevar intr-o noua forma de dictatura?

Michel Onfray: Nu, nu este exagerat, pentru ca nu spun ca ne-am intors la nazism sau la stalinism. Ce ma intereseaza nu este modul in care functioneaza totalitarismul, ci modul in care functioneaza in epoca internetului, a datelor si a telefoanelor mobile. Acest totalitarism contemporan nu este coif sau cizma. Pe de alta parte, traim intr-o societate de control: faptul ca putem fi ascultati constant, faptul ca acumulam date despre noi etc. Aceasta campanie de control a ajuns la un nivel fara precedent.

Prin urmare, noile tehnologii nu au niciun avantaj in ochii dumneavoastra?

Suntem intr-un fel de servitute voluntara fata de noile tehnologii. Dar uneori, este extrem de pervers. De exemplu, pentru a asigura confidentialitatea, va rugam sa acceptati anumite lucruri … Dar, acceptand, oferim unele informatii. Putem accepta dispozitivul de control, dar il putem refuza. In acelasi timp, daca refuzati, nu mai puteti calatori cu trenul, cu avionul etc.

Asta a anticipat Orwell?

Orwell a comunicat cu ajutorul unui roman. El foloseste fictiunea. Dar fictiunea sa a incetat sa mai fie fictionala; ea a devenit o stiinta. Acest ecran TV care ne monitorizeaza permanent exista astazi. Suntem acolo. Orwell a aratat lucruri despre controlul si invizibilitatea puterilor. Ceea ce distinge totalitarismul vechi de totalitarismul nou este tocmai acest detaliu. Inainte, puterea avea o fata identificabila. Astazi, cine decide? Unde sunt oamenii care fac acest lucru posibil? In opinia mea, acesti oameni de pe coasta de vest americana, au un proiect de dominatie mondiala si un proiect transumanist.

Capitalismul nestramutat este responsabil si de aceasta situatie?

Capitalismul nu va disparea: este consubstantial cu omul. Astazi, nu mai are dusmani in fata lui. Odata cu caderea blocului sovietic, capitalismul a simtit ca poate triumfa. Unii, precum Fukuyama, au sustinut chiar ca este sfarsitul istoriei, victoria finala a neoliberalismului. Cu toate acestea, lumea nu se refera la capitalisti si comunisti. Exista, de asemenea, puteri spirituale, precum islamul. Am vazut-o pe 11 septembrie 2001.

Credeti ca democratia reprezentativa este moarta?

Da. Poporul si reprezentantii nu coincid deloc. In adunari si parlamente, exista o suprareprezentare a profesiilor liberale, cum ar fi avocatii, profesorii etc. Sunt putini ciobani, taximetristi sau studenti. Ceea ce inseamna ca exista o parte a societatii care pur si simplu nu este reprezentata. Mai mult, pentru a spera sa fii ales, trebuie sa ai bani, sa fuzionezi intr-un dispozitiv, sa treci prin forma unui partid. Aceasta democratie reprezentativa a avut ziua sa. Referendumul la Tratatul de la Maastricht a fost o incarnare perfecta a limitei sale: votul ales impotriva poporului.

Cum definiti populismul de care ne temem atat de mult astazi, voi, cei care aveti incredere in popor pentru a reinvia democratia?

Nu am probleme sa ma definesc ca populist. Cu toate acestea, fac diferenta intre populisti si „populicide”. Aici se afla problema; si nu, asa cum suntem condusi sa credem, intre populisti si democrati. Macron, Chirac si Mitterrand inaintea lui, sunt „populicide”. Acesti oameni nu vor sa conduca pentru oameni. Referendumul de initiativa a cetatenilor este o idee foarte interesanta. Ideea ca exista membri alesi care sunt revocabili este un lucru bun. Evident, in contextul actual, cretinizarea progresiva a oamenilor este o problema reala. Si aici am sa va surprind cu ceea ce am spus inainte: marele avantaj al internetului este ca oamenii pot opta pentru informatii alternative. Este minunat ca un popor care decide, sa-si asume responsabilitatea ca orice lege poate fi gandita si criticata de oameni.

Ce parere aveti despre miscarile de neascultare civila pe care le vedem aparute?

Cand Thoreau vorbea despre neascultarea civila, vorbea despre razboiul impotriva Mexicului. Cand Martin Luther King a confiscat-o, a fost sa lupte impotriva rasismului. Acelasi lucru pentru Ghandi, cand vrea independenta Indiei. Astazi, toata lumea crede ca neascultarea civila trebuie sa functioneze tot timpul. Intrebarea care apare prin toate aceste miscari este aceasta: care este cauza cea mare care este aparata? Este clar ca este adesea de sine. De exemplu, un profesor va refuza sa dicteze sau sa sustina un examen pentru ca nu este de acord cu o lege a ministrului educatiei… Refuzul de a face o dictare nu te transforma in Jean Moulin. Am o idee mare de Rezistenta. Neascultarea civila trebuie rezervata marilor cauze comune.

Ce este urgenta climatica?

Nu, marea cauza comuna ar fi triumful vestelor galbene. Urgenta climatica este steagul fals al capitalismului. De exemplu, masinile electrice pe care ni le prezinta ca ecologice, nu sunt. Vrem sa redimensionam un capitalism verde, asa-numit „eco-responsabil”. Astazi, cand vrem sa cumparam un produs, va spunem ca acesta este „organic”. Adevarata ecologie, la care aspir, este ostatica de aceasta ecologie urbana care se afla in mainile agentilor de publicitate. Ne jucam cu incalzirea globala, ceea ce este incontestabil, fara a tine cont de cauzele sale cu adevarat stiintifice.

Greta Thunberg, careia i-ati dedicat un text foarte controversat, este o figura reprezentativa a acestui capitalism verde?

Aceasta fata este in mainile capitalismului verde care foloseste ecologia ca pe o modalitate de vanzare. La varsta ei, chiar daca este inteligenta, nu-mi imaginez ca poate avea argumentele necesare pentru a stapani toate problemele stiintifice din spatele problemei ecologice.

Cum analizati diferitele miscari sociale din cele patru colturi ale planetei? Exista ceva care, in afara de diferente, le reuneste?

Astazi, nu mai este posibil sa trimiti armata pe strada, pentru ca toata lumea contraataca multumita, din nou, fluxului de informatii. Cu toate acestea, ma tem ca toate aceste miscari nu sunt decat un fel de mare fior democratic. Un dictator pleaca si altul il inlocuieste… Si credem ca asta schimba totul. Nu se datoreaza faptului ca l-am pune pe Macron la usa si Muriel Penicaud ar fi pus in locul sau, ca aceasta va fi o mare revolutie democratica. Toate aceste miscari sunt semnul lehamitei popoarelor. Ei nu mai pot vedea ca exista averi insolente si ca exista oameni care fac razboaie cu singurul scop de a se imbogati. La fel ca Trump care, cu un cinism incredibil, declara, dupa ce la ucis pe Abu Bakr al-Bagdadi, ca a facut asta pentru a asigura petrolul… Astazi, datorita retelelor de socializare, oamenii sunt capabili sa coboare pe strazi foarte repede. Aceasta rascoala a popoarelor ma bucura si, in acelasi timp, ma tem ca este recuperata de demagogii care sunt mereu acolo in ambuscada. Vestele galbene au fost recuperate de Melenchon, violenta rupturilor si blocurile Negre etc. Intr-un fel, aceasta este lectia de istorie: oamenii inca sufera de aceasta recuperare.

Nu ezitati sa fiti in mod deliberat controversat. Acesta este rolul filosofului? Trebuie sa se implice in mod necesar intelectualul contemporan?

Da, trebuie sa ne folosim de cuvinte intelectuale intr-o lume in care oricine este intelectual. Astazi, toata lumea isi da parerea si ne spune cum ar trebui sa functioneze lumea. Nu vad de ce este surprinzator ca intervin la toate subiectele. De ce sa fiu mai putin legitim decat un fotbalist?

Scrieti: „Limba este atacata”. Ce vreti sa spuneti prin asta?

Tatal meu a fost crescut de scoala republicana. Stia sa scrie fara greseli. Nu a facut greseli logice. Invatase niste mari clasici ai literaturii universale. Distrugerea scolii a dus la distrugerea informatiilor. Sistemul pune putin accent pe instruirea unui cetatean. Ea se gandeste sa creeze un consumator care plateste. Invatam tot mai putine lucruri. Unii ne spun ca nu ar trebui sa facem dictare, gramatica etc. Creierul este insa un muschi: daca nu il mentinem activ, acesta intra in degenerare…

La sfarsitul cartii dumneavoastra, spuneti: „Nu sunt sigur ca vreau sa fiu progresist”. Cum poate progresismul sa intruchipeze, in opinia dumneavoastra, o forma de nihilism?

Ma opun progresismului asa cum ni se prezinta astazi. Progresul nu este un lucru bun in sine. Se poate inregistra un progres al raului, al mortii. A spune unei femei sarace ca trebuie laudat uterul pentru ca are un copil nu reprezinta, dupa parerea mea, progres. In acest sens, nu sunt un progresist. Nu joc acest joc de opunere sistematica a populistilor rai si a progresistilor blanzi.

Socialistul libertarian si anarhist, cum sunteti dumneavoastra, poate fi si conservator?

Desigur. Varsta medie de pensionare este de 60 de ani si este in regula. Un element care trebuie pastrat. Dar de unde vine aceasta idee amuzanta prin care daca traim mai mult, ar trebui sa muncim mai mult? Dimpotriva, este necesar sa se reduca dificultatea si este foarte bine ca lucratorii sa plece la pensie devreme. Sa faci copii sub plapuma, a functionat de secole. De ce trebuie sa rezolvi problemele, dorind sa schimbi totul? Trebuie sa pastram ceea ce a functionat. Schimbarea cu orice pret nu are sens. Daca mi se da dovada ca este mai bine, sunt dispus sa o accept, dar altfel… Astazi, avem impresia ca civilizatia noastra avanseaza orbeste.

Simon BRUNFAUT, „L’Echo”

Traducere si adaptare Bogdan Petry

Sursa: justitiarul.ro.

17/11/2019/0 Comments/by Tudor Urse