Mircea Vulcănescu, 3 martie 1904, se năștea filozoful-martir, un sfânt al închisorilor bolșevice

„Revendic dreptul de a pătimi și de a muri pentru Adevăr!”
Mircea Vulcănescu

Pe 3 martie 1904, la București, se năștea Mircea Vulcănescu, un geniu al culturii româneşti, una din cele mai strălucite inteligenţe ale generaţiei interbelice, economist, sociolog, filozof, scriitor, publicist, teolog și profesor de etică, victimă a represiunii comuniste din România.

Clasele primare le-a absolvit în Capitală, gimnaziul la Iași și Tecuci (fiind refugiat în timpul ocupației germane), iar liceul l-a urmat la Galați și București.

În 1921 s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere și la Facultatea de Drept din București. A fost un membru remarcabil al Asociației Studenților Creștini din România (ASCR). În urma satisfacerii stagiului militar a obținut gradul de sublocotenent.

În 1925 s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, de care se va despărți mai târziu. În cadrul anului universitar 1929 – 1930 a fost asistent onorific la catedrada profesorului Dimitrie Gusti.

Începând cu 1931 a susținut comunicări în cadrul asociației culturale „Criterion”. A scris în ziarul „Cuvântul”, al lui Nae Ionescu, până la suspendarea publicației, în 1933.

A mai colaborat la Viața Universitară, Realitatea ilustrată, Ultima oră, Pan, Azi, Prezentul, Criterion, Convorbiri literare, Izvoare de filosofie, Index, Dreapta, Floare de Foc, Familia, Cuvîntul studențesc, Gînd românesc, Ideea Românească, Excelsior.

Aceasta este „militarea mea”. Pentru țară, totdeauna și oricând, si numai pentru ea, spre a se salva ce se mai putea salva din situațiile grele pe care nu eu le-am creat – Mircea Vulcănescu, în fața Curții de Apel București la procesul din decembrie 1946 – ianuarie 1947.

În iunie 1935, a deținut funcția de director general al Vămilor pînă în septembrie ’37, cînd a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi și țigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicațiilor.

Între 1940 și 1941 a fost director al Casei Autonome de Finanțare și Amortizare și președinte al Casei Autonome a Fondului Apărării Naționale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 să fie numit Subsecretar de Stat la Ministerul Finanțelor.

După 23 august 1944 revine în funcția de șef al Datoriei Publice, unde a rămas pînă pe 30 august 1948, cînd a fost arestat în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu, calificați drept „criminali de război”.

La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniță grea. Judecarea recursului s-a prelungit pînă în ianuarie 1948, cînd instanța a menținut pedeapsa din ’46.

Și aș vrea să întreb: nu s-a găsit niciuna dintre aceste conștiințe, care să-și asume, fără gândul niciunui profit personal, sarcina, înalta și dureroasă, în același timp, de a înlatura de pe fruntea acestui ins de elită al spiritualității românești formula: „Deținutul criminal de război Vulcănescu Mircea?” Nu vă îngrijorează, nu vă cutremură această alaturare de cuvinte? Nu se va găsi nici de aici înainte?

Eu tot aștept un om al legii care să-și asume demersul unui recurs în anulare a sentinței de condamnare a lui Mircea Vulcănescu.

Altminteri, dacă vom continua să ne exterminăm elitele, vom renunța nu numai la istorie, vom renunța nu numai la ființa noastră, ci vom renunța pur și simplu să fim – Dora Mezdrea Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității (vol. 5). Mircea Vulcănescu, Ed. Eikon, 2013

Moartea și mesajul testamentar

A fost închis la Aiud, unde a ținut o serie de conferințe considerate subversive de către torționari, pentru a ridica moralul deținuților. Din această cauză a fost izolat, la fel ca alți 12 bărbați din celula sa, în hrubele secției 1. Acolo au fost dezbrăcați în pielea goală și lăsați într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să șadă. Epuizat, unul dintre deținuți a căzut din picioare după cîteva ore. Vulcănescu s-a așezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viața. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămîni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani și a lăsat cu limbă de moarte un îndemn cutremurător, cu adevărat demn de un mucenic: „Să nu ne răzbunați!”.

Trupul său a fost aruncat în groapa comună de la Aiud. Mircea Vulcănescu este considerat, alături de alți mărturisitori creștini din perioada comunistă, unul dintre sfinții închisorilor care ar putea fi canonizați de către Biserica Ortodoxă Română.

Ce a scris Vulcănescu, între altele: Teoria și sociologia vieții economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932), În ceasul al 11-lea (1932), Cele două Românii (1932), Gospodăria țărănească și cooperația (1933), Războiul pentru întregirea neamului (1938), Înfățișarea socială a două județe (1938), Dimensiunea românească a existenței (1943) ș.a.

Ultimul cuvânt

Mircea Vulcănescu: „Ascultând această incriminare, nu mi-am putut stăpâni un amestec de mândrie și de ciudă, pentru că, orice s-ar zice, pentru un creștin nu este mai mare cinste care să i se poată face decât de a fi pus să plătească pentru semenul său; dar și de ciudă, pentru că acest lucru, înfăptuit în zarea lăuntrică a lumii nevăzute, sfărâmă, în lumea văzută a lucrurilor de aici, unul din talerele acelei dreptăți pe care sunteți puși s-o apărați și fără de care nu e posibilă conviețuirea pământească. (…)

Onorata Curte mă va judeca după cum crede de cuviință și, după cum va putea, mă va condamna ca autor principal, complice, cu sau fără circumstanțe atenuante, la ani de temniță grea sau de închisoare altfel zisă și la risipirea casei părintești, sortită, în gândul tatei, să asigure puțin timp soarta a trei ființe nevinovate, și la degradare civică, la interdicția exercitării puterii părintești, a dreptului de a ține școala etc.

Alții decât Onorata Curte, aplicându-mi cu sau fără drept regimul de exterminare la care am fost supus, vor preface mai curând sau mai târziu pedeapsa Onoratei Curți într-o pedeapsă mai aspră, potrivit unor intenții rămase pentru mine de neînțeles. Nu pentru asta mă plâng!

Sunt în lumea asta riscuri pe care datoria bărbătească, ca și datoria ostășească, te obligă să ți le asumi, chiar dacă nu te poate mângâia nici amintirea foloaselor materiale ce n-au fost și nici amintirea măgulitoare a cinstirii unei fețe, pe care unul din domnii procurori ne-a amintit-o drept compensație. O știu și repet: nu pentru asta mă plâng!

Un lucru am însă dreptul să pretind Onoratei Curți, atunci când chemându-mă în fața ei, am înțeles să răspund ‘De față!’

Este dreptul pe care-l am să-i cer ca, dacă va judeca și va hotărî că trebuie să ispășesc ceva, revendic dreptul de a pătimi și de a muri pentru Adevăr!

Adevărul acesta, Onorată Curte, mă trudesc însă zadarnic să-l cuprind, încercând să înfrunt unul după altul, fiecare dintre capetele actului de acuzare, ori fiecare din articulațiunile argumentării domnilor procurori.

Patru ani mi-am cercetat toate actele, căutând să aflu în activitatea mea publică unul de care m-aș putea căi. N-am găsit!

În asemenea condiții Onorata Curte poate să hotărască în privința mea orice! Un singur lucru o pot asigura de pe acum, când am încă integritatea mea corporală și a facultăților mele sufletești: că până în ultimul meu ceas o să dorm bine!

Onorata Curte, termin rugându-vă să mă iertați că am abuzat de timpul Domniilor voastre și că am spus lucrurilor pe nume dar eu cred în Adevăr și știu că nu e putere în lume mai mare decat Adevărul.

Să vă ajute Dumnezeu domnilor judecători să fiți nu judecători drepți, ci Judecători Adevărați!”

Preluare de la În fața instanței, cu seninătate.

Originalul, integral, aici:

Mircea Vulcănescu – Ultimul Cuvânt

Întreaga sa viață este o pildă tare de credință și demnitate.

A plecat la Domnul, direct din închisoarea de la Aiud, pe 28 octombrie 1952.

Mircea Eliade, despre Mircea Vulcănescu: „Când au venit incercarile, Mircea Vulcănescu le-a primit senin şi încrezator; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieţii lui religioase. În câteva zile, a pierdut tot: avere, glorie, situaţie socială şi academică, familie, libertate. Dar a ramas acelaşi. Nu s-a îndoit şi nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturiseasca cu aceeaşi senină fermitate credinţa şi încrederea lui de totdeauna. Alţii, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amanuntul, aici sau altădată, viaţa pe care a trait-o Mircea Vulcănescu în temniţă. Ce ştim cu toţii, ne e de-ajuns ca să înţelegem cât de totala i-a fost victoria. Victorie impotriva calailor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morţii. Pentru că ştim cum a murit! lar ultimul lui mesaj în temniţă, adresat fiecaruia din noi, a fost acesta: «Să nu ne răzbunaţi!»…”

(Chicago, noiembrie 1961)

Emil Cioran, despre Mircea Vulcănescu: „Cu cât ma găndesc mai mult la tatăl dumneavoastră, cu atât mai mult mi se pare că era, el însuşi, o excepţie uluitoare, care trebuie că evitase de asemenea printr-un miracol blestemul nostru comun. Poate părea fără sens să afirmi, cu privire la un spirit cu adevărat universal, că nu gustase din fructul blestemat. Acesta trebuie să fi fost totuşi adevărul, întrucât cunoaşterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întâlnit niciodată. Păcatul originar, atât de evident în noi toţi, nu era deloc vizibil în el, în el care era destul de împlinit şi în care, minunat paradox, se adăpostea evadatul dintr-o icoană. Fie că vorbea despre Finanţe sau Teologie, din el emanau o putere şi o lumină ale căror definire nu-mi aparţine. Nu vreau să fac din tatăl dumneavoastră un sfânt, dar el era oarecum astfel.”

(Fragment din „Scrisoare către Viorica Maria Elena Vulcănescu”, Paris, 20 Ianuarie 1966)

Nichifor Crainic, despre Mircea Vulcanescu: „În general, oamenii de nivelul meu nu spun la adresa altor valori decât atât cât cred că îi obligă realitatea și o anumită minimă decență, dar despre Vulcănescu eu cred că este nu doar cel mai reușit exemplar pe care l-a dat neamul românesc între cele două războaie, ci acela care având talie europeană, după ce va descoperi în sine nevoia de a spune ce are de spus, va acoperi cu umbra lui tot ce a strălucit până acum în istoria culturii românești (a erudiției românești, de la Cantemir la Iorga). Peste capul întregii sale generații de luceferi, el va fi ca un soare”.