Lucian Ciuchiță – Dialog cu Dostoievski

Motto: Când politicul rage, cultura se risipește ca fumul…

Familiarizat cu imaginea sa, din reprezentările altor vremuri, scriitorul Lucian Ciuchiță, fără să se întrebe cum este posibil să îi apară în față, îl recunoaște imediat pe Feodor Dostoievski.

Acum, într-o străfulgerare a minții sale, își aminti că marele scriitor rus spusese: „Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”

– Maestre Dostoievski? întrebă mirat Lucian.
– Da, eu, răspunse titanul literaturii ruse.

Scriitorul român părea siderat de apariția Maestrului, neputincios în a intui care este scopul acestei vizite miraculoase.

Ghicindu-i gândurile, geniul rus îi răspunse calm:

– Știu că ești un romancier bun, dar te-ai născut într-un secol prost. Și eu am îndurat suplicii pentru ideile mele, am fost încarcerat zece ani într-o ocnă siberiană, dar, mai târziu, ca un utopist veritabil, am sperat că lumea se va salva prin frumuseţe.
– Maestre, interveni Lucian, acum, în toiul unui război fratricid, cultura rusă este interzisă la nivel global. Dar cultura și exprimarea artistică nu trebuie îngrădite după cum dictează interesele războiului. Cultura nu reprezintă doar valorile unei nații, ea face parte din Patrimoniul Mondial Cultural.
– Prietene drag, cultura rusă nu va muri niciodată! Chiar dacă acum este îngenuncheată, observ cu mare durere acest lucru, ea are puterea de a se ridica și de a merge mai departe… Nu se pot uita operele lui Cehov, Turgheniev, Tolstoi, Pușkin, Gogol și Gorki… sunt nemuritoare!

Apoi, după câteva secunde de tăcere, Dostoievski își aminti ce spusese cândva:

„Astăzi, fiecare om tinde să se înstrăineze cât mai mult de cei din preajmă, căutând în sine tot ce-i poate da viața din plin, și, cu toate strădaniile lui, nu numai că nu izbutește să priceapă sensul adevărat al vieții, dar până la urmă ajunge la un fel de sinucidere. În loc să se cunoască pe sine și să deslușească rostul său pe lume, rămâne un izolat.

În veacul nostru, societatea se fărâmițează, fiecare om se retrage în sine ca într-o vizuină, se însingurează, se ferește de ceilalți și-și ascunde avutul, ca până la urmă să se înstrăineze cu totul de ei și să-i îndepărteze din preajma lui. Și, căutând să strângă de unul singur cât mai multe bogății, se gândește: ‘Ce puternic sunt, am pe ce mă bizui.’ Nu știe, zevzecul, că, pe măsură ce strânge, se înnămolește tot mai mult într-o sinucigașă neputință.

Omul s-a învățat să nu se mai bizuie decât pe mijloacele lui, și, răzlețindu-se de obște, a ajuns, cu timpul, să nu mai pună nici o nădejde în ajutorul semenilor, să nu mai creadă în oameni, nici în omenire, să tremure numai de teamă că s-ar putea cumva irosi agoniseala lui și drepturile pe care le-a câștigat.

Pretutindeni, în ziua de azi, mintea sceptică a omului a început să nu-și mai dea seama că adevărata chezășie a vieții nu poate fi dobândită numai prin străduințele lui, oricât s-ar osteni de unul singur, că pentru asta trebuie ca toți oamenii să se străduiască împreună, cu puteri unite.

Dar, odată și odată, trebuie să se împlinească sorocul și, atunci, această cumplită însingurare va lua sfârșit și în aceeași clipă toți se vor dumeri dintr-o dată cât de potrivnică era firii izolarea în care se ferecaseră. Asta va fi năzuința vremii, și se vor minuna oamenii acelui veac cum de-au putut zace atâta timp în beznă, fără o zare de lumină. Și tot atunci se va arăta pe cer semnul ce va înfățișa pe fiul omului… Dar, până va sosi clipa aceea, trebuie să nu lăsăm din mână steagul, și măcar când și când, fie chiar în împrejurări răzlețe, omul e dator să dea pildă, smulgându-se din izolarea și înstrăinarea sa, pentru a săvârși o încercare eroică, împletind o legătură strânsă și duioasă frățietate între oameni, chiar dacă ar fi să treacă în ochii tuturor drept nebun. Trebuie neapărat să facă asta, pentru ca măreața idee să nu se irosească…”

A consemnat pentru dumneavoastră Lucian Ciuchiță.