Fenomenul Piteşti a fost un program care a urmărit să dea forme voluntare degradării conştiinţelor. A pornit de la forme impuse şi le-a transformat în opţiuni voluntare. Programul a fost aplicat, în anii ’50, pe deţinuţi cu o anume condiţie intelectuală, la început integră.
Tulburătoare ipoteza judecătoarei Gabriela Baltag că, azi, am avea o continuare a acestui program de înjosire a conştiinţelor şi că el ar fi aplicat pe unii procurori şi pe câţiva judecători.
Cum ar putea arăta, azi, fenomenul Piteşti?
Mai întâi, e necesar un conducător de program, cineva cu funcţie de şef peste carierele procurorilor. Acel cineva ar trebui momit cu o ofertă înjositoare greu de refuzat, una care să poată părea înălţătoare şi care să compenseze eventualele crize de conştiinţă pe parcursul aplicării programului. Dar mult mai sigur ar fi dacă oferta aceasta ar fi dublată cu elemente tari de şantajabilitate. Conştiinţa acestui „personaj”, aşadar, ar fi infectată cu o otravă care să poată fi prezentată drept medicament. „Personajul” ar suporta mai bine să lucreze pentru sabotarea unor linii economice şi politice dacă ar putea fi convins că reprezentanţii acestor linii sunt periculoşi pentru stat. O asemenea convingere nu o poate injecta decât un înalt ofiţer de informaţii.
Aşadar, capul marelui peşte nu poate fi pe umerii „personajului” mai sus descris. Noul Fenomen Piteşti are nevoie de regia unui serviciu secret cu interese economice proprii, capabil de mafiotizare şi de trădare ca să şi le consolideze.
Cum legea noastră încurajează asemenea afaceri ale serviciilor secrete şi odată ce „personajul” de care vorbim a fost construit, restul are a fi operă de degradare voluntară a conştiinţelor unor procurori cu atât mai lacomi de carierism cu cât pregătirea lor profesională nu promite decât negrul de sub unghii.
Nimic din acest program nu ar putea fi mantelat cu succes dacă nu ar exista judecători disponibili să fie obedienţi faţă de voinţa serviciilor ori a procurorilor.
Are a fi mai anevoios să ajungi la înjosirea conştiinţelor unor judecători? Nu şi dacă procurorii înjosirii voluntare şi doar ei au pe mână dreptul de a acuza judecătorii.
Pe când lucrurile stăteau aşa, Noul Fenomen Piteşti arăta ca o oală ermetic închisă. Înjosirea putea fi prezentată drept slujire fără pată şi reproş.
Curând, ceea ce este Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie nu va mai exista. Cine va prelua dreptul de a face dosare acuzatoare judecătorilor care nu vor să intre voluntar în programul de înjosire? Dacă tot DNA va reprelua acest drept, Noul Fenomen Piteşti ar putea fi prezentat iarăşi drept slujire angelică a dreptăţii.
Ar mai rămâne să identificăm componenta „sovietică” a Noului Fenomen Piteşti. Aici, lucrurile ar deveni mult mai clare dacă am şti câţi procurori au fost „reeducaţi” în ONG-urile progresismului. Care s-au specializat de ani buni să reformeze ideea de dreptate în aşa fel încât liberalismul clasic să devină o amintire de care să ne fie ruşine.
Noul Fenomen Piteşti de mâine va avea procurori care îi vor pedepsi pe urmaşii celor care, în trecut, au avut ţigani robi. Deocamdată, procurorii reeducării noastre i-au pus în cătare pe politicienii naţionalişti şi pe aceia care vor dezvoltare prin noi înşine. Curând vor avea dosare spectaculoase părinţii care se opun educaţiei şcolare bazate pe filme porno pentru copii.
A consemnat pentru dumneavoastră Ioan Buduca via cotidianul.ro.
Valeriu Gafencu - Trăim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de păcat
„Trăim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de păcat. E o ruşine să fii mistic, e demodat să fii moral!”
Valeriu Gafencu.
Cel mai mult îl mişcau pe Valeriu darurile şi bucuriile sufleteşti ce i se făceau. El, care era bucuria şi întărirea noastră! Îi purta pe toţi în inima sa. Ştia că va muri şi dorea să se sfârşească dăruindu-se necontenit, aşa cum făcuse mereu. Pentru fiecare găsea cuvântul ori gestul potrivit. Printre darurile pe care le avea era şi acela de a cunoaşte oamenii, de a pătrunde în sufletele lor, de a-i orienta în viaţă. O dată mi-a mărturisit:
– Cu unii din cei care vin la mine am de luptat din greu, dar sunt suflete bune şi până la urmă ajung la adevăr.
Alţii se deschid ca nişte potire de cristal şi primesc cuvântul lui Dumnezeu cu dragoste şi râvnă. Cu alţii mă înţeleg dintr-o privire, dintr-un gest şi apropierea noastră este profundă. Aici au fost adunate mărgaritarele de preţ ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Simt că şi reeducaţii îşi pleacă ochii când ne întâlnim privirile, ba unii chiar pândesc momentul potrivit să-mi împărtăşească un gând bun. Este minunată lucrarea lui Dumnezeu.
Suferinţa aceasta va contribui la zidirea creştinătăţii!
Rugăciunea lui Valeriu şi pilda vieţii sale lucrau pe nesimţite în sufletele celor ce-l înconjurau. De pildă, într-una din zile R. trăgea pe furiş dintr-un rest de ţigară pe care-l găsise prin curte. Valeriu l-a văzut şi i-a spus:
– Cum vei putea rezista la marile încercări în care suntem angajaţi dacă nu te poţi stăpâni de la un fum de ţigară?!
Lui R. – tânăr student pe cât de bine pregătit, pe atât de bine intenţionat – i-a fost suficientă această observaţie pentru ca să înceapă să-şi pună cu seriozitate problema vieţii creştine şi a trăirii lăuntrice.
– Până atunci nu-mi făcusem probleme de conştiinţă, mărturisea el mai târziu. Lui Valeriu îi datorez adevărata mea încreştinare. El mi-a descoperit nu numai adâncimea propriului meu suflet, ci şi orientarea în viaţă şi în lume. Mai târziu, cam peste un an, Valeriu se pregătea să se spovedească şi să se cuminece. Pentru smerenie şi pentru ca să nu-i scape ceva l-a chemat în ajutor pe R.:
– R., te rog foarte mult să fii sincer cu mine!
– Am greşit cu ceva?
– N-ai greşit şi aş vrea ca nici acum să nu greşeşti. Te rog deci, cu toată libertatea sufletească şi fără a mă cruţa pentru vreo pricină oarecare, să-mi spui tot ce găseşti rău şi nepotrivit la mine, fie cu fapta, fie cu cuvântul.
R. a rămas uluit. Nu se aştepta la o astfel de cerere. Deci a răspuns:
– Adică eu să-ţi fiu judecător? Îmi ceri un lucru peste putinţă! Ştii doar că mi-ai fost întotdeauna pildă de urmat.
Nu-mi pot exprima decât bucuria că te-am întâlnit. Cred că nu te îndoieşti de sinceritatea mea!
Valeriu îşi plecase privirea şi asculta dus pe gânduri. I-a zis:
– Dacă tu nu vezi greşelile mele, cu siguranţă că sunt ochi care le văd. Te rog deci să mergi la zece oameni de aici şi să-i întrebi în mod sincer ce văd rău la mine, apoi să vii să-mi mărturiseşti fără ocolişuri.
– Îmi ceri un lucru greu. Dar fiindcă vrei tu, o voi face.
După vreun ceas s-a înapoiat şi i-a spus:
– Nimeni n-a avut nimic rău de zis.
– Totuşi, a insistat Valeriu, nu se poate ca cineva să nu aibă ceva de criticat.
R. a avut o clipă de ezitare. Valeriu l-a surprins şi nu s-a lăsat:
– Spune tot, de ce ascunzi ceva?
– Nu ascund, dar nu ştiu dacă merită să-ţi spun o judecată strâmbă a unui om cu neputinţe sufleteşti.
– Spune, a insistat Valeriu.
– E vorba de X.. El nu prea se îndeamnă să-i ajute pe cei din camera 4 şi probabil că exemplul de generozitate al celorlalţi îi dă mustrări de conştiinţă şi fel de fel de gânduri. El a considerat că ai putea să-ţi faci singur unele mici servicii, fără a mai solicita pe alţii, care sunt şi ei bolnavi.
Valeriu s-a întristat puţin dar nu s-a tulburat, ci a spus:
– Mă voi strădui să mănânc singur, să-mi iau singur medicamentele, plosca… dar mai mult de atât vă rog să mă credeţi că n-am să pot face. Întotdeauna am vie în faţa mea puterea voastră de jertfă. Ştiu că nu am cu ce vă răsplăti, dar Dumnezeu vă va da dar peste dar!
R. regreta acum că fusese sincer:
– Aşa ceva nu se poate. Am greşit că ţi-am spus cuvintele unui om nesăbuit. El gândeşte pe dos. Nimeni şi nici Dumnezeu nu-i dă dreptate. Nu se poate să-l iei în serios. Renunţă deci la ideea de a te descurca singur, dacă vrei să nu ne mâhneşti pe toţi!
Valeriu îl privea cu dragoste şi cu durere. Şi lucrurile au rămas cum fuseseră, căci cu toată silinţa, el era incapabil de efortul necesar până şi acelor mici nevoi. Prietenii au continuat să-l ajute iar el îi răsplătea cu darurile sufletului său. În anotimpurile florilor îi aduceau zilnic flori din grădină iar el, la rândul lui, ruga pe unul şi pe altul să ducă din partea lui o floare câte unui bolnav. Gesturi delicate ale sufletelor mari şi sensibile. Florile lui preferate au rămas crinii, pe care i-a şi cântat cu gingăşie în poeziile sale.
Într-o altă zi însă Ghe., un ţăran osos care fusese cândva un munte de om, l-a înfruntat şi i-a spus:
– Îţi convine să ţi se dea numai dumitale îngrijire şi să faci pe sfântul! Mie de ce nu-mi aduce nimeni carne? Pe mine de ce nu mă îngrijesc ca pe dumneata?
– Frate, i-a zis Valeriu, din nebăgare de seamă v-am fost piatră de poticnire. Vă rog să mă iertaţi. Voi face tot ce pot ca să vă uşurez suferinţa!
Şi ne-a rugat să-l lăsăm pe el, să ne ducem mai des la Ghe. şi să facem tot ce se poate pentru a-l ajuta. Ghe. era un ţăran care îşi apărase din moşi strămoşi pământul. Fusese la Canal, unde pentru o gamelă de ciorbă în plus devenise spărgător de normă. Aşa ajunsese să-şi scuipe plămânii. Acum era pe moarte. Deşi nu mai era nimic de făcut, eram zi de zi lângă el. Dorea mult să trăiască. Îşi iubea copiii şi gospodăria cu o forţă telurică. În ultimele zile ale vieţii însă s-a schimbat.
S-a împăcat cu ideea morţii şi sufletul lui a devenit blând, blajin şi bun. I-a spus lui Valeriu:
– Iartă-mă, am fost stăpânit de satana! Doream să trăiesc şi am fost îngrozit că mor. Nu a fost drept, nu a fost bine ce am făcut. Mor cu credinţa în Dumnezeul strămoşilor noştri. Ticăloşii ăştia au pângărit lumea! Blestemaţi să fie! şi s-a stins. De atunci Valeriu era şi mai atent să nu se facă, chiar şi fără voie, pricină de sminteală pentru cineva.
Când se simţea mai bine Valeriu vorbea frumos şi cu însufleţire, oprindu-se cu precădere la tema lui preferată – curăţirea lăuntrică şi unirea cu Hristos.
Spunea:
– Prin Botez am primit Harul curăţitor iar prin ungerea cu Sfântul Mir ne-am împodobit cu toate darurile Duhului Sfânt, dar această binecuvântată stare lăuntrică a rămas nelucrătoare în noi, fiindcă suntem creştini numai cu numele.
Trăim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de păcat. E o ruşine să fii mistic, e demodat să fii moral! Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie să trăiască în Duhul Sfânt toată viaţa, ori noi tocmai asta n-am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am păstrat credinţa, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar să te curăţeşti lăuntric prin spovedanie şi să te înnoieşti prin Sfânta Împărtăşanie. Conştient deci şi cu toată stăruinţa să te uneşti cu Hristos, să te faci purtător al sfinţeniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie să înfrunţi păcatul până la sânge. Aşa te naşti din nou. Nu există cale de compromis.
Este atât de minunată învăţătura lui Hristos încât, dacă avem înţelegerea ei, avem cel mai puternic argument al existenţei lui Dumnezeu. Am plâns de durere şi de fericire când am avut această descoperire! Iar cei ce cred în El trebuie să mărturisească adevărul de conştiinţă chiar dacă vor fi martirizaţi.
Oare Fiul lui Dumnezeu nu a fost ucis ca duşman al neamului Său? Sămânţa aruncată de el aducea roadă. Zi de zi oamenii se apropiau tot mai mult şi mai sincer de Hristos, Care devenea izvorul şi călăuza vieţii şi gândirii lor. În tot acest timp Valeriu se spovedea şi se cumineca regulat. Duhovnicul său era un preot obişnuit, care însă sesizase adânca lui trăire lăuntrică.
– Sunt impresionat, ne-a mărturisit el după moartea lui Valeriu.
Spovedania lui era o cercetare amănunţită a adâncurilor sufleteşti, o fină deosebire a duhurilor şi o dovadă a statornicirii lui în cea mai aleasă vieţuire creştină. Deşi nu păcate avea de mărturisit, ci trăiri, unele mai înalte ca altele, totuşi se smerea pe sine cu asprime. Îmi zicea : „Doresc să nu am nici o clipă de îndoială, în aşa fel încât să nu vină satana şi să-mi ia sufletul chiar atunci”.
Cu toate că suferea mult, era plin de bucurie tainică. Rugăciunea lui era un suspin necurmat, o dorire nestinsă, o neîncetată unire cu Hristos. Niciodată nu ar fi acceptat nici cea mai mică ştirbire a adevărului. Judecata lui era dreaptă şi sinceră. Hristos era viu în el.
O dată lui Valeriu i-a fost atât de rău încât credeam că se va sfârşi. Pe lângă toate afecţiunile de care suferea făcuse o apendicită acută. L-ar fi putut lăsa să moară, dar nu era „umanitar”. Umanitarismul este ipocrizia cruzimii, el punctează cu lozinci şi veşminte frumoase câmpul otrăvit şi jalnic al revoluţiei.
Deci medicul a făcut raport către conducere ca să fie transportat de urgenţă la spitalul din oraş pentru operaţie. Atunci politrucul penitenciarului a venit la el şi ia spus:
– Viaţa ta este în mâinile mele. Dacă nu vei fi operat, vei muri.
Valeriu a zâmbit îngăduitor şi i-a răspuns:
– Dacă viaţa unui om depinde de alt om, grea răspundere are acest om! Iar dacă toţi oamenii ar şti că viaţa lor depinde de Dumnezeu, atunci fiecare ar preţui viaţa semenului său!
– Eşti nebun, i-a zis politrucul, şi l-a trimis sub pază straşnică să facă operaţia.
Când a revenit la sanatoriu l-a oprit iar:
– Hei, ai văzut moartea cu ochii! Vezi, am vrut să-ţi arătăm că viaţa ta e în mâinile noastre. Poate te-ai răzgândit şi de acum vei lucra cu noi. Îţi dăm streptomicină! Vei primi şi pachete de la familie. Şi mai ştii ce poate urma?…
Eşti un om inteligent şi poţi să ne fii de folos. Ştim că nu te preocupă politica, ci religia dar nu este Patriarhul vostru cu toţi popii lui de partea noastră? De ce nu treci şi tu cu noi? Ai ce câştiga!
– Vă mulţumesc că aţi îngăduit să fiu operat.
De aici înainte mi se vor prelungi chinurile. Cât despre restul, între mine şi dumneavoastră stă conştiinţa. Dumnezeu nu este de vânzare. Tranzacţii de conştiinţă nu se pot face. Pentru libertatea mea sufletească iau decizia de a muri. Este bine să se spună răspicat adevărul şi eu adevărul îl slujesc. Nu sunt judecătorul altora, ci sunt mărturisitorul lui Dumnezeu. Nu există zidire sub soare care să dureze fără Dumnezeu. Dumneavoastră nu vreţi să-l primiţi pe Hristos, eu nu pot primi moartea sufletească.
– Ţi-am spus eu că eşti nebun, a răcnit politrucul. Voi face raport. Eşti un încrâncenat, un fascist, un duşman al poporului plătit de bandiţii de americani.
Avem noi ac de cojocul vostru! Eşti bun numai de moarte! Du-te şi mori cu Hristos al tău cu tot. Nu ne împiedicăm nici de El şi nici de unul ca tine!
– Pe mine mă puteţi ucide acum, pe El nu-L mai poate ucide nimeni şi El este piatra de poticnire a tuturor semeţiilor. Înţelegeţi bine că Hristos este singura putere care poate izbăvi omenirea din suferinţă şi păcat!
– Lasă tu prostiile astea. Adevărul e de partea noastră!
– Adevărul este dragostea care se jertfeşte pentru cei săraci şi prigoniţi!
– Bă, tu stai cu moartea la buze şi-mi ţii mie predici mistice! Ce, vrei să mă convingi şi pe mine? Ia vezi că te-ai întins prea mult!
Valeriu se trudea să-l privească, căci pleoapele erau grele. Se simţea stins trupeşte dar o bucurie lăuntrică îl făcea să vorbească despre credinţă, pentru a rămâne o mărturie în veac. Zâmbetul iubirii sale nemăsurate îi înflorea pe obraji. Se ruga în taină pentru acest nefericit om şi pentru ca Dumnezeu să salveze lumea de stăpâni ca el.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2021/07/valeriu-gafencu-inainte-de-arestare.jpg855641Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/05/romania-culturala-logo-2.pngPatrick Matis2021-07-24 18:23:312021-07-25 10:34:43Valeriu Gafencu – Trăim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de păcat
Patrick Matiș - Ce este comunismul? (partea a treia)
Comunismul este modus operandi al Noii Ordini Mondiale, Marelui Reset, centralizare și control totale asupra a tot ce înseamnă activitate umană pe suprafața acestei planete.
După cum am povestit și în articolele precedente, originea comunismului nu începe cu Marx, nici cu Engels, nici cu artizanii Revoluției Franceze, ci cu mult înainte. Vom reveni în acest articol să investigăm începutul acestui fanatism care a adus numai dezastru întregii omeniri, sânge și dezolare, mizerie și eșecuri de tot felul, și abuzuri inimaginabile. De asemenea, vom face o corelare cu ceea ce se întâmplă astăzi, în plină așa-zisă pandemie când istoria se repetă pe o octavă mult mai gravă.
Se spunea, la un moment dat, în anumite articole cum că primul revoluționar comunist a fost François-Noël „Gracchus” Babeuf. Însă, istoria consemnează că înainte de Babeuf au mai fost și alții.
Maximilien Robespierre
Ne aducem aminte că, pe 28 iulie 1794, politicianul francez Maximilien Robespierre era decapitat prin ghilotinare în faţa unei mulţimi, incident care a marcat sfârşitul dictaturii Clubului Iacobin, o societate politică revoluţionară din timpul Revoluţiei Franceze. Această decapitare a pus capăt perioadei de teroare din cadrul revoluției, scăldată în sânge uman. Aproape întotdeauna revoluțiile sângeroase au avut ca scop preluarea controlului.
Rolul lui Babeuf în istorie a început imediat după moartea lui Robespierre – care a semănat confuzie printre numeroşii săi discipoli. Conform cărţii „Steagul Roşu” a lui David Priestland, „Babeuf l-a condamnat pe Robespierre pentru că a trădat meşteşugarii şi ţăranii francezi şi a devenit liderul primului regim comunist”.
François-Noël „Gracchus” Babeuf
Intenţia lui Babeuf era de a răsturna Directoratul francez – guvernul revoluţionar care a condus Franţa din 1795 până în 1799 – şi să redea puterea iacobinilor, însufleţiţi de conceptele egalitarismului comunist, sub un sistem gândit pe baza principiilor socialismului utopic.
Babeuf „ajunsese să condamne proprietatea chiar mai radical decât o făcuse sub domnia iacobinilor” după părerea lui Priestland, abandonând ideea că Legea Agrară putea, de una singură, să materializeze viziunea sa despre „egalitatea absolută”. Așa ceva se întâmplă chiar astăzi în cadrul Marelui Reset promovat de către așa-numitul Forum Economic Mondial. Unul din motto-urile lor este chiar „you will own nothing and you will be happy” („nu vei deține nimic și vei fi fericit” – n.t.).
Babeuf începuse să creadă că banii trebuiau şi ei eliminaţi şi oamenii trebuiau forţaţi să predea roadele muncii lor unui „depozit central”. De acolo, un guvern omnipotent ar fi trebuit să se ocupe de redistribuţia acestora către populaţie.
Banii ca și exponenți comerciali și financiari ai capitalismului trasat de către Adam Smith în acel secol XVIII aveau să fie condamnați la eliminare pentru a centraliza forța financiară și pentru a opri specula ce începuse deja în acea perioadă, după acapararea rutelor comerciale importante către Indiile de Est.
Babeuf trăsese unele concluzii privind ceea ce el considera că sunt problemele iacobinismului moderat şi observase folosirea violenţei, de către Robespierre, pe scară largă în timpul Terorii. Babeuf dorea să încerce un sistem chiar mai extrem, care folosea revoluţia violentă pentru a prelua controlul asupra societăţii. Același lucru l-a pus în aplicare și Lenin în Rusia din timpul primului război mondial.
Conspirația celor Egali a materializat intențiile lui Babeuf, fiind organizată de acesta în timpul detenției sale din februarie 1795 pentru „incitare la rebeliune, crimă și dizolvarea adunării reprezentanților Națiunii”, conform „Dicționarului Critic al Revoluției Franceze”. Cartea mai menţionează că printre conspiratori au fost atât „foşti terorişti” cât şi „neo-terorişti”, precum Germain, Bodson, Debon şi Buonarroti. În prezent, în Statele Unite ale Americii, cel care sunt suveraniști, patrioți sunt catalogați drept „trumpiști”, ba chiar și „teroriștidomestici”.
Dar înainte ca rebeliunea armată a lui Babeuf să poată avea loc la data stabilită – 11 mai 1796 – Directoratul a auzit despre planurile acestuia. Pe 10 mai, cu o zi înainte de rebeliune, Babeuf, împreună cu mulţi dintre colegii săi conspiratori, au fost arestaţi şi, după un proces care a durat o lună, mulţi au fost condamnaţi la moarte.
Filippo Buonarotti
Babeuf a fost decapitat pe 27 mai 1797, însă teoriile sale au fost transmise mai departe de către unul dintre discipolii săi, Filippo Buonarroti – cel care, de altfel, a documentat istoria mişcării lui Babeuf.
Construită pe ideile lui Babeuf, la Paris a luat fiinţă astfel o nouă societate numită Liga Proscrişilor.
Unul dintre membrii a fost un croitor german pe nume Wilhelm Weitling care s-a alăturat societății la scurt timp după ce a ajuns la Paris în 1835, conform cărții lui Priestland, devenind în scurt timp „unul dintre personajele comuniste cele mai cunoscute ale anilor 1840”. Acesta a luat ideile lui Babeuf privind revoluţia violentă, egalitatea impusă de stat, distrugerea proprietăţii şi – după părerea lui Priestland – le-a infuzat cu o viziune creştin-apocaliptică. Sub conducerea sa, Liga Proscrişilor a devenit Liga celor Drepţi.
Rămăşiţe ale Coloanei Vendôme, construită de Napoleon, după ce a fost distrusă de bandele Comunei din Paris, conduse de Gustave Courbet pe 16 mai 1871 (Harris Brisbane Dick Fund, 1953).
Astfel că, Parisul, care trecuse deja prin numeroase mişcări revoluţionare la începutul anilor 1800, a fost unul dintre cele mai importante orașe în care personalități și ziare ale vremii, chiar prin diferite societăți secrete, răspândeau idei ale socialismului și comunismului.
Acesta a fost, pe scurt, cazul Parisului sfârșitului de secol XVIII și început de secol XIX însă, rădăcinile comunismului apăruseră înaintea Comunei din Paris, iar din acele începuturi s-a format comunismul modern, bazat pe concepte precum ateismul, care ar fi impus de stat, şi lupta perpetuă a clasei de jos (proletarii).
Mergem un pic mai departe și observăm că Liga celor Drepți s-a mutat la Londra după o lovitură de stat nereuşită în 1839, formând în 1840 Societatea Educaţională a Muncitorilor Germani (Deutscher Arbeiter-Bildungs-Verein, în germană). Mai apoi, în timpul unui congres din 1847, Liga celor Drepți s-a unit cu Comitetul Comunist de la Bruxelles care a fost format cu un an înainte și care a fost condus de către Karl Marx și Friedrich Engels.
Apoi, s-a format Liga Comuniştilor, avându-i pe aceiaşi Marx şi Engels la cârmă. În cadrul Ligii, cei doi au scris Manifestul Comunist, pe care l-au publicat în 1848.
Manifestul a devenit, după 1917, textul de bază al oricărui regim comunist. Cu toate acestea, conform lucrării „Marx şi revoluţia permanentă în Franţa”, a lui Bernard H. Moss, la vremea respectivă era doar un „pamflet, scris pentru o mică sectă” şi a trecut oarecum neobservat.
Cu toate acestea, Manifestul Comunist nu a făcut mari valuri în epocă pentru că „ideile prezentate erau oricum vehiculate masiv în mediul muncitorilor democraţi, cu siguranţă în Franţa”, conform părerii lui Moss.
Însă, Manifestul Comunist a căpătat ceva popularitate în timp, Karl Marx și Friedrich Engels câștigând treptat notorietate – dar poate şi datorită faptului că pamfletul era suficient de scurt şi explicit, scris într-un stil simplu, pe înţelesul tuturor – reuşind să transmită clar ideile, celor fără educaţie sau celor care nu şi-ar fi pierdut timpul citind filozofie.
Un alt rol major jucat de cei doi a constat în unificarea teoriilor socialiste şi marxiste ale momentului – prima dată acest lucru având loc în cadrul Clubului Muncitorilor Germani, apoi cu ajutorul Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor – cunoscută şi sub numele de Prima Internaţională.
Marx şi Engels au încercat să unească numeroase mişcări socialiste şi comuniste sub o ideologie comună (cu toate că Marx a criticat sistemul de producție socialist spunând că este inferior și e de sorginte asiatică), născând o formă de comunism care îşi trăgea ideologia adânc din ideile care au generat Revoluţia Franceză. Atât Marx, cât şi Engels, cereau adesea distrugerea tuturor structurilor care ar fi ameninţat noua ierarhie pe care încercau să o planteze, şi – asemenea Revoluţiei Franceze – promiteau să distrugă familia, proprietatea, nobilimea şi religia (aceasta din urmă considerând-o opiul popoarelor).
La adăpostul conceptelor de etică înaltă, folosite poate ca și decorații, a propos și de intențiile bune cu care este pavat drumul către Iad, Manifestul Comunist promovează idei care sunt dezastruoase pentru umanitate: „comunismul aboleşte adevărurile eterne, aboleşte toate religiile şi toată moralitatea”.
În locul virtuţilor tradiţionale şi a responsabilităţii individuale, Manifestul Comunist propune un guvern omnipotent care să distrugă violent structurile sociale şi să devină singurul deţinător al puterii – pentru a forţa populaţia către un sistem ateist şi bazat pe lupta de clasă. De altfel, abolește clasa de mijloc – în zilele noastre se vede clar evoluția prin care au trecut aceste idei și faptic ceea ce se petrece și se pregătește pentru viitorul foarte apropiat.
Marx şi Engels scriau în 1845, în lucrarea „Sfânta Familie” că „mişcarea revoluţionară începută în 1871… şi care a fost în final învinsă prin conspiraţia lui Babeuf, a dat naştere ideilor comuniste pe care prietenul lui Babeuf, Buonarroti, le-a reintrodus în Franţa după Revoluţia din 1830. Ideea aceasta, dezvoltată consistent, propunea o Nouă Ordine Mondială”.
După un secol, acest nou sistem a devenit, conform „Cărţii Negre a Comunismului” a lui Stephane Courtois, responsabil de moartea a sute de milioane de oameni.
Sistemul distopic criminal propus de cei care urăsc de moarte omenirea nu numai că atacă civilizația umană, dar și mediul natural înconjurător. Să nu uităm că RevoluțiaIndustrială are ca și cuvânt de ordine poluarea.
În episodul următor vom vorbi despre infiltrarea acestui sistem în cadrul statelor, instituțiilor și celorlalte sisteme umane. Rămâneți aproape!
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2021/06/c-80.jpg445800Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/05/romania-culturala-logo-2.pngPatrick Matis2021-07-23 08:15:162025-01-03 19:08:21Patrick Matiș – Ce este comunismul? (partea a treia)
Călin Georgescu, Proiectul de Țară și Viitorul României
Motto: „Stingeți lumânările că a răsărit Soarele.”
Bună ziua, bună seara sau bună dimineața, dragi români compatrioți de pretutindeni, vă salută cu stimă și respect al vostru Patrick Matiș. Astăzi vom vorbi despre viitorul României, despre ce s-a întâmplat în țară în ultimul timp de când a început așa-numita pandemie, despre starea țării, a românilor, despre proiectul de țară „Hrană, Apă, Energie” și mai ales despre domnul doctor Călin Georgescu.
Încep prin a spune că noi, românii, suntem foarte buni diagnosticieni însă ne și văităm foarte mult. Mai nou ne văităm că ne bagă din toamnă inapoi la coteț. Ca atunci când în Ferma Animalelor găinile se vaită că porcul le bagă dinnou la coteț pentru că sunt indisciplinate și umple ferma de microbi. Dar când e vorba să facem ceva, mulți dăm bir cu fugiții. Ne văităm că țara este pierdută, că clasa politică ne fură, că suntem sclavii multinaționalelor, însă nu facem nimic să ieșim din toate acestea. Doar ne văităm că suntem victime. Mereu ne uităm către occident și așteptăm să ne ajute alții.
Nu suntem responsabili, ne pasă doar de propriul interes, de propriul buzunar, de frigiderul propriu. Astăzi, românii muncim în multinaționale și mare parte din salariu, dacă nu tot, îl dăm tot la multinaționale unde facem cumpărături. Profitul este maxim pentru ei.
Cred că am văzut cu toții ce se întâmplă de ceva timp în lume, asaltul asupra drepturilor și libertăților, dar și asupra suveranității oamenilor și națiunilor, care ne afectează și pe noi, gradul extrem de manipulare la care suntem supuși, dar și jaful continuu asupra resurselor naturale ale tuturor țărilor. Nu în ultimul rând vorbim și despre asaltul asupra sufletului românesc, asupra spiritualității și asupra bisericii ca și refugiu de spiritualitate.
Nu mai încape îndoială că modelul globalist extrem de industrializat și centralizat a eșuat lamentabil. Clasa de mijloc aproape că nu mai există, multe afaceri mici și mijlocii au fost atacate și amenințate cu dispariția pe motiv că sunt non-esențiale pe timp de pandemie. Se dorește centralizarea tuturor economiilor într-una singură controlată doar de câțiva indivizi care dețin peste 98% din avuția lumii. Cu cât se permit mai multe astfel de crize, fie financiare, fie sanitare, fie politice etc., cu atât avuția lumii este mai centralizată în mâinile a doar câțiva. Avem impresia că acesta este un viitor prosper al omenirii? De ce oare au ieșit la rampă spunându-ne prin intermediul așa-numitului Forum Economic Mondial că nu vom deține nimic și vom fi fericiți? Dar oare ce înseamnă „venitul universal minim garantat”? Se preconizează că peste 50% din populația globului va fi asistată social până în 2030, datorită automatizării locurilor de muncă prin intermediul așa-zisei inteligențe artificiale. De ce vor să ne reducă demografic și să ne controleze întru totul? Acestea și încă și mai multe sunt întrebări care ne trezesc la realitate.
Avem nevoie să ne întoarcem la natura noastră profund creștină. Avem nevoie de starea de spirit, care deja s-a trezit, să continue să se trezească. Avem nevoie de proiectul de țară „Hrană, Apă, Energie”, avem nevoie să-l punem în practică om cu om. Avem nevoie de un lider și acesta este domnul doctor Călin Georgescu, singurul, în momentul de față, capabil să ne conducă împreună cu proiectul de țară ca să ieșim din marasmul tuturor înșelăciunilor în care am intrat în ultimii 31 de ani.
L-am descoperit pe domnul Călin Georgescu prin 2016-2017 în câteva interviuri în care a apărut și care au fost publicate pe internet, apoi am urmărit diverse conferințe pe care le-a susținut prin țară și am înțeles că gândește ca și mine, ba chiar este mai conștient de starea țării și a poporului român, de dezastrul lăsat de toți corupții oportuniști care s-au perindat prin așa-numita politică, noi permițându-le toate acestea prin faptul că i-am votat în număr mare de fiecare dată, dar și de ceea ce se întâmplă în lume și spre ce se îndreaptă lumea care rămâne nepăsătoare. A avertizat despre Noua Ordine Mondială și despre dispariția României dacă nu devenim responsabili și ne reluăm locul nostru în lume. Pledează pentru libertatea de conștiință, pentru suveranitatea omului și Ființei din om, pentru demnitatea, responsabilitatea și prosperitatea noastră, a tuturor.
Este omul potrivit la momentul potrivit, însă avem nevoie ca fiecare dintre noi să ne unim în jurul dânsului, să îi facem cor, să mergem înainte cu steagul „Hrană, Apă, Energie” mai departe, cu toții dimpreună, prin noi înșine. Suntem deja foarte mulți. Vom fi și mai mulți! Românii ne trezim din ce în ce prin efectul bulgărelui de zăpadă.
Am citit cartea „Cumpăna României” și imediat am început să promovez online pe cât posibil proiectul de țară. Mai mult de atât, am descoperit distributismul și am început să-l studiez, iar după ceva timp am început să pun în practică exact primii pași de care domnul Călin Georgescu vorbește în carte. Și anume, dacă vrem să susținem micul producător autohton, să ne cumpărăm măcar alimentele de la el (legume, fructe etc.) și nu din supermarket-urile sau hypermarket-urile străine.
Acuma, de ce spunem că avem nevoie să ne întoarcem la natura noastră profund creștină? Ce legătură există între spiritualitatea reală și distributism? Există vreo legătură între spiritualitate și economie? Bineînțeles! Hristos ne învață să ne ajutăm aproapele, nu-i așa? Dar actuala societate în care se spune că trăim este egocentrică: „în primul rând eu, în al doilea rând eu, iar în al treilea rând, dacă se poate, tot eu”. Mare parte din economia lumii este bazată pe egoism și lăcomie, de aici și tendința nesănătoasă de centralizare a tuturor capitalurilor, a tuturor resurselor. Și se spune foarte clar că planeta Pământ poate să susțină chiar și 15 miliarde de oameni, dar nu și lăcomiile noastre, care sunt fără de sfârșit. Hristos ne învață cum să gândim, cum să simțim, cum să acționăm, cum să ne comportăm, cum să fim. Hristos ne vrea prosperi și înțelepți, nu săraci și proști. O economie hristică e o economie bazată pe om, nu o economie la scară industrială bazată pe profit indiferent de consecințe, care este controlată și distribuie avuțiile după placul a câtorva. Aceasta este legătura directă, puntea de piatră.
Noi trebuie să facem schimbarea, iar chemarea este spre interior, spre noi înșine, ca prin noi înșine să prosperăm dimpreună. Cred că am trasat o esență a ceea ce trebuie să facem dacă vrem să mai existăm ca și națiune. Soluțiile vin din noi. Noi știm ce avem nevoie să facem. Mai trebuie doar să ne afirmăm românitatea.
Am fost avertizați de domnul Călin Georgescu că dacă nu acționăm, dacă nu ne recuperăm pe noi înșine, dacă nu ne recuperăm țara, riscăm să dispărem în scurt timp. Deja guvernul care ne administrează, cumpărat de forțe externe, are ca și agendă de lucru scoaterea la vânzare a pământului țării, ceea ce juridic și constituțional este o crimă, o trădare la nivel înalt și un atentat imens la siguranța națională, după ce ne-a îndatorat aproape irecuperabil și ne-au băgat în pragul falimentului. De ce așa? Pentru că suntem o țară asasinată economic. Aproape că nu ne mai aparținem. Resursele naturale, bogățiile țării sunt aici dar nu putem să ne bucurăm de ele. Credem că nu mai avem cu ce. Așa credem.
Călin Georgescu ne spune că poporul român a fost trecut prin sabie și că trebuie iubit ca să fie schimbat, nu schimbat ca să fie iubit. De altfel acesta este motto-ul proiectului de țară în ceea ce ne privește pe noi ca și neam. Nu se poate să disprețuiești pe cineva căruia nu-i cunoști trecutul sau crezi că-l cunoști. Ai nevoie să-l cunoști însă nu pentru a-i găsi și exploata defectele, ci pentru a-i descoperi calitățile, virtuțile, valorile, blajinitatea, candoarea, îngăduința natural creștină pe care o are. Ceea ce pentru noi, Revista România Culturală, este un mod de a acționa și un motto prin care parafrazăm primul dicton al Evangheliei după Ioan: La început a fost valoarea! Ne concentrăm numai pe ceea ce este valoros la noi ca și popor. Cu celulele sănătoase și conștiința ne mai putem vindeca și ridica.
România este o țară globalistă astăzi, nu mai este distributistă cum a fost în perioada interbelică. Prin legile criminale a privatizării (15/1990) și a alinierii la corporația internațională (28/1991) România și-a pierdut proprietatea și suveranitatea, două acte total neconstituționale și permise de către legislația românească de peste 30 de ani. Nimeni nu a atacat aceste două infamii decât doctorul Constantin Cojocaru (Dumnezeu să-l odihnească!) prin Constituția Cetățenilor. Apoi, doctorul Călin Georgescu ne-a dat proiectul de țară pe care astăzi avem responsabilitatea să-l punem în practică pentru a putea contracara această sclavie legislativă.
Călin Georgescu ne spune că avem o nișă care nu a fost și nu poate să fie acoperită de nici o altă țară din lume decât România: micul producător. Ne spune că prin micul producător cucerim lumea. România are unul dintre cele mai bogate soluri din lume: cernoziomul ciocolatiu care este adevăratul aur negru al lumii. Roșia germană nu are aceeași calitate ca și roșia românească, numai ca să dăm un exemplu. De asemenea, România mai are și multe ape pe un teritoriu atât de restrâns (căci nu suntem Statele Unite, nici Canada, nici Rusia sau China ca dimensiune, suntem o țărișoară, dar Grădina Maicii Domnului aici în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic). De asemenea putem produce energie sustenabilă din surse regenerabile, avem inventatori dintre cei mai buni din lume care au creat invenții în acest sens și care sunt recunoscuți la nivel mondial împreună cu invențtiile lor. Avem tradiții milenare pe care le râvnesc mulți și cu care se identifică, iar noi avem responsabilitatea să le cultivăm, să le trăim aici și acum ca să fim icoana lor, pentru că noi suntem tradiția și tradiția românească milenară suntem noi. Sau cel puțin așa ar trebui să fim. Nu există tradiții fără oameni. Noi suntem purtătorii lor. Toate acestea sunt bazele economice ale proiectului de țară, dar mai ales bazele spirituale.
Avem nevoie, de asemenea, să ne întoarcem la legea naturală a pământului care a dăinuit de milenii (prin Jus Valachorum) și care a fost dinainte de legile fanarioților care ne-au subjugat prin tributurile lor și prin mutilarea stâlpilor națiunii: școala, biserica și armata. Să fim mentorii generațiilor noastre viitoare este responsabilitatea noastră, căci educația se face în căminul familial, mai departe trecând prin învățământul care ar trebui să fie vocațional. Să întindem aripile tinerilor noștri este necesar, căci ei vor învăța să zboare din exemplul nostru.
Rețelele sau asocierile de mici producători vindecă lumea de impactul uriaș al industriilor la scară largă ce exploatează nesustenabil toate resursele naturale ale lumii și poluează de câteva sute de ani. Nu suntem singurii care au avut sau au cooperative distributiste: mai sunt și Italia, Spania, Franța, chiar și Statele Unite sau Brazilia. Micul producător poate să nu polueze deoarece ajunge să descentralizeze și să distribuie corect resursele, în același timp reducând impactul asupra naturii până la zero. Vrem și putem să refolosim inteligent toate resursele în așa fel încât natura nici măcar să nu simtă că îi folosim bogățiile pe care tot ea ni le-a dăruit. Dar începem cu ceea ce avem, cu noi înșine, autocunoscându-ne, devenind conștienți de noi și de lumea înconjurătoare, practicând proiectul de țară care ne este steag astăzi avându-l în frunte pe domnul Călin Georgescu pe care îl vrem ca premier al țării și dând exemplu și altor popoare de demnitatea de a fi drepți și de a spune NU tutoror atacurilor globaliste antiumane de atunci, acum și dintotdeauna.
Proiectul de țară trece la nivelul următor. Față către față, om cu om, român cu român îl trăim și-l dăm și la export, dacă trebuie. Și o să trebuiască!
Domnul Călin Georgescu este deja alături de noi. Acum suntem și noi alături de dânsul.
A venit vremea să ne luăm țara înapoi! S-au format deja rețele de profesioniști și adevărați patrioți! Nu mai e mult timp și vom lucra dimpreună mai aproape, unul lângă altul. Nu mai e mult timp și redevenim România! Proiectul de țară cel mai mare al nostru este UNIREA! Așa să ne ajute Dumnezeu!
A consemnat pentru dumneavoastră al vostru Patrick Matiș.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/09/calin-georgescu.jpg498700Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/05/romania-culturala-logo-2.pngPatrick Matis2021-07-16 18:36:462021-07-18 15:51:38Călin Georgescu, Proiectul de Țară și Viitorul României
Trăim, fără îndoială, una din cele mai mari crize din istoria universală – poate cea mai mare –, ceea ce a a dat naştere unor evenimente unice, de o covârşitoare însemnătate.
Prima cauză a acestei crize este revoluţia ştiinţifică şi urmările ei în tehnică; intrarea maselor în arena politică şi demisia moralei vin să completeze tabloul tragic al condiţiei umane.
Ceea ce pare să fie dezolant chiar în premisele acestui viitor nesigur, este direcţia în care s’a angajat „noul umanism”. Sigur, omul va deveni astfel sau poate altul, dar cine ştie cum?
Se poate prevedea o diminuare a vieţii interioare şi mersul către adormirea unor sentimente fundamentale ale naturii umane şi consolidarea unei structuri fără fineţe, fără sensibilitate morală.
Este posibil ca omul să devină mai puternic, dar sigur nu mai nuanţat şi nici mai profund. Civilizaţia tehnică, cu ritmul puternic şi caracterul ei exterior, îi măreşte cuceririle în ordinea lucrurilor materiale, puterea lui asupra naturii, dar exact invers la un nivel corespunzător, îi diminuează viaţa interioară şi cuceririle lui în ordinea spirituală.
Pentru om şi umanitatea sa porţile neprevăzutului sânt deschise.
Gheorghe Piperea - Suntem la o mare răscruce a istoriei și un pas greșit ne poate arunca în adâncul abisului
Cred că suntem la o mare răscruce a istoriei și că un pas greșit ne poate arunca în adâncul abisului de dinainte și de după lumea în care Omul este creația ultimă a lui Dumnezeu.
Este momentul ca oricare dintre noi să rememoreze valorile fundamentale și perene ale umanității și să le compare cu așa-zisele valori/standarde ale comunității virtuale/digitale. Este momentul să decidem dacă acestea din urmă pot să le încalce pe primele sau să prevaleze fără a aduce atingere condiției umane. Trebuie să decidem ce ierarhie ne guvernează arhitectura ca oameni și dacă putem accepta ca gugăl, amazon, apple, feisbuc sau linkedin să ne golească pe dinăuntru pentru a ne umple, ca pe niște oameni de tinichea, cu „valorile” lor.
Valorile fundamentale ale umanității (de exemplu – cele din Declarația drepturilor omului de la Revoluța franceză, cum ar fi libertatea, proprietatea, familia, credința, dreptul de a lupa contra opresiunii) sunt perene și neschimbătoare. Dimpotrivă, așa-zisele valori progresiste, care încarcerează miliarde de utilizatori ai digitalului, sunt trecătoare, sunt capricii ale unor fuhreri ai internetului si excese de zel ale armatelor de turnători, ciripitori și „verificatori ai faptelor”, pe care nu i-a mandatat nimeni cu atribuția de a judeca deviaționiștii și dizidenții (conspiraționiștii, negaționiștii, teroriști etc.). Mai grav de atât, aceste „valori” fac adevărul, faptele, opinia și rațiunea să fie contrare „corectitudinii politice” și încurajează cele mai urâte comportamente umane – delațiunea, invidia, ura, răzbunarea, plăcerea răutăciosă de a face rău altuia (shadenfreude), lăcomia, viclenia, pe scurt, tot ceea ce este mai rău în om.
Dar, cine seamănă vânt, culege furtună. Crimele contra marilor valori ale umanității sunt crime contra umanității, pedepsite de dreptul international penal. Timpul în care pedeapsa va cădea asupra semănătorilor este la distanță de un click – de unde și disperarea cenzurii de pe feisbuc.
A consemnat pentru dumneavoastră av. Gheorghe Piperea via facebook.com.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2021/05/gheorghepiperea-465x215-1.jpg395650Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/05/romania-culturala-logo-2.pngPatrick Matis2021-07-14 23:58:382021-07-14 23:58:38Gheorghe Piperea – Suntem la o mare răscruce a istoriei și un pas greșit ne poate arunca în adâncul abisului
În direct sau înregistrat, la TVR 3 vor fi transmise cele mai importante concerte ale sezonului, susţinute la Sala Radio şi la Ateneul Român
Vara aduce la TVR 3 magia concertelor susţinute, în premieră, la Sala Radio şi la Ateneul Român. Marea Muzică a Lumii care va triumfa în acest sezon la București va fi transmisă, în direct sau înregistrat, în exclusivitate la TVR 3, în lunile iulie şi august.
Pe 4 iulie, de la ora 19.00, TVR3 va marca Ziua Independenței Statelor Unite ale Americii printr-un eveniment extraordinar: este vorba despre concertul simfonic „The Jungle”, susţinut în premieră pentru România de Wynton Marsalis, laureatul a 9 premii GRAMMY, împreună cu Orchestra Națională Simfonică a României, dirijor Cristian Măcelaru. Oferit publicului spectator la Sala Radio în 2 iulie concertul este parte din turneul în România al celui mai cunoscut trompetist contemporan, Wynton Marsalis, împreună cu „Jazz at Lincoln Center Orchestra”, în cadrul celei de-a XXI-a ediții a Întâlnirilor JTI.
Simfonia „The Jungle”, compusă de Wynton Marsalis pentru aniversarea a 175 de ani de existență a Filarmonicii din New York, a avut premiera parțială în decembrie 2016, iar interpretarea integrală a lucrării, alături de Orchestra Națională Simfonică a României, condusă de Cristian Măcelaru, a fost chiar la Jazz at Lincoln Center din New York, în ianuarie 2019.
În iulie, în fiecare miercuri de la ora 19.30, precum și în serile de miercuri și joi ale lunii lui Gustar, până în 19 august, de la aceeași oră, TVR 3 va oferi telespectatorilor săi o adevărată „Vară magică” – 10 concerte susținute la Ateneul Român de artiști și orchestre de prestigiu, care dovedesc, o dată mai mult, că Festivalul Internațional „Vară Magică” este unul dintre evenimentele culturale estivale marcante ale Europei și una dintre puținele manifestări de acest gen care aduce în prim-plan capitala României.
Pe scena Festivalului din acest an vor urca orchestre consacrate: Romanian Chamber Orchestra, dirijată de Cristian Măcelaru, Orchestra Camerata Regală, dirijată de Constantin Grigore, Croitoru String Virtuosi Orchestra – soliști Simina și Gabriel Croitoru – vioară, Wave Quartet și Ansamblul PlaCello.
Lucrări aparținând patrimoniului universal vor fi incluse în recitaluri susținute de artiști renumiți pe scena muzicii clasice – Elena Mosuc acompaniată de chitaristul Bogdan Mihăilescu și pianista Vasilica Stoiciu Frunză, Alexandru Tomescu, alături de harpista Miruna Vidican, Sînziana Mircea și Mădălina Pașol, violonistul David Lefèvre, împreună cu violonceliștul Edouard Sapey Triomphe și pianistul Andrey Yaroshinsky.
Muzeul Național de Artă al României - 50 de ani de Școala de Modă din București
În perioada 07/07/2021 – 05/09/2021 Muzeul Național de Artă al României prezintă în expoziția – 50 de ani. Școala de Modă din București, o sinteză a activității profesorilor și studenților de la Departamentul Modă din cadrul Universității Naționale de Arte București (UNArte).
Evenimentul vine în continuarea expozițiilor care au marcat, la Muzeul Național de Artă al României, împlinirea a 150 de ani de la înființarea Școlii de Belle Arte din București, actuala UNArte, și aniversarea a 50 de ani de la înființarea Departamentului Design a UNArte.
Actuala prezentare se grefează pe elementele de display realizate de Cartierul Creativ în cadrul Romanian Design Weeek, în ideea continuării punerii în evidență a aportului de creativitate românească la configurarea designului contemporan.
Expoziția cuprinde o amplă selecție de piese vestimentare care au fost admirate în evenimente internaționale de prestigiu, instalații costumare, prezentări video și ilustrații de modă.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2021/07/5e8b34f9-8720-18f4-30a6-9a7bb8909d3d.jpg4121140Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/05/romania-culturala-logo-2.pngPatrick Matis2021-07-08 10:02:382021-07-08 10:02:38Muzeul Național de Artă al României – 50 de ani de Școala de Modă din București
Inginerul Gheorghe Pănculescu a fost cunoscut în lume, dar anonim în România și a „construit” Turnul Eiffel
În studiul apărut la Paris despre turnul Eiffel, publicat în 1889, Gustave Eiffel face o dezvăluire măgulitoare la adresa unui priceput inginer român. El spune că vestitul simbol al Parisului, bineînțeles al Franței întregi, nu ar fi putut fi ridicat atât de repede, în numai doi ani și patru luni, dacă cu un deceniu înainte de inaugurare un român nu ar fi realizat un proiect ingineresc revoluționar.
Studiul a fost intitulat „Communication sur les travaux de la tour de 300 m” și din el reiese faptul că Turnul Eiffel a fost construit cu ajutorul unui sistem tehnic inventat de inginerul român Gheorghe Pănculescu (1844-1922). În 1869, Gheorghe Pănculescu, absolvent al Politehnicii din Zürich, a fost recomandat lui Eiffel de către nimeni altul decât Vasile Alecsandri. La început, Eiffel l-a angajat în cadrul întreprinderii pe care o conducea, însă Pănculescu s-a remarcat ca unul dintre cei mai buni specialişti, un adevărat as în ce priveşte probleme de rezistenţa materialelor, calcule şi dimensionări. Gheorghe Pănculescu a ajuns la un moment dat să conducă cel mai important departament al firmei lui Eiffel. Apoi a fost detaşat în România, revenind astfel temporar în ţară. Românul i-a atras atenţia francezului după ce a realizat planurile pentru executarea drumului feroviar Predeal-Ploieşti, construcţie finalizată de un asociat al lui Eiffel, Gouilloux. Pănculescu a inventat atunci pentru francezii ce lucrau la drumul prahovean un sistem special ce utiliza o nouă metodă de montare a şinelor pe traverse în afara spaţiului căii ferate. Cu metoda minune a românului s-a reuşit terminarea liniei în mai puţin de un an. Faptul a atras atenţia lui Gustave Eiffel, care a decis să vină la faţa locului, vizitându-l pe Pănculescu, care l-a şi găzduit la Vălenii de Munte.
Eiffel i-a povestit lui Pănculescu despre planul său de a înâlța turnul Eiffel
Succesul inginerului român i-a atras atenția lui Eiffel, astfel că l-a făcut să vină în România. A sosit la Ploiești în mai 1879 și s-a convins la fața locului de modul cum a decurs aplicarea sistemului iniţiat de Pănculescu. Românul l-a găzduit pe celebrul inginer francez la Văleni, în casa pe care o va cumpăra Nicolae Iorga peste 30 de ani. Una peste alta, inginerul francez a făcut gripă şi a trebuit să stea chiar zece zile în locuinţa prietenului său, Gheorghe Pănculescu, în imobilul care mai târziu avea să fie Muzeul Iorga. Astfel că, Eiffel i-a vorbit lui Pănculescu în premieră despre proiectul său de a înălţa un turn ieşit din comun, denumindu-l „Turnul Eiffel”. Oaspetele românului i-a mărturisit că ar putea folosi ideea sa, aceea de a folosi subansamble metalice confecţionate la sol pe care să le monteze apoi sus. Poveşti locale spun că Pănculescu i-a prezentat tehnica sa la faţa locului, mai precis pe două căruţe. Pus în aplicare, proiectul lui Pănculescu a dus la monumentala construcţie. Specialiştii vremii au fost chiar uimiţi de rapiditatea prin care, cu ajutorul a 300 de muncitori, au fost montate mai bine de 12.000 de subansamble în timpul record de numai 11 luni, un lucru senzaţional la acea vreme! Astfel în casa lui Iorga (de mai apoi) de la Văleni s-au pus bazele şi s-a hotărât tehnologia ce avea să fie utilizată la construcţia Turnului Eiffel. Ca o coincidenţă, Eiffel şi Pănculescu au decedat în acelaşi an, 1922. Trebuie amintit şi faptul că după isprava cu Eiffel, Gheorghe Pănculescu a fost numit inspector general al Căilor Ferate Române.
A fost apreciat în Franța, dar necunoscut în România (în mediul științific)
Surse româneşti susţin chiar că profesorul român Eugen Stănescu de la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova a fost unul dintre românii care a cercetat acest lucru. El s-a deplasat în mod special în Franţa pentru a studia „cât de cunoscut este aportul inginerului român”. El a constat şi ceea ce Simion Săveanu consemna cu ani în urmă. „A fost găsit acel studiu (de care am amintit mai sus – n. red.) şi intitulat ‘Communication sur les travaux de la tour de 300 m’ şi în care Eiffel îl menţionează pe inginerul Gheorghe Pănculescu”, scrie Simion Săveanu. Referinţe în acest sens apar şi în ziarul Flamura Prahovei. Mai mult, un film postat de un inginer francez arată că între proiectele lui Eiffel s-a aflat şi podul de la Ungheni de peste Prut. El arată că, în mai 1990, un milion şi jumătate de români au strigat „Unire” pe podul imaginat şi construit de Eiffel. În ce-l priveşte pe priceputul tehnician român, foarte târziu, din 15 septembrie 2004, o şcoală din Vălenii de Munte datând din 1774 a primit numele de „Şcoala de Arte şi Meserii Gheorghe Pănculescu”, în semn de recunoaștere a geniului inventatorului născut în oraşul lor.
Oțelul românesc are o legendă cu care se mândrește a fi construit în întregime faimosul Turn Eiffel – „made in Reșița România”
Să ne amintim şi de o legendă ce circulă în țara noastră de decenii. Şi anume că întregul oţel construit la înălţarea Turnului Eiffel a fost turnat la noi.
„Se spune că niturile au fost turnate la Govăjdia, lângă Hunedoara, deoarece Franţa nu avea siderurgie în anii 1800. Extracţiile de minereu de fier au început în anii 1820 în zona Teliuc, Ghelari, care au pus baza construcţiei turnului Eiffel ce a fost finalizat şi inaugurat în 1889. Vă spun sigur, întrucât am copilărit 14 ani în Hunedoara: baza structurii turnului a fost construită cu oţel de Reşiţa, este adevărat.”
Adrian Boeriu.
Iar Georgeta Panaitescu Iaz coroborează cele relatate de Boeriu:
„Am învăţat despre asta la facultate! Profesia mea este de inginer turnător, iar printre primele lucruri predate la cursul de Turnarea Metalelor a fost faptul ca Turnul Eiffel e de fapt făcut în România, la Reşiţa!”
Ion Bocioacă le contrazice pe toate acestea, însă, în cartea sa despre inginerul Pănculescu.
„Sunt 18038 bare şi 2.5 milioane de nituri. Compania Eiffel a folosit oţelul în tehnologia Puddel.”
Nicolae Dani, care a făcut liceul în Reşiţa spune:
„Cu siguranţă Govăjdia este locul unde s-au produs unele elemente pentru turnul Eiffel. Furnalul a fost primul cu flux continuu din Europa şi al doilea pe plan mondial. Normal că francezii nu vor recunoaşte acest lucru. Francezii sunt un popor care nu dau şi nu vor să dea dreptate străinilor niciodată, cred că ţine de mândria lor.”
Mai mult, se spune că pe fiecare piesă de metal ce compune turnul Eiffel scrie: „Made în Reşiţa – România”.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2021/07/71ad0a8c5c5c4c1f11531e228c5b7798.jpg540720Tudor Ursehttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2025/05/romania-culturala-logo-2.pngTudor Urse2021-07-08 08:00:372021-07-07 23:59:57Inginerul Gheorghe Pănculescu a fost cunoscut în lume, dar anonim în România și a „construit” Turnul Eiffel
