Ernest Bernea – Libertate și autoritate
Ernest Bernea - Libertate și autoritate
Ştim din istoria popoarelor că oamenii au luptat îndelung şi au jertfit mult pentru a-şi câştiga libertatea, acea libertate fără de care nu există om şi omenie adevărată. Simţeau în lanţurile lor o mare durere şi o tot atât de mare revoltă împotrivă a ceea ce îi ţinea din afară, robi ai pământului, fără lumină, fără bucurie. Când au câştigat libertatea n’au ştiut-o îngriji; au tăbărât nesăţioşi să-i stoarcă tot ce le putea da, nedeosebind dulcele de amar, nici mireasma de otravă, până când într’o zi au văzut că o nouă robie s’a născut: libertatea de a face răul.
Atunci s’au auzit glasuri atinse parcă de tonuri profetice care declarau război libertăţii şi cereau ordine şi ascultare desăvârşită. Libertatea, această femeie coruptă, trebuia alungată, trebuia răpusă. Şi oamenii dornici mereu de schimbare s’au supus de astă data de bună voe.
Viaţa omului este complexă şi fluidă cum e viaţa în genere, dar este în plus paradoxală, cu aspecte înşelătoare şi nu rareori contradictorii. Legea ei este o taină, chipul ei este o vrajă, domeniul ei e un miraj. Cei ce-au despicat în sufletul omului ca-ntr’un lemn şi i-au rânduit manifestările după modelul unui motor, aceia au dus umanitatea şi omenia într’o stare ce nu mai exprimă nici o fărâmă din opera splendidă a celor ce-au gândit şi jertfit pentru om şi civilizaţie.
A ridica problema libertăţii şi a încerca să o rezolvăm în limitele naturii umane este pe cât de greu, pe atât de primejdios. Soluţiile problemelor morale sânt creste, sânt hotare din linia cărora nu ştii când ai trecut dincolo şi când ai rămas aici. Sântem deci uşor supuşi greşelii.
Una din marile şi repetatele greşeli privesc problema libertăţii şi anume, pentru că nu se cunoaşte bine vecinătatea libertăţii cu a desfrâului, pe de o parte, şi a autorităţii cu tirania, pe de altă. Ori de câte ori au apărut în practică, principiul libertăţii şi acela al autorităţii au avut de a face până la sfârşit cuconsecinţele lor degradante: anarhia şi tirania.
Drama acestui sinistru s’a născut din confuzia făcută între ordine şi libertate, între ascultare şi demnitate umană, socotindu-se că acestea nu pot sta împreună pe un loc, că ele sânt incompatibile. Nu există primejdii mai mari decât aceste idei false ce stau în chip de contradicţii şi acţionează asupra vieţii noastre practice şi asupra orizontului nostru spiritual.
Când ne-am ocupat de libertate nu am ştiut precis ce anume trebuie dezvoltat pentru ca omul să se elibereze cu adevărat, iar când ne-am ocupat de supunere, de înfrânare, n’am ştiut ce anume trebuie supus, dominat şi chiar înlăturat din fiinţa noastră pentru ca aici să crească omul superior, omul adevărat.
În realitate sântem în faţa unui paradox, acela care afirmă că libertatea se câştigă numai prin supunere şi disciplină proprie, iar supunerea şi disciplina nu se câştigă decât prin libertate. Sânt aici două aspecte ale aceleiaşi realităţi, care resspectate şi acordate numai, duc la formarea omului, a personalităţii.
Libertate înseamnă dezvoltare în sensul naturii proprii în tot ce are ea mai pozitiv şi creator, natură însă care nu se poate valorifica fără o disciplină proprie, adică interioară, nu externă, şi care ne dă putinţa de a alege şi ierarhiza totul în firea noastră, care aşa cum bine o ştim este dublă.
Disciplină înseamnă supunere voluntară după nevoile naturii proprii, nevoi care îndrumate într’un anume fel, aşa cum înflorirea spiritului o cere, duc la ridicarea oricărui obstacol şi câştigarea libertăţii.
Astfel concepute şi experimentate, libertatea aduce cu sine spiritul de iniţiativă, elanul, creaţia, iar disciplina aduce stăpânirea de sine, ordinea, buna convieţuire.
Omul trebuie desrobit; dar nu lăsându-l pradă eticei bunului plac şi nici făcându-i binele cu forţa, un bine nebulos şi cu gust amar. Omul trebuie desrobit învăţându-l să se înalţe prin sforţare proprie. Libertatea nu aparţine celor slabi; ea nu este ceva vulgar, pentru că nu oricine şi-o poate însuşi.
Libertatea nu ţi-o poate dărui nimeni în nici un fel; o câştigi prin luptă şi disciplină proprie sau nu o ai. Libertăţile dăruite sânt formale, lipsite de putere creatoare, de bucurie. Libertatea câştigată prin sforţări şi exerciţii proprii te înalţă, te creşte, te împlineşte.
Libertatea este legată de responsabilitate; nu e responsabil cine nu e liber şi nu e liber cine nu e responsabil. Când năzuinţa către autonomie, de liberă acţiune şi gândire, va merge pereche cu simţul răspunderii faţă de un ideal uman superior, atunci oameni vor fi mai fericiţi şi vor putea clădi o lume mai bună, mai echilibrată.
Caracterul dramatic şi eroic al libertăţii este evident şi aceasta o ştie orice om care a experimentat şi a încercat să-şi împlinească viaţa sub bolta înaltă a unei spiritualităţi ce vrea să întreţină o lume mai bună.
Ernest Bernea, „Treptele bucuriei”, „Preludii”, editura Predania, pp. 196-199.