Mircea Dogaru – Cat de „frati” sunt secuii cu ungurii

secui, unguri

Mircea Dogaru - Cat de „frati” sunt secuii cu ungurii

Mai veche decat aceea a maghiarilor, si distincta de aceasta, impletindu-se insa, ulterior, cu a ungurilor, istoria cunoscuta a secuilor coboara pana in intunecatul veac IX, cind noi hoarde asiatice s-au abatut asupra pamantului romanesc, rasluindu-i fruntaria vestica, dinspre Tisa si Dunarea de Mijloc, rapindu-i Pannonia si marea interioara cu nume romanesc Balaton (de la tracicul „BALA”), dupa multe si incrancenate lupte purtate cu „latinii” gestelor medievale, pe de o parte cu „blachii, bulgarii si slavii” ducelui „Salanus”, pe de alta.

Invazia maghiarilor – „copiii pamantului”

Dislocati din Asia Centrala, stabilindu-se permanent, in cautare de „noi patrii” (Simon de Keza), rand pe rand, in regiunile Volga-Don, Don-Nipru (Lebedia), Nipru (Danapris) – Nistru (Danastris) (Atelkuz), maghiarii finici (nume insemnand in limba lor „copiii pamantului”), i-au supus militar pe mult mai numerosii romani („romani” blakumen, ulai) de pe litoralul nord-pontic, (pomeniti de Stela de la Sjonkeim, Saga lui Esgil si Asmundar, Cantecul Nibelungilor, Cronica lui Nestor, Marcianus, Stefan din Bizant, Euagrios Scolasticul, Theophanes Confessor, Ioannes Mauropus, Godefridus din Viterbium, Oguzname, Hudud al Alam, Gardizi, Vardan etc.) pentru ca, supusi la randul lor de khazari sa se revolte impotriva acestora si sa accepte propunerea bulgarilor (894) de a-i ataca pe bizantini.

Lasandu-se cumparati de bizantini, maghiarii i-au tradat insa pe bulgari (895), drept care, prinsi „in cleste” de armatele acestora, care i-au alungat peste Nistru, si de cele ale pecenegilor chemati in sprijin de bulgari si care au fortat Niprul, s-au ridicat spre nord, spre Kiev, in permanent contact si conflict cu poporul „iesit din imperiul roman” in care „toti sunt crestini si… mai multi decat maghiarii insa… mai slabi” (Gardizi)-Ulaq (Oguzname), adica romanii…

Spre sfarsitul lui 896, maghiarii ataca tara romano-slava a Ungului, ramasita a statului Moraviei Mari, dezmembrat cu un an mai devreme, il ucid pe „Duca” de acolo (termenul romanesc indica si preponderenta romaneasca a Tarii Ungului sau Unguarului), iar Arpad, urmasul lui Almus, se casatoreste cu fiica acestuia, pentru a se impamanteni.

Asa ia nastere, in Ucraina subcarpatica, „Ungaria”, numele de „unguari”, cu sensul de cei ce stapanesc sau vin dinspre Ung, fiind dat de bastinasii dintre Tisa si Dunarea de Mijloc, lui Arpad si soldatilor sai. Abia din 903, maghiarii si aliatii lor coboara in Tara lui „Salanus” fixandu-si si o puternica baza de atac intre Tisa, Bodrog si Dunare. Asa au inceput cucerirea maghiara a Pannoniei, lungul conflict pentru Transilvania si etnogeneza poporului modern ungar.

Secuii si etnogeneza ungara

Referitor la componenta noului val de migratie in Pannonia, gestele precizeaza ca maghiarii, componenta conducatoare, erau razboinici incercati, dar putin numerosi, insumand „108 neamuri, nu mai multe. Iar celelalte care sau unit cu ele sunt sau straine sau provenite din robi” (Simon de Keza), deci triburi cointeresate, datorita propriei slabiciuni, la asociere, sau supuse cu armele si luate la remorca valului maghiar: khazari, kabari, bashkiri, pecenego-cumani, bulgari, slavi si chiar „volohi”.

In regiunea Tisa – Dunarea Mijlocie navalesc peste slavi, bulgari si „blachi ac pastores romanorum” sau „blasi”, care traiau „ca stapani” in ducatul lui „Salanus”, iar in dreapta Dunarii peste slavi (moravi), germanici (franci) pastori blachi si romani timoceni (fugiti de la Diiu sau Vidin de frica bulgarilor si colonizati aici de franci, in 816) si „latinii” sau „romanii”, adica populatia bastinasa, apartinand romanitatii central-europene, care facea legatura intre romanitatea orientala (romanii) si cea occidentala, din care mai supravietuiesc astazi doar romansii din Elvetia si ladinii din Alpii dolomitici.

Ulterior, dupa crestinare, regii de la Buda au colonizat noi valuri pecenege si cumane, sau „Kune” si au deschis larg portile tuturor dezmostenitilor din Occident, pentru a-si intari potentialul economic si militar. Toti acestia aveau sa contribuie, in creuzetul pannon, la formarea (etnogeneza) poporului modern ungar.

Nu insa si secuii, care au ramas o populatie distincta si care, chiar complet „maghiarizati” astazi, mai pastreaza numele si constiinta originii lor aparte. Gestele unguresti (Anonymus, Simon de Keza, Chronicon Pictum etc.) au acreditat ideea ca „Zaculos”– secuii ar fi „ramasite ale hunilor” care ar fi continuat sa vietuiasca, dupa dezagregarea imperiului lui Attila, in nord-estul Ungariei actuale si nord-vestul Romaniei actuale, „in campia de la Cigla” (cuvant romanesc, „tigla”, atestand calitatea solului, propice confectionarii ceramicii).

Prea putin numerosi pentru a organiza ei insisi expeditii de prada in „ducatele” romanesti sau slave vecine, secuii ar fi iesit, potrivit gestelor, in intampinarea valului de migratie condus de maghiari. O optiune dictata de interes, considerata un motiv suficient de catre unii cercetatori, la fel de interesati, in domeniul istoriei, pentru a acredita ideea unei apropieri dictate de „vocea sangelui” intre secui si cei ce aveau sa intre in istorie sub numele de „unguri”.

Desi gestele timpurii si istoricii unguri – care le-au preluat unele opinii de interes practic, politic – atribuie ambelor popoare aceeasi origine „hunica”, secuii fiind astfel un fel de precursori ai valului maghiar, la o cercetare mai atenta a izvoarelor, Clio restabileste adevarul: ungurii de astazi sunt maghiari in aceeasi masura in care francezii pot fi considerati gali sau romanii – daci, iar maghiarii au fost o populatie asiatica de origine finica, evident deosebita de hunii de neam turcic (oguz), inruditi cu avarii, pecenegii, uzii, cumanii, mongolii si turcii.

Secuii si ungurii – doua popoare diferite

Asadar, sunt sau nu sunt secuii „ramasite ale hunilor”, ungurizate prin politica „apostolica”, adica de deznationalizare prin religie, administratie si statut social (de apartenenta la clasa nobiliara)? Caci asta era politica practicata la Buda intre anii 1001 (anul rebotezarii in rit catolic a regelui Voicu, devenit „Stefan”, ulterior zis „cel Sfant”) si 1526, al „Pieirii de la Mohacs” (Mohacsi vesz)… Politica reluata apoi, in forta, cu accente xenofobe, rasiste si sovine, de Ungaria dualista, in perioada 1867-1918 si de Ungaria „transeelor fasciste” (Fenyes Samu), in anii 1920-1945.

Cu certitudine nu, pentru ca, daca au avut o limba turcica, deosebita de finica vechilor maghiari si actuala ungara, daca nu au pierdut uzul cuvantului „turk”, termenul de „hun” le-a fost strain intotdeauna. De altfel, acesta a fost implementat de propagandistii unguri ai „hungarismului”, incepand cu autorii primelor geste care, in dorinta de a conferi ungurilor, prin stramosii lor maghiari, ANTERIORITATE si o ORIGINE NOBILA, au exploatat asemanarea fonetica dintre toponimul „Ung” sau „Unguar” si „Hun” scriind „Hung” si „Hunguar”, de unde „Hungaria”. Numai ca „hungarismul” de cancelarie se bazeaza pe un cuvant romanesc – „UNGHI”.

Chiar primii apologeti, Anonymus si Simon de Keza au precizat ca ungurii nu se trageau din „Hunor”, ca hunii, ci din miticul „Magor”, numindu-se „pe limba strainilor Unguri, iar pe a lor proprie Mogeri (maghiari) sau Dentumoger” (maghiarii de la Don) dupa Cronica Pictata de la Viena. „Unguri” devin in timp, dupa ce ating raul Ung si cuceresc Tara Ungului, numita asa dupa specificul reliefului, deoarece era situata acolo unde se sfarsea pusta panona, facand intre inaltimi, un UNGHI.

„In urma insa – nota cronicarul slav cunoscut sub numele de ‘Nestor’ – ungurii gonira pe volohi (Romani – n.n.) si luara in stapanire aceasta tara si se asezara cu slavii impreuna, pe care si-i supusesera si de atunci tara se cheama Ungaria”, desi, dupa Descriptio Europeae Orientalis, scrisa de un anonim calugar italian, pe la 1308, „odinioara nu se numea Ungaria ci Mesia („Moesia”, in stanga Dunarii de Mijloc – n.n.) si Pannonia” (in dreapta Dunarii de Mijloc). Iar „panonii insa care locuiau pe atunci in Panonia toti erau pastori ai Romanilor (supusi ai francilor, granita Imperiului carolingian fixandu-se, in anul 805 pe Tisa – n.n.) si aveau in fruntea lor zece regi puternici in intreaga Mesie si Panonie”.

Dupa anul 903, cand Arpad coboara din Tara Ungului, intre Tisa, Bodrog si Dunare, extinzandu-se in Sud pe seama lui „Salanus”, in dreapta fluviului pe seama celor „10 regi”, dar fiind oprit in expansiunea la Est de Tisa, de Menumorut, Gelu si Glad, mai precis in anul 904, potrivit lui Simon de Keza, Cronicii Pictate si „Descrierii Europei Orientale”, secuii, „dupa ce au cucerit impreuna (cu Arpad – n.n.) Panonia, au dobandit o parte din aceasta, INSA NU CAMPIA PANNONIEI (ci in campia de la Est de Tisa – n.n.) SI VECINI CU BLAKII (ROMANII – n.n.), AU AVUT ACEASI SOARTA IN MUNTI”.

Sursa: Mircea Dogaru, „Secuii, poporul furat”, Editura „Mures”, Tg. Mures, 2019 – fragment.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!
Become a patron at Patreon!
0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lăsați un comentariu