Tudor Urse, Author at Revista România Culturală

About Tudor Urse

This author has not written his bio yet.
But we are proud to say that Tudor Urse contributed 284 entries already.

Entries by Tudor Urse

Ioan Ianolide – O lume fara suflet si fara Dumnezeu

14/12/2019/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

Ioan Ianolide - O lume fara suflet si fara Dumnezeu

„In acest secol eroismul a fost invins de lasitate, calitatea coplesita de cantitate, omul dominat de tehnica; duhul a fost subordonat materiei, adevarul rastalmacit dialectic, binele uitat de atata rautate, iar crestinii prigoniti de anticrestini.

Lumea actuala este in plina invalmaseala, caci coordonatele ei principale fac viata insuportabila. Bogatii nu se mai satura de bogatii si vor sa stapaneasca pamantul, iar puternicii nu mai au limita in putere si reteaza orice opozitie din lume. Tehnica ne copleseste si pe noi si natura, devenind un cosmar. Nu vrem sa mai murim, din care cauza ucidem pruncii ce-si anunta aparitia la portile vietii. Ne uram intre noi, incat am devenit insensibili la suferinta reciproca ce ne-o cauzam. Simturile declansate, epuizate, denaturate au pus stapanire pe mintea oamenilor. Valorile acestei lumi izvorasc din egoism, materialism si ateism.

Crestinatatea isi imparte istoria in doua epoci, caracterizate prin doua cai: apostolatul si rugaciunea. Biserica noastra se cheama apostolica, si totusi ea a inlocuit calea apostolica prin calea rugaciunii. Cand, unde si de ce s-a produs aceasta schimbare?

Fara indoiala ca Apostolii au reprezentat cel mai autentic crestinism istoric. In capitolul al doilea din Faptele Apostolilor se sintetizeaza coordonatele crestinismului apostolic: in primul rand era invatatura apostolica, semanata in comunitatea dragostei dintre frati, integrata in obstea crestina si sprijinita pe rugaciune. In acest chip ne gasim in miezul Evangheliei. Ar mai trebui poate adaugat spiritul mesianic al crestinilor primari, care se simteau investiti de Dumnezeu sa lumineze lumea si actionau cu intelepciune si putere de jertfa in acest sens.

Pe aceste coordonate de actiune a ajuns crestinismul la victoria din vremea Sfantului Constantin cel Mare. Dar lumea atunci s-a increstinat si totusi nu s-a increstinat. Semn al neincrestinarii lumii increstinate de atunci stau viata, invatatura si moastele Sfantului Ioan Gura de Aur. El nu s-a despartit de linia trairii integrale si organizate in duh crestin si a cerut puternicilor si bogatilor acelei vremi sa treaca la o reala viata crestineasca, iar aceia l-au ucis.

Aici este nodul gordian al istoriei crestinatatii. De aici s-a renuntat la calea apostolica si s-a intrat pe calea rugaciunii. Departe de noi gandul de a prezenta rugaciunea ca pe o abatere de la calea apostolica, ci sesizam numai ca rugaciunea nu e o alternativa a caii apostolice si nici un pas inainte fata de calea apostolica. Crestinii, in loc sa lupte cu cuvantul si cu organizarea lor obsteasca pentru a da o structura crestina oranduirilor lumii, au redus interventia lor la rugaciune.

Astfel a aparut in crestinatate un alt tip de samarinean, in timp ce alti preoti si alti leviti sunt prea ocupati in sacristia lor si nu mai coboara sa-l ingrijeasca pe omul sarac, bolnav, prigonit, intemnitat, nedreptatit si batjocorit.

Lumea e lasata sa-si depene viata in patimi si ambitii, umpland istoria de nedreptate, de robie si de sange, crestinii neputand sa faca pentru ea decat rugaciuni. Un vladica sincer a concretizat aceasta realitate, zicand: ‘Nu am stofa de martir in mine!’ Daca este de inteles un om las, fie el si vladica, nu se poate insa sa se admita o conduita de compromis a Bisericii. Aceasta conduita a dizolvat insasi forta spirituala a crestinatatii, incat ea a parasit lumea, lasand-o in mainile vrajmasului.

Discutii aprige se poarta privind folosirea unor prepozitii – ‘pe’, ‘din’ sau ‘la’ – in diverse definitii teologice, in timp ce oamenii nu mai au un ideal, nu mai au nadejde in lumea asta si o pierd si pe cea vesnica, fiindca lumea e cotropita de egoism, tiranie, exploatare, robie, saracie si mizerie. Facem rugaciune pentru saraci, bolnavi, intemnitati, slabi, dar practic nu intreprindem nimic pentru ei.

Oare asa a procedat Mantuitorul? Oare asta e invatatura crestina? Oare asa se ajunge in imparatia lui Dumnezeu? Nu cumva ni se poate spune si noua cum li s-a spus iudeilor: Pe acestea sa le faceti, iar pe celelalte sa nu le lasati nefacute?

Rugaciunea are locul ei in cadrul vietii, dar nu e calea exclusiva a acestei vieti. Treburile lumii nu se implinesc numai prin rugaciune, desi ele toate o necesita. Clerul ar putea da explicatia cum ca le-a revenit imparatilor crestini datoria faptei crestine. Argumentul este doar partial valabil. Biserica trebuie sa se asigure ca, intr-o forma sau alta, in lume se zideste imparatia lui Dumnezeu. Ea nu poate binecuvanta la intamplare orice formula sociala, orice lege, orice institutie, orice doctrina, orice ideal, orice oameni, ci numai pe acelea care apartin mesajului evanghelic, prin care se slujesc oamenii acelei vremi.

Biserica a lasat imparatilor grija guvernarilor, dar nu se poate identifica si nici nu poate colabora cu orice forma socio-politico-culturala. Biserica a lasat guvernarea in seama imparatilor din motivul intelept al distribuirii atributiilor, care i-a indemnat si pe apostoli sa lase in seama diaconilor problemele economice ale obstii; dar lor le-a ramas cuvantul in toata aria lui de actiune si influenta si cu toate raspunderile.

In mod regretabil insa, in Biserica clerul s-a rezumat la rugaciuni, iar laicii au intrat intr-un formalism lipsit de continut. A disparut ierarhizarea valorilor laice in Biserica, si deci s-a pierdut misiunea laicilor in lume, cat si in Biserica. Poporul trebuie organizat si dinamizat de Biserica. Poporul trebuie iubit, trebuie slujit, trebuie condus, aceasta fiind obligatia Bisericii. E necesar ca Biserica sa ramana libera, independenta si autonoma fata de stat, tocmai pentru a putea increstina statele.

Pentru a putea sluji lumea, Biserica trebuie sa fie puternica, fiindca altfel va fi obligata sa se adapteze ea la niste realitati necrestine, in loc sa increstineze ea lumea. Istoria ultimelor doua milenii este impregnata de spiritualitatea crestina, dar nu putem sa nu constatam semnele negative ale vremurilor, unele aparute in interiorul crestinatatii, iar altele din afara ei. Capacitatea de afirmare a neo-protestantismului a proliferat prin spiritul ei dinamic, dar a dezbinat crestinatatea. Sunt forte fals mesianice, necrestine si anticrestine, care in ultimele secole au ajuns sa domine lumea, si asta datorita golului creat de crestini in istorie.

Biserica restransa la rugaciuni, rituri, ceremonii si traditii este inapta sa duca lumea mai departe. Crestinismul formal, oricat este el justificat traditional, pana la urma cedeaza prin incapacitatea lui spirituala si dinamica. Fiindca darurile Sfantului Duh sunt dinamice. Darul proorociei vesteste lumii zarile noi, formuland idealurile si modalitatile de realizare. Proorocia nu e numai eshatologica, ci vizeaza si viitorul istoric, nu e numai morala, ci si sociala, nu e numai religioasa, ci e si politica. La fel, darul facerii de minuni, care este o practica uitata in crestinism. Rugaciunile ajuta la minune, dar elementul activ, lucrator este Duhul Sfant. Prin urmare, toate darurile duhovnicesti formeaza un tot unitar si innoitor.

Toate problemele lumii se afla in Crucea lui Hristos si a crestinilor. De cate ori vom rataci drumul, ori vom lenevi pe cale, sa ne inapoiem la Evanghelie si la Duhul Sfant. Suferintele ce ni se pricinuiesc au menirea sa biciuiasca lenea noastra si sa ne lumineze mintile.

Aceste ganduri ne vin ca buni crestini ortodocsi, iubindu-ne Biserica, dar in conditiile calvarului si Golgotei. De zeci de ani agonizeaza Hristos in lume, si am fost atat de jecmaniti de orice drept si libertate, incat numai rugaciunea tainica din adancul inimilor ne-a ramas. Cunoastem puterea rugaciunii din lucrarea ei in adancile suferinte ale celei mai aprige si inteligente prigoniri. Ne-am daruit cu totul lui Hristos. Nici o clipa nu ne situam in afara Bisericii.

Viziunea crestina asupra lumii, elaborata de martiri si sfinti, merita sa fie luata in considerare de forurile cele mai inalte ale Bisericii si ale lumii, caci oamenii aceia au trait si s-au jertfit pentru mantuirea in Hristos.”

(Ioan Ianolide – Detinutul profet, Ed. Bonifaciu, carte scrisa inainte de ’89, publicata in 2009.)

Nicolae Iorga – Se creeaza acum un tip de om universal, omul de nicaieri

13/12/2019/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

Nicolae Iorga - Se creeaza acum un tip de om universal, omul de nicaieri

„Scoala, fiind in afara de viata, invatandu-te sa nu tii cont de nimic ce e dincolo de casta culta, duce la scolarizare formala a omenirii. De aici a iesit o umanitate scazuta, lipsita de energie si entuziasm, lipsita de putinta de a actiona si a reactiona, o umanitate imputinata si strambata.”

„Astazi universitatea este o scoala de specialitati, nelegate intre ele, fara niciun fel de spirit comun si aceste actiuni au un scop care nu e in societate, ci peste ea si poate chiar impotriva ei. S-a creat tipul omului abstract, in afara de orice traditie si de orice imprejurari in care ar avea de trait, omul care stie dinainte unde va fi asezat (…).

Se creeaza acum, pentru o lume neorganica, un tip de om universal, omul care e de nicaieri si de peste tot, omul in afara de traditie, instrainat de mediul in care a trait. Iar de societatea aceasta nenorocita, intrata in tipicul scolii, oricine poate abuza, orice aventurier sau orice banda politica se poate face stapanul ei.” (Nicolae Iorga, Idei asupra problemelor actuale)

„Acel instinct care se intinde armonios asupra tuturor domeniilor si felul de a gandi, acel fel care se intinde armonios asupra multor secole si se leaga de o traditie milenara se cuvin imperativ a-i fi incatusate si stimulate romanului. (…) Gimnasiul si liceul sa formeze omul dinautru, omul armonios, omul sanatos, omul cu iubire pentru lucruri vrednice si folositoare, omul capabil de a da de la dansul, fara a cere prea mult, ceea ce este necesar pentru dezvoltarea unei societati. Romanul intreg de care avem nevoie. Nu fabricatiile in care e ceva specialitate si sub specialitatea aceea nimic. Caci nici o specialitate nu poate sa fie in adevar folositoare pentru oameni, si numai pentru o anumita ocupatie umana abstracta, decat cand isi infige radacinile intr-o cultura generala, ea insasi legata de instinctele cele mai vechi si cele mai sanatoase ale unui popor.” (Nicolae Iorga, Noua directie in invatamantul romanesc)

„Intaia noastra idee conducatoare a fost ideea crestina. (…) Ideile conducatoare au darul sfant de a apropia si infrati pe oameni, mai presus de orice deosebiri de fire, de situatie, de bogatie, de varsta: ele se poate zice ca fac parte din viata religioasa a popoarelor, si sunt adica acea religie ce are de preoti pe cei mai mari, mai buni si mai luminati oameni din fiecare generatie.

Pe cand, dimpotriva, interesul e pizmaret si galcevitor: el desparte un popor in clase care se vrajmasesc si in aceste clase chiar, dintre care nu e om care sa nu urmareasca mai multa putere si placere decat ceilalti, egoismul cel rau, iubirea patimasa de sine si numai de sine scapa din lanturile cuviintei si datinilor bune si se repede salbatic asupra bunurilor lumii. In acest fel, societatea se face vijelioasa, vesnic tulburata, nelinistita la lucrul ei, lipsita de siguranta in pastrarea roadelor ei si impiedicata in cugetarea mai inalta. Oamenii se simt tot mai departe unul de altul, legaturile ce sunt siliti sa le incheie nu mai sunt decat false si trecatoare.” (Nicolae Iorga, Ideile conducatoare din viata poporului romanesc)

Despre taranul roman de odinioara: „Taranul cel vechiu avea cunostinta ca reprezinta ceva in viata acestei tari, ca el este aproape intregul element militar al tarii; avea cunostinta ca toata tara e organizata pe temeiul vechilor sale datini si pe temeiul obiceiurilor pamantului; el simtea ca in tara lui este ceva si aceasta explica vitejia de odinioara. Vitejia acestor tarani de odinioara era un lucru natural; vitejia de azi a taranului roman ca ostas inseamna ceva extraordinar, inseamna cea mai mare jertfa pe care o poate face o clasa umilita, cand nu i se da nimic si care cu toate acestea iese oricand cu pieptul deschis inaintea strainilor.” (Partidele si tara)

Calin Georgescu – Scoala si educatia

09/12/2019/0 Comments/in Modelul de Tara/by Tudor Urse

Calin Georgescu - Scoala si educatia

Educatia inseamna sa inspiri mintea nu sa incarci capul!

Calin Georgescu.

Cea mai pretioase institutie creata de om este statul. Nu exista baza mai solida decat triada stat-familie-cetatean. Cand statul este captiv, nu mai este stat si atunci sunt loviti si cetateanul si familia. Daca nu mai au stat, cetatenii nu mai au identitate. Prin urmare, statul trebuie intarit, pentru a se ocupa de binele comun – si atunci toate lucrurile vor intra in firescul lor.

Nu exista educatie, pentru ca nu exista stat, iar familia este subrezita. Eminescu a enuntat esenta: „scoala va fi scoala, cand omul va fi om si statul va fi stat”.

Educatia romaneasca este sinonima cu Spiru Haret. Cu exemplul lui Haret putem redestepta o tara. Educatia nu inseamna doar ca dascalul si invatatorul sunt distribuitori de informatii, cum se intampla din ’90 incoace. Educatia construieste o tara, un neam. In clipa in care se va intampla asta, vom avea o educatie. Educatia, insa, este asigurata de stat. Or, statul, daca este captiv, inseamna ca nu mai este stat si, in consecinta, ca nu mai avem educatie.

Educatia inseamna sa inspiri mintea nu sa incarci capul!

Dascalul adevarat nu livreaza informatie, ci plamadeste copilul, viata lui, tara si neamul romanesc. Copilul este izvorul bucuriei din care putem bea toti, prin urmare, trebuie sa investim tot ce avem in tanara generatie a tarii.

Dar, conducatorii vremelnici ai Romaniei au distrus tara. Iar putinii profesori adevarati pe care ii mai avem au mainile legate.

Scoala romaneasca actuala este o rusine. Daca vrei sa inrobesti o tara, ii distrugi educatia. Asa s-a si intamplat. Daca ai educatie performanta esti, ca popor, liber. Romania este un vultur inchis intr-o cusca, in care nu poate sa-si intinda aripile sa zboare.

„Cum arata astazi scoala, asa va arata maine tara”, spunea Spiru Haret in 1895. Calitatea educatiei este conditia de baza pentru ca Romania sa-si asigure un loc in cursa civilizatiei contemporane. Educatia si formarea profesionala reprezinta baza dezvoltarii tarii, alaturi de intarirea familiei, pentru ca avem nevoie de un pol moral.

„Tinta cea mai inalta a educatiei e sa formeze caractere, iar caracterul nu este un dar, ci o suma de deprinderi tari, dobandite prin munca”, spunea Simion Mehedinti. Scoala muncii, seriozitatea si constiinta lucrului bine facut trebuie sa inlocuiasca improvizatia si superficialitatea.

In orice scenariu de viitor, cheia succesului rezida in factorul uman, prin modernizarea accelerata a invatamantului, cercetarii, sistemului de sanatate, prin preventie. O populatie sanatoasa, bine educata si informata este chezasia functionarii institutiilor democratiei. Numai astfel ea devine imuna la intoxicare si manipulare, si numai astfel poti ridica o societate pe drumul fascinant al civilizatiei.

Manualele alternative? O samavolnicie! Istoria poporului roman este cumva alternativa? Geografia tarii este cumva alternativa? Mama este alternativa? Avem cumva alternative sau dileme cu privire la adevarurile morale? Ca sa nu mai vorbim de implicatiile in viata de zi cu zi: un scolar de 35 de kg trebuie sa poarte in spate un ghiozdan cu manuale si caiete alternative de 7-9 kg. Daca distrugem coloana vertebrala a copilului si ii periclitam sanatatea, putem oare invoca o coloana vertebrala si o sanatate alternative? Dar carui politician agramat care conduce azi tara ii pasa?…

Mai toti politicienii nostri sunt „profesori” – nu de gimnaziu, nu de liceu, ci profesori universitari. De unde pana unde?! Pe vremea lui Spiru Haret, ca sa obtii titlul de profesor treceai prin examene dure, trebuia sa inveti pedagogie, iar, la final, numirea era semnata de Rege. Astazi, Romania este tara cu cele mai putine ore tinute in afara salilor de clasa, in muzee, institute stiintifice de cercetare etc. Interesul elevilor creste proportional cu noutatea, la care se adauga varietatea formelor de predare – lucru valabil peste tot.

Diferenta dintre nivelul de pregatire al elevilor buni si al majoritatii este imensa. Romania are rate ingrijoratoare de abandon la nivel gimnazial si liceal, cu toate ca invatamantul obligatoriu este de 10 ani. Invatamantul superior scoate pe banda rulanta absolventi interesati doar de diploma. Se citeste foarte putin. 1,5% din adolescenti citesc cel mult 2 carti / an. Camera Deputatilor a votat cheltuirea a 28 de milioane de euro pentru cumpararea de stick-uri de memorie, in conditiile in care 50% din scoli nu au apa calda si caldura. Totul este absurd in Romania!

Rezultatele exceptionale care mai apar sunt datorate elevului, deci studiului individual, si nu sistemului de invatamant, care nu favorizeaza varfurile, valorile intelectuale reale – ba chiar se teme de ele. Bursele sunt acordate in functie de cat de bine se fofileaza studentul in sistem si nu dupa capacitatile sale deosebite.

Sursa: Cumpana Romaniei, de Calin Georgescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2016.

INCHIZITIA ROMANIEI – Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii

06/12/2019/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

INCHIZITIA ROMANIEI - Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii

Prin traditie istorica, Inchizitia a fost asociata cu Spania si, intr-o masura mai mica, cu Portugalia. Dar nu cu Romania. Dupa abolirea monarhiei, insa, Romania a avut si ea parte de o Inchizitie. Pe vremea totalitarismulul era cunoscuta ca „Securitate”, iar din 2000 incoace e cunoscuta sub denumirea Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii (CNCD). Romanilor le era groaza de Securitate, iar azi sunt ingrijorati cind primesc o reclamatie ori o citatie din partea CNCD. Daca Securitatea ne putea baga la inchisoare fara sa mai vedem lumina zilei, poate pentru tot restul vietii, CNCD-ul ne sanctioneaza, uneori, cu amenzi exorbitante, care ne raman intiparite in minte tot pentru restul vietii. Cazul celebru si bine cunoscut din ultimul timp e cel al doctorului Leon Danaila, Senator in Parlamentul Romaniei, membru in PNL, un om realizat, in varsta, un om intelept. A fost amendat cu 2.000 de lei pentru „delict de opinie”, dansul formuland unele opinii la adresa homosexualilor, opinii pe care acestia nu le-au agreat si pentru care au facut plangere impotriva sa la Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii. Acesta l-a gasit vinovat de „discriminare” pe distinsul medic neurochirurg octogenar si l-a amendat cu 2.000 de lei. Ceea ce este de-a dreptul alarmant, din mai multe puncte de vedere, care ar trebui sa ingrijoreze pe fiecare cetatean al Romaniei care crede, la fel ca noi, in democratie, in drepturile omului si in statul de drept.

Comentariul lui Mihail Neamtu

In prima saptamina a anului, Mihail Neamtu a publicat doua scurte comentarii la adresa acestui incident, in care se intreba daca nu cumva ne confruntam in Romania cu o Inchizitie, opinand ca CNCD e o institutie neconstitutionala. Si Alianta Familiilor din Romania a fost victima a unei decizii neconstitutionale a CNCD si afirmam ceea ce am spus de ani de zile si inca inainte de a fi penalizati si noi pentru delict de opinie: CNCD s-a transformat intr-o institutie neconstitutionala, lipsita de sens, una care isi gaseste placerea in monitorizarea gandirii si exprimarii cetatenilor tarii, cu scopul de a-i amenda, daca fac afirmatii care lezeaza sau tintesc anumite grupuri minoritare din Romania. CNCD este copia, in Romania, a unei alte institutii europene, discreditata si anti-democrata, de care foarte putini stiu ori au auzit – The Fundamental Rights Agency (Agentia Drepturilor Fundamentale) cu sediul in Occident, mai precis la Viena. Despre asta, insa, vom scrie cu o alta ocazie.

Similitudinile dintre Securitate si CNCD sunt multe si izbitoare. Securitatea era o inventie a statului totalitar, desemnata sa afle cum gandesc si ce ganduri exprima cetatenii, pentru a „proteja” statul comunist de oamenii care gandeau contrar ideologiei comuniste, adica de cei ce gandeau si se exprimau liber. CNCD e o creatie identica, insa a statului secular, care e la fel de intolerant si de totalitar ca si statul comunist. Statul secular, la fel ca statul totalitar, nu vrea competitie. Nu vrea opozitie, ci doar cetateni obedienti care absorb ideologia seculara si se identifica in totul cu aceasta si cu idealurile mereu in schimbare ale statului secular. Cetatenii care gandesc ori se exprima traditional constituie tinta primordiala a intolerantului stat secular. CNCD, e intolerant asemenea Securitatii. Monitorizeaza tot ce gandesc scriu ori zic cetatenii tarii si decid daca acestia gandesc ori se exprima contrar ideologiei seculare, dominante, de astazi. Scopul insa e acelasi cu cel al Securitatii: sa pedepseasca pe cei care gandesc ori se exprima diferit si, in felul acesta, sa protejeze statul secular. Dupa cum se vede, e o unealta fidela a statului secular. Nu doar in Romania, ci in fiecare tara europeana. Promoveaza „valorile europene” care in mare masura contravin valorilor traditionale. Gandireea seculara e fundamentata pe mentalitatea capricioasa si intoleranta, la moda in zilele noastre, care a fost amplu comentata si descrisa in mai multe carti care au aparut in Occident in doar ultimii putini ani.

CNCD – Inchizitia statului secular

Daca Securitatea a fost Inchizitia statului comunist, CNCD e Inchizitia statului secular, intolerant, al zilelor noastre. Acest stat e gelos. Nu vrea cetateni care gandesc ori se exprima contrar ideologiei oficiale care, in zilele noastre, e secularismul. Existenta, in democratie, a institutiilor de tip CNCD, e o rusine, o contradictie a democratiei, o institutie neconstitutionala, antidemocrata, incompatibila cu statul de drept. Nu sunt de fel, asa cum se cred si se autodefinesc ele, piloni ai democratiei. Spre deosebire de Europa, insa, in Statele Unite nu exista institutii de tip CNCD. Jurisprudenta Curtii Supreme a Statelor Unite e foarte directa si clara, in aceasta privinta, si protejaza pana in panzele albe dreptul cetatenilor de a gandi si de a se exprima liber, chiar daca, exercitand aceste drepturi, ei ofenseaza statul ori pe alti cetateni. La urma urmelor, asta inseamna libertatea de expresie. Singura limita e bunul simt si calomnia, care se pedepseste aspru.

Doctrina Tribunalului Suprem de „viewpoint discrimination” interzice statului de a penaliza cetatenii pentru punctele de vedere pe care le exprima. E bine stiut ca judecatorii Tribunalului Suprem din SUA critica din cand in cand jurisprudenta si judecatorii Curtii Europene a Drepturilor Omului, pentru ca submineaza libertatea de exprimare. Canada este, in schimb, mult mai aproape de Europa, in razboiul impotriva libertatii de expresie, decat Statele Unite. Recent, Administratia Premierului Trudeau a anuntat ca va exclude din programele finantate de stat, pentru crearea de locuri de munca de vara, institutiile si organizatiile care dezavueaza avortul, homosexualitatea ori casatoriile homosexuale. Este de necrezut. E un exemplu clasic de „viewpoint discrimination”, adica de discriminare oficiala, din partea statului, impotriva cetatenilor care nu impartasesc ideologia de stat.[…].

Sursa: alianta-familiilor.ro.

NOTA ISPRAVNICULUI (Miron Manega – CERTITUDINEA). Pe vremea guvernului Petru Groza circula urmatoarea epigrama-pamflet:

Caligula Imperator
A facut din cal, senator.
Petru Groza, mai sinistru,
Si-a facut din bou ministru.

„Boul” era Romulus Zaroni, un taran cu sapte clase primare, ajuns ministru pentru ca era omul de casa al lui Petru Groza (prim-ministrul Romaniei, in perioada 1945-1952). Pe vremea „respectatului”, pamfletului i s-au mai adaugat doua versuri:

Ceausescu, mai galant,
Si-a facut vaca savant.

Stim cu totii cine era „vaca”. Si mai stim ca Securitatea nu prea a luat masuri de sanctionare a autorului, mai ales ca acesta, anonim fiind, era greu de identificat. E adevarat, nu se inventase nici CNCD-ul care, cu siguranta, l-ar fi gasit. Situatia recent expirata din guvernul Romaniei, la nivel de premier, ar fi impus o continuare, un upgrade, dar, dupa ce au patit Leon Danaila si Cristian Tudor Popescu, cine mai indraznea? In plus, nu mai aveam (si continuam sa nu avem) nici fauna de curte pentru sistemul de referinta…

Islanda versus Grecia si replica lui Pastorel Teodoreanu la chestiunea globalizarii

20/11/2019/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

Islanda versus Grecia si replica lui Pastorel Teodoreanu la chestiunea globalizarii

Am sa pornesc prin a va marturisi ca nu-i iubesc pe greci. Deloc. Poate e un cliseu intiparit in capul meu, dar pentru toate cele pe care le-am avut de suferit, in timp, de la cei care ar fi trebuit sa fie fratii nostri, cu tot cu fanarioti, cu perioada cu totul nefasta pentru romani cand am fost pur si simplu zdrobiti de catre Grecia si am vazut ce poate sa faca boala filetismului, asa cum astazi este Grecia de catre Uniunea Europeana; cu tot cu povestea absolut hidoasa a manastirilor romanesti, din Sfantul Munte Atos, furate de catre greci in diferite momente – manastiri, saisprezece din douazecisiuna, care sunt construite de catre romani, prin danii ale domnitorilor si ale boierilor romani, din care nici una nu mai este astazi romaneasca. Nu iubesc noii greci si, cred ca cel mai definitoriu lucru pentru ei este ca nu mai au nici cea mai mica legatura cu vechea Elada. Si totusi…

Vom incepe textul de fata cu trei citate lamuritoare, pentru randurile de mai jos – luate din lucrarea Studiu asupra francmasoneriei, scris de Mitropolitul Ardealului Nicolae Balan, in 1937:

„Scopul Francmasoneriei sta in legatura cu soarta intregii omeniri. Francmasomeria lupta pentru o anumita directionare, pentru o anumita tinta a intregii vieti omenesti colective si individuale. Care este acest scop? Dintr-o multime de marturisiri masonice si din descifrarea sensului ce se desprinde din toata activitatea de pana acum a Francmasomeriei, rezulta ca acest scop este: intemeierea unei republici mondiale, condusa de francmasoni, adica de evrei. O republica cu desavarsire laica, cu o omenire indobitocita de mizerie si de patimile inferioare dezlantuite.”

Iata ce spune acelasi Fr. Osw. Wirth, in manualul maestrului: „Sa avem curajul sa ne zicem religiosi si sa ne afirmam apostoli ai unei religiuni mai sfinte decat toate celelalte. Sa propagam Religia Republicii, care va forma inima cetatenilor si va cultiva virtutile republicane”. Tema intemeierii republicii mondiale sub stapanirea Francmasoneriei a format obiectul Congresului mondial al F.M., din 1900, tinut la Paris.

Francmasoneria este o organizatie mondiala, secreta in care evreii au un insemnat rol, avand un rit quasi-religios, luptand impotriva conceptiei religios-morale a crestinismului, impotriva principiului monarhic si national, pentru a realiza o republica internationala laica (tendinta din urma a se vedea in „Blaubuch der Freimaurerei”, Wien 1933, p. 82, in art. Paneuropa als Minoritatenfrage. Se recunoaste ca „Masoneria urmareste planul unei Europe unite”). Ea este un ferment de stricaciune morala, de dezordine sociala.

Cu mare mirare am asistat, nu atat la transmiterea evenimentelor de strada din piata Sintagma din Atena – evenimente care erau previzibile, in mare masura – cat la emisiunile care ne-au conectat, in direct, cu lupta din ziua votarii legii de austeritate pentru poporul grec – sau mai corect impotriva poporului grec –, in parlamentul Greciei. Mirarea nu se refera nici la foarte slaba – deprimanta – prestatie a moderatorilor si nici la balbaiala jurnalistica a posturilor de televiziune care au facut aceasta transmisie. Mirarea se refera direct la invitatii moderatorilor, care nu au fost cu totii propagandisti proeuropeni – adica nu au facut cu totii parte din brigada artistica de propaganda proue –, ci si oameni oarecum normali. Ei bine, dintre oamenii acestia oarecum normali, nici unul nu a pus problema in mod corect, legat de ceea ce vedeam cu totii pe sticla. Mai intai, trebuie observat ca toti vorbitorii au pus in paralel situatia din Grecia cu cea din Romania. Ca la sedintele utc sau pcr, asa cum le mai putem vedea si astazi in multe filme romanesti, toti au fost de acord ca aceasta lege este necesara pentru… poporul grec. Ca, mai departe, sau ca urmare, grecii trebuie „sa stranga cureaua” si sa plateasca daca vor sa mai imprumute; ca e normal ca Uniunea Europeana sa puna conditii si sa strambe din nas, fata de situatia in care a ajuns Grecia; ca, la randul lor, si Fondul Monetar International si Banca Mondiala conditioneaza viata grecilor, pe drept cuvant; si ca, este evident ca grecii trebuie „sa stranga cureaua” – dinnou – pentru binele lor. Sigur ca nimeni nu a spus ca nu e vorba despre nici o curea, ci despre un streang pe care grecii au inceput deja sa-l simta tragic, in jurul gatului a ceea ce a mai ramas din batrana Elada. Si – de fapt, aici voiam sa ajung – toata lumea a fost de acord ca aceasta este ultima sansa a Greciei, ca adica altfel nu se poate. Reformulat ar fi cam asa: ultima sansa ca Grecia sa scape de datorii este ca Grecia sa mai faca alte datorii! Dupa comentatorii despre care spuneam mai sus, citez: „Grecia trebuie sa isi scoata bijuteriile la vanzare”; si acum traduc: sa isi scoata „bijuteriile” la vanzare inseamna, dupa cum au afirmat expresis verbis minunatii comentatori, Grecia sa isi scoata la vanzare teritoriul – mai precis: insulele mai intai! Mai pe scurt, toti comentatorii fara nici o exceptie, atat pe posturile romanesti cat si pe cele straine, au fost de acord ca nu mai exista nici o alta solutie pentru Grecia, decat cea a unui nou imprumut – sigur ca toata lumea uitand, cu aceasta ocazie deosebita, ca Grecia se afla in acest loc tocmai din cauza imprumuturilor –, nou imprumut dublat si de saracirea populatiei si de vanzarea „bijuteriilor”. Se simte lacomia baloasa a sacalilor financiaro-economico-etc. Mai pe scurt, dupa cum am spus deja mai sus: streangul!

Numai ca, in realitate, lucrurile nu stau asa cum am fost si suntem asigurati de acesti analisto-comentatori. Deloc! Despre ceea ce se petrece in Grecia nu credem ca trebuie sa ne pierdem vremea sa vorbim, fiindca este absolut clar. Ceea ce ne intereseaza insa, este sa atragem atentia asupra faptului ca manipularea prin mass media a devenit imbatabila si infailibila, de-a dreptul. De vreo douazeci de ani ma straduiesc sa ma obisnuiesc cu aceasta manipulare. Nu reusesc. Nu este vorba despre un moderator sau despre o televiziune, ci de toti si de toate. Asa se face ca nimeni nu a spus nici o clipa ca exista un precedent, care poate fi chiar solutia si pentru Grecia: precedentul Islanda. De altfel, despre ceea ce s-a petrecut in Islanda s-a vorbit – s-a scris – pe internet, doar pe internet, si aici foarte putin. Asa ca sunt foarte putini cei care cunosc recenta experienta a Islandei. O vom schita pe scurt.

Conducatorii Islandei au facut nenumarate imprumuturi, in principal de la Marea Britanie si de la Olanda. La fel cu alti conducatori, guvernantii islandezi au deturnat pur si simplu banii imprumutati – sau, mai simplu, i-au furat in cardasie chiar cu creditorii. Acum cativa ani, ca urmare a miscarilor financiare despre care vorbim, Banca Nationala a Islandei a fost falimentata. E chiar momentul in care creditorii si-au cerut banii inapoi. Atunci, in mod firesc pentru niste complici la furaciune, guvernatii islandezi au facut o lege de rambursare a imprumuturilor, care ii punea pe cetatenii islandezi sa plateasca o suma importanta, luna de luna pentru tare multi ani. Doar ca – si aici intervine surpriza – presedintele Islandei nu a fost de acord sa returneze banii care nu au fost folositi pentru poporul islandez. Astfel ca nu a ratificat legea. De aici au urmat firesc, demisia guvernului si a parlamentului, apoi procesele si multa puscarie pentru guvernatii ticalosi, inchiderea tuturor bancilor din Islanda, reorganizarea economiei si a intregii vieti a isandezilor etc. Ceea ce cititi nu a avut loc intr-o alta viata si nici pe un alt continent, ci anii acestia in Europa, cu o tara care a declarat ca nu intelege care sunt beneficiile intrarii in Uniunea Europeana, dar ca vede clar disolutia statelor care deja au intrat in aceasta organizatie suprastatala finaciaro-economico-etc. Iata o solutie – sau solutia – care insa nici nu a fost amintita. Sigur ca analistii considera ca e fara importanta ce a facut Islanda, fiindca Islanda este un stat foarte mic, sau fiindca este un stat izolat, sau fiindca… au sau n-au sapca. In realitate, sigur ca nu conteaza marimea statului si ca, ceea ce este esential este mecanismul politic.

Credem ca mai trebuie luata in seama – de fiecare data cand discutam despre evenimente din istoria contemporana, sau atunci cand descriem sau analizam gesturi din istoria recenta sau contemporana – un fapt foarte important: noi, cei de astazi, nu suntem ca epoca istorica cu nimic mai mult sau mai putin, in fata sau in spatele, deasupra sau dedesubtul istoriei. Traim in aceiasi istorie, iar cea mai mare iluzie – pe care o practicam cu mare frenezie si noi, la randul nostru – nici macar nu este noua si e ca o boala: toti au crezut, fiecare la randul sau, ca istoria contemporana lor este cu totul diferita de intreaga istorie a omenirii de pana la ei. Sigur ca toti s-au inselat. Si sigur ca si noi ne inselam, daca credem acestea. Refuzam sa intelegem sau sa acceptam ca, pe de-o parte, istoria nu incepe si nici nu se sfarseste cu noi; iar, pe de alta parte, ne facem ca nu stim ca niciodata de cand e omul pe pamant, si nicaieri sub soare, istoria nu a mantuit pe nimeni. Fiindca, pur si simplu, istoria nu este mantuitoare – mantuitoare este mila si iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Inainte de a incheia, mai trebuie spus ca traim o perioada cu care este tare greu sa fii contemporan. Cu toate ca s-ar parea ca ne-am obisnuit cu ea, propaganda proeuropeana a atins cote impresionante – este simptomatic chiar faptul ca noua nu ne mai atrage atentia aceasta noua mistica europeana. Orice discutie in contradictoriu, mai mult sau mai putin grava, atinge cu necesitate consensul cand vine vorba despre Europa sau de Uniunea Europeana – confuzie creata si intretinuta zi de zi. E ca un fel de loc minunat, e un punct fix – in multe cazuri, singurul – pentru mandrul cetatean european care suntem noi, separat si laolalta. Dar, mare va va fi dezamagirea cand va voi aminti ca, propaganda actuala proeuropeana, nu numai ca nu este ceva nou, dar pare mai palida decat in perioada pasoptista sau chiar decat in perioada interbelica. Numai ca atunci exista reactie fata de aceasta agresiune.

Reactia celui mai mare epigramist roman, Al.O. Teodoreanu (Pastorel), la una dintre manifestarile libidinos europeniste, un „poem” scris de Veronica Porumbacu, ramane ca un hohot de ras, care ajunge pana la noi din perioada interbelica. Perioada interbelica, la fel cu perioada kominternista, la fel cu ceea ce traim noi astazi sunt intervale in care, sub numele de cultura, se desfasoara adevarate forte subculturale si de propaganda. Si, fiindca in economia acestui text, ne foloseste mai mult epigrama lui Pastorel decat oricare dintre textele proletcultiste, la care ne vom intoarce, iata versurile „poetesei” propagandiste Veronica Porumbacu si iata textul epigramei lui Pastorel Teodoreanu:

„O, Europa, te simt in mine,
Te simt adanc in mine”. (Veronica Porumbacu)

„Mult stimata Veronica,
Eu credeam c-o ai mai mica!
Dar marturisirea-ti clara,
Din Gazeta Literara,
Dovedeste elocvent
Ca, in chestia matale,
De-adancimi fenomenale,
Intra-ntregul continent”. (Pastorel Teodoreanu)

A consemnat pentru dumneavoastra Mugur Vasiliu via saccsiv.wordpress.com.

Michel Onfray – Cretinizarea progresiva a oamenilor este o problema reala

17/11/2019/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

Michel Onfray - Cretinizarea progresiva a oamenilor este o problema reala

In cartea sa „Teoria dictaturii”, Michel Onfray prezinta opera lui George Orwell ca o mare prefigurare a lumii contemporane. Filozoful, care nu se teme de controverse, descrie aici noua forma de dictatura cu care ne confruntam astazi…

Simon Brunfaut: Potrivit dumneavoastra, George Orwell este un imens ganditor politic. El a infatisat totalitarismele secolului XX si a anticipat timpul nostru. Cum poarta epoca noastra amprenta totalitarismului? Nu este putin exagerat? Am intrat intr-adevar intr-o noua forma de dictatura?

Michel Onfray: Nu, nu este exagerat, pentru ca nu spun ca ne-am intors la nazism sau la stalinism. Ce ma intereseaza nu este modul in care functioneaza totalitarismul, ci modul in care functioneaza in epoca internetului, a datelor si a telefoanelor mobile. Acest totalitarism contemporan nu este coif sau cizma. Pe de alta parte, traim intr-o societate de control: faptul ca putem fi ascultati constant, faptul ca acumulam date despre noi etc. Aceasta campanie de control a ajuns la un nivel fara precedent.

Prin urmare, noile tehnologii nu au niciun avantaj in ochii dumneavoastra?

Suntem intr-un fel de servitute voluntara fata de noile tehnologii. Dar uneori, este extrem de pervers. De exemplu, pentru a asigura confidentialitatea, va rugam sa acceptati anumite lucruri … Dar, acceptand, oferim unele informatii. Putem accepta dispozitivul de control, dar il putem refuza. In acelasi timp, daca refuzati, nu mai puteti calatori cu trenul, cu avionul etc.

Asta a anticipat Orwell?

Orwell a comunicat cu ajutorul unui roman. El foloseste fictiunea. Dar fictiunea sa a incetat sa mai fie fictionala; ea a devenit o stiinta. Acest ecran TV care ne monitorizeaza permanent exista astazi. Suntem acolo. Orwell a aratat lucruri despre controlul si invizibilitatea puterilor. Ceea ce distinge totalitarismul vechi de totalitarismul nou este tocmai acest detaliu. Inainte, puterea avea o fata identificabila. Astazi, cine decide? Unde sunt oamenii care fac acest lucru posibil? In opinia mea, acesti oameni de pe coasta de vest americana, au un proiect de dominatie mondiala si un proiect transumanist.

Capitalismul nestramutat este responsabil si de aceasta situatie?

Capitalismul nu va disparea: este consubstantial cu omul. Astazi, nu mai are dusmani in fata lui. Odata cu caderea blocului sovietic, capitalismul a simtit ca poate triumfa. Unii, precum Fukuyama, au sustinut chiar ca este sfarsitul istoriei, victoria finala a neoliberalismului. Cu toate acestea, lumea nu se refera la capitalisti si comunisti. Exista, de asemenea, puteri spirituale, precum islamul. Am vazut-o pe 11 septembrie 2001.

Credeti ca democratia reprezentativa este moarta?

Da. Poporul si reprezentantii nu coincid deloc. In adunari si parlamente, exista o suprareprezentare a profesiilor liberale, cum ar fi avocatii, profesorii etc. Sunt putini ciobani, taximetristi sau studenti. Ceea ce inseamna ca exista o parte a societatii care pur si simplu nu este reprezentata. Mai mult, pentru a spera sa fii ales, trebuie sa ai bani, sa fuzionezi intr-un dispozitiv, sa treci prin forma unui partid. Aceasta democratie reprezentativa a avut ziua sa. Referendumul la Tratatul de la Maastricht a fost o incarnare perfecta a limitei sale: votul ales impotriva poporului.

Cum definiti populismul de care ne temem atat de mult astazi, voi, cei care aveti incredere in popor pentru a reinvia democratia?

Nu am probleme sa ma definesc ca populist. Cu toate acestea, fac diferenta intre populisti si „populicide”. Aici se afla problema; si nu, asa cum suntem condusi sa credem, intre populisti si democrati. Macron, Chirac si Mitterrand inaintea lui, sunt „populicide”. Acesti oameni nu vor sa conduca pentru oameni. Referendumul de initiativa a cetatenilor este o idee foarte interesanta. Ideea ca exista membri alesi care sunt revocabili este un lucru bun. Evident, in contextul actual, cretinizarea progresiva a oamenilor este o problema reala. Si aici am sa va surprind cu ceea ce am spus inainte: marele avantaj al internetului este ca oamenii pot opta pentru informatii alternative. Este minunat ca un popor care decide, sa-si asume responsabilitatea ca orice lege poate fi gandita si criticata de oameni.

Ce parere aveti despre miscarile de neascultare civila pe care le vedem aparute?

Cand Thoreau vorbea despre neascultarea civila, vorbea despre razboiul impotriva Mexicului. Cand Martin Luther King a confiscat-o, a fost sa lupte impotriva rasismului. Acelasi lucru pentru Ghandi, cand vrea independenta Indiei. Astazi, toata lumea crede ca neascultarea civila trebuie sa functioneze tot timpul. Intrebarea care apare prin toate aceste miscari este aceasta: care este cauza cea mare care este aparata? Este clar ca este adesea de sine. De exemplu, un profesor va refuza sa dicteze sau sa sustina un examen pentru ca nu este de acord cu o lege a ministrului educatiei… Refuzul de a face o dictare nu te transforma in Jean Moulin. Am o idee mare de Rezistenta. Neascultarea civila trebuie rezervata marilor cauze comune.

Ce este urgenta climatica?

Nu, marea cauza comuna ar fi triumful vestelor galbene. Urgenta climatica este steagul fals al capitalismului. De exemplu, masinile electrice pe care ni le prezinta ca ecologice, nu sunt. Vrem sa redimensionam un capitalism verde, asa-numit „eco-responsabil”. Astazi, cand vrem sa cumparam un produs, va spunem ca acesta este „organic”. Adevarata ecologie, la care aspir, este ostatica de aceasta ecologie urbana care se afla in mainile agentilor de publicitate. Ne jucam cu incalzirea globala, ceea ce este incontestabil, fara a tine cont de cauzele sale cu adevarat stiintifice.

Greta Thunberg, careia i-ati dedicat un text foarte controversat, este o figura reprezentativa a acestui capitalism verde?

Aceasta fata este in mainile capitalismului verde care foloseste ecologia ca pe o modalitate de vanzare. La varsta ei, chiar daca este inteligenta, nu-mi imaginez ca poate avea argumentele necesare pentru a stapani toate problemele stiintifice din spatele problemei ecologice.

Cum analizati diferitele miscari sociale din cele patru colturi ale planetei? Exista ceva care, in afara de diferente, le reuneste?

Astazi, nu mai este posibil sa trimiti armata pe strada, pentru ca toata lumea contraataca multumita, din nou, fluxului de informatii. Cu toate acestea, ma tem ca toate aceste miscari nu sunt decat un fel de mare fior democratic. Un dictator pleaca si altul il inlocuieste… Si credem ca asta schimba totul. Nu se datoreaza faptului ca l-am pune pe Macron la usa si Muriel Penicaud ar fi pus in locul sau, ca aceasta va fi o mare revolutie democratica. Toate aceste miscari sunt semnul lehamitei popoarelor. Ei nu mai pot vedea ca exista averi insolente si ca exista oameni care fac razboaie cu singurul scop de a se imbogati. La fel ca Trump care, cu un cinism incredibil, declara, dupa ce la ucis pe Abu Bakr al-Bagdadi, ca a facut asta pentru a asigura petrolul… Astazi, datorita retelelor de socializare, oamenii sunt capabili sa coboare pe strazi foarte repede. Aceasta rascoala a popoarelor ma bucura si, in acelasi timp, ma tem ca este recuperata de demagogii care sunt mereu acolo in ambuscada. Vestele galbene au fost recuperate de Melenchon, violenta rupturilor si blocurile Negre etc. Intr-un fel, aceasta este lectia de istorie: oamenii inca sufera de aceasta recuperare.

Nu ezitati sa fiti in mod deliberat controversat. Acesta este rolul filosofului? Trebuie sa se implice in mod necesar intelectualul contemporan?

Da, trebuie sa ne folosim de cuvinte intelectuale intr-o lume in care oricine este intelectual. Astazi, toata lumea isi da parerea si ne spune cum ar trebui sa functioneze lumea. Nu vad de ce este surprinzator ca intervin la toate subiectele. De ce sa fiu mai putin legitim decat un fotbalist?

Scrieti: „Limba este atacata”. Ce vreti sa spuneti prin asta?

Tatal meu a fost crescut de scoala republicana. Stia sa scrie fara greseli. Nu a facut greseli logice. Invatase niste mari clasici ai literaturii universale. Distrugerea scolii a dus la distrugerea informatiilor. Sistemul pune putin accent pe instruirea unui cetatean. Ea se gandeste sa creeze un consumator care plateste. Invatam tot mai putine lucruri. Unii ne spun ca nu ar trebui sa facem dictare, gramatica etc. Creierul este insa un muschi: daca nu il mentinem activ, acesta intra in degenerare…

La sfarsitul cartii dumneavoastra, spuneti: „Nu sunt sigur ca vreau sa fiu progresist”. Cum poate progresismul sa intruchipeze, in opinia dumneavoastra, o forma de nihilism?

Ma opun progresismului asa cum ni se prezinta astazi. Progresul nu este un lucru bun in sine. Se poate inregistra un progres al raului, al mortii. A spune unei femei sarace ca trebuie laudat uterul pentru ca are un copil nu reprezinta, dupa parerea mea, progres. In acest sens, nu sunt un progresist. Nu joc acest joc de opunere sistematica a populistilor rai si a progresistilor blanzi.

Socialistul libertarian si anarhist, cum sunteti dumneavoastra, poate fi si conservator?

Desigur. Varsta medie de pensionare este de 60 de ani si este in regula. Un element care trebuie pastrat. Dar de unde vine aceasta idee amuzanta prin care daca traim mai mult, ar trebui sa muncim mai mult? Dimpotriva, este necesar sa se reduca dificultatea si este foarte bine ca lucratorii sa plece la pensie devreme. Sa faci copii sub plapuma, a functionat de secole. De ce trebuie sa rezolvi problemele, dorind sa schimbi totul? Trebuie sa pastram ceea ce a functionat. Schimbarea cu orice pret nu are sens. Daca mi se da dovada ca este mai bine, sunt dispus sa o accept, dar altfel… Astazi, avem impresia ca civilizatia noastra avanseaza orbeste.

Simon BRUNFAUT, „L’Echo”

Traducere si adaptare Bogdan Petry

Sursa: justitiarul.ro.

Stalin i-a oferit Basarabia si Bucovina lui Hitler in schimbul stoparii invaziei in URSS

08/11/2019/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

Stalin i-a oferit Basarabia si Bucovina lui Hitler in schimbul stoparii invaziei in URSS

La putin timp dupa invadarea URSS de catre armatele lui Hitler, Biroul Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice se pregatea sa incheie un al doilea tratat Brest-Litovsk cu Germania.

Stalin parea dispus, potrivit istoricului Dmitri Volkogonov care a avut acces la cele mai secrete documente ale sovieticilor, sa urmeze exemplul maestrului sau, Lenin, ce era gata sa ofere in 1918 Petersburgul si Moscova nemtilor. El i-a ordonat lui Beria sa-l contacteze pe ambasadorul bulgar Stamenov, care era agent al NKVD, si, prin intermediul lui sa stabileasca legatura cu Berlinul si sa-i propuna lui Hitler urmatoarea intelegere:

„In schimbul incetarii actiunilor militare, Uniunea Sovietica va ceda Ucraina, Bielorusia, statele baltice, Karelia, Basarabia si Bucovina”. Beria l-a insarcinat pe agentul lui, Sudoplatov, sa negocieze cu Stamenov. Deci, Biroul Politic, care devenise inca de pe timpul lui Lenin un super-guvern, iar sub Stalin ajunsese un organism de yes-meni carora le revenea doar sarcina de a sanctifica actiunile dictatorului, propunea renuntarea la zeci de milioane de cetateni sovietici.

Insa, pentru Biroul Politic nici o metoda nu era exagerata, nici o masura nu era inacceptabila daca ea salva regimul sovietic. Este suficient de amintit ca atunci cind s-a simtit puternic amenintat de nazisti, a facut apel la sprijinul Bisericii Ruse, pe care o distrusese aproape in intregime, la oamenii de stiinta si arhitectii pe care ii azvarlise in lagarele de concentrare si la populatia evreiasca ce patimise de pe urma antisemitismului sovietic.

Puterea lui Stalin era atat de mare si nelimitata, incat adesea nici nu se mai obosea sa-si camufleze actiunile ca fiind ale Biroului Politic. In afara de Stalin, numai Molotov a mai stiut de negocierile cu Ribbentrop din 23, 28 august si 28 septembrie 1939, care au culminat cu cinica macelarire a mai multor tari, intre care si Romania.

Printre numeroasele crime comise de Stalin, in numele Biroului Politic, a fost si masacrul de la Katyn. La 5 martie 1940, Biroul Politic a dat instructiuni NKVD: „Cazurile celor 14.700 de fosti ofiteri polonezi, functionari civili, mosieri, politisti, ofiteri de spionaj, jandarmi, persoane stramutate, gardieni de inchisoare, precum si cazurile celor 11.000 de membri ai diverselor organizatii contrarevolutionare de spionaj si sabotaj, ale fostilor mosieri, proprietari de fabrici, functionari publici, dezertori care sunt detinuti in prezent in inchisorile din regiunile vestice ale Ucrainei si ale Bielorusiei sa fie revazute si sa aplice pedeapsa cu moartea prin impuscare”.

In continuare se ordona: „Toate cazurile sa fie rezolvate fara convocarea celor care sunt detinuti in prezent in inchisori si fara sa li se aduca la cunostiinta acuzatiile, fara sa se ordone cercetarea sau sa se formulize acuzatii”. Oamenii la care se refereau aceste intructiuni nu erau nici prizonieri de razboi si nici nu comisesera vreun delict impotriva URSS. Doar constituiau o potentiala forta antisovietica ce trebuia eliminata.

Sursa: timpul.md.

Mircea Dogaru – Cat de „frati” sunt secuii cu ungurii

06/11/2019/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

Mircea Dogaru - Cat de „frati” sunt secuii cu ungurii

Mai veche decat aceea a maghiarilor, si distincta de aceasta, impletindu-se insa, ulterior, cu a ungurilor, istoria cunoscuta a secuilor coboara pana in intunecatul veac IX, cind noi hoarde asiatice s-au abatut asupra pamantului romanesc, rasluindu-i fruntaria vestica, dinspre Tisa si Dunarea de Mijloc, rapindu-i Pannonia si marea interioara cu nume romanesc Balaton (de la tracicul „BALA”), dupa multe si incrancenate lupte purtate cu „latinii” gestelor medievale, pe de o parte cu „blachii, bulgarii si slavii” ducelui „Salanus”, pe de alta.

Invazia maghiarilor – „copiii pamantului”

Dislocati din Asia Centrala, stabilindu-se permanent, in cautare de „noi patrii” (Simon de Keza), rand pe rand, in regiunile Volga-Don, Don-Nipru (Lebedia), Nipru (Danapris) – Nistru (Danastris) (Atelkuz), maghiarii finici (nume insemnand in limba lor „copiii pamantului”), i-au supus militar pe mult mai numerosii romani („romani” blakumen, ulai) de pe litoralul nord-pontic, (pomeniti de Stela de la Sjonkeim, Saga lui Esgil si Asmundar, Cantecul Nibelungilor, Cronica lui Nestor, Marcianus, Stefan din Bizant, Euagrios Scolasticul, Theophanes Confessor, Ioannes Mauropus, Godefridus din Viterbium, Oguzname, Hudud al Alam, Gardizi, Vardan etc.) pentru ca, supusi la randul lor de khazari sa se revolte impotriva acestora si sa accepte propunerea bulgarilor (894) de a-i ataca pe bizantini.

Lasandu-se cumparati de bizantini, maghiarii i-au tradat insa pe bulgari (895), drept care, prinsi „in cleste” de armatele acestora, care i-au alungat peste Nistru, si de cele ale pecenegilor chemati in sprijin de bulgari si care au fortat Niprul, s-au ridicat spre nord, spre Kiev, in permanent contact si conflict cu poporul „iesit din imperiul roman” in care „toti sunt crestini si… mai multi decat maghiarii insa… mai slabi” (Gardizi)-Ulaq (Oguzname), adica romanii…

Spre sfarsitul lui 896, maghiarii ataca tara romano-slava a Ungului, ramasita a statului Moraviei Mari, dezmembrat cu un an mai devreme, il ucid pe „Duca” de acolo (termenul romanesc indica si preponderenta romaneasca a Tarii Ungului sau Unguarului), iar Arpad, urmasul lui Almus, se casatoreste cu fiica acestuia, pentru a se impamanteni.

Asa ia nastere, in Ucraina subcarpatica, „Ungaria”, numele de „unguari”, cu sensul de cei ce stapanesc sau vin dinspre Ung, fiind dat de bastinasii dintre Tisa si Dunarea de Mijloc, lui Arpad si soldatilor sai. Abia din 903, maghiarii si aliatii lor coboara in Tara lui „Salanus” fixandu-si si o puternica baza de atac intre Tisa, Bodrog si Dunare. Asa au inceput cucerirea maghiara a Pannoniei, lungul conflict pentru Transilvania si etnogeneza poporului modern ungar.

Secuii si etnogeneza ungara

Referitor la componenta noului val de migratie in Pannonia, gestele precizeaza ca maghiarii, componenta conducatoare, erau razboinici incercati, dar putin numerosi, insumand „108 neamuri, nu mai multe. Iar celelalte care sau unit cu ele sunt sau straine sau provenite din robi” (Simon de Keza), deci triburi cointeresate, datorita propriei slabiciuni, la asociere, sau supuse cu armele si luate la remorca valului maghiar: khazari, kabari, bashkiri, pecenego-cumani, bulgari, slavi si chiar „volohi”.

In regiunea Tisa – Dunarea Mijlocie navalesc peste slavi, bulgari si „blachi ac pastores romanorum” sau „blasi”, care traiau „ca stapani” in ducatul lui „Salanus”, iar in dreapta Dunarii peste slavi (moravi), germanici (franci) pastori blachi si romani timoceni (fugiti de la Diiu sau Vidin de frica bulgarilor si colonizati aici de franci, in 816) si „latinii” sau „romanii”, adica populatia bastinasa, apartinand romanitatii central-europene, care facea legatura intre romanitatea orientala (romanii) si cea occidentala, din care mai supravietuiesc astazi doar romansii din Elvetia si ladinii din Alpii dolomitici.

Ulterior, dupa crestinare, regii de la Buda au colonizat noi valuri pecenege si cumane, sau „Kune” si au deschis larg portile tuturor dezmostenitilor din Occident, pentru a-si intari potentialul economic si militar. Toti acestia aveau sa contribuie, in creuzetul pannon, la formarea (etnogeneza) poporului modern ungar.

Nu insa si secuii, care au ramas o populatie distincta si care, chiar complet „maghiarizati” astazi, mai pastreaza numele si constiinta originii lor aparte. Gestele unguresti (Anonymus, Simon de Keza, Chronicon Pictum etc.) au acreditat ideea ca „Zaculos”– secuii ar fi „ramasite ale hunilor” care ar fi continuat sa vietuiasca, dupa dezagregarea imperiului lui Attila, in nord-estul Ungariei actuale si nord-vestul Romaniei actuale, „in campia de la Cigla” (cuvant romanesc, „tigla”, atestand calitatea solului, propice confectionarii ceramicii).

Prea putin numerosi pentru a organiza ei insisi expeditii de prada in „ducatele” romanesti sau slave vecine, secuii ar fi iesit, potrivit gestelor, in intampinarea valului de migratie condus de maghiari. O optiune dictata de interes, considerata un motiv suficient de catre unii cercetatori, la fel de interesati, in domeniul istoriei, pentru a acredita ideea unei apropieri dictate de „vocea sangelui” intre secui si cei ce aveau sa intre in istorie sub numele de „unguri”.

Desi gestele timpurii si istoricii unguri – care le-au preluat unele opinii de interes practic, politic – atribuie ambelor popoare aceeasi origine „hunica”, secuii fiind astfel un fel de precursori ai valului maghiar, la o cercetare mai atenta a izvoarelor, Clio restabileste adevarul: ungurii de astazi sunt maghiari in aceeasi masura in care francezii pot fi considerati gali sau romanii – daci, iar maghiarii au fost o populatie asiatica de origine finica, evident deosebita de hunii de neam turcic (oguz), inruditi cu avarii, pecenegii, uzii, cumanii, mongolii si turcii.

Secuii si ungurii – doua popoare diferite

Asadar, sunt sau nu sunt secuii „ramasite ale hunilor”, ungurizate prin politica „apostolica”, adica de deznationalizare prin religie, administratie si statut social (de apartenenta la clasa nobiliara)? Caci asta era politica practicata la Buda intre anii 1001 (anul rebotezarii in rit catolic a regelui Voicu, devenit „Stefan”, ulterior zis „cel Sfant”) si 1526, al „Pieirii de la Mohacs” (Mohacsi vesz)… Politica reluata apoi, in forta, cu accente xenofobe, rasiste si sovine, de Ungaria dualista, in perioada 1867-1918 si de Ungaria „transeelor fasciste” (Fenyes Samu), in anii 1920-1945.

Cu certitudine nu, pentru ca, daca au avut o limba turcica, deosebita de finica vechilor maghiari si actuala ungara, daca nu au pierdut uzul cuvantului „turk”, termenul de „hun” le-a fost strain intotdeauna. De altfel, acesta a fost implementat de propagandistii unguri ai „hungarismului”, incepand cu autorii primelor geste care, in dorinta de a conferi ungurilor, prin stramosii lor maghiari, ANTERIORITATE si o ORIGINE NOBILA, au exploatat asemanarea fonetica dintre toponimul „Ung” sau „Unguar” si „Hun” scriind „Hung” si „Hunguar”, de unde „Hungaria”. Numai ca „hungarismul” de cancelarie se bazeaza pe un cuvant romanesc – „UNGHI”.

Chiar primii apologeti, Anonymus si Simon de Keza au precizat ca ungurii nu se trageau din „Hunor”, ca hunii, ci din miticul „Magor”, numindu-se „pe limba strainilor Unguri, iar pe a lor proprie Mogeri (maghiari) sau Dentumoger” (maghiarii de la Don) dupa Cronica Pictata de la Viena. „Unguri” devin in timp, dupa ce ating raul Ung si cuceresc Tara Ungului, numita asa dupa specificul reliefului, deoarece era situata acolo unde se sfarsea pusta panona, facand intre inaltimi, un UNGHI.

„In urma insa – nota cronicarul slav cunoscut sub numele de ‘Nestor’ – ungurii gonira pe volohi (Romani – n.n.) si luara in stapanire aceasta tara si se asezara cu slavii impreuna, pe care si-i supusesera si de atunci tara se cheama Ungaria”, desi, dupa Descriptio Europeae Orientalis, scrisa de un anonim calugar italian, pe la 1308, „odinioara nu se numea Ungaria ci Mesia („Moesia”, in stanga Dunarii de Mijloc – n.n.) si Pannonia” (in dreapta Dunarii de Mijloc). Iar „panonii insa care locuiau pe atunci in Panonia toti erau pastori ai Romanilor (supusi ai francilor, granita Imperiului carolingian fixandu-se, in anul 805 pe Tisa – n.n.) si aveau in fruntea lor zece regi puternici in intreaga Mesie si Panonie”.

Dupa anul 903, cand Arpad coboara din Tara Ungului, intre Tisa, Bodrog si Dunare, extinzandu-se in Sud pe seama lui „Salanus”, in dreapta fluviului pe seama celor „10 regi”, dar fiind oprit in expansiunea la Est de Tisa, de Menumorut, Gelu si Glad, mai precis in anul 904, potrivit lui Simon de Keza, Cronicii Pictate si „Descrierii Europei Orientale”, secuii, „dupa ce au cucerit impreuna (cu Arpad – n.n.) Panonia, au dobandit o parte din aceasta, INSA NU CAMPIA PANNONIEI (ci in campia de la Est de Tisa – n.n.) SI VECINI CU BLAKII (ROMANII – n.n.), AU AVUT ACEASI SOARTA IN MUNTI”.

Sursa: Mircea Dogaru, „Secuii, poporul furat”, Editura „Mures”, Tg. Mures, 2019 – fragment.

Martirizat si de unguri, si de bolsevici – Parintele academician Ioan Lupas, fauritor al Marii Uniri

26/09/2019/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

Martirizat si de unguri, si de bolsevici - Parintele academician Ioan Lupas, fauritor al Marii Uniri

Ioan Lupas, bursier Gojdu, academician ardelean, profesor de istorie bisericeasca, preot, ministru in doua randuri, politician nationalist si fauritor al Marii Uniri de la 1918, a fost martirizat atat de unguri cat si de bolsevici. Bogata sa activitate stiintifica, lupta sa neincetata pentru drepturile romanilor, care nu l-a scutit de inchisoare, lucrarea sa misionara ca protopop de Saliste, dar si directoratul Sectiei de istorie a prestigioasei Academii Romane, il recomanda ca o figura importanta a neamului romanesc in lupta sa pentru emancipare.

„Opera [sa] are dimensiuni impresionante: intre 1901 si 1962 el a publicat 848 de carti si articole, tratand cele mai variate probleme ale istoriei si vietii culturale ale poporului roman. In aceasta opera de o atat de vasta si diversa cuprindere se poate insa usor observa un interes precumpanitor pentru istoria Transilvaniei, pentru locul ei in cadrul istoriei romanesti”, asa cum observa istoricul Florin Constantiniu in cuvantul inainte la masiva antologie Ioan Lupas, Din istoria Transilvaniei, Editura Eminescu, Bucuresti, 1988, p. XI. Considerat de Nicolae Iorga, in scrierea memorialistica Oameni cari au fost (vol. I, Bucuresti, 1934, p. 351), drept „cel mai bun scriitor istoric din tanara generatie ardeleana”, carturarul ne-a lasat o opera in care „Militantismul politico-istoriografic si postiluminismul au modelat intreaga opera de istoric a lui Ioan Lupas de la primele lui studii […] si pana in ultimii ani de viata” (Florin Constantiniu, op. cit., p. IX).

Personalitate marcanta a vietii culturale si bisericesti din secolul al XX-lea, Ioan Lupas a vazut lumina zilei la 9 august 1880 in Saliste, judetul Sibiu. A urmat studiile primare in localitatea natala, in perioada 1886-1891, apoi a urmat suplimentar o clasa la Gimnaziul Romano-Catolic din Sibiu, in vederea perfectionarii cunostintelor de limba germana si maghiara. Din 1892, a urmat studiile secundare in cadrul Liceului de Stat din Sibiu, unde a obtinut rezultate stralucite. Din cauza unui conflict pe teme nationale cu profesorul de istorie Arpad Tompa, ale carui aprecieri asupra istoriei poporului roman nu puteau fi acceptate de tanarul Lupas, acesta impreuna cu colegul sau Octavian Goga au fost nevoiti sa se transfere in ultima clasa la Liceul „Andrei Saguna” din Brasov. Aici au sustinut si examenul de maturitate, Ioan Lupas fiind sef de promotie, asa cum arata pr. prof. acad. Mircea Pacurariu in „Dictionarul teologilor romani”.

Din toamna anului 1900 a urmat cursurile Facultatii de Litere si Filosofie din cadrul Universitatii din Budapesta, unde s-a bucurat de o sustinere financiara din partea Fundatiei Gojdu, administrata de Mitropolia Ardealului. Inca din timpul studiilor efectuate in capitala ungara s-a facut remarcat prin implicarea sa in cadrul Societatii Academice „Petru Maior”, unde a sustinut comunicari pe teme istorice, cum ar fi „Principiul dualistic in religie si filosofie” in 1901 sau „Andrei Saguna ca scriitor” in 1902, dupa cum aflam din lucrarea „Ioan Lupas 1880-1967. Slujitor al stiintelor istorice, invatamantului si Bisericii”, scrisa de Nicolae Edroiu, Alexandru Moraru, Dorel Man si Veronica Turcus. In tot acest timp, Ioan Lupas a publicat articole in ziarele sibiene „Telegraful roman” si „Tribuna”.

Inchisoare pentru cauza romaneasca

La incheierea studiilor, in 1904, si-a sustinut teza de doctorat in istorie si filosofie, cu tema „Biserica ortodoxa din Transilvania si unirea religioasa in cursul secolului al XVIII-lea”, lucrare publicata in acelasi an la Budapesta. Incepand cu 1 septembrie 1905 a fost numit profesor pentru Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, Istoria patriei si Istoria universala la Seminarul „Andreian”, viitorul Institut Teologic-Pedagogic din Sibiu. In perioada 1905-1908 a urmat „pe cale particulara” cursurile aceleiasi institutii de invatamant pentru a indeplini cerinta de a fi absolvent de teologie pentru a putea profesa. In luna noiembrie 1907 a fost condamnat pentru „delict de presa” la trei luni inchisoare si 200 de coroane amenda pentru „a fi instigat clasa plugarilor la ura impotriva clasei proprietarilor de pamant” (in revista „Tara noastra” – nota red.). Pedeapsa a fost ispasita intre august si octombrie 1908 in temnita din Seghedin. In timpul detentiei, Lupas a inceput sa scrie monografia istorica a „Mitropolitului Andrei Saguna”, publicata in 1909 la Sibiu si rasplatita de Academia Romana cu Premiul „Adamachi”. In aceeasi perioada, Ioan Lupas a fost ales membru in Sinodul Arhiepiscopiei Sibiului, precum si membru in Congresul National Bisericesc al Mitropoliei Ardealului.

Protopop de Saliste

Datorita activitatii sale de aparare a drepturilor Bisericii si a populatiei romanesti, atat la catedra, cat si pe plan publicistic, la interventia ministrului instructiunii publice de la Budapesta, Apponyi Albert, Ioan Lupas a fost nevoit sa paraseasca Sibiul, din septembrie 1909 pana in noiembrie 1911. A fost hirotonit preot si numit paroh si „administrator protopopesc” al „tractului” Saliste. Dupa un an de interimat, la 1 noiembrie 1910 este ales protopop de Saliste. Tinand cont de faptul ca protopopul era si inspector scolar confesional si avea 13 scoli in subordinea sa, Ioan Lupas a reusit sa salveze de urmarile legii scolare din 1907 a aceluiasi ministru Apponyi scolile primare romanesti din protopopiatul sau.

Cu toate ca s-a dorit, de fapt, indepartarea sau scoaterea sa de pe scena culturala a Sibiului prin numirea la Saliste, Ioan Lupas a continuat sa conferentieze la Sibiu sau in cadrul sedintelor Academiei Romane, abordand teme prin care dorea evidentierea eforturilor poporului roman in lupta pentru identitatea nationala, dusa de reprezentanti ai Bisericii. Astfel, in 1917 a sustinut la Sibiu, in sala festiva a Muzeului ASTRA, actuala Biblioteca „Astra”, conferinta cu tema „Misiunea episcopilor Gherasim Adamovici si Ioan Bob la Curtea din Viena in anul 1792”, sustinuta pentru apararea cauzei ziaristilor romani detinuti sub acuzatia de delicte de presa, asa cum a fost si cazul sau.

In 1913 a sustinut la Academia Romana comunicarea cu tema „Principele ardelean Acatiu Barcsai si mitropolitul Sava Brancovici (1658-1661)”, iar un an mai tarziu, la 14 mai 1914 a fost ales membru corespondent al Academiei Romane. Pentru activitatea sa prolifica si sustinuta si la recomandarea lui Nicolae Iorga, in anul 1916, Ioan Lupas a devenit membru titular al Academiei Romane. Discursul de receptie cu tema „Nicolae Popea si Ioan Micu Moldovan” l-a rostit abia la 8 iunie 1920.

Dupa al doilea arest direct la Alba Iulia

La doar cateva luni, in august 1916, si el este arestat de catre autoritatile maghiare, asa cum s-a intamplat cu multe personalitati si multi preoti din Marginimea Sibiului si din alte zone ale Ardealului ce au luptat pentru drepturile romanilor si au avut o atitudine contrara celei oficiale odata cu intrarea Romaniei in razboi, impotriva Austro-Ungariei si Germaniei, in vederea eliberarii Transilvaniei. Cu toate acestea, in martie 1917 a fost eliberat, avand pana atunci domiciliul obligatoriu la Budapesta. La 1 decembrie 1918 a participat la Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia, fiind ales in Marele Sfat al Natiunii Romane si secretar al Resortului pentru Culte si Instructiune Publica din cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, cu sediul la Sibiu. In acelasi an a publicat la Sibiu si lucrarea sa „Istoria bisericeasca a romanilor ardeleni”, de un real folos pentru studentii de la facultatile de Teologie si Istorie.

La 1 septembrie 1919 a fost numit prin Decret al Consiliului Dirigent Roman ca profesor titular pentru Istoria moderna a romanilor si Istoria Transilvaniei la noua Universitate din Cluj. La inaugurarea universitatii clujene a participat si regele Ferdinand, care a pus la dispozitia noii universitati suma de 400.000 de lei pentru infiintarea unui institut pentru studiul istoriei romane, atat de vitreg tratata sub stapanirea trecuta. In vara aceluiasi an a fost infiintat Institutul de Istorie Nationala, condus de Ioan Lupas si Alexandru Lapedatu, constituindu-se aici cea mai veche biblioteca de istorie din tara.

De doua ori Ministru

Ioan Lupas a continuat si activitatea politica, fiind ales deputat de Saliste in primul Parlament al Romaniei reintregite, iar in anul 1926 a devenit ministru al Sanatatii si ocrotirilor sociale in guvernul Averescu. In anul 1937 a devenit ministru al Cultelor si artelor in Guvernul Romaniei condus de Octavian Goga, nasul sau de cununie.

Ceea ce trebuie remarcat este ca, paralel cu activitatea politica, Ioan Lupas a desfasurat, in continuare, o intensa activitate stiintifica si academica, concretizata in numeroase comunicari in cadrul Academiei Romane, unde in 1932 a devenit presedinte al Sectiunii Istorice si conferinte in diversele „despartaminte” ale Astrei. Materialele rezultate in urma acestei activitati prodigioase au fost stranse incepand cu anul 1928 intr-o serie de volume intitulate „Studii istorice – Studii, conferinte si comunicari istorice” (vol. I, Bucuresti, 451 p.; vol. II, Cluj, 1940, 320 p., vol. III, Sibiu, 1941, 312 p., vol. IV, Sibiu 1943, 392 p., vol.V, Sibiu, 1946, 511 p.). Pe aceeasi linie se va inscrie si publicarea in 1933 a celor doua volume privitoare la „Cronicari si istorici romani din Transilvania” (Craiova, 472 p.) si „Istoria unirii romanilor” (Bucuresti, 406 p.). Tot el a ingrijit publicarea in 1940 la Cluj a volumului „Documente istorice transilvanene” (522 p.), prin care se dorea initierea publicarii unei serii de colectii de izvoare diplomatice asupra istoriei premoderne a Transilvaniei.

Din nou in temnita ungureasca

Ca o marturie a prestigiului de care se bucura, precum si a pregatirii intelectuale de care a dat dovada de-a lungul intregii sale activitati, in anul 1943 a aparut volumul „Omagiu lui Ioan Lupas la implinirea varstei de 60 de ani”. Acest eveniment editorial s-a produs cu o intarziere de trei ani din cauza evenimentelor ce au avut loc dupa semnarea Dictatului de la Viena din 30 august 1940 si rapirii Transilvaniei de Nord. In anul 1945, profesorul Ioan Lupas s-a pensionat, prevazand, parca, evenimentele care vor urma pe scena politica a tarii, evenimente care se vor repercuta si asupra sa. Astfel, in anul 1948 a fost inlaturat din Academia Romana, alaturi de alti 104 membri ai inaltului for academic, iar dupa doi ani, in 1950, a fost arestat de catre autoritatile comuniste impreuna cu fostii ministri din perioada interbelica, fiind incarcerat la Sighet, acolo unde a stat in aceeasi celula cu Silviu Dragomir, fostul sau coleg de la Universitatea din Cluj, si cu Stefan Metes, fost director al Arhivelor Statului din Cluj si membru corespondent al Academiei Romane. Aici a fost inchis pana in iulie 1955, perioada in care a compus balada „Pohod na Sighet”, aici incercand astfel sa nu se lase coplesit de situatia data, deloc noua pentru el, care fusese incarcerat in conditii nedrepte asemanatoare si de catre autoritatile maghiare inainte de 1918. Dupa eliberare si-a petrecut ultimii ani la Sibiu si Bucuresti, unde era stabilita fiica sa, Marina. A trecut la cele vesnice la 3 iulie 1967 si a fost inmormantat in cimitirul Manastirii Cernica.

„Nepretuite servicii Bisericii si Neamului nostru”

Figura lui Ioan Lupas de luptator pentru drepturile Bisericii si ale romanilor din Ardeal l-a asezat intre marile personalitati romanesti ale secolului al XX-lea. Dupa cum am aratat, inca de la inceputurile studiilor sale se dedica cercetarii istorice a unor aspecte mai putin cunoscute si inedite ale trecutului neamului romanesc, cercetari concretizate in numeroase prelegeri publice sub cupola diverselor institutii de cultura din tara si, dupa 1918, din strainatate. Meritele sale stiintifice au fost de altfel foarte curand recunoscute prin alegerea sa in cadrul personalitatilor de elita, membre ale Academiei Romane, unde a ocupat chiar functia de presedinte al Sectiei istorice. Chiar daca perioada in care a ocupat functia de protopop de Saliste a fost vazuta ca o „pedeapsa” venita din partea autoritatilor maghiare prin presiunea exercitata asupra autoritatilor eclesiale ardelene, totusi, cei 10 ani de activitate aici trebuie vazuti si ca perioada de studiu, de cercetare si de aprofundare a anumitor aspecte din viata poporului, acum intocmind textul majoritatii conferintelor care il vor recomanda a fi ales in forul stiintific romanesc al academiei. Constiinta sa de persoana care trebuie sa isi indeplineasca datoria si responsabilitatile la care a fost chemat au facut din Lupas si un preot iubit de catre cei pe care i-a slujit cu devotament si pentru ale caror drepturi a luptat, de asemenea. Bun pastor, predicator si orator deosebit, cunoscator desavarsit al problemelor cu care se confruntau pastoritii sai, va incerca sa le fie fiecaruia un sprijin, indemnandu-i spre scoala, cultura si respectul fata de traditie. In „Certificatul oficios” emis de catre Arhiepiscopia Ortodoxa Romana de la Sibiu pentru dovedirea calitatii de profesor si protopop de Saliste a lui Ioan Lupas se preciza ca „atat ca profesor, cat si ca paroh si protopop, parintele Lupas a adus nepretuite servicii Bisericii si Neamului nostru“, cum arata Nicolae Edroiu in lucrarea amintita.

Sustinator al studiilor de istorie nationala, la Cluj

Perioadele de detentie, de la inceputul secolului al XX-lea si cea din perioada comunista se dovedesc a nu fi stavilit avantul creator al lui Ioan Lupas care creeaza sau concepe o parte din operele sale viitoare, chiar si in aceste conditii vitrege. Prin activitatea sa bisericeasca si culturala de dinaintea Marii Uniri, el a influentat infiintarea Institutului de Istorie Nationala in cadrul Universitatii din Cluj, acesta fiind un vis mult dorit, dar neimplinit al intelectualilor romani ardeleni, dar care nu s-a putut concretiza din cauza imprejurarilor istorice si politice, aceasta institutie ramanand peste veacuri un etalon in studiul istoriei pe plan national. Prin abordarea unor teme istorice inedite pana in acel moment si prin coordonarea aparitiei a zece volume din Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, Ioan Lupas a contribuit decisiv la progresul istoriografiei romanesti si la evidentierea unor aspecte ale istoriei noastre nationale, ce pana atunci nu au fost sau nu au vrut sa fie evidentiate. Ca dovada a valorii acestor studii si publicatii, multe dintre ele sunt republicate si la inceputul secolului al XXI-lea.

Emanuel Pavel Tavala, Ziarul Lumina via marturisitorii.ro.

Constantin Prezan, maresalul care a dat doua lovituri napraznice bolsevismului

25/09/2019/0 Comments/in Articole/by Tudor Urse

Mareșalul Constantin Prezan este unul dintre cei mari mari conducători ai Armatei Române, care a reușit să dea două lovituri nimicitoare bolșevismului, motiv pentru care a fost scos de comuniști din cărțile de istorie.

Constantin Prezan s-a născut la 27 ianuarie 1861, în satul Sterianul de Mijloc din comuna Butimanu, care face acum parte din județul Dâmbovița, pe atunci fiind în plasa Snagov a județului Ilfov, fiind fiul lui Constantin și al Alexandrinei Prezan.

A urmat școala primară din satul natal, iar în anul 1874 a devenit elev la Școala Fiilor de Militari din Iași. La absolvire, Constantin Prezan a devenit elev al Școlii Militare de Infanterie și Cavalerie, după care, la terminarea școlii, a fost avansat la gradul de sublocotenent.

A continuat să se pregătească pentru o carieră militară de succes și în anul 1881 a fost printre primii cursanți ai unei noi instituții de învățământ a Armatei Române: Școala Specială de Artilerie și Geniu. A fost al doilea din 23 de cursanți, fiind avansat la gradul de locotenent.

Constantin Prezan a câștigat în 1883 un concurs pentru a urma în străinătate cursurile prestigioasei „Școli de Aplicație pentru Artilerie și Geniu” de la Fontainebleau, în Franța, pe care absolvit-o in august 1886, cu calificativul „prea bine”, iar la revenirea în țară a fost încadrat ca profesor-ajutor la disciplina Fortificații, curs care se preda la Școala Specială de Artilerie și Geniu. A obținut în acest fel brevetul de ofițer de stat major.

Destoinicul militar a fost avansat la gradul de maior, fiind numit în prima sa funcție importantă de comandă, aceea de comandant de batalion al Regimentului 1 Geniu, misiune pe care a îndeplinit-o până în luna iulie 1894. Patru ani mai târziu avea să fie numit în Statul Major Regal, ca adjutant pe lângă principele moștenitor Ferdinand, la 16 noiembrie 1896, funcție pe care a ocupat-o până în 1901, iar Olga, soția sa de doar 20 de ani, a devenit doamnă de onoare a principesei Maria.

În anul 1901 familia Prezan a părăsit definitiv Bucureștiul pentru a se stabili la noua reședință, mai ales că până în 1914 bărbatul a ocupat funcții de comandă în unitățile dislocate în garnizoanele Vaslui, Bârlad, Roman și Iași. Ca urmare a propunerii ministrului de război de la acea vreme, generalul Alexandru Averescu, Prezan a fost ridicat la gradul de general de brigadă de ziua națională, pe 10 mai 1907.

O mare capacitate de organizare

Constantin Prezan s-a remarcat și a avansat mereu în ierarhia militară, pe 1 noiembrie 1910 fiind numit comandant al Diviziei 10 Infanterie, iar la 30 martie 1911 a fost mutat la comanda altei mari unitati similare, Divizia 7 Infanterie. Acesta a avut un rol important în timpul celui de-al doilea razboi balcanic din 1913, când militarii au fost decimați de holera. Trupele conduse de Constantin Prezan au suferit pierderi minime ca urmare a organizări hranirii, cartiruirii și respectarea normelor de igienă.

În anul 1914, la începutul Primului Război Mondial, cariera militară a lui Constantin Prezan era la apogeu: ajunsese la cel mai înalt grad pe care îl putea primi un militar pe timp de pace și ocupa funcția de comandant de corp de armată, cea mai mare funcție posibilă, cu excepția celei de șef al Marelui Stat Major. Între 1914 și august 1916, în perioada neutralității, generalul a fost comandant al Corpului 4 Armată, cu sediul la Iași, unitate care, în caz de război, urma să se transforme în Armata de Nord, iar regimentul s-a dovedit extrem de disciplinat și eficient datorită calităților excepționale ale șefului său.

A avut un rol important in Primul Razboi Mondial

După intrarea României în război, la declanșarea ostilităților, în noaptea de 14/15 (27/28) august 1916, forțele principale ale Armatei de Nord au fost dispuse pe frontiera cu Austro-Ungaria, în zona Carpaților Răsăriteni, între văile Bistriței și Cașinului. Prestația lui Prezan a primit aprecierea regelui Ferdinand, dar a atras antipatia generalului Alexandru Averescu, care era la momentul respectiv comandantul Armatei 2 și tocmai suferise eșecul operațiunilor de la Flămânda. După înfrângerile în serie ale armatei române în Oltenia și Muntenia, guvernul a hotărât să îl numească pe Prezan la comanda Armatei 1, având ca obiectiv imediat organizarea apărării Bucureștilor.

În primul război mondial, Constantin Prezan activa în cadrul Armatei Nord, care va străpunge Carpații Orientali pentru eliberarea Transilvaniei de sub stăpânirea Austro-Ungariei. Generalul Prezan avea un stil de conducere modern și deosebit de eficient.

Generalul Prezan împreună de șeful Misiunii Militare Franceze, Henri Berthelot, au întocmit un plan de operații care prevedea un atac de flanc, prin surprindere, bătălia pentru București începând pe 30 noiembrie 1916 și pentru câteva zile ofensiva condusă de generalul Prezan a reprezentat un pericol real pentru forțele conduse de August von Mackensen.

Deși luptele finale au fost pierdute, în 5 decembrie 1916, Constantin Prezan a fost numit șef al Cartierului General al Armatei Române de către regele Ferdinand și prim-ministrul Ionel Brătianu, și a demarat o acțiune de reformare a structurii administrative din armată. Cu excepția generalului Alexandru Averescu, care și‑a exprimat nemulțumirea față de numirea lui în fruntea Marelui Cartier General, decizia regelui Ferdinand s-a bucurat de o apreciere aproape unanimă, atât în rândul armatei, cât și al politicienilor și șefilor misiunilor militare străine.

De asemenea, generalul Prezan a jucat un rol important în elaborarea planurilor de luptă care au dus la victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Astfel că, în primele luni ale anului 1917 Marele Cartier General a funcționat la Bârlad, în sediul fostei Brigăzi 13 Infanterie, perioadă în care autoritățile militare au pornit o amplă acțiune de reorganizare a armatei, iar bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, desfășurate sub coordonarea lui Prezan, au stopat ofensiva Puterilor Centrale pe flancul stâng al Frontului de Est, fiind singurele succese certe ale aliaților în aceste ținuturi ale Europei.

După capitularea Puterilor Centrale, Constantin Prezan a condus operațiunile militare desfășurate împotriva Ungariei bolșevice care atacase Transilvania

Chiar din ziua înfiinţării, cele 3 armate române – 1 , 2 şi 4 (de Nord) – s-au angajat în operaţia strategică pentru eliberarea Transilvaniei pe întregul front, de-a lungul Carpaţilor Orientali şi Meridionali.

Concomitent cu opţiunea de a intra în război alături de Antantă, Marele Stat Major român a pus în aplicare ipoteza „Z” , care însemna, în esenţă, trecerea la ofensivă în Transilvania cu o grupare de forţe compusă din trei armate desfăşurate în dispozitiv în formă concavă, cu deschiderea spre vest, de-a lungul Carpaţilor Răsăriteni şi Meridionali, cu misiunea de a pătrunde pe direcţii multiple în Podişul Transilvaniei şi în Banat şi, dezvoltând ofensiva în adâncime, să iasă prin Poarta Someşului şi Poarta Mureşului, în Câmpia Tisei şi a pune stăpânire, în misiunea următoare, pe Zona de hrănire a armatelor austro-ungare în zona Dunării Mijlocii şi Budapesta. S-a recurs astfel la manevra strategică pe direcţii exterioare multiple cu o grupare de forţe care reprezenta aproximativ 80% din efectivul mobilizat de 850000 de oameni, din care 650000 pentru armata de operaţii, în timp ce pentru trecerea parţial la apărare pe frontul de sud s-a destinat Armata a III-a, care însuma 20%, cu toate că fâşia ei de acţiune avea o dezvoltare frontală apropiată de cea a armatelor 1 , 2 şi 4. Este clar că materializarea loviturii principale în această operaţie ofensivă strategică destinată pentru eliberarea unui teritoriu naţional cu o suprafaţă de peste 102000 km pătraţi, de fapt a provinciei istorice Transilvania.

Ofensiva a început prin deschiderea trecătorilor de către trupele de acoperire, care au trecut la acţiune chiar în seara zilei de 14 august 1916, la orele 21.00, cu misiunea de a ocupa poziţiile inamice situate la circa 15 km dincolo de „frontiera” dintre Moldova şi Transilvania.

La comanda Armatei de Nord, care opera la flancul drept al dispozitivului strategic ofensiv din Transilvania, generalul de divizie Constantin Prezan a împins spre valea Mureşului trupele de la aripa stîngă a Armatei 1 austro-ungare (august 1916). În apărare, marile unităţi din subordine au rezistat atacurilor inamice în Valea Oituzului, iar la replierea dispozitivului defensiv român pe crestele Carpaţilor, Armata de Nord a închis ermetic principalele trecători montane.

Încă din primele zile ale războiului, Armata a IV-a a început operaţiile pe tot frontul munţilor Moldovei. Înaintarea Armatei de Nord deschidea perspective frumoase pentru armata rusă vecină, care nu a fost în măsură să le exploateze. Forţele ruse nu au înaintat prin trecătorile din nord ale Moldovei care le fuseseră oferite, prin forţarea şi ocuparea lor, de către armatele române, şi pe unde ar fi putut să întoarcă poziţiile armatei austro-ungare din Munţii Bucovinei. Ruşii au trecut la ofensiva stabilită prin convenţia militară cu România abia la 31 august 1916. Cu toate aceste greutăţi, Armata a IV-a a trecut Carpaţii Orientali şi a înaintat fulgerător în Ardeal, atingând partea superioară a Mureşului. În sudul Ardealului, forţele române au ocupat Făgăraşul, trecând dincolo de Olt spre Sighişoara, iar spre vest până la Sibiu, Petroşani şi Orşova.

După lupte grele, Armata a 4-a a eliberat zone importante din estul Transilvaniei, pătrunzând în dispozitivul inamic peste 100 km, într-un ritm mediu de 2-3,5 km pe zi, iar frontul iniţial de 270 km a fost redus la 150 km.

Din cauza schimbărilor majore pe frontul de sud, la Dunăre şi Marea Neagră, şi a nevoilor pentru manevra de forţe şi mijloace pe direcţiile ameninţate, ofensiva armatelor române a fost oprită, la ordin. La 10 noiembrie 1916, la comanda Armatei a 4-a (de Nord) a fost numit generalul Constantin Christescu.

În urma unei decizii încă destul de controversate, Marele Cartier General român, influenţat de insuccesele iniţiale ale armatei române în Dobrogea, la propunerea celorlalţi comandanţi de armate, a decis să oprească temporar ofensiva în Transilvania, mutând lovitura principală pe frontul de sud, materializând-o printr-o manevră de forţe de la nord de Carpaţi pe Dunăre şi de la vest la Est. Considerată una din erorile de comandament cu consecinţe globale asupra desfăşurării şi rezultatelor campaniei din anul 1916, această decizie a generat puternice controverse istoriografice, mai ales că după mutarea efortului principal pe frontul de sud rezultatele nu au fost cele scontate, armata română consemnând câteva înfrângeri semnificative, fiind obligată să se replieze în Moldova, pe linia Siretului Inferior şi a Carpaţilor Orientali.

Generalul Constantin Prezan, comandant al Armatei de Nord, a avut o altă soluţie pentru rezolvarea acestei probleme, opinând pentru întărirea grupării din Dobrogea cu una sau cel mult două divizii şi să se continue energic ofensiva în Transilvania prin întărirea Armatei de Nord în scopul de a ameninţa cu învăluirea forţele inamicului de la nord de Carpaţi şi a le obliga să se retragă dincolo de Mureş.

Aplicarea acestei soluţii propuse de generalul Prezan ar fi dus la o bătălie în estul Podişului Transilvaniei, la care ar fi participat Armata a IV-a, cu toate forţele, Armata a II-a şi aripa dreaptă a Armatei I, înainte de sosirea Armatei a IX-a germane în zona Târgu Mureş, Dej, Cluj. În timpul acestei bătălii, ar fi fost zdrobită Armata I austro-ungară şi ar fi deschis drumul forţelor române spre Munţii Apuseni şi mai departe spre Câmpia Tisei.

În lunile decembrie 1918-ianuarie 1919, acţiunile trupelor române s-au desfăşurat între râul Mureş şi Munţii Apuseni, pentru a obliga Ungaria să respecte deciziile Puterilor Aliate. Ulterior, prin înfiinţarea, la 8 februarie 1919, a Corpului 67 Armată, se va desfăşura campania din Munţii Apuseni, până la graniţa de vest a României, în perioada 16 aprilie – 2 mai 1919. În perioada 30 iulie – 6 august 1919, s-a desfăşurat operaţia ofensivă a armatei române în Câmpia Tisei, finalizată cu ocuparea capitalei ungare, la 4 august 1919. Trupele române din Ungaria, comandate din 12 aprilie de generalul Gheorghe Mărdărescu, au rămas pe teritoriul ungar până la 22 noiembrie 1919, retrăgându-şi ultimele unităţi în garnizoanele de reşedinţă în perioada 14 februarie – 28 martie 1920.

Cât despre Armata a 4-a de Nord?

La 7 iunie 1923, generalul Constantin Prezan a fost primit ca membru de onoare al Academiei Române.

În perioada interbelică, în Transilvania a funcţionat Inspectoratul General de Armată nr. 3, care avea în subordine Corpurile 6 şi 7 Armată. Octavian Goga spunea că „în perioada interbelică, în Cluj, şi în Transilvania, toţi comandanţii au săvârşit o operă de mari proporţii şi de unanimă preţuire”.

În condiţiile agravării rapide şi accentuate a situaţiei internaţionale, la 22 septembrie 1939, a fost reînfiinţată Armata a 4-a, care a devenit Comandamentul Grupului de Armate nr. 1 din Transilvania.

În al doilea război mondial, Armata a 4-a română a fost singura structură operativă care s-a aflat neîntrerupt pe front, de la Prut la Volga şi de la Stalingrad în Munţii Boemiei, lîngă Praga, din iunie 1941 până în mai 1945.

Mareșalul Antonescu și Regentul Mihai, la înmormântarea lui Constantin Prezan

La 20 martie 1920, Marele Cartier General a fost demobilizat, structurile sale fiind fie contopite cu structurile Marelui Stat Major, fie desființate. La aceeași data, generalul Constantin Prezan și-a prezentat demisia din armată. Prin Înalt Decret generalul de corp de armată, la data de 14 iunie 1930, Constantin Prezan a fost înalțat la demnitatea de „Mareșal al României”.

Constantin Prezan s-a stins din viață la 27 august 1943, la vârsta de 82 de ani, fiind înhumat în curtea reședinței sale de la Schinetea cu funeralii naționale. La înmormântare au fost prezenți înalte oficialități ale statului român, în frunte cu regentul Mihai I și „conducătorul statului”, mareșalul Ion Antonescu, fostul său colaborator.

„Este un simbol de muncă, de patriotism, de credință neclintită și de sacrificiu”, spunea Ion Antonescu despre cel care i-a fost mentor.

Un luptător anticomunist

Generalul (r) Mihai Hodorogea, autor a unor romane istorice despre mareșalul Constantin Prezan, ne spune că mareșalul Constantin Prezan a fost scos de comuniști din cărțile de istorie, pentru că s-a opus bolșevismului: „Maresalul Prezan, în epoca comunistă, ca urmare a faptului că s-a opus bolșevismului, a fost scos din cărțile de istorie. În perioada de documentare, când am studiat «Dicționarul Enciclopedic al României», la litera «P», mareșalul Prezan nu este trecut. Am încercat să aflu de ce s-a întâmplat acest lucru. La sfârșitul anului 1917, în momentul în care s-a instaurat la Moscova conducerea bolșevică, Lenin împreună cu Troțki au hotărât să transforme România în republică sovietică pe calea armelor. Au trimis un grup de 3.000 de militari care au fost cartiruiți lângă Iași, la Socola, sub pretextul că vin să întărească frontul, dar aveau obiectivul de a aresta guvernul și pe rege, a-i împușca și transforma România în țară sovietică. Generalul Prezan era într-o relație foarte bună de prietenie cu generalul Dimitri Cerbacev, șeful trupelor ruse din Moldova, care i-a spus că în noaptea respectivă să nu rămână în Iași. Prezan a insistat să afle de ce, iar Cerbacev, crezând că Prezan nu va avea timp de reacție, i-a spus despre ce e vorba. Prezan s-a dus la rege. Situația era foarte complicată, pentru că atacarea trupelor rusești putea să ducă la un conflict între armata rusă și cea română. Mareșalul Prezan a trimis două regimente de vânători de munte și în noaptea respectivă a lichidat gruparea respectivă. Câteva sute de ruși au fost omorâți, iar ceilalți au fost dezarmați. Pentru asta, bolșevicii nu l-au înghițit niciodată”.

Un alt motiv al urii bolșevicilor față de mareșalul Prezan a fost acțiunea de înfrângere a guvernului bolșevic din Ungaria. „O altă acțiune antibolșevică a fost campania din 1919 din Ungaria, unde conducerea politică a cedat puterea partidului bolșevic condus de Bela Kun, care urmărea să atace concomitent România și să ocupe Transilvania. Mareșalul Prezan a avut informații de la Serviciul Secret Român, a luat oștirea și s-a terminat totul cu ocuparea Budapestei. Este a doua mare lovitură dată bolșevismului”, spune generalul (r) Mihai Hodorogea.

De asemenea, Constantin Prezan este cel care l-a format pe mareșalul Antonescu. „Prezan este cel care l-a crescut pe mareșalul Antonescu. L-a luat de la gradul de locotenent și până când a ajuns mareșal. Este frumos că l-a interesat și cine vine după el. Cariera de mareșal al lui Antonescu nu a fost pe placul rușilor, iar acest lucru s-a legat tot de numele generalului Prezan. Mai sunt pasaje în viața mareșalului Prezan, care îl plasează în categoria luptătorilor antibolșevici din România”, a mai precizat Mihai Hodorogea.