Constantin 7 Giurginca – Arhivele Transcendente – Enigmaticele „Siduri” și „Colăcelul”. Lucrări ciclopice?

Continuăm călătoria prin Munții Buzăului. De la Culmea Goșa ne îndreptăm spre Siduri, o muchie ce te hipnotizează, te face sa te freci la ochi, să te holbăiești. O culme terasată, o magnifică Grădină a Semiramidelor, terase suspendate în Colchida Carpatică? Sunt trepte vizibile, orizontale, lespezi, ca un fel de curbă de nivel așezate în cascadă, una mai sus, decât cea rămasă dedesubt, de grosime ca la un metru.

Treptele acestea lucrate cu lespezi să fi avut numai rol de a consolida solul? Din nou o lucrare ciclopică, dar cu ce finalitate? Să fi fost acolo o incintă preistorică sacră?

Cât privește cercetarea cuvântului, sapa cu care încerc să fac arheologie lingvistică nu s-a știrbit dând de acest cuvânt. Nu poate să fie Ziduri, prin acea atât de rapidă trecere de la consoană surdă la sonoră: silfantele s/z, un proces tipic evoluției limbii române. De la Ziduri putem merge la jiduri și de aici la locuitorii de la jiduri – Jidovii (Uriașii) și uite așa ajungem la vorba lui Conu Leonida (eroul comic din comedia lui Caragiale), ajungem la „fandacsie”. Dacă localnicii le-ar fi numit ruine, atunci nu ar mai fi dat numele de ruini unui loc numit „La Ruen” (unii zic azi Ruini), având toponimul Siduri cu înțelesul Ziduri. Siduri nu înseamnă ruini. Un radical sid pe care nu-l pot decodifica. Dacă ne uităm la vecini, sârbocroatul sud înseamnă județ cu sensul de judecată. Nu se leagă cu realitatea toponimică Siduri. Dacă ne uităm la popoarele romanice (italieni și francezi) aceștia numesc punctul cardinal miazăzi sid sau sud. Din nou nu răspunde configurației locului. Nu mă îndoiesc că este o lucrare ciclopică a Uriașilor, a Jidovilor, dar cuvântul Siduri nu-și arată fața!

This slideshow requires JavaScript.

La Colăcel

Urcând de la Babele de la Ulmet spre Cumpăna de ape ajungi la Colăcel, locul unei stâncării impresionante. Este vorba de o piatră care geometric are înfățișarea unui colac împletit. Mai demult, Colăcelul se găsea în vârful unei stânci uriașe, de pe care se vedea orașul Buzău. La un cutremur puternic, stânca s-a prăbușit și resturile sunt îngropate pe muchie și pe vale. A rămas numele chipului lucrat în tiparul sfânt al colacului. Însă un alt colăcel se află pe o stâncă de lângă drumul care duce la cătunul Nici (unii îl pronunță și îi spun Nica).

Spre deosebire de cel de la Babele Ulmetului din Creastă, care se profilează pe stâncă asemenea unui basorelief, acesta, mai mic, cel din margine de drum, este scobit în piatră.

După credințele românești, peste tot pe unde apare în stâncă un colăcel este întovărășit de reprezentări de babe și moși, ca și de cruci, tot ansamblul amintind de un loc sfințit, sacru, ce conferă și stâncilor și pietrelor rolul de însemne divine. Cele două reprezentări: „Colăcel”, din zona Babelor de la Ulmet, sunt vestigii ale artei megalitice din spațiul carpato-danubian.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!