Mircea Eliade – Unde ne e omenia?

Lipsa de omenie a lumii moderne se datorează tocmai faptului că e cârmuită de sferturi de oameni. Foarte bine intenționați, câteodată; dar niciodată oameni întregi.

Ceva mai grav și mai deprimant: lumile care se așteaptă, lumile noi pe care le visează atâția însetați de dreptate – tot de asemenea oameni mutilați sunt visate și pregătite.

Va veni într-o zi un vizionar cu cap și fără inimă, sau cu brațe și fără ochi – și ne va da o lume nouă. O lume cu sânge și lumină, sau numai cu pietre, sau numai cu fier. Din care vor lipsi foarte multe lucruri bune, firește; lucruri bune care ar fi putut să nu lipsească. Ar fi putut, dacă în loc de mutilați, lumea viitoare ar putea fi făcută de oameni întregi.

Astăzi ți se cere, cel dintâi, să renunți la ceva: la cap, la inimă, la ochi, la brațe. Nimeni nu te vrea întreg, așa cum ești. O viață organică, echilibrată, plenară – este socotită o tentativă de insubordonare. Dacă vrei să visezi o lume nouă pentru anumiți oameni, ești acceptat cu condiția să-ți scoți ochii, sau să-ți înfunzi urechile. Ești dator să auzi un singur țipăt – sau mai bine să nu auzi nimic. Ești obligat să vezi o anumită culoare – sau dacă nu, să nu vezi nimic.

Mircea Eliade în „Unde ne e omenia?”.