Având în vedere că suntem pentru cercetarea istorică, dreptul la liberă exprimare, dreptul la a avea o opinie cu privire la subiectele de interes public și pentru că nici o publicație nu poate fi suprimată conform Constituției României, în acest episod vom vorbi despre Vasile Voiculescu, poetul îngerilor și medicul fără de arginți, răsplătit mortal cu lovituri de bocanc în cap.
Acest material vă este adus via fericiticeiprigoniti.net și marturisitorii.ro.
Cum l-au ucis pe Sfântul Vasile Voiculescu
„Sfântul” Vasile Voiculescu medic, prozator și poet – cândva, la liceu se studiau operele sale, „Lostrița” sau „Ultimele sonete” – a fost săltat de staliniști pe cand avea 74 de ani. A fost acuzat că păstrase legături cu intelectualii din „Rugul Aprins” și trimis la închisorile de la Jilava, ori Aiud. La ultima a fost batut crunt, cu bocancul în cap, în timp ce era întrebat: „Boșorogule, mai trăiești?” S-a stins din viață la un an după ce a fost eliberat…
L-au saltat în noaptea de 4 spre 5 august 1958. Avea 74 de ani. L-au băgat în lotul „Teodorescu Alexandru și alții”. Scurt, l-au acuzat că a păstrat legături cu intelectualii care, odinioara, făcuseră partea din faimoasa organizație culturală „Rugul Aprins”, așa că l-au trecut la „uneltire contra ordinii sociale”, prevăzută și pedepsită de articolul 209 din Codul Penal. Au mers mai departe, punându-i în cârcă apartenența la „activitatea fascistă”, pentru colaborarea cu revista „Gândirea”, i-au trecut la dosar participarea la „grupuri contrarevoluționare”. Pe 8 noiembrie 1958, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a București, prin sentința nr. 125 îl condamnă pe Vasile Voiculescu la cinci ani de temniță grea și la cinci de degradarea civică. Următoarele destinații: Jilava și Aiud…
Medic decorat pe frontul Primului Razboi Mondial
Vasile Voiculescu se născuse în noaptea de 12 spre 13 octombrie 1884, într-o familie de gospodari de mijloc. De mic copil s-a dovedit o fire evlavioasă, sensibilă, dornică de a cunoaște tainele și sensurile existenţei. Buna sa mamă i-a sădit în suflet credința și, după cum însuși mărturisea, adesea-i strecura, pe lângă povești sau basme, citiri din „Viețile Sfinților”. Mai târziu afirma că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cursurile de la Filozofie, lectura numeroaselor cărți de religie, cultură ori artă l-au apropiat foarte mult de Dumnezeu. Obișnuia adesea să spună: „credința trebuie să stea la temelia spiritului omului normal”. De altfel, mai târziu a mărturisit: „dacă n-aş fi ajuns medic, cred că aş fi fost preot”.
Și-a depășit condiția studiind medicina şi practicând nobila meserie pusă în slujba oamenilor, dar şi dedicându-se literaturii pentru care a avut reală chemare. Adevărata depăşire a condiţiei a făcut-o însă printr-o trăire demnă de „Vieţile Sfinţilor”. Termină Facultatea de Medicină în 1909 și-și susține, anul următor, teza de licență, în chirurgie. „Devorează”, în același timp, literatura română și pe cea franceză. Îl citește pe Schopenhauer, citește Upanișadele, Scripturile Hinduse.
La 21 februarie 1910, tânărul medic Voiculescu s-a căsătorit cu o colegă de facultate și consăteană, Maria Mitescu, având împreună cinci copii. Cariera medicală și-a început-o într-o localitate din judeţul Gorj.
Participă, ca medic, la Războiul de Reîntregire ca şef al Spitalului Mobil Nr. 6. Cu răspundere, cu dragoste, îi îngrijea în egală măsură pe soldați şi pe refugiați. Se dovedea un samarinean milostiv, turnând pe rănile lor untdelemnul devotamentului, amestecat cu vinul bucuriei de a se jertfi pentru greu încercații lui pacienți. Cu iubire altruistă, a slujit la căpătâiul militarilor români sfârtecați de gloanțe ori schije, până ce s-a îmbolnăvit de tifos. Primește decorația „Steaua României cu spade”, apoi îl găsim profesor de igienă la Institutul Pompilian din București și șef al Circumscripției 12 medical din Capitală.
Pe lângă misiunea grea, epuizantă, de vindecător al trupurilor, Vasile Voiculescu și-a găsit timp să aștearnă pe hârtie gânduri albe, versuri de o frumusețe aparte. A debutat în revista „Convorbiri literare” cu poezia Dorul, în anul 1912. În 1916 a publicat volumul Poezii, iar în 1927, Poeme cu îngeri, urmând ca până în 1939 să publice și alte volume de versuri: Destin, Urcuș, Întrezăriri. Mare parte a operei sale dramatice și a prozei a fost publicată postum. În urma activității literare susținute, Societatea Scriitorilor Români l-a ales ca membru în 1920. Din 1934, Vasile Voiculescu a activat ca director de programe culturale la Radio România, până în 1946, când, după unele mărturii, se pare că a fost interzis.
„Ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care știa să o arate orișicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui și nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze și înțelegându-l pe fiecare. Simpatia pe care o arăta pentru fiecare bolnav pe care îl consulta era lesne receptată de pacienții lui, care îl adorau. Îi examina cu atenție, le prescria medicamente, pe care de multe ori le aducea chiar el, le spunea cuvinte de îmbărbătare și nu uita niciodată să le lase un mic dar, fie în bani, fie în alimente sau îmbrăcăminte”, spuneau colegii. Este botezat „Medicul fără de arginți”.
Anul 1946 a însemnat pentru el o răscruce. La 22 noiembrie, soția îi moare de hemioragie cerebrală. Viața i se schimbă. Se sihăstrește, mai face doar mici plimbări prin Cișmigiu. Își blochează soba cu carti si nu mai aprinde focul in ea vreme de un deceniu. A scos din alimentație carnea, a refuzat să participe la serate ori întruniri culturale, trăind retras, supunându-se unor nevoințe din ce în ce mai aspre. Tot atunci frecventează cercul cultural „Rugul Aprins” (denumit și „Grupul de la Mănăstirea Antim”), unde leagă prietenii cu minți luminate: părintele Agaton Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Benedict Ghiuș, Andrei Scrima. De la membrii monahi ai grupării a învățat să se apropie și să practice Rugăciunea inimii.
Vinovatele-i versuri sunau cam aşa:
„O, ţara mea, mâncată de jivine, / Pe drumurile-ţi albe-n triste sate, / Cu traistă de cerşetor în spate, / Azi iar colindă Dumnezeu prin tine”.
Simțind „pericolul” reprezentat de o mână de oameni pașnici, iubitori de frumuseți spirituale, culturale, regimul totalitar a desființat „Rugul aprins”, în 1948, numeroşi membri sfârșind în închisorile staliniste.
Nu a plăcut deloc mesajul lor, dar este posibil ca şi fără să fi scris aceste versuri cu caracter „mistic” Vasile Voiculescu să fi fost închis numai pentru întâlnirile de la Antim. Sentinţa a fost nemiloasă cu un om aflat la acea vârstă: cinci ani de temniţă grea şi confiscarea averii.
Vasile Voiculescu, asa cum este cunoscut din manualele de literatura
Dupa 10 ani, în noaptea de 4 spre 5 august 1958, Vasile Voiculescu este arestat și acuzat de uneltire contra ordinii sociale. Are 74 de ani.
Despre comportamentul său în temnițele staliniste s-au păstrat câteva mărturii valoroase. „Eram istovit de puteri, iar in salon era liniste. […] Dupa o vreme, cand m-am trezit fara sa ma pot misca, am rotit doar ochii prin incapere incercand sa ma familiarizez cu locul. Am zarit atunci intr-un pat din coltul salonului, un batran cu parul alb, purtand parca o aura de sfant”, scrie istoricul Vasile Boroneanț. Asa avea sa i se spuna la Aiud: „Sfântul”. Este batut non-stop. Contracteaza TBC la coloana si este aproape imobilizat. Dar nu scapa de bataie. Distractia preferata a gardienilor era sa-l intrebe, dis-de-dimineață: „Boșorogule, mai traiesti?” „Traiesc, tovarase sergent!” Si, poc, urma un bocanc in cap! „Acolo, printre detinutii care veneau de la Bucuresti, m-a impresionat figura de Crist a unui om varstnic cu care am intrat in vorba. Tarziu aveam sa aflu ca omul acela plin de blandete si bunatate era marele scriitor Vasile Voiculescu”, noteaza si Aristide Dobre.
Vasile Voiculescu (stânga), alături de Antonie Plămădeală (viitorul Mitropolit al Ardealului, 1982 – 2005) și de Andrei Scrima, în curtea Mănăstirii Antim
În perioada dramaticelor interogatorii, venerabilul om de cultură a încercat să se apere cu demnitate, susținând că „Rugul aprins” nu constituia o mișcare antinațională, nici fascistă, ci doar un cerc literar, religios. După patru luni de chinuri, de nenumărate umilințe, procesul s-a încheiat la 8 noiembrie 1958 cu o nedreaptă condamnare la cinci ani de temniță. Inițial, l-au închis pe Voiculescu la Jilava, transferându-l apoi la Aiud. Demn, tăcut, Vasile Voiculescu a suportat cu nădejde creștinească torturile încarcerării. După eliberare nu a povestit nimic, nici nu a încercat să se victimizeze cu atrocitățile suferite în detenție. Însă după 1990, mulți colegi de suferință au amintit în memoriile lor despre Vasile Voiculescu. Bunăoară, istoricul Vasile Boroneanţ afirma: „am zărit (în celulă, n.r.) un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt. Atitudinea şi figura lui iradiau linişte şi blândeţe. Acesta a fost momentul întâlnirii mele cu cea mai scumpă şi dragă persoană din câte am cunoscut în cei zece ani de închisoare, poetul Vasile Voiculescu”.
Este schingiuit pentru a spune „tot”. „Nu pot scrie poezii pentru regim și nu voi face asta niciodată”, le spune. În scurt timp s-a îmbolnăvit foarte rău, suferea de TBC la coloana vertebrală. Din cartea lui Florentin Popescu, „Detenţia şi sfârşitul lui Vasile Voiculescu”, apărută la Editura Vestala, aflăm că, atunci când unul dintre gardieni i-ar fi cerut lui Vasile Voiculescu să fie delatorul celorlalţi deţinuţi, el a spus cu demnitate: „Nu, eu sunt un mistic şi stau retras”.
În 1962, scriitorul a fost eliberat. Se apropie de opt decenii de viață, iar anii de temniță grea își spun cuvântul. După eliberare nu mai trăiește mult. În aceeaşi carte aflăm cât de bolnav a ieşit din închisoare şi cum era îngrijit de fiul său, Ion. Era o epavă, durerile creşteau mereu, începuse să refuze mâncarea ca să moară mai curând. Îşi ruga fiul să nu-i mai facă tratamentul: „Te conjur să nu-mi mai faci nimic, nici o injecţie cu morfină, ca să adorm şi să nu mă mai scol”. Il cheamă, lângă pat, pe fiul său. „Ionică, eu mor! Mor! M-au omorât. Nu le dau nimic! Ai grijă, sunt mai perverși decât crezi tu”, sunt ultimele sale vorbe. Trece la Domnul în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963.
La un de la moarte, a început reabilitarea sa. I-au apărut poemele extraordinare din volumul: „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakesperare, în traducere imaginară de…”, i-au fost reeditate proza şi dramaturgia care îl situează între scriitorii de prim rang ai literaturii române.
Virgil Ierunca, în volumul „Româneşte”, povesteşte despre un moment petrecut după eliberare şi care ne arată încă o dată verticalitatea poetului. Trăia în odaia sa în mod voit neîncălzită când a primit vizita lui Tudor Vianu, în încercarea de a-l face pe bătrân să scrie în spiritul noului regim. Răspunsul poetului a fost unul negativ. „Vasile Voiculescu s-a uitat adânc în ochii foarte gândiristului de altădată şi i-a spus un nu atât de răspicat, atât de greu, încât Ispititorul a trebuit să plece repede, foarte repede”, scrie Ierunca.
Adrian Nicolae Petcu, în articolul „Închisorile lui Vasile Voiculescu”, consemna o mărturisire a istoricului Vasile Boroneanţ, fost deţinut politic:
„Era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, deşi operat, s-a repezit să-i ia mâncarea pe care i-o aduseseră deţinuţii de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi, dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare». Cuvintele lui mi-au rămas pentru totdeauna în memorie. Era sumumul de sublimare a fiinţei umane!”.
Radu Gyr relatează în Calendarul meu. Prieteni, momente și atitudini literare”, apărut la Editura Ex Ponto, în 1996, următoarele despre Vasile Voiculescu:
„L-am admirat și l-am iubit sub triplul său aspect de mare poet, de om cu totul deosebit și de apostolic ‘doctor fără de arginți’. I-am citit toate volumele de poezii, așteptându-le cu nerăbdare să iasă de sub tipar și-i știu pe dinafară – și acum – multe bucăți, ca de pildă ‘Pe decindea Dunării’ – splendidă resurecție a unui secular și frust peisaj autohton, din care reproduc câteva strofe: ‘Pe decindea Dunării, la vale, / Printre triste miriști cu ciulini, / Trece-n baltă, legănat agale, / Un chervan cu coviltir de rogojini / … Omul stă cu capul gol și mână, / Înfundat în maldărul din car; / Și-ațipit, cu jordia în mână / se tot duce drum fără hotar. / Cât un urs, întins, el dormitează / Peste sarica din patru piei de oi, / Numai ghioaga aprigă-l veghează, / Ghintuită cu alămuri noi /’ … ‘Foaie verde, firul peliniții / Cântă cărăușul cătinel / Și treziți, cu el odată cântă sciții / Ce-au trecut, cândva, prin stepă ca și el!’”
Postum, în 1970, îi apare o capodoperă, „Lostrița”, în volumul „Iubire magică”. Prea puțin și prea târziu…
