Cătălin Oprișan – George Enescu: „Am iubit țara asta imens și asta e tot ceea ce primesc?”

Cel mai mare compozitor al nostru s-a stins, singur, pe 4 mai 1955, ȋntr-un hotel parizian, mângaiat doar de un patruped. România, patrie nerecunoscătoare, nu-i are, nici azi, rămășiţele pământești.

L-au aflat dis-de-dimineaţă. Fila calendarului arăta 5 mai 1955. O rupsese, cu o seară înainte, infirmiera care avea grijă de muribund. Plecase, trăgând după ea uşa cea grea. În urmă, o ultimă răsuflare, o adiere de aripă şi un lătrat lung, trist, ce spărsese liniştea. George Enescu, cel mai mare compozitor al nostru, se stinsese, singur, fără lumânare, fără ca nimeni să-i fie alături, la al patrulea cat al unui hotel parizian. Doar un suflet îi rămăsese, finalmente, alături: căţeluşul Mutzerli.

Tipul acela genial, violonistul, pianistul, dirijorul, creatorul, „Poema Română”, „Rapsodia Română”, „Oedip”, imensul, fusese ucis, prima dată, de către socialiștii apăruţi după cel de-al Doilea Război Mondial. L-au ştampilat „chiabur”. L-au chemat la Comisariatul Poporului. L-au numit „tovarăşe”. Nu i-au dat măcar un scaun, l-au anchetat, aşa, în picioare, ca pe ultimul borfaş sperietor de portofele în tramvaiele ce urcau pe Bulevardul Elisabeta. Au fost scurţi: avea moşii, se trăsese de şireturi cu toate personalităţile de „dinainte”. Ca să n-o mai lungească, poseda una bucată paşaport cu stema regală pe el. Pac! Îl ardea, îi dădea foc, efectiv, se dezicea de tot „răul”, pur şi simplu întâmplător în zonă respirau un jurnalist şi un fotograf, poze, o declaraţiune că se leapădă şi, gata, tot trecutul era şters. Primea iertăciunea, binecuvântarea bolşevică, mai tare ca orice rugăciune, mai puternică decât orice Crez.

„Am iubit ţara asta imens şi asta e tot ceea ce primesc?”

Măruca Cantacuzino-Enescu

I-a scuipat, direct! Zice-se că atunci l-a vizitat şi un infarct. A apucat doar sã urle: „Am iubit ţara asta imens şi asta e tot ceea ce primesc?” Greşit, nu venea, nimic, TOTUL i se lua! În noiembrie 1939, donase Preşedintelui Consiliului de Miniştri din acel moment, 100.000 de lei pentru apãrarea patriei, după ce a doua mare conflagraţie a Omenirii pornise, deja, la drum.

A emigrat în Statele Unite. A început să trăiască din concerte. Pe 23 octombrie 1949, Societatea Compozitorilor din România, unde, logic, era preşedinte, a dispărut. Locul său a fost luat de Uniunea Compozitorilor. Aici, Enescu nu mai figura nici măcar ca simplu membru!!!

Constantin „Bâzu” Cantacuzino

S-au stabilit la Paris. Anii îl apăsau. Măruca Cantacuzino-Enescu, a lui soaţă (mama unui as al aviaţiei, marele Constantin „Bâzu” Cantacuzino), pe care o iubea mai mult decât orice pe lume era, tot timpul, plecată din peisaj. O dragoste unisens, dar el, cu mintea aceea ce zămislise arii faimoase pe portativ, nu putea pricepe. Pe la 1942 îi făcuse cadou „Vila Luminiş” din Sinaia, loc ce se poate vizita şi astăzi. Degeaba, ea tot fugise la Dinu Lipatti.

Pe 1 mai 1955, o doamnă de 80 de primăveri, rafinată, învăluită în miresme de santal, urca, una câte una, scările ce formau melcul până la etajul al patrulea. Suie, mai mereu, acolo, la Apartamentul 40. Holul, la intrare, două camere mari, luminoase, cu vedere la stradă, camera de baie. Pe un pat, un muribund. Chip livid, mâini lipsite de vlagă, trup din care viaţa părea că se scurge. Un suflet aşa, pe la 74 de ani. Un câine ȋi linge palma căzută pe lângă pat. Pacientul e marele George Enescu. Doamna e Elisabeta de Bavaria, regină a Belgiei, soaţa lui Albert I şi mama lui Leopold al III-lea. Ultimul credincios se prezintă, lătrând, „Mutzerli”.

A refuzat castelul lui Chateaubriand

Marcel Mihailovici

Marcel Mihailovici şi uriaşul Yehudi Menuhin observaseră că starea maestrului se degrada pe zi ce trece. Ultimul trăsese sforile ca Enescu să se mute în Vallee-aux-Loups, în fostul castel al lui Chateaubriand, băiatul care pusese prima cărămidă la temelia romantismului franţuzesc, membru al Academiei. Dar lui George e mintea tot la Măruca. Cum să se despartă de ea? Femeia iubeşte Parisul… Nu, nici nu vrea să audă. Dar nu-i aşa că destinul e un „ceva” tare ciudat? N-ajunge în castelul lui Chateaubriand, ci pe strada „Chateaubriand”, la numărul 14, „Oraşul Luminii”. Aici se află hotelul „Atala”, al românului Florescu. Menuhin pune o vorbă, Enescu se mută la stabilimentul de patru stele. Se duelează cu spondiloza, al doilea atac cerebral l-a nimicit, l-a ţintuit la pat. Are puţini prieteni, dar sunt oameni care, la a lor viaţă, au devorat un munte de biblioteci. Fiecare. Florescu plânge de fiecare dată când îşi vede Maestrul. Pe vremuri, cu ani în urmă, avea locuri în primele rânduri la Operă, la Ateneu… Acum… Într-o zi, în amintirea acelor timpuri frumoase, ce nu aveau să se mai ȋntoarcă, ȋi urcase Maestrului, acolo sus, un pian cu coadă. Geniul nu apuca sã-i mai mângãie, niciodatã, clapele.

Yehudi Menuhin

Pe 1 mai e vizitat de către Elisabeta. Îl simte, vede că nu mai are mult de trăit. Lasă vorbă violonistului Serge Blanc, să dea pe la Enescu, că nu se ştie… Omul acesta culca, la doar şase ani, perfect arcuşul pe coarde, la 10 urca scările Conservatorului din Paris. Se găsise cu cel alintat, în tinereţe, „Jurjac”, în 1949, „furase” de la acesta tot ce se putea fura. Enescu îl îndrăgise. Sub o aripă ţinea vioara, sub cealaltă îl adăpostea pe franţuz. Pe 3 mai, Blanc, un tip cu origini româneşti, stă pe marginea patului. Timid, întreabă infirmiera dacă Maestrul îl aude, dacă pricepe ce i se spune, dacă gândeşte. „Est-ce qu’il est encore lucide?” Enescu-l simte cu o viteză cosmică. Răspunde, pe loc: „Luci…de Lammermour”. Aripa morţii îi dă târcoale, dar mintea continuă să facă aluzii la celebra piesă a lui Donizzetti!

Florescu plăteşte simbrie, fără ca Enescu să ştie, unui cardiolog, care vine, din când în când, să-l gâdile cu stetoscopul. Omul e sincer. Îi povesteşte patronului că zilele-s numărate.

George Enescu se stinge pe 4 mai 1955. Clienţii hotelului spun că în miez de noapte, un lătrat prelung, ciudat, sinistru, le tulburase somnul.

L-au găsit dis-de-dimineaţă. Vestea s-a răspândit repede. Brusc, jos, la recepţie, a apărut un băiat. Corneliu Bediţeanu, agent de securitate. A băgat un text cu „Domnul George Enescu a fost patrimoniu al statului român”, a glăsuit în franceză, a spus că este normal ca trupul său să fie repatriat. Florescu a vrut, în primă instanţă, să-l dea pe scări, afară. S-a abţinut. A sunat-o pe Măruca, ea era ceva mai diplomată. I-a explicat cerberului că Enescu a plecat din România din cauza regimului totalitar, că a suferit mult pentru această despărţire forţată şi că lăsase, prin testament, dorinţa de a nu se mai întoarce niciodată acolo: mort sau viu. Punct! Dar Bediţeanu nu crede. Atunci, Florescu cheamă poliţia. E e comedie neagră, însă patronul e ferm convins că securiştii vor să fure coşciugul, aşa că-l păzeşte cu străşnicie. Finalmente, Bediţeanu este expulzat din patria lui Voltaire!!!

Pe 7 mai 1955, marele George Enescu e coborât, la cele veşnice, în cimitirul parizian „Pere Lachaise”, la un arcuş distanţă de mormântul lui Georges Bizet. Măruca trăieşte până în decembrie 1968. Când pleacă, vine lângă Enescu. Geniul ceruse, expres, asta. Iubirea unisens funcţionase până la moarte. Şi dincolo de ea.

A consemnat pentru dumneavoastră Cătălin Oprișan via ferratum.ro.