Constantin 7 Giurginca – Vârful Zboiu din Carpații de Curbură

Vârful Zboiu din Munții Buzăului este o construcție megalitică, un imens trunchi de piramidă „turnat”, cioplit în munte, în mijlocul lui tronând ca o emblemă heraldică un omphalos, un Buricul Pământului, cu rosturi oraculare, ca în celelalte centre infoenergetice ale sanctuarelor traco-geto-dace.

Piramida nu este singulară, în jurul ei gravitează o pădure de stânci megalitice, care nu sunt îngrămădite acolo, așa de dorul lelii, ele sunt desprinse dintr-o construcție, din ceva zidit pentru anume finalități. Această grămadă de bolovani megalitici sunt bucăți desprinse, ruini din zidurile unei grandioase cetăți din epoca megalitică, sunt bucăți desprinse dintr-un templu pelasgic, care-și avea, în centrul lui, dăltuit, omphalos-ul (Buricul Pământului, în mitologia română), figura unui foetus stilizat, cum poate fi văzută și astăzi. În zonă au fost descoperite inscripții indescifrabile, izvoare radioactive, stânci cu un magnetism ciudat. Sub munte este o întreagă rețea de tunele subterane despre care nimeni nu știe unde duc și sunt încă necercetate. Spre nord-est, muntele Zboiu continuă cu Tihăria și apoi cu Țurțudui. Tihăria ca un veritabil observator astronomic, se sfârșește cu acel cub misterios, încă una din tainele civilizației pelasgo-hyperboree.

Tot în Tihăria au avut loc acele dispariții misterioase, iar în Țurțudui a fost aruncat în aer obeliscul ce străjuia cetatea megalitică ridicată de iscusiții pelasgi, iar drumul către Vârful Țurțudui și ruinele Cetății a fost barat, în anii puterii comuniste, de o pădure culcată la pământ, din ordine precise. Latura sudică a masivului Zboiu se prelungește prin Culmea lui Dragomir, un alt loc cu tainice zăvoare.

Zona subcarpatică Zboiu – Tihărie – Dragomir este una în care a viețuit o grandioasă civilizație pelasgo-hyperboree, care a lăsat vizibile urme, nu numai prin stâncile și pietrele uriașe care ocupă întregul spațiu din Curbura Carpaților, dar, mai ales, prin întâmplările, evenimentele care s-au petrecut, conservate de memoria colectivă în acele tezaure arhaice: legendele și toponimia românească. Țara Colchidei, sau Țara Caucalandului, sau Țara Luanei, nu este o Sahară inospitalieră, un spațiu deșert, în care-s aruncate la întâmplare niște Pietre și bolovani. Iar dacă încercăm să conservăm acele legende și povești, și să descifrăm mesajul lor tăinuit, nu însă și criptic, înseamnă să taxăm cu dispreț și încrâncenare academică o asemenea trudă drept dacopatie sau fantasmagoria unor „bolovanologi”?

foto: Octavian Teodoru & Radu Pușcarciuc

Și construcția lingvistică a toponimului Zboiu ridică întrebări asupra structurii cuvântului. Avem de-a face cu fonemul „Z”, pus protetic la radicalul „boi”, plural „boiuri”, termen de sorginte populară, care ar da Z+boi > Zboi, la fel cum Z+minte > Zmintit. Boi, boiuri, în grai popular înseamnă făptură, înfățișare care impun prin frumusețe, grație, înfățișare, însușiri care îl pot fermeca, vrăji pe contemplator; fetele și flăcăii care au „Boi”, au puterea de a fascina, de a fermeca prin forța și puterea felului măiestru, ori măiastru, de a întruchipa un model ideal de frumusețe și armonie. Cuvântul îl găsim și la aromâni (boe = statură, talie), dar și la albanezi (boj = statură), dar și la bulgari (boi = statură) și la greci (μπόι – mpoi = statură), ca și la turci (boý = statură). Lingviștii noștri, în Dicționarul limbii române (al Academiei Române) îi fixează originea în cuvântul turcesc „boý” cu accentul pe „ý”.

Să se observe că accentul în limba turcă cade pe ý (ca și la coý = sat), în timp ce la români accentul cade pe ó (bóiuri). În plus, semantic, cuvântul la români reliefează sensul de farmec, vrajă, măiastru (măiastră), în timp ce la turci, ca și la bulgari, înseamnă statură. Când, prin secolele XVI-XVII, năvălitorii turci în Țările Române ne-au răpit fecioarele și apoi aurul, au făcut-o pentru că acele Cosânziene valahe aveau ceva fascinant, fermecător în statura lor: așa au aflat că acele frumuseți valahe aveau „boi”. În graiul românesc se spunea de sute de ani despre fetele și flăcăii de la țară că aveau „boi”, și nu au aflat acest lucru de la jefuitorii turci, care plecau spre seraiurile lor cu trupul fecioarelor noastre sculptate în „boiul” lor. Iar despre feciorii satelor noastre, bătrânele care stăteau seara la „scaun” la vorbă, spuneau că este cruce de voinic și când treceau pe lângă ele se ridicau respectuos de pe bancă și îl salutau. Eu însumi, fecior fiind, am întrebat odată niște bătrâne care stau la sfat (îmi erau și rude) de ce se scoală de pe bancă să mă salute, ca răspuns la „sara bună” pe care eu le-am dat-o, și că-mi este rușine ca ele, mumele noastre bătrâne, sfătoase, să se ridice în urma salutului meu; răspunsul lor a fost tare, răspicat: „pentru că trece o cruce de voinic pe stradă!”. Comentariile rămân pentru pâinea sociologilor de astăzi.

 Așadar, reîntorcându-mă la originea cuvântului „boi” (cu sensul măiastru, măiastră) afirmam că este un etimon românesc (dar ar fi interesant să știm ce etimologie dau lingviștii bulgari cuvântului), care a fost împrumutat de bulgari și turci cu sensul de statură, din limba română.

Revenind la acel Omphalos, Buricul Pământului, la acea „statură” așezată pe trunchiul de piramidă al muntelui, acel (Z)boi nu putem să nu remarcăm că acea statură, înfățișare este o Piatră divină ce marchează un Centru de grație divină. În epoca preistorică a litolatriei, a adorării pietrelor sacre, în legendele pelasge, și apoi în legendele populare traco-geto-dace era venerată o piatră ovală, semănând întrucâtva cu un foetus. Acea piatră, care avea forma unui foetus, ca și Vârful muntelui Zboiu ar fi fost după legendele pelasge, moștenite de traco-geto-daci, piatra înfășată în scutece, pe care Gaia i-o dăduse lui Kronos s-o înghită în nesațul lui de a-și mânca odraslele, salvându-l astfel pe Zeus. În templul delfic al lui Apollo (templu ridicat de pelasgi) se păstrează o piatră conică albă, consacrată acelui moment primordial. Nu întâmplător pe poalele sudice ale muntelui sfânt, Zboiu, ca și ale Muntelui Ivănețu au rămas urmele megalitice ale acelor sanctuare și așezări megalitice în jurul cărora s-au desfășurat rituri de inițiere ale misteriilor traco-geto-dace, ca și ceremonialurile religioase închinate divinităților primordiale săvârșite de sacerdoții Ktistai și Kapnobatai ai pelasgo-hyperboreilor, cunoscuți mai apoi ca sacerdoții decinei (sau decenei – n. red.) ai neamului geto-dac.

Aceeași citire fascinantă ne-o procură descifrarea masivului Zboi+na Zboiu, sufix derivativ na, ca și la Crai+na (Craina), Goști+na (Goștina), Ploști+na (Ploștina), Dragomir+na (Daragomirna), Piatra Goznei (Caraș): Goz+na etc.

Masivul Zboina, cu cele trei culmi de basm: Zboina Frumoasă, Zboina Neagră și Zboina Verde, învederează aceeași obârșie: „boi” înfățișare, frumusețe fermecătoare a plaiurilor vrâncene. Cele trei Zboine: Frumoasă, Neagră și Verde sunt atribuite, însușiri personificate ale vrăjitelor culmi vrâncene. Însușirea Frumoasă trimite spre izvorul mitic al toponimului, adică Frumoasele, Ielele, Doamnele, Măiestrele; Zboina Neagră este o însușire ce dezvăluie originea etnonimului, pelasg, adică primii oameni plămădiți din Negrul pământ, Negrul fiind atributul originar al pelasgilor.

Zboina Verde trimite spre un alt atribut, altă însușire a toponimului. El s-ar apropia de toponimului tracic Verzela, care-și are obârșia în radicalul indoeuropean *uerg’h (verg-verz) = a răsuci, cu sensul de contorsiune, din care a luat naștere și latinescul viridia care a dat varză și cu sensul de răsucit, cu foi învelite (mai degrabă din traca veche se trage cuvântul viridia, din verzela, decât invers, având în vedere că limba tracă, sau pelasgă, este cu mult anterioară cuvântului latinesc – n. red.).

În cazul de față, Zboina Verde nu înseamnă cea plină de verdeață, căci toate culmile noastre sunt pline de verdeață, de verde, ci este vorba de zboina ce curge printre structuri geologice răsucite ca foile unei verze. Dacă ar fi să-i dăm însușirii de Zboina Verde, înțelesul ei cromatic, de culoare, atunci ne izbim de realitatea cromatică a plantei. Dicționarele înregistrează la varză: „plantă erbacee cu flori galbene deschise sau albe, cu frunze mari și groase învelite”. În albaneză, „verdhe” înseamnă galben, galben închis.

Zboina Verde este ca și Bistrițele, ori Cernele, ori Timișurile, apă repezinoasă, apă care se răsucește printre cheiuri și abrupturi montane.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!