Entries by Patrick Matis

,

Ilie Badescu – Taranii, „singura aristocratie cu investitura divina”


ilie badescu, centenar, elite false

Ilie Badescu - Taranii, „singura aristocratie cu investitura divina”

Una dintre trasaturile definitorii ale poporului roman este autohtonia, adica legatura neintrerupta cu pamantul cuprins in geografia Romaniei perene, afirma profesorul Ilie Badescu. Romanii sunt un popor autohton in acest loc si au continuitate neintrerupta, cum putine popoare au in aceasta regiune. In opinia sociologului, pamantenia are o valoare fundamentala in sistemul de valori al societatilor satesti. Tot ce s-a intamplat in lumea satului este centrat pe pamant si pe simbolistica lui. Taranii, in sens generic, reprezinta singura aristocratie cu investitura divina, ei sunt oamenii pamantului, care au fost chemati de Dumnezeu sa stapaneasca pamantul si ceea ce creste pe el.

Domnule profesor, unde se situeaza satul romanesc pe axa traditie-deschidere europeana?

Satul romanesc se situeaza pe o linie istorica proprie, cu elemente de continuitate, dar si cu elemente de ruptura. Depinde ce intelegem prin deschidere euro­peana. Fenomenul acestei „noi deschideri” se dovedeste a fi unul contradictoriu: a mijlocit caderea regimurilor comuniste, ceea ce este in sine un fenomen pozitiv si, pe de alta parte, a provocat un pachet de procese cu tendinta negativa, agravate in mediul satelor romanesti. Pentru economiile nationale ale Estului, aceas­ta deschidere a imbracat forma unui razboi economic, pe care localnicii l-au pierdut sub cele mai multe aspecte. In general, deschiderile Europei, adica intalnirea Estului cu Vestul, au fost contradictorii, incepand poate cu acea teribila „deschidere” a cruciadei a IV-a, care-a insemnat prima cadere a Constantinopolului si un jaf inspaimantator pentru cetatea Bizantului. Mai tarziu, aceasta a mijlocit caderea imperiilor estice, dar, socialmente, a adus in satul romanesc si procese cu tendinta negativa, precum este prabusirea ratei natalitatii. In satul romanesc se nasteau intr-o familie intre 3-5 copii. Azi sunt sate in care de 10 ani n-a mai fost un botez. In al doilea rand, aceasta deschidere a indus asa-numitele „efecte perverse”, precum cele de masiva destaranizare si destinerire a satului care dureaza deja de mai bine de 20 de ani.

Noua deschidere europeana, ca sa ne referim la o alta fateta a intalnirii Estului cu Vestul, a adus si caderea imperiului bol­sevic, de esenta pagana anti-euro­peana (caci era potrivnic spiritualitatii iudeo-crestine, care este fundamentul identitatii europenilor). Dar a adus si posibilitatea omului de oriunde din arealul Europei sa migreze in zone in care munca este mai bine platita, provocand mari dezechilibre zonelor cu salarii mici. In aceasta competitie, piata occidentala exercita o atractie foarte mare, indusa tocmai de marile decalaje ale scarii salariilor. Asa incat, din acest punct de vedere, ceea ce numim deschiderea Europei a avut, in prima ei faza, mai ales efecte negative asupra lumii rurale. Satul s-a depopulat rapid si masiv. In acelasi timp s-au prabusit industriile regionale, adica acele centre industriale care, inainte de Revolutia din 1989, reprezentau centre de polarizare a fortei de munca in anumite regiuni, pe o raza de 100-150 de kilometri. Prin aceste miscari pendulatorii ale fortei de munca din mediul rural spre centrele industriale urbane, bine cunoscutul navetism ru­ral-ur­ban, s-a conservat structura gospodariei taranesti, pe toata durata „dictaturii de dezvoltare”, cum a fost denumita perioada anilor 1964-1980.

Ce s-a intamplat cu gospodaria taraneasca dupa 1989?

Lovitura puternica data gospodariei taranesti si familiei rurale a venit dupa 1990. Sigur ca satul a fost lovit si in perioada comunista, prin razboiul social impotriva taranimii si, apoi, prin dislocarea masiva a populatiei rurale, adusa de industrializarea accelerata. Insa dupa 1989, fenomenul acesta a capatat pro­portii alarmante, caci a indus dezechilibre si mai mari, in frunte cu cea mai mare contractie a stocului genealogic rural si deci cu un declin puternic al biosului rural. Tinerii care pleaca din sat in clipa de fata reprezinta poten­tialul biologic al satului si deci al Romaniei rurale, care cuprin­de 47% din populatia tarii. Astfel ca satul este destinerit si, prin efectul combinat al destineririi si al prabu­sirii ratei ferti­li­tatii, satul este si imbatranit. In ultimii 15 ani, varsta medie a po­pu­la­tiei rurale a crescut cu 3 ani, de la 37 la 40 de ani. Orasul a imbatranit si mai puternic, varsta medie a urbanului a crescut de la 33 la 40 de ani, orasul imbatranind astfel cu 7 ani. Imbatranirea societatii romanesti este un fenomen alarmant si este in mare masura legat tocmai de aceasta deschidere europeana, care a actionat ca un fel de pompa de absorbtie a populatiei tinere, diminuand rata de inlocuire demografica a gene­ra­tiilor vechi.

Cum s-a ajuns la faptul ca taranii si-au vandut pamantul pe care l-au primit in anii ’90 ?

Deschiderea europeana a golit „stupul rural” incat fortele roditoare ale familiei nu mai sunt in sat. A fost dezechilibrata comuna rurala. Satul ca unitate culturala si spirituala a fost profund cla­ti­nat. In fata acestei viituri antiruraliste, guvernantii n-au „con­struit” nici un stavilar, adica au reactionat printr-un absenteism politic grav cand au adoptat legi care au slabit dramatic forta de aparare a satului, precum cele doua legi cu efecte devastatoare, legea fondului funciar si legea lui Lupu, a restituirii integrale intr-o singura forma, adica prin anarhizare sociala si printr-un efect de faramitare a exploatatiilor rurale. Echipamentele si uneltele rurale fusesera proprietatea muncii ta­ra­nesti si ar fi trebuit, intr-o forma sau alta, sa ramana gospodariilor taranesti. Or, ele nu au fost restituite, astfel ca lotul de pamant primit, fara animale si fara unelte, n-a mai avut nici o valoare. Si atunci, taranul l-a vandut in gra­ba, constrans de situatia creata si de necesitati. Asa ca, atunci cand vorbim despre sat in lumina prefacerilor din ultimii 30 de ani, trebuie sa fim realisti. Din acest punct de vedere deschiderea eu­ro­peana a avut efecte impartite. Sigur ca e posibil ca, in timp, ea sa aduca si efecte pozitive.

Tinerii care se intorc in tara isi renoveaza casa, dar nu mai lucreaza pamantul, desi inainte romanul era legat de pamant. Cum sa ne raportam la aceasta rea­litate?

Legatura cu pamantul este cea de-a doua parghie a supravietuirii sistemului taranesc. Cand legatura organica cu pamantul a slabit, ori s-a deteriorat, apar fenomene primejdioase, precum este sentimentul de strainatate in raport cu pamantul. Un celebru personaj al romanului Niste tarani, al scriitorului de geniu Dinu Sararu, spune la un moment dat: „privesc la pamant ca la o strainatate”. Niciodata taranul nu a avut un asemenea sentiment, care anunta o ruptura a legaturii societatii romanesti cu tot ceea ce reprezinta pamantenia, adica tocmai cu talantul pe care Dumnezeu l-a daruit omu­lui la creatie. Noi, romanii, suntem un popor autohton. Ta­ra­nii, in sens generic, reprezinta singura aristocratie cu investitura divina, ei sunt oamenii paman­tului, au fost chemati de Dum­nezeu sa stapaneasca pamantul si ceea ce creste pe el. Dum­nezeu, dupa ce a creat omul si familia, prima pereche, i-a chemat la acest legamant: „cresteti si va inmultiti si stapaniti pamantul”. Prin urmare, Dumnezeu, i-a facut stapani pe pamant, adica aristocrati cu investitura divina. Ei au pamantul de la Dum­nezeu, nu de la regi.

Una dintre trasaturile definitorii ale poporului roman este autohtonia, adica legatura neintrerupta cu acest pamant cuprins in geografia Romaniei perene. Romanii sunt un popor autohton in regiunea aceasta, au continuitate cum putine popoare au, un alt exemplu ar fi grecii in aceasta regiune. Prin urmare, pamantenia are o valoare fundamentala in sistemul de valori al societatilor satesti. Pamantenia reprezinta un element vital, tot ce s-a intamplat in lumea satului este centrat pe pamant si pe simbolistica pamantului. In legenda cosmogonica Satana si Bunul Dumnezeu, remarca Mircea Eliade, atunci cand diavolul il rostogoleste pe Dumnezeu Creatorul in intentia malefica de a-l ineca in oceanul primordial, pe masura ce nefartatul il rostogoleste se intinde uscatul, vedem astfel ca pamantul este cosubstantial actului creator al divinitatii. Un mare savant german, Carl Schmitt, vorbeste de nomosul sau spiritul pamantului. Nomosul pamantului se transforma in timp si devine, de pilda, in faza oceanica a istoriei universale, nomos maritim.

Avand in vedere aceste aspecte, cred ca nu putem experimenta pe seama lumii rurale in mod neresponsabil, pentru ca efectele vor fi dezastruoase. De aceea, dupa opinia mea, problema taraneasca reprezinta una dintre chestiunile-cheie ale statelor intelepte.

Sursa: ziarullumina.ro.

/0 Comments/by

Teodor Palade – Pericolul instalarii autoritarismului in Romania, intre iluzie si realitate


teodor palade, autoritarism

Teodor Palade - Pericolul instalarii autoritarismului in Romania, intre iluzie si realitate

Scriam cu o luna in urma, odata cu scoaterea PSD de la guvernare, un articol intitulat „Ura, avem tatuc!”

Semnele

Era o prima reactie la pericolul ce se intrevedea: intreaga putere sa se concentreze in mana unui singur om. Tuturor ne este cunoscuta setea nemasurata de putere a celui care azi ocupa inalta demnitate de presedinte al Romaniei. Cunoastem, de asemenea, nenumarate sale incercari de a dicta in guvern, de a-si pune oamenii loiali in cat mai multe functii publice, de a respinge pana la limita absurdului tot si pe toti cei care nu-i convin, de a incendia si arde din temelii (ca un Nero nascut intre sasi) cel mai important partid politic din tara, de a impune anumite solutii Parlamentului, de a lua decizii in domenii de interes strategic pentru tara fara a se consulta cu cineva si fara a da cuiva socoteala, de a angaja Romania in tratate si intelegeri internationale fara niciun mandat din partea Parlamentului. Am fost martori, cu totii, la obraznicia cu care a incercat sa preia functii ale Guvernului („ca sa nu-si faca de cap…”) plasandu-si abuziv sezutul in fotoliu de la Palatul Victoria sau prin chemarea la ordin a ministrilor la Cotroceni, la nonsalanta cu care a incalcat decizii ale Curtii Constitutionale si la lejeritatea cu care a ignorat prevederi ale Constitutiei atunci cand interesele sale personale i-au dictat-o.

Si, de notat, toate acestea se intamplau cand la excesele presedintelui exista o opozitie serioasa in Guvern, cand se manifesta o permanenta, dar nu suficient de ferma, reactie de ponderatie din partea principalului partid politic al tarii, partid care detinea majoritatea in Parlament, nominaliza prim-ministrul si aviza ministrii! Se intampla, deci, atunci cand tendintele prezidentiale de acaparare a puterii totale intampinau o oarecare limitare.

Situatia de acum

Alta este situatia acum. Partidul majoritar este pres la usa Cotroceniului. Prim-ministrul ii canta presedintelui serenade la chitara pentru ca i-a aruncat scara de matase din balconul palatului din deal, scara care i-a permis urcarea in alcovul de premier. El, premierul, se declara fara sfiosenie servitorul supus pe viata al presedintelui si nu indrazneste sa scape nici macar o timida flatulenta pana nu capata aprobarea stapanului. Guvernul este doldora de ministri servili, in parte fosti slujitori directi la Cotroceni, care se imbulzesc, dandu-se de ceasul mortii, sa-i satisfaca toate capriciile. Administratia locala, in curs de inlocuire din temelii in toata tara, i se inchina in fiecare dimineata, la rasaritul soarelui, ca unui zeu, sporindu-i infatuarea si alimetandu-i ingamfarea nemasurata. Justitia, decapitata pana acum prin blocajul personal al presedintelui, urmeaza sa primeasca noi conducatori, umili si ei, numiti desigur de cel care detine deja atat puterea legislativa cat si pe cea executiva. Armata are un ministru, fost pana mai ieri general activ preaplecat politicului in ciuda statutului sau de militar. Un general acum in rezerva care ii datoreaza presedintelui evolutia de-a dreptul fulminanta (in grad si in cariera) din ultimii ani si care n-ar iesi din cuvantul lui nici sub amenintarea Curtii Martiale.

Cat de departe suntem?

A mai ramas foarte putin pana in momentul in care ne vom trezi, nedumeriti, in situatia in care premizele s-au si transformat, „pas cu pas”, in autoritarism. Iar autoritarismul este germenele totalitarismului. E suficient pentru autoritarism sa gaseasca un teren fertil si gata, infloreste in noua forma. Ce ne mai ramane de facut pana la atingerea pragului de la care va fi extrem de greu de revenit la statutul democratic al tarii? Nu foarte mult. Mai trebuie doar sa-l alegem pe dl. WKI pentru inca cinci ani in functia de presedinte. Sa-l votam pe el, intr-o majoritate zdrobitoare, cerinta in ale carei panze larg desfasurate sufla inspirational vanturile dinspre apus aducatoare de „democratie adevarata”. Ne mai ramane sa concretizam apoi alegerea, confirmand inca o data zvonurile privitoare la imbecilitatea noastra ancestrala in a ne desemna conducatorii, aplicand plini de incredere in viitorul fericit care ne paste stampila cu tus albastru in patratica cu numele Iohannis de pe buletinul de vot. Si s-o facem fara sa realizam ca, de data aceasta, acest Iohannis, stampilat in 2019, este cu totul altul decat celalalt Iohannis ajuns acum cinci ani printr-o minune in fruntea statului. Minune excelent controlata, atunci, de Dumnezeul lui care se mutase, temporar, peste ocean.

Ce va urma?

Ce va urma? Profitand de valul de simpatie (inexplicabil pentru orice creatura cat de cat rationala), in conformitate cu cele deja declarate de potentialul viitor/ trecut prezident, el va cere, prin referendum, modificarea Constitutiei in sensul sporirii puterii presedintelui. Motivatia este simpla. „Ciuma Rosie”, pentru a subjuga Justitia cu scopul de a-si scapa de pedeapsa penalii, a incercat si deja in parte a reusit sa limiteze prerogativelor prezidentiale. Nici nu conteaza cat de reala este afirmatia! Ca urmare, acelasi popor care a demonstrat cu prilejul scrutinului ca il iubeste pe Iohannis va trebui sa decida daca situatia mai poate ramane asa. Este de acum clar ca pentru a scapa definitiv tara de partidul demolator ce se opune progresului, Romania are nevoie de un presedintele puternic… Acesta va fi probabil dicursul, rostit taraganat, de noul nostru tatuc. Si astfel, aplaudandu-l frenetic pe cel harazit, nici nu observam larg deschisa cale spre autoritarism!

Nu, nu aiurez. Fara sa cad in greseala de a compara statura politica a lui Putin cu aceea jalnica a lui Iohannis, pentru a va convinge ca n-am luat-o razna, voi folosi argumentele profesorului universitar doctor Andrei Taranu si voi lua ca exemplu pasii parcusi in Rusia pana s-a ajuns la autoritarismul, ne contrazis de nimeni azi, al presedintelui Putin: „… a pastrat o aparenta de democratie – alegeri, presa, societate civila – doar ca supravegheata si permanent cu sabia deasupra capului. Pentru a pastra aceasta aparenta, a schimbat Constitutia, intai, pentru a limita puterea presedintelui (atunci cand s-a impus ca prim-ministru) si apoi pentru a o creste cand a revenit in functia de presedinte. Astfel, s-a impus cel mai nou model de autoritarism – cel pe care stiinta politica il numeste autoritarism electoral. Un asemenea autoritarism se defineste prin incercarea de a se legitima prin aparente. Desi toata lumea (inclusiv alegatorii) stie ca alegerile sunt doar aparente (alesii se stiu de la bun inceput), ca presa este doar aparent libera, ca dizidentii mai au doar un ragaz pana vor fi eliminati (…), regimul se preface ca totul este corect si democratic”[1].

Similaritatile in evolutie sunt frapante! Dar sa continuam: „In paralel, a cautat suportul maselor prin cresterea relativa nivelului de trai, sacrificand pentru aceasta acea parte dintre oligarhi care nu i s-au supus de la bun inceput – cazul Hodorkovski e cel mai celebru, dar nu e singurul. Astfel, in paralel cu cresterea suportului popular, Putin a crescut si presiunea asupra elitelor concurente (putinii democrati si liberali din Rusia)… (…) Asumarea acestui model cezarist a reprezentat reprosul permanent al elitelor concurente la adresa autoritarismelor – faptul ca persoana liderului inlocuieste ideologia sau programul (permitand astfel voluntarismului la guvernare) si faptul ca institutiile sunt puse intre paranteze prin vointa liderului, ceea ce doar simuleaza democratia, nu o si intareste”[1]

Ne paste, cu adevarat, pericolul instaurarii unui regim autoritarist in Romania?

Din nefericire, semnele etalate in capitolul de inceput sunt confirmate si de altele, descoperite in ultimii ani: trasaturile de caracter cu reale tendinte egocentrice ale celui care a ocupat si ocupa inca palatul Cotroceni; urmele cu iz dictatorial persistent inca lasate de predecesorul acestuia in biroul prezidential, urme pe care, fara pic de ezitare, chiriasul din deal calca tot mai apasat; folosirea minciunii ca instrument principal de conducere; exacerbarea orgoliul inascut etalat in fiecare aparitie publica; prea desele excese de superioritate in raporturile cu cetateanul, excese de nimic justificate intr-o democratie in care alesii ar trebui sa fie slujitorii cetateanului si nu stapanii sai; incercarile repetate ale presedintelui aflat acum pe cai mari de a se substitui celorlalte puteri din stat… ne indreptatesc sa luam in calcul o asemenea posibilitate.

O putem evita? Putin probabil. Ar fi o prostie sa excludem varianta, deja confirmata de situatii anterioare, a orbirii colective, a manifestarii efectului de turma ce ar avea ca rezultat alegerea domnului Iohannis pentru a doua oara in inalta demnitate de presedinte. Ar fi, de asemenea, o naivitate fara margini daca am ignora influenta externa, sosita in valuri succesive pentru a mentine pe linia de plutire corabia iohannesciana. Fara a sustine ca doamna Dancila ar fi vreun far calauzitor pentru Romania (nu am simpatii politice si prin urmare nici antipatii de asemenea natura), pericolul realegerii dlui Iohannis mi se pare infinit mai toxic pentru tara decat varianta Dancila.

Personal, prizonier neputincios al educatiei primite, egocentrismului, urii nemasurate, arogantei, aerelor de princiara superioritate, minciunilor sfruntate, lenei patologice, lipsei oricaror sentimente omenesti si romanesti, gravelor tare comportamentale si evidentului apetit spre autoritarism, le prefer naivitatea si chiar candoarea puerila (ambele, cele din urma, trasaturi periculoase si ele pentru un conducator de tara).

In incheiere

Ca oricare om rational, consider ca e mai bine sa deschid larg ochii acum decat sa-i sterg de lacrimi mai tarziu. Tot ca orice om cu capul pe umeri, stiu ca alegerile au un singur scop, acela de a da votantului impresia ca numai el este acela care hotaraste asupra viitorului sau. Mai stiu ca adevaratele jocuri nu se fac la urne, ci cu totul in alta parte. Cunosc, de asemenea, ca democratia este cu totul altceva decat ceea ce traim noi azi in Romania. Si, nu sunt singurul! Ma sustine, iata, juristul, sociologul si politicianul Maurice Duverger: „Raportand democratia la functiile regimului politic, M. Duverger sublinia ca aceasta nu inseamna doar dreptul de a participa din cand in cand la alegeri, ci presupune egalitatea din punct de vedere social, economic si un ansamblu de institutii prin care masele sa poata realmente realiza politica, sa poata conduce”.[2]

A consemnat pentru dumneavoastra Teodor Palade via teopal.ro.

Note de referinta:

[1] „Autoritarismul, aceasta eterna poveste”, Andrei Taranu, Revista TIMPUL, format online, 16.11.2018.

[2] Ana Maria Roxana PAICA, „Tipuri de regimuri politice: democratie, autoritarism si totalitarism”.

/0 Comments/by

MODELUL DE TARA – Interviu cu profesorul Florian Colceag (II)


Florin Colceag, Florian Colceag, matematica, profesor de matematica, modelare matematica, antrenor de genii, geniu

MODELUL DE TARA - Interviu cu profesorul Florian Colceag (II)

Nu este nici o noua utopie, nici o pacaleala gen „luminita de la capatul tunelului”. Este un proiect functional care se va derula oricum, cu voia sau fara voia statului roman. Tot ce ar avea de facut Parlamentul, Guvernul sau Presedintia ar fi sa-i asigure cadrul legal. Daca nu, o va face Uniunea Europeana. Autorul proiectului este prof. dr. Florian Colceag.

Modelul de Tara seamana izbitor, in privinta expertizei istorice, a diagnozei sociale, a motivatiei si a reperelor de bune practici (preluate din experienta sistemelor britanice) cu teoria Statului Organic a lui Mihai Eminescu. Modelul de Tara nu este insa doar o teorie, ci si (mai ales) un manual de lucru, Florian Colceag avand avantajul instrumentelor de cercetare ale secolului XXI. „Modelul de tara” este un fel de masina pe care autorul ei te invata si cum s-o construiesti, si cum s-o utilizezi.

„Avem in diaspora somitati mondiale despre care in Romania nu se stie nimic”

Sa revenim pe pamant. S-a mai realizat in lume ceva asemanator?

Nu de o asemenea anvergura. Dar toate programele functionale din lume se pot exprima printr-o reprezentare matemtica.

Pe ce se bazeaza, in afara de proiectul propriu-zis, estimarea succesului acestui proiect? Care sunt premizele favorabile?

Bunele practici, adica experienta anterioara. E un principiu fundamental in demararea oricarui proiect. Exista un numar de capete de program care, peste tot in lume unde au fost aplicate, au adus beneficii. Dar nu fiecare singur, ci la pachet. Prin „modelul de tara”, noi putem pune pe picioare o structura functionala cu 120 de specialisti initial – cate patru pe fiecare directie mare – care, la randul lor, gestioneaza fiecare un alt numar de persoane pe care le specializeaza pentru derularea unor zeci de programe. E vorba de o formare de formatori care se desfasoara simultan cu derularea programelor. Acest mecanism se poate face rapid, dar numai cu oameni specializati.

Avem acesti specialisti?

Bineinteles. I-am avut dintotdeauna, dar nimeni nu i-a luat in seama. Si – atentie! – o buna parte dintre acestia se afla in diaspora. Nu li s-a cerut niciodata sprijinul, pentru ca nu li s-a inteles rostul. Oamenii astia, somitati internationale de care in Romania nu se stie nimic, sunt dispusi sa contribuie la redresarea tarii de origine. Asta daca li se cere acest lucru si daca ar avea in Romania conexiunea credibila pentru ei.

Ce inseamna o conexiune credibila?

Oameni ca ei. Care gandesc si actioneaza dupa aceleasi reguli, care cunosc aceste reguli si care sunt specialisti recunoscuti in domeniu. Specialistii, de oriunde ar fi, se cunosc intre ei, de la un anumit nivel de autoritate in sus.

Revin… Asadar, specialistii exista. Iar acum, in situatia luptei pentru resurse europene, suntem in situatia de a avea solutia si de a nu o putea aplica, din cauza atitudinii gresite a institutiilor statului roman.

„Nu convine nimanui sa fim altceva decat o piata de cumparatori marunti”

Inventiile romanesti, printre care motorul cu apa al lui Mihai Rusetel, sau dispozitivul care reduce consumul de carburant cu 90% al lui Iordan Stavar, sau inventiile lui Justin Capra, sunt luate in calcul de „modelul de tara”?

Bineinteles. Inventiile constituie una dintre directiile majore ale redresarii economice a Romaniei. Sa luam exemplul pe care l-ati dat: motorul cu apa, care a fost pus la punct inca de acum 30 de ani. Daca sprijinim productia unui asemenea motor – si cercetarea prealabila productiei – piata este, practic, infinita. Bineinteles ca asta va declansa tot soiul de conflicte si piedici, pentru ca va fi afectata piata masinilor cu carburant clasic – benzina sau motorina – , dar sa stiti ca aceste piedici nu sunt atat de mari pe cat se aude… Aici e vorba de manipulare, de niste fantasme induse subliminal, ca, vezi, Doamne, nu te lasa unii sa demarezi asa ceva… Sa fim seriosi, a incercat cineva si n-a reusit? Conflicte vor fi, bineinteles, la nivelul politicului economic inalt, la nivel european. Pentru ca e un fapt evident, nu exista nici o teorie a cospiratiei – nu ne doreste nimeni competitivi pe piata cu asemenea produse, si nu convine nimanui sa fim altceva decat o piata de cumparatori marunti. Deci e clar ca se vor opune cumva, dar nu in stil mafiot. Se vor folosi mai mult de tendinta noastra spre delasare, pe ideea ca vom renunta inainte de a incepe. Dovada numarul foarte mare al inventiilor pe care nu le-a produs nimeni in serie, pana acum. Nici n-a incercat nimeni vreodata, nici din partea statului, nici in mediul privat.

Deci, pe scurt, care e solutia redresarii reale a Romaniei?

Raspunsul complet este „modelul de tara”. Un rezumat al raspunsului: politicile publice (policy making) si specialistii in aceste politici publice.

Am identificat pana acum, din cele ce mi-ati spus, doua mari forte, doua resurse umane ale Modelului de Tara: inventica si inventatorii, pe de o parte, si „creierele” din diaspora. Aceste „forte” sunt instiintate de existenta proiectului, sunt dispuse sa-l sprijine?

Da, sunt avizate de existenta proiectului si sunt dispuse – as spune chiar nerabdatoare – sa participe la derularea lui.

„Protectia statului este doar o facilitate”

Mai sunt si alte forte pregatite sa intre in „joc”?

Da. Destule. Mai multe decat minimul necesar. In afara de persoane izolate, incadrate in diferite structuri de specializare – academicieni, medici, ingineri, economisti, jurnalisti – care si-au oferit sprijinul activ, neconditionat, exista o structura compacta, constituita special pentru reconstructia Romaniei: Liga Studentilor Romani din Strainatate. Este „noua generatie pasoptista”, cum le place lor sa se prezinte. Sunt super-destepti, puternici, neinhibati, nesantajabili si… multi. Viitorul lor e asigurat in afara tarii, pentru ca sunt foarte competenti si ofertati de o multime de universitati, institutii sau corporatii. Refacerea Romaniei este o optiune pentru ei, nu o solutie impusa. Imaginati-va 1.500 de super-creiere adunate la un loc ca sa actioneze intr-o directie comuna. Iar directia e asta. Nu i-a obligat nimeni, nu i-a fortat nimeni.

Si daca „statul” nu va marsa la ideea asta?

Oportunitatea sustinerii nu este atat pentru proiect, cat pentru stat. Pentru ca proiectul poate fi validat direct de Uniunea Europeana si se va derula oricum, nu e dependent de stat. Protectia statului este doar o facilitate. Deja proiectul este trimis catre Clubul de la Roma, catre World Future Forum si catre OECD spre studiu, ajungand astfel si la Uniunea Europeana… Guvernul Romaniei are mai multa nevoie sa sprijine acest proiect, decat are proiectul sa fie sprijinit… Dar, cu sau fara ajutorul guvernului, al Parlamentului sau al oricarei institutii a statului roman, aplicarea „modelului de tara” este inevitabila.

Valoarea financiar-monetara e singurul criteriu al Modelului de Tara?

Este doar una dintre valorile pe care se bazeaza proiectul. In Romania, faptul ca valorile-brand, valorile de cunoastere si valorile comunitare nu sunt apreciate, ci depreciate, ne-a pus pe noi intr-o situatie extrem de subtire in fata Europei si a lumii. Pentru ca o tara isi poate reface economia pornind de la prestigiul unui brand, a unor valori de cunoastere sau comunitare. Acestea din urma, de pilda, denota o buna organizare interna, ceea ce inseamna ca oamenii sprijina nu numai o persoana sau alta, ci ideile, principiile, solutiile, inventiile. In managementul crizelor – si noi suntem in criza – singura solutie o constituie programele de autoorganizare. Ca in chibuturile evreiesti.

Ce sunt chibuturile?

Chibuturile sunt mici organizatii in desertul din Israel. Adica in jurul unei oaze s-au strans cateva mii de oameni care au trebuit sa supravietuiasca. Si au facut-o oferindu-si unii altora serviciile, ajutandu-se unii pe altii. Venitul unui chibut e echivalent cu venitul national al unui stat mediu.

VA URMA…

×

/0 Comments/by

Dan Puric – Umorul romanesc


arta, eroii neamului, batalia de la jiu, dan puric, umorul romanesc

Dan Puric - Umorul romanesc

[…] Are undeva filosoful german Hegel o expresie edificatoare pentru vocatia spirituala a poporului sau: „sa punem conceptul la lucru!”. A putea opune, cat de cat, miracolului coplesitor al vietii, ordinea gan­dirii, este, fara doar si poate, o atitudine aristo­cratica a speciei umane in fata valorii. In ultima in­stanta am putea spune: ce nobila ofensiva a spiri­tului!

N-ar fi pacat ca noi, la randul nostru, romanii, sa nu punem „umorul” la lucru? Caci pentru noi el nu este numai gluma in sine, divertismentul ca atare, ci expresia stralucita a unei intelegeri aparte. El este ucenicul vrajitor ce face sinapse imprevizibile, ului­toare, aruncand in aer in fractiuni de secunda: prostia, inertiile si rutinele noastre, fricile si limitele de gandire. Radacinile umorului romanesc tasnesc puternic, nestavilite din intelepciunea profunda, curata, libera si dezinhibata a acestui popor si care, spre deosebire de noi, cei care induram istoria, el, umorul, nu a platit niciodata nicicand si nimanui vreun tribut sau un mic impozit de conjunctura care sa-i schilodeasca virtutile. Sfantul Umor pe care il avem este sfant pentru ca este de natura crestina. El te elibereaza, te face sa vezi adevarul, iti pune in alerta spiritul de asociatie daruindu-ti perspectiva larga si generoasa asupra lumii. […]

In mrejele invizibile confuze ale vietii de astazi aruncate sa prinda pestisorul de aur din apa curata a acestui lac, umorul romanesc este cutitul cel mai fin si eficient cu care poti sa tai rapid ochiurile viclene ale plasei care te infasoara.

– Taticu, luam trenu’? intreba tiganusul pe tatal lui in drumul lor spre o cale ferata.

– Nu, ba! raspunse tiganul. Luam sinele!

Si iata, cum dintr-o data rasare solutia geniala impotriva tuturor acelora care vor astazi cu orice pret sa ne devalizeze tara de toate bogatiile ei naturale. Si atunci, ca cel mai bun act de autoaparare, sa le luam si noi sinele ca sa nu mai aiba pe ce sa transporte ei vagoanele lor pline cu lemnul din muntii nostri Apuseni, sistul pe care il cauta isteric rascolind pa­mantul si pentru care i-au batut pe taranii nostri ca la 1907, punand istoria intr-o totala confuzie, wol­framul si aurul din aceasta tara.

Raspunsul genial al acelui tigan trebuie sa recunoastem ca ne inspira. Si astfel punand la lucru virtutea umorului care declanseaza imprevizibilul nostru spirit de asociatie, sa facem ceva cu mult mai pretios pentru noi ca romani, ca identitate si tarie sufleteasca; sa scoatem din pamantul tarii cu traverse cu tot sinele de gandire care ne sunt impuse si pe care se transporta spre sufletul curat al acestui neam patimit si nedreptatit, zilnic zeci si sute de vagoane cu gunoi sufletesc venit de dincolo, patologii, apos­tazii si deseuri existentiale pe care niciun alt pa­mant nu ar indrazni sa le mai ingroape, impache­tate frumos cu etichete stralucitoare menite sa faca in timp din sufletul milenar crestin al acestui popor, groapa lor „ecologica” de gunoi.

Sa faci din umor o viteza a propriei existente cu care sa poti defaza istoria, iata privilegiul inteli­gentei ce nu se da batuta de viata. Iata virtutea zambetului biruitor asupra tarcului de gandire care ni se impune. Sa faci din umor un fel de a intelege existenta in mod superior, fara a-i plati impozit, catapultandu-te prin rasul inteligent intr-o galaxie ce nu cunoaste gravitatia sufletului inrobit de viata. Sa fii surprins de alta logica ce in fractiuni de secunda iti umileste ticurile obosite ale gandirii cotidiene. Sa razi ca pentru o clipa sa te inalti deasupra grijilor. Si mai ales sa razi fara sa ranesti pe altul. Caci rasul in sine neimbratisat de credinta lesne poate face asta. Umo­­rul, ca privilegiu al inteligentei luminoase ce sur­vo­leaza viata zambind si reasezand-o intr-o ordine neas­tep­tata ce-ti declanseaza bucuria. Un popor fata­list, resemnat, nu are loc si timp in sufletul lui sa rada.

Exista o plata a Domnului unde romanul il trimite pe pacatos ca in alt sistem de referinta a justitiei, ca o dreptate ce va sa vie si nicidecum ca un desert al disperarii omului ramas singur. Omul are suflet, dar mai bine am putea spune ca omul este suflet, iar sufletul sau nu moare odata cu trupul, ci cu pacatul lui si de aceea sufletele moarte intra in judecata lui Dumnezeu. Umorul este deci usa pe care ne-o deschide din cand in cand Dumnezeu ca sa nu murim sufleteste, ca sa ne aduca bucurii in viata si sa ne faca sa vedem adevarul cu zambetul pe buze.

– Am sa-ti mai dau inca treizeci de ani de viata! ii spune in vis Dumnezeu unei babute.

– Doamne, cat esti de generos! abia apuca sa ingaime babuta, trezindu-se brusc din somn.

Si cu promisiunea aceasta minunata in suflet se duse a doua zi in graba la o clinica de estetica medicala. Isi puse silicoane la sani, isi „botoxa” buzele, se coafa si isi vopsi parul in culori stridente care s-o faca cat mai tanara, se ruja violent si se machie cat putu ea de mult, apoi iesi din clinica. Dar, din nefericire, cand sa traverseze strada, o masina o calca si biata babuta muri.

– Doamne, nu mi-ai promis Tu, oare, ca-mi vei mai da treizeci de ani de viata? ii reprosa babuta lui Dumnezeu, cand se vazu ajunsa pe Lumea cealalta.

– Ba da! ii raspunse Dumnezeu usor stanjenit, tocmai asta am vrut sa fac, dar Eu nu te-am mai recunoscut.

Asa si neamul acesta romanesc, daca se lasa prea mult coafat si vopsit de lumea „politicii corecte” o sa ajunga de nerecunoscut pe Lumea cealalta. Adica, sa ne siliconam cu valorile lor de plastic, sa ne pudram cu uitare globalista trecutul si istoria pati­mirii noastre, sa ne distrugem cu propriile maini bucuria romaneasca de a fi, sa defilam stupid in fata istoriei fara de Eminescu, fara de voievozii si martirii nostri, pentru a deveni cat mai repede posibil un inept Haloween continuu pe care, in fond, orice masina a istoriei are tot dreptul sa-l calce. Cu alte cuvinte, sa devenim ceea ce ni se cere astazi, in regim de ordonanta de urgenta, irecognoscibili ca neam in fata lui Dumnezeu. Dar haideti sa mai punem inca o data umorul la lucru ca sa mai iesim si din ispita asta. […]

N-ai voie sa razi de oricine si orice, cine a depasit frontiera aceasta intra in tara blasfemiei. Poporul acesta romanesc nu cunoaste rasul cinic, sarcastic, jignitor. De la rasul pornografic, vulgar si fara de Dumnezeu al lumii de astazi, la surasul romanesc, aceasta gingasa floare a sufletului, timid si tandru al neamului nostru, este o prapastie de netrecut peste care nicicand nu se va ridica o punte. Surasul acesta este rodul unei alte naturi, care n-a avut nevoie de evolutie pentru ca s-a nascut evoluata.

Floare de colt ce a indraznit sa creasca pe stanca la inaltimi mari surprinzand deopotriva natura si cerul este umorul romanesc! Ce reduta spirituala – inatacabila de timp si istorie, unde la vremuri de restriste s-a retras sufletul acestui neam – a fost umorul nostru. „Popor asezat” sufleteste, atat de echilibrat in adancul firii sale si care totusi in spatiul istoriei necrutatoare a fost sa fie dureros de „neasezat”, lovit fiind mereu de talazurile lumii, de necazurile necrutatoare ce poate ar fi facut alt neam sa dispara cu totul, caci iata, ce blestem impotriva firii sale, fusese cumplit de bine „asezat aici in calea rautatilor”.

De aici acea unica tensiune ce a pus spiritul nostru romanesc la lucru pentru a putea dainui. Umo­rul este inteligenta noastra salvatoare, acel re­sort tainic de puteri nebanuite, care a reusit mira­culos sa traga inapoi la matca fireasca, existenta noastra zguduita de seismele neincetate si fara de mila ale istoriei.

Umorul romanesc face si el parte din sistemul nostru imunitar care a izbandit in timp si la timp sa reactioneze prompt si cu eficacitate in fata oricarui factor de dezechilibru sufletesc. Umorul romanesc tas­neste si el din acea uimire a firii care este pu­terea de nedoborat, pe care a avut-o acest popor prin arma rabdarii aproape neomenesti, a necazului pe care i l-a „daruit” de fiecare data soarta. Acesta es­te pivotul crestin care sub presiunea unei istorii pline de atrocitati a difuzat invizibil in fibra acestui popor acea unica uimitoare si paradoxala capacitate de a face haz de necaz, Cruce de „cimitir vesel” infipta pe pieptul de tarana ravasita al suferintei acestui popor.

Ca neam am trait si iata ca traim si astazi pana la paroxism intalnirea, aproape fizica, cumplit de dureroasa, cu acel tragic liman, pe care destinul necrutator scrie: „N-ai incotro!”. Acea fundatura ne­mi­­loasa, ce ne-a iesit intotdeauna in cale, acea „aporie fiintiala” ce ne condamna parca vesnic fara drept de apel, la pieire, a fost, iata, traversata de pun­tea imperiala a „rasului salvator”.

De unde capacitatea aceasta de a te rupe brusc de contingent, de a te detasa cu inteligenta si su­prema aristocratie sufleteasca de istoria ce incearca sa te prinda in mrejele ei ucigase?

Tragedii cumplite, topite incet si fara de mila in fibra-i tacuta si infinit induratoare, s-au transfi­gurat surprinzator, tasnind ca niste gheizere din adancul acestui pamant, intr-un neasteptat resort sufletesc, ce a facut ca fiinta-i sa infloreasca cu noblete in afara si, mai ales, deasupra napastei ce-l biruia. Ce poteci de lumina sufleteasca nebanuite a atras acest popor din disperarea de a iesi la suprafata din intunecimea istoriei ce-l coplesea? Niste puteri tainice se afla in inima lui, care odata cu un puternic instinct de conservare, declanseaza un fel de izba­vire interioara, ca si cum dupa o lunga suferinta sufletul in sfarsit este ajutat sa ajunga la tarmul salvator. Ce bucurie sa te nasti cu mostenirea aceasta, in care omul nu da replica neaparat realitatii meschine ce-l inconjoara, ci priveste cu ochi senini dincolo de ea, spre o lume unde istoria nu are acces, ca si cum romanul si-a facut pe cont propriu o vesnicie a lui, in care sa poata trai liber, la inaltimea unei firi necorupte.

Perla rara iesita din suferinta acestui neam ca din suferinta tacuta a scoicii de pe fundul marii este umorul romanesc! Intr-un fel este si el unul din ingerii nostri pazitori. Si asa cum se stie in credinta populara ingerul apare numai dupa botez, adica dupa increstinare. Tocmai acest inger ce ne zambeste de-a pururi nu ne da voie sa radem de orice si oricum. A rade de orice, oricum si mai ales de oricine este spe­cialitatea necuratului. El da tonul blasfemiei pentru ca nu are nimic sfant. Intai isi acordeaza rasul sau jignitor pe coarda bascaliei, si apoi isi arunca sa­geata in cele sfinte. Necuratul sta la om din timpuri imemoriale, ca si acum, „pe mana stanga si pe picio­rul stang: acelea-s ale lui. Sa nu dai in cineva cu mana stanga, ca de se intampla… pe loc il omori”. Si iata lumea de azi cum alearga toata spre stanga, fara sa stie ca tocmai asta o va ucide, fiind de pe acum mormantul nefiintei sale. Ingerul, la noi la romani, sta de-a dreapta, pe umarul drept si-l „trage pe om la inima, ca sa fie cum mai bine, sa nu faca rau. Numai cand omul merge la crasma, Ingerul nu merge cu dansul, ci sta pe prag. Atunci Dracul il iudeste ca sa uite de Inger, ca l-a lasat afara si-l indeamna sa se sfadeasca, sa se bata, sa faca cuiva rau, ori sa puie gand la alte cele, la pacate; dar altfel, Ingerul, din zi si pana noapte sta langa dansul si-l pazeste sa nu zica cuiva ceva, sa nu faca vreo suparare, sa nu faca rele”. Ce tainica lucrare de a reinomeni omul, de a-i reda chipul pierdut, este Umorul romanesc!

/0 Comments/by
,

Pavel Chirila – Cumpana Romaniei (prezentare carte)


pavel chirila, bioetician, pavel chirila bioetician

Pavel Chirila - Cumpana Romaniei (prezentare carte)

Cine strabate paginile acestei carti constata cel putin trei lucruri:

  • Textul ei este scris cu durere. Este si o durere a strabunilor, pe care Calin Georgescu, ca orice patriot autentic si demn, o resimte; este si o durere a noastra, a contemporanilor lui, care asistam la o disolutie nefasta a spatiului geografic si etnic al poporului roman.
  • Firul rosu al acestei carti este fierbintele sentiment ca Romania este o tara bogata, daruita de Dumnezeu cu toate bunatatile Universului, cu tezaurul credintei crestine, cu incapacitatea genetica a poporului roman de a face rau cuiva.
  • Societatea romaneasca exprima sinteza bizara a unei tolerante maxime a populatiei fata de asupritorii si batjocoritorii neamului, impreunata cu genialitatea unor romani, cu jertfelnicia unor eroi si cu asceza unor sfinti.

Autorul nu este un simplu filozof meditativ. Este un om de stiinta cu o experienta larga in stiintele mediului si in stiinte sociale, capabil sa dea solutii.

Uneori cuvantul lui doare, pentru ca exprima un adevar dureros. Dar el stie ca „adevarul fara iubire ucide, iar iubirea fara adevar tradeaza”.

De aceea, se intoarce cu tristete si cu fermitate spre o Romanie zdrobita si furata de cuceritorii nostri dinauntru si din afara.

Calin Georgescu este motivat si determinat sa faca ceva bun pentru conationalii lui si, deopotriva, pentru memoria celor care au murit pentru neam. Cifrele unei realitati obiective si tragice le veti gasi in interiorul cartii. Hartia nu suporta sa fie reproduse de mai multe ori: dezastru economic, moral, biologic, ecologic.

Calin Georgescu isi intemeiaza solutiile si rezolvarile posibile, iesirea din marasmul economic, cultural, moral si spiritual, pe credinta crestina si valorile ei, pe munca cinstita, pe dreptate, pe duhul de pace care sufla in aceste meleaguri si pe conservarea frumusetilor carpatine.

cumpana romaniei, calin georgescu, modelul de tara, proiect de tara

/0 Comments/by

Calin Georgescu – Viitoarea criza a apei si a hranei


modele, agricultura, calin georgescu, dezvoltare sustenabila, noua ordine mondiala, noul nationalism, distributismul, călin georgescu

Calin Georgescu - Viitoarea criza a apei si a hranei

Criza apei si a hranei din preajma anilor 2020 va fi mult mai serioasa si mai devastatoare decat criza economico-financiara de acum. Suntem pregatiti sa o intampinam? Aceasta este intrebarea. Aurul Romaniei nu este cel mineral, ingropat sub munte, ci stratul subtire de sol fertil, la care se adauga apa si conditiile geomorfologice exceptionale ale tarii noastre. Tara este un organism viu si trebuie tratata ca atare, adica integral, la fel cum viziunea integrala trebuie sa prezideze modul de a concepe masurile de preventie si de asigurare a sanatatii umane. Integral se gandesc si problemele tarii. Politico-muzical vorbind, e nevoie sa stii sa canti la orga, adica pe mai multe claviaturi simultan. Pentru ca o decizie gresita se poate rasfrange negativ in alte locuri. Preventia, anticiparea ne stau la indemana.

Exista, in subsolul Dobrogei, o resursa uriasa de apa care se varsa la cativa kilometri in mare. Ea poate sa fie afectata, si inca grav, daca in zona se permite fracturarea hidraulica, aceasta afacere extrem de nociva, adevarat atentat la adresa vietii. Este un exemplu tipic de actiune de-a dreptul criminala a unei corporatii.

Wall Street-ul este numai minciuna, un urias cu picioarele de lut lipsit de strategie si de viziune. Exemplul Californiei este graitor in acest sens: desi in ultimii ani in toata California persista o seceta devastatoare, politicul a permis demararea forarilor pentru gazele de sist.

Problema lumii nu este in nici un caz, cum fals se induce printr-o manipulare masiva, criza economica si financiara. Nu! Este ceea ce urmeaza dupa ea, adica o criza a hranei si a apei – si, daca stim asta, trebuie sa avem luciditatea de a privi in viitor, de a intelege ca avem o sansa pe care nu o are nimeni, si anume, pamantul acestei tari, solul. Putem sa excelam prin agricultura, chiar daca in momentul acesta, noi, o tara care poate hrani o Europa intreaga, importam peste 80% din produsele alimentare.

Sursa: Cumpana Romaniei, de Calin Georgescu, Editura Christiana, Bucuresti, 2016.

/0 Comments/by

Irina Bazon – Taranul roman si legatura sa cu cerul si cu pamantul


taranul roman, taran

Irina Bazon - Taranul roman si legatura sa cu cerul si cu pamantul

Despre frumusetea sufletului taranesc, taranul ca om al radacinilor si distrugerea lumii sale

Un cunoscut conservator scria mai demult, intr-o discutie in mediul online, ca „de la taran, paganus, vine denumirea de pagan”. Este o constatare valabila doar in cazul limbilor anglosaxone sau al altor limbi romanice, intrucat in limba romana etimologia cuvantului „taran” este diferita. Ca si „tara”, termenul deriva din latinescul „terra” (pamant): „terra – tara – teran”. Taranul este „omul pamantului”, iar „taran fara pamant e un nonsens” (spunea filologul George Pruteanu). Termenul sugereaza ideea ca taranul este omul cel mai atasat de tara, cel mai devotat acesteia. Mai mult, cuvantul „tara” are si intelesul vechi de „taranime”: „la tara” insemna „la sat”. Prin urmare, chiar limba romana da marturie despre legatura intima, organica dintre taran, pamant si tara.

Insa, asa cum comunismul a fost un sistem utopic indreptat cu inversunare impotriva oamenilor pamantului (prin deposedarea taranilor de pamant si prin stramutarea lor fortata la oras pentru a fi transformati in „unitati de productie”, adica in ceva cu totul strain firii lor – iar cei care s-au impotrivit au fost aruncati in puscarii sau decimati), capitalismul (neoliberal/corporatist) face, in esenta, exact acelasi lucru, doar ca totul e ambalat in iluzia libertatii.

In loc sa i se creeze conditiile pentru a ramane la vatra stramoseasca si a trai cinstit din munca pamantului (de care este organic legat), taranului i s-a oferit, in schimb, „darul libertatii”: depopularea satelor, emigrarea in masa a taranilor, sclavagizarea lor pe plantatiile straine. Oare spre o astfel de „sansa” aspira taranul roman? Dintre cei care au ramas, sunt tarani care nu au mai avut sansa de a se intoarce la radacini si de a reface legaturile de comuniune distruse, asa ca „se adapteaza” dupa cum cer „regulile” noului sistem. Si tocmai aceste reguli – care se contrapun cu totul randuielii, materiale si spirituale, dupa care functiona lumea satului (iar pentru taranul roman, „randuiala lumii izvoraste din intelepciunea lui Dumnezeu”; a se vedea capitolul despre randuiala din Ovidiu Papadima, O viziune romaneasca a lumii) – grabesc distrugerea, nu numai fizica, dar si morala, a taranului. Dupa caderea comunismului, taranilor li s-a restituit pamantul, dar nu li s-au asigurat mijloacele si conditiile pentru a-l putea lucra, fiind, in fond, deposedati a doua oara, dar intr-un mod mult mai perfid decat cum au facut-o comunistii.

Taranul nu a mai fost lasat sa traiasca potrivit firii sale – ca om al pamantului, integrat in rosturile stramosesti, care-l tin alipit trup si suflet de pamant si de tara. Insa nu trebuie trecut cu vederea ca trainicia acestei legaturi era data mai ales de intemeierea in spiritual. Intelegerea pe care o avea taranul asupra lumii si a pamantului era inraurita hotarator de raportarea sa la lumea spirituala, dat fiind ca intre cele doua lumi nu exista o ruptura (cum spunea Parintele Dumitru Staniloae, un profund cunoscator al sufletului romanesc, „cele doua mari pasiuni ale romanului sunt pamantul si credinta (cerul)”) – intre ele nu exista separatie, romanul vietuia intre aceste doua coordonate, de aici vine si echilibrul sau, asezarea sufleteasca, dimensiunea firescului in care traia taranul roman; asa cum se intampla cu un copac taiat pentru a-i fi utilizat lemnul – mai intai ii sunt inlaturate radacinile si ramurile –, la fel se petrece cu o realitate supusa remodelarii ideologice: odata ce i-au fost suprimate radacinile si a fost anulata legatura cu pamantul si cu cerul, ea poate fi redimensionata ideologic fara a mai tine seama de limitele firescului intre care aceasta se incadra inainte; taranul isi ducea existenta intre aceste cadre, astfel, isi rostuia cu chibzuinta viata, iar traiul sau curgea firesc, armonios, fara excesele, rupturile, nelinistile si problemele existentiale care il framanta pe omul modern; acest echilibru provenind din legatura armonioasa care exista (pentru taranul roman) intre lumea materiala si cea spirituala (intre pamant si cer), este simbolizat de cumpana fantanii, intalnita atat de des in vechea lume a satului (a se vedea remarcabilul eseu al lui Mihai Cimpoi, Cumpana, simbol al centrarii. Carte despre fiinta romaneasca); este acea „dulce continuitate intre spirit si fire” despre care vorbea Constantin Noica in Pagini despre sufletul romanesc [1].

Ovidiu Papadima subliniaza ca taranul „considera deopotriva drept al lui Dumnezeu si lumea pamantului, ca si cea cereasca. De aceea, nu le va vedea luptandu-se, ci armonizandu-se intr-o adanca intrepatrundere” [2]. Sau, dupa spusa unui taran citat in minunata colectie de ziceri culese de Ernest Bernea, „Lumea e asa cum a lasat-o Dumnezeu; asa cum e, ea se tane, are o randuiala, nu vezi?” [3]. Deducem de aici ca randuiala aceasta nu e o creatie a omului, care sa poata fi modificata dupa bunul sau plac, ci provine din rosturile bune pe care Dumnezeu le-a pus ca temei al lumii atunci cand a creat-o. Acest temei se surpa doar sub actiunea coroziva a pacatului in care staruie, orb, omul rupt de Dumnezeu.

Lumea si pamantul ca dar. Omul care multumeste

Nerespectarea si stricarea acestei randuieli atrage dupa sine nenorociri – nu numai distrugerea firii si a lumii, a mediului natural, a hranei, ci si decaderea omului din demnitatea sa de chivernisitor, de iconom al creatiei. Atunci omul nu mai intelege lumea ca dar – darul implicand nu numai conceptia ca izvorul a toate bunatatile este Dumnezeu, dar si ideea de comuniune si de jertfa („Cand fac un dar, ma daruiesc, iar cand primesc un dar, ma implinesc” nota, intr-o meditatie, Ernest Bernea [4], referindu-se la dimensiunea spirituala a actului daruirii ca act de jerfta – „a jertfi inseamna a rupe ceva din sufletul tau, din fiinta ta” –, care, in acelasi timp, coaguleaza si intareste comuniunea dintre oameni – „darul este si un legamant, o prezenta activa intre tine si celalalt, o cale si un semn de unificare a doua fiinte”, scrie Ernest Bernea) [5].

Lumea si pamantul ca dar, asa cum le intelegea taranul roman, presupune a le folosi cu recunostinta, nu numai ca „Homo sapiens” sau ca „Homo faber”, ci – cum remarca Parintele Alexander Schmemann intr-o cuvantare [6] – in primul rand ca „homo adoratus”, expresie insemnand „omul care multumeste”. Aceasta calitate (tinand de chipul divin din noi) ne scoate de sub imperiul egoismului si al patimilor care ne instraineaza unii de altii si de Dumnezeu, care ne rup de stramosi si de generatiile viitoare, care ne pun in razboi unii cu ceilalti, cu Dumnezeu si cu natura. Ea ne inalta intr-un registru al nobletii sufletesti.

Aceasta viziune era, asa cum au remarcat cercetatori ai lumii taranesti, proprie taranului roman. El nu se raporta la pamant ca la o proprietate asupra careia pretindea drepturi absolute, ci ca la un bun daruit de Dumnezeu spre mentinerea traiului si a bunelor randuieli, spre folosul sau si al comunitatii (fiind calauzit de constiinta ca proprietarul absolut a toate bunurile nu este el, ci Bunul Dumnezeu). Pentru a chivernisi acest bun, taranul tinea seama in mod firesc de anumite randuieli si limite. O mare insusire a taranului este ca avea constiinta limitelor si manifesta o smerenie in modul cum se slujea de tot ce ii oferea natura (a se vedea cartea lui Ovidiu Papadima, in special exemplele care evoca aceste insusiri). Totodata, el era pastratorul valorilor (materiale si spirituale) mostenite, o alta trasatura definitorie a sa. Acesta este modelul adevaratului gospodar. Fara aceste insusiri, omul devine mandru, lipsit de recunostinta si, in consecinta, un risipitor, un om lipsit de chibzuinta, de simtul masurii si al firescului. Daca luam in considerare zicerile adunate de Ernest Bernea de la tarani, putem spune ca acest cuvant intelept apartinand Parintelui Sofronie Saharov reflecta in mod desavarsit si intelepciunea taranului roman: „Mandria incearca sa-si inchipuie o lume si sa traiasca in ea. Smerenia primeste lumea asa cum a zidit-o Dumnezeu.” [7]

In acest mod, taranul nu numai ca isi dovedea calitatea de om vrednic in fata comunitatii (de bun chivernisitor), dar asigura dainuirea acesteia, cu toate rosturile ei, spirituale si materiale, intrebuintand cu recunostinta mosia sa si bunurile mostenite si perpetuand viata (dar, trebuie accentuat, nu pentru a o lipi de aceasta lume, ci punand-o in slujba lui Dumnezeu si a semenilor – fiindca, din cele daruite de Dumnezeu, suntem chemati sa daruim si noi, la randul nostru – si pentru a o orienta, prin daruire, jertfa si slujire, spre un tel mult mai inalt: rostul mantuitor pe care Dumnezeu l-a sadit in miezul lumii prin Intruparea Fiului Lui). Doar in acest mod omul este cel care, dupa o cunoscuta vorba din popor, „sfinteste locul”.

Cand lumea si viata nu au mai fost intelese ca dar

Dusmanii taranului si ai randuielilor intelepte dupa care functiona lumea sa au fost cei care nu au mai inteles lumea si viata ca dar. Cei care au transformat lumea intr-un locas al ispitelor, in care patimilor li s-a dat libertatea de a se instapani si de a desfiinta randuiala veche, proces care a avut mai multe etape si al carui apogeu se pare ca il traim astazi.

Patimile sunt cele care invaluie intr-o pacla groasa ochii nostri sufletesti pentru a nu mai putem vedea lumea prin raportare la Creatorul ei; atunci ea nu mai poate fi folosita ca dar; patimile inrobesc, iar efectele lor sunt opuse celor ale actului daruirii: in locul capacitatii de jertfa, trezesc si cultiva in noi egoismul si lacomia, in locul spiritului de comuniune, incurajeaza dezbinarea, distrugerea legaturilor organice, alienarea, masificarea; toate acestea rastoarna randuiala fireasca a intregii lumi.

Universului taranesc – un spatiu al comuniunii si al randuielii –, i-a luat locul o lume care a devenit un camp de lupta – loc al razboaielor, al bataliilor pentru putere si acaparare colonialista, al subjugarii si anihilarii celor mai slabi, al exploatarii pana la epuizare a resurselor, in care unitatile organice reprezentate de Biserica, familie, comunitatile locale, statul national, mica proprietate si micile gospodarii taranesti – cu alte cuvinte, unitatile intemeiate pe omul concret – nu mai incap fiindca sunt neintegrabile utopiei. De aceea, se impune ca o necesitate pulverizarea acestora, inghitirea lor intr-o imensa societate de masa, in haosul globalist, unde „ordinea” trebuie mentinuta prin structuri suprastatale impersonale, artificiale.

Pierderea legaturii cu cerul si cu pamantul

Fiindca legatura lui cu pamantul era organica, nu de tip exploatator, taranul de alta data se dovedeste mai ancorat in lumea sa reala decat omul urban care se considera indreptatit sa acapareze noi teritorii si sa distruga societatile taranesti „anacronice” in ravna lui de a le „moderniza”. Omul dezradacinat, in marsul lui neobosit pe calea „progresului”, pierde legatura cu pamantul si, ca o consecinta, comuniunea cu natura si acel mod de intelegere care il situeaza pe taran, pe omul cu credinta in Dumnezeu, in armonie cu firea (datorita credintei in Dumnezeu, lucrurile si lumea capata un sens si o coerenta care dau omului asezare si echilibru sufletesc si care poate fi tradusa prin termenul „randuiala” – definitoriu pentru universul taranului –, dat fiind ca e vorba de o ordine care „izvoraste din intelepciunea lui Dumnezeu”). Urmarea acestei dezradacinari reprezentate de pierderea legaturii cu pamantul a omului instrainat de Dumnezeu este disparitia respectului fata de fire, cu toate consecintele ce decurg de aici si care au schimbat intr-o asemenea masura chipul lumii incat viata omului traitor in ea a ajuns abstracta, neancorata, artificiala, ghidata dupa interese egoiste, care il intorc pe om impotriva firii, a aproapelui sau si a lui Dumnezeu. Iata cum a ajuns omul modern un adversar inversunat nu numai al randuielii, dar si al propriei lui identitati (aceasta situatie se agraveaza pe masura ce lumea virtuala, mediul prielnic pentru propagarea fantasmelor utopiei globaliste, pare a lua tot mai mult locul lumii reale).

Pe langa dezechilibrul sufletesc si alienarea pe care aceasta dezradacinare le sadeste in sufletul omului (pe deplin necunoscute taranului „integrat in armonia firii”, cum spunea O. Papadima), efectele evidente de ordin material sunt eroziunea solului, eliminarea diversitatii agricole, utilizarea biotehnologiilor nocive, epuizarea resurselor, ruinarea micilor producatori locali si izgonirea lor de pe propriile pamanturi etc. Daca stramosii nostri se simteau atasati de pamant prin radacini adanci, nu acelasi lucru se poate spune despre acest tip de om urban (in mod analog, corporatiile, fie ele agricole sau de alta natura, nu sunt legate de un loc si, in definitiv, nu se deosebesc cu nimic de navalitorii pagani nestatornici din vechime; acestea sunt „hoardele pagane” de astazi, care, prin colonizare economica si culturala, cotropesc si supun alte teritorii; ceea ce spunea Liviu Rebreanu, in „Lauda taranului roman” [8], despre barbarii de odinioara, si anume ca erau „neamuri razboinice, pornite pe cuceriri si deci spre traiul din munca altora” si ca „dispretuiau legatura cu pamantul” – ele neavand tarani, fiindca taranul se defineste prin legatura sa profunda si stabila cu pamantul – se poate spune despre corporatiile si puterile neocolonialiste de astazi, capabile nu numai sa distruga mostenirea noastra culturala si naturala, dar si sa declanseze un sir neintrerupt de razboaie; spre deosebire de acesti cotropitori, noi am fost „un neam pasnic de tarani” – „In trecutul nostru n-avem niciun razboiu de cucerire, ci numai de aparare” –, care nu au cautat decat sa-si „pastreze fiinta si pamantul”, acest pamant pe care „se face agricultura din vremuri imemoriale”[9]).

Acesta este omul „autonom”, incapabil sa mai intrebuinteze pamantul si bunurile lumii cu recunostinta si grija, ci in mod abuziv, violent, exploatator. Patimile care il stapanesc pe acesta si care deformeaza nu numai chipul omului, dar si pe cel al lumii, sunt mandria, lacomia, egoismul, hedonismul, risipa. Atunci cand „Homo adoratus” va disparea definitiv, va triumfa conceptul de „Homo homini lupus”, care va transforma lumea intr-un adevarat infern.

Taranul, om al radacinilor

Grigore Lese spunea foarte sugestiv intr-un interviu ca „spre obarsii [sau spre radacini, n.n.] urci, nu cobori” si ca „trebuie sa ne inaltam spiritual spre a ne atinge radacinile”. Taranul, ca om al radacinilor, nu este doar „pastratorul teritoriului national” (Liviu Rebreanu) – asigurand continuitatea materiala a acestuia (si sanatatea unui intreg popor, hrana sanatoasa produsa de taranul autentic fiind rodul muncii sale binecuvantate de Dumnezeu) –, el este si pastratorul sufletului romanesc (fiind „purtatorul crucii”, cum il numea Horia Bernea; crucea pe care si-a dus-o demn, de-a lungul istoriei, este ferm implantata in pamantul stramosesc, pamant crestin aparat cu pretul vietii de stramosi – in mare masura de tarani, care, cum sublinia Nicolae Iorga, alcatuiau in trecut „aproape intregul element militar al tarii” [10]).

Prin urmare, legatura sa indestructibila cu cerul l-a facut pe taran si un darz aparator al pamantului nostru si, implicit, al datinilor acestui pamant, al individualitatii si unicitatii noastre etnice care – arata Parintele Staniloae – se dizolva numai atunci cand elementul unificator si intemeietor, si anume credinta, slabeste. Credinta l-a tinut in comuniune cu stramosii, cu pamantul si cu fratii lui, expresia acestei comuniuni profunde – pe care secole intregi de restriste (pana la instaurarea comunismului) nu au putut sa o zdruncine, chiar daca in plan istoric au avut loc despartiri si rupturi dureroase, lupte si jertfe – fiind dorul, care „sta in legatura cu personalismul comunitar al poporului nostru” (Parintele Dumitru Staniloae) (a se vedea Dumitru Staniloae, cap. „Inradacinarea in spatiul propriu”, in Reflectii despre spiritualitatea poporului roman [11]).

Astfel se explica si de ce taranul era in buna lucrare cu firea – tocmai datorita comuniunii sale cu Dumnezeu, care il facea sa traiasca in randuiala, sa cunoasca si sa respecte buna intocmire a firii, avand in vedere ca, in viziunea taraneasca, alcatuirea ei nu este o intamplare (caz in care omul s-ar simti tentat sa o schimbe dupa capriciile sale), ci se supune si ea unei ordini morale, orientate spre transcendent. Ceea ce nu inteleg ecologistii anticrestini este ca tocmai instrainarea omului de Dumnezeu are drept urmare violenta asupra naturii, care astazi a atins proportii fara precedent si care distruge echilibrul ei si ordinea fireasca in care a fost zidita. Este sugestiv modul cum descrie Sf. Nicolae Velimirovici acest razboi dus impotriva naturii: „Natura este prieten, si nu dusman. Ea a fost zidita pentru a fi tovarasul si ajutorul omului, iar nu un rob razbunator. Oamenii care inrobesc natura o fac vrajmasa si razbunatoare. La noi, in Balcani, se mai pastreaza inca ceva din respectul de odinioara si mila fata de natura. Mai dainuieste inca obiceiul – pana nu demult obstesc in Balcani – ca taranul, cand vrea sa taie un copac, sa coseasca iarba sau sa injunghie un dobitoc, sa-si faca cruce zicand: «Doamne, iarta!» Popoarele care au declarat razboi pe viata si pe moarte naturii, care au nascocit si pus in practica in chip nemilos vorbele aspre «exploatarea naturii» au atras si atrag asupra lor nenumarate rele – intrucat cel ce rupe legaturile sale prietenesti cu natura, in acelasi timp rupe si legaturile cu Dumnezeu.” [12]

In lumina celor afirmate pana aici, intelegem ca taranul roman este un om al pamantului, insa nu intr-un sens pagan (si poate ca nu este intamplator ca, in limba romana, etimologia cuvantului „taran” nu trimite la un substrat pagan), care este reflectat astazi in manifestarile new-age-iste si ecologiste anticrestine de idolatrizare a „mamei pamant” (pierzand legatura cu cerul, omul fie utilizeaza in mod abuziv pamantul – lipsit de respectul si recunostinta care iradiaza din lucrarea omului-iconom, care intelege pamantul ca dar –, vazand in el doar o forma de exploatare si sursa de imbogatire cu orice pret, viziunea predominanta fiind cea antropocentrista, fie cade in cealalta extrema, acordand o intaietate nefireasca naturii, mergand pana la sacralizarea ei; aceasta din urma perspectiva este geocentrista, implicand plasarea pe un plan secund a omului ca fiinta creata de Dumnezeu – si purtand chipul Sau – si nesocotirea moralei crestine [13], de vreme ce intreaga randuiala a firii nu mai este inteleasa ca supunandu-se unei ordini transcendente si fiintand sub pronia lui Dumnezeu, cum o intelegea taranul). Taranul este om al pamantului in sensul ca este om al radacinilor, al randuielii, al comuniunii cu inaintasii, sortit sa pastreze si sa transmita mai departe traditia, adica intelepciunea stramoseasca: valorile si adevarurile vii care au trecut testul timpului, fiind traite, marturisite si aparate de stramosi in acest spatiu de-a lungul veacurilor. Cu alte cuvinte, e opusul „omului de nicaieri” cu privire la care atragea atentia Nicolae Iorga, prevestind parca, prin avertismentul sau, nasterea omului abstract de astazi.

Asa se face ca, odata cu pamantul, taranul apara „legea stramoseasca”, sau ceea ce Parintele Dumitru Staniloae spunea ca „a reprezentat pentru poporul roman fundamentul tuturor legilor sale de viata”, aceasta fiind Ortodoxia (ca si credinta crestina – n. red.)[14], ca mod de vietuire si dainuire a neamului nostru. Fiindca, desi istoria i-a fost potrivnica, desi s-a aflat in calea atator navalitori si la confluenta intereselor unor mari imperii si puteri, poporul roman a avut modul lui de a se „tine locului”, adica de a rezista istoriei si timpului si de a raspunde problemei raului care ii ameninta existenta. Iar aceasta a fost mult timp legea nescrisa dupa care s-a condus lumea romaneasca – formata, secole intregi, in masura covarsitoare, din tarani. Nu este acea ordine artificiala, impusa, care in Occidentul individualist a capatat forma relatiilor contractualiste intre indivizi. E randuiala „lumii asa cum a lasat-o Dumnezeu”, e dreapta credinta, „legea romaneasca”, un set de adevaruri, rosturi si norme care, desi nescrise, isi aveau izvorul in credinta si intelepciunea stramoseasca si au fost temei al comuniunii, unitatii si existentei lumii romanesti. Cum spunea IPS Ioan, Mitropolitul Banatului, intr-o frumoasa pastorala de Craciun, „Buna randuiala a vietii intru ascultare zace. Ascultarea si implinirea Cuvantului Evangheliei ne aduc pace si multa mangaiere in sufletele noastre si in neamul nostru romanesc” [15] (acest cuvant intelept ne trimite cu gandul la un alt adevar rostit de distinsul pedagog interbelic Simion Mehedinti: „Un neam valoreaza atat cat si-a insusit din Evanghelie”). Acest tip de ascultare ii era caracteristic taranului roman.

Cand a fost adus in situatia de a nu mai asculta de Dumnezeu, omul si-a pierdut busola, neamul a fost scos din rostul sau, s-a instalat neoranduiala, lipsa de sens, de criterii si de repere, angoasa. A-l scoate pe om de sub ascultarea de Dumnezeu a fost marea aspiratie a comunismului; de indeplinirea acestei conditii depindea transpunerea in viata a utopiei totalitare pe altarul careia trebuia jertfit fara mila omul-chip al lui Dumnezeu. Altfel planul privind modificarea din temelii a vechii ordini, cu randuielile si ierarhiile ei, cu reperele dupa care se calauzea aceasta, nu ar fi avut sorti de izbanda („A studia ceea ce Dumnezeu a creat este o rugaciune. A cauta sa modifici sau sa distrugi ceea ce El a creat este cel mai mare pacat, avandu-si originea in neascultare”, avertiza George Manu, marele fizician roman ucis de comunisti); pentru a-l materializa, se impunea zdrobirea taranului si a elitei reprezentative ca pastratoare a legii romanesti, elita care intelegea ca „statul n-are sens decat in slujba valorilor neamului care-l sustine” (Mircea Vulcanescu [16]).

Prin urmare, atunci cand omul urban a pierdut legatura cu cerul, s-a dezradacinat si nu a mai putut ramane racordat la real, la un mod de viata cumpatat si firesc. A ajuns un zamislitor de utopii si un visator obsedat de plasmuirea unor paradisuri terestre. Spre deosebire de lumea unui astfel de om, marcata de ambitii si lacomie, conflicte, nelinisti, frica, robie si teroare, civilizatia taraneasca „nu cunoaste lupta pentru autodepasire. Este o calma si buna exprimare a bucuriei de a exista” (Horia Bernea [17]).

Situatia actuala a taranului. Necesitatea refacerii legaturii dintre sat si oras

In ce situatie a fost adus taranul roman de fauritorii de utopii mai vechi si mai noi (comunista, ieri, neoliberala/globalista – azi)? Proletarul de ieri, instrainat de propriul pamant, stramutat, in mod silnic, la oras pentru a deveni o unitate de productie in marea industrie, un om masificat, este „capsunarul” de azi, smuls din comunitatile organice – familia, satul, tara – pentru a se bucura de „darul libertatii”. Sau este taranul devenit un „capitalist” abil, care se descurca cum poate, se „adapteaza”, „taranul” instrainat nu numai de propriile radacini, dar si de modul traditional de a trai si de a produce – oglinda trista a starii in care a fost adus astazi satul. Un principiu care sta la baza sistemului corporatist este ravna de a produce in primul rand pentru profit, nu pentru om (intr-o lume in care pietei i se acorda suprematie, in detrimentul mentinerii sanatatii si a vietii). Or, in acest mod, are loc inevitabil o degradare a relatiilor dintre oameni. A produce mancare nesanatoasa pentru profit conduce la alterarea constiintei si a caracterului celui care o produce, la instrainarea acestuia de semenul sau, care nu mai este aproapele, ci doar un consumator. Tirania pietei se reflecta prin rasturnarea valorilor, generata de idolatrizarea banului, devenit singurul „liant” social al noii societati globalizate. Asa se explica de ce am dat intaietate pietei in detrimentul omului, profitului in defavoarea sanatatii, acumularii canceroase si consumului nesabuit in dauna cumpatarii, sistemului financiar speculativ in paguba economiei reale. Sub paravanul mult aclamatei „piete libere” se desavarseste astazi procesul de dezradacinare a noastra initiat in mod brutal in comunism.

Eliminarea taranilor si a micilor proprietari (producatori) prin comasarea agriculturii, prin vinderea pamanturilor, prin lipsirea taranilor de mijloacele necesare pentru a-si munci pamantul, parasirea vetrelor, uitarea radacinilor si a propriei credinte, destramarea familiilor si a comuniunii cu cei de acelasi neam, cu stramosii, cu tara, prin incurajarea emigrarii, toate acestea in favoarea unor profitori straini si a marilor corporatii, sunt cele mai clare semne ale acestei dezradacinari si ale inrobirii in care am fost adusi. Marele economist din perioada interbelica Virgil Madgearu argumenta in lucrarile sale ca protejarea si raspandirea micii gospodarii taranesti (prin organizarea unui sistem cooperatist) „va intretine o populatie densa, va intensifica productia agricola si va alcatui pentru productia industriala a tarii o piata interna, capabila sa consume stocuri mari de marfuri” si ca „regimul de proprietate si de munca taraneasca poate deveni punctul de plecare al dezvoltarii unei industrii nationale. …Cu cat va fi mai raspandita gospodaria taraneasca mica, cu atat va disparea mai repede si mai complet cauza emigrarii” [18]. Acest program economic care avea ca punct de pornire cunoasterea realitatilor romanesti si a necesitatilor reale ale unei tari preponderent agrare precum a noastra (al carei atu era si inca este tocmai calitatea superioara a pamantului ei) a fost intrerupt brutal prin instalarea comunismului, iar consecintele distrugerii micii gospodarii taranesti le suportam astazi din plin, lucrurile evoluand intr-o directie contrara celei pe care o avea in vedere Virgil Madgearu: scaderea populatiei intr-un ritm fara precedent, exodul taranilor, abandonarea satelor, proletarizarea taranilor, adusi in conditia umilitoare de forta de munca ieftina, condamnata sa „argateasca” pe plantatiile detinute de corporatii, distrugerea agriculturii, importul a 80% din alimente, industria nationala facuta praf, inrobire si exploatare in favoarea camatarilor si a unei oligarhii financiare.

Colectivizarea a avut efecte dezastruase nu atat prin faptul ca taranilor li s-au confiscat pamanturile (de care existenta taranului este organic legata), cat prin erodarea spiritului de comuniune (care se hraneste din credinta) care domnea in satul romanesc [19] si care forma alta data si baza unui regim cooperatist trainic. Asa s-a produs degradarea satului, pastratorul prin excelenta al fiintei romanesti, loc binecuvantat al solidaritatii organice si al omeniei, iar decaderea morala care ia o amploare fara precedent in orase, lipsa solidaritatii si a unitatii dintre romani, uniformizarea si atomizarea societatii, sunt tocmai urmarile degradarii comunitatilor rurale; totodata, acestea sunt consecintele crearii intentionate a unui antagonism intre sat si oras – in cadrul caruia satul este considerat un loc al „inapoiatilor”, „arhaicilor” (mai nou, al taranilor „betivi si lenesi”), iar orasul, o intruchipare a „progresului”, a omului nou „luminat” si emancipat, in fond, un om instrainat de Dumnezeu si de semeni, mutilat sufleteste, lipsit de busola si inrobit cu totul patimilor. Insa acest razboi al orasului impotriva satului a fost mereu dus cu perseverenta de regimurile totalitare. In acest mod au triumfat individualismul, dezbinarea, masificarea, creandu-se conditiile prielnice pentru inrobirea si spolierea noastra.

Pana cand nu vom reface legatura dintre sat si oras, redand taranilor demnitatea de a trai potrivit firii si rostului lor (nu ca sclavi agricoli si capsunari, izgoniti de pe propriile pamanturi), populatia din orase va ramane o masa atomizata, prada unor forte straine destructurante, care ne vor acapara nu numai pamanturile, dar si sufletele. Pana cand nu vom intelege ca trebuie sa ne pastram taranii la vetre, atasati de pamantul si credinta stramoseasca – ai caror pastratori darzi trebuie sa fie –, sa-i ridicam din conditia mizera, redesteptand in ei virtutile creatoare si dandu-le posibilitatea sa le cultive, pentru a deveni adevarati gospodari, nu vom putea iesi din conditia de sclavie. Le vom putea trezi virtutile creatoare ajutandu-i sa reintre in legatura cu radacinile lor si cu pamantul. Incurajand micile gospodarii taranesti, modelele asociative si cooperatiste, conlucrarea, cooperarea intre sat si oras (din care orasul ar avea insutit de castigat), agricultura ecologica sprijinita de comunitate, productia locala, microcreditarea etc. Astfel, din munca cinstita a taranului, care va restaura si va mentine randuiala, din harnicia si daruirea sa, vor izvori roade curate si binecuvantate, care ne vor hrani trupeste si sufleteste.

Indemnul pe care il adresa romanilor Liviu Rebreanu la finalul discursului de receptie la Academia Romana este la fel de valabil si astazi: „Orasul insa trebuie sa fie patruns si el de duhul pamantului si al sufletului romanesc. Glasul pamantului trebuie sa fie auzit si inteles si de oraseni pentru a deveni marea lege a neamului pe care nimeni sa n-o mai infranga si nici sa n-o nesocoteasca. Intre sat si oras trebuie sa se creeze simbioza care sa potenteze toate puterile creatoare. Numai simbioza aceasta va naste marea cultura romaneasca de care in sfarsit va beneficia si taranul roman, conservatorul trecutului si tineretii noastre. De aceea azi si inca multa vreme, spre taranul roman trebuie sa ne intoarcem necontenit” [20].

Note:

[1] A se vedea si articolul meu „Semnificatia apei si fantana ca simbol sacru in viata traditionala romaneasca”, in Tezaur romanesc, 22 iulie 2013.

[2] Ovidiu Papadima, O viziune romaneasca a lumii. Studiu de folclor, Ed. Saeculum, Bucuresti, 1995, p. 9.

[3] Ernest Bernea, Spatiu, timp si cauzalitate la poporul roman, Editura Humanitas, Bucuresti, 1997, p. 68.

[4] Ernest Bernea, Meditatii filosofice. Note pentru o filosofie inactuala, Editura Predania, 2010, p. 113.

[5] Dupa ce am terminat de scris articolul de fata, am descoperit un articol minunat al parintelui Stephen Freeman, in care parintele spune: „Rolul unui preot este de a aduce jertfe lui Dumnezeu. O jertfa sau un dar sunt unul si acelasi lucru. Cea mai importanta jertfa pe care o facem este sa daruim totul lui Dumnezeu, prin Hristos. Este recunoasterea ca tot ce avem si tot ce suntem vine de la Dumnezeu si apartine lui Dumnezeu. Darul este insasi inima comuniunii noastre cu Dumnezeu. Aceasta comuniune, aceasta preotie a fost sfaramata la caderea omului, atunci cand am ales sa consideram ordinea creata drept scop in sine. Mancarea fructului – ca scop in sine («era bun de mancat») – a fost o coborare de la nivelul de preotie la nivelul de consumator. Am incetat sa facem din lume un dar si am ales in schimb sa o devoram. Astfel, ea a devenit moarte pentru noi. Preotia este insasi esenta existentei umane autentice”, Pr. Stephen Freeman http://www.ortodoxiatinerilor.ro/harul-lui-dumnezeu/19813-preotia-universala; https://parintelestephen.wordpress.com/2013/10/11/1023/).

[6] Alexander Schmemann, „Intre utopie si evadare”, conferinta sustinuta la Greenville, Delaware, pe 22 Martie 1981.

[7] O alta cugetare foarte sugestiva care face parte dintre cele culese de Ernest Bernea in cartea Spatiu, timp si cauzalitate la poporul roman: „Am auzit ca-s oameni invatati; da’ ce stiu ei? Stiu ce-i randuit da’ stiu in parte, ca odata mintea, oricat de desteapta ar fi, sa scranteste de nu mai e buna de nimic. Lasa lucrurile sa mearga in legea lor; ce te bagi in treburi dumnezeiesti? Te crezi mare, da’ te frangi. Si diavolu’ a vrut odata sa intoarca lumea altfeliu si-o cazut. Omu’ sa ramana om!” (Ernest Bernea, Spatiu, timp si cauzalitate…, p. 69. A se vedea si eseul meu „Consecintele indepartarii de firescul traditiei. Casa taraneasca si casa moderna”, Tezaur romanesc, 2 iulie 2013 https://irinamonica.wordpress.com/2013/10/23/consecintele-indepartarii-de-firescul-traditiei-casa-taraneasca-si-casa-moderna/, preluat de pe site-ul tezaur-romanesc.ro).

[8] Liviu Rebreanu, „Lauda taranului roman”, discurs de receptie la Academia Romana, 29 mai 1940.

[9] Ibidem.

[10] Nicolae Iorga, „Partidele si tara”, Discutia la Mesagiu, Discursuri parlamentare, vol. I, partea I, Editura Bucovina, Bucuresti, 1939, p. 63; https://irinamonica.wordpress.com/2011/08/17/nicolae-iorga-despre-ideile-conducatoare-ale-poporului-roman/.

[11] Dumitru Staniloae, Reflectii despre spiritualitatea poporului roman, Editura Elion, Bucuresti, 2004, pp. 5-24.

[12] Sf. Nicolae Velimirovici, Ganduri despre bine si rau, Editura Predania, 2009, p. 68.

[13] In  acelasi registru se incadreaza planurile pentru reducerea populatiei sau legalizarea unor conduite impotriva firii, care schimonosesc chipul divin din om.

[14] „Care este insa modul romanesc de comuniune cu ordinea spirituala transcendenta? Aceasta ne-o spune istoria si ne-o spune viata actuala a poporului nostru: este Ortodoxia. Ortodoxia e ochiul prin care priveste romanul spre cer si, plin de lumina de acolo, si-l intoarce spre lume, conducandu-se dupa el in atitudine si pasii sai” (Parintele Dumitru Staniloae, „Ortodoxia, modul spiritualitatii romanesti”, Revista Gandirea, anul XIX, nr. 6, iunie 1940, p. 420).

[15] IPS Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului, Pastorala la Nasterea Domnului, 2015 http://mitropolia-banatului.ro/pastorala-la-nasterea-domnului-2015/.

[16] Mircea Vulcanescu, Prolegomene sociologice la satul romanesc, Editura Eminescu, Bucuresti, 1997, p. 121.

[17] Horia Bernea, Irina Nicolau, Carmen Huluta, Cateva ganduri despre muzeu, cantitati, materialitate si incrucisare, Editura Liternet, 2003, p. 6.

[18] Virgil Madgearu, Agrarianism, capitalism, imperialism. Contributii la studiul evolutiei sociale romanesti, Editura Dacia, 1999, pp. 45-59.

[19] „Colectivizarea n-a insemnat numai schimbarea formei de proprietate – ca a luat pamantul de la tarani si l-a dat la CAP-uri, ci a distrus spiritual satul ca matrice de credinta! Si cititi la parintele Staniloae sau la parintele Calciu ce insemna satul romanesc. O sa gasiti aici niste lucruri extraordinare despre modul cum se traia credinta in sat. Or, satul asta a fost la noi, in cea mai mare parte, distrus de comunism” (Parintele Moise de la Manastirea Oasa, http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/12/16/la-18-ani-de-libertate-ranile-comunismului-in-noi-sau-lumina-ce-ni-se-vara-pe-gat-cu-sila/).

[20] Liviu Rebreanu, ibidem.

/0 Comments/by

Dan Diaconu – 1 Decembrie 2019


1 decembrie 2019, romania

Dan Diaconu - 1 decembrie 2019

Uneori simt c-am orbit. Ies pe strada, vad masini, vad lumini, vad cladiri. Vad chiar si oameni. E o agitatie permanenta, o fojgaiala pe care o vad, care uneori ma agreseaza. Cu toate acestea simt c-am orbit pentru ca, in tot tavalugul zilnic, nu mai reusesc sa vad romani. Unde-ati fugit, fratilor? Unde v-ati ascuns, dragii mei? Unde sunteti? – imi vine sa strig zi de zi.

Va tot caut si nu mai reusesc sa va vad. Am incercat in orasele noastre si n-am gasit decat niste ahtiati, drogati dupa bani. „Daca-ti dau bani, imi vinzi tara asta?” – i-am intrebat si m-am trezit asaltat. Nimeni n-a suspinat, toti s-au imbulzit, ba chiar s-au luat la bataie. „Alege-ma pe mine ca-ti iau mai putin!” – auzeam strigandu-se isteric. Si-atunci mi-am spus: „Aici nu sunt romani!”.

Am plecat prin satele tarii acesteia si-am intrebat in stanga si-n dreapta daca sunt romani. Peste tot mi s-a spus: „Romanii au plecat. Romanii sunt afara”. Un batran, varsand o lacrima, mi-a spus: „Degeaba cauti, taica. Romanii n-au murit ci s-au transformat. I-a lovit pe toti o boala, o pacaleala de-a ticalosilor. Au picat cu totii in mania argintilor pentru care si-ar vinde si mama”. Nu l-am crezut, cu toate ca pletele lui albe si ochii sai inlacrimati trebuiau sa ma convinga. I-am ascultat pe ceilalti care-mi spuneau ca romanii inca sunt, dar au plecat.

„Au fugit de ciuma de-aici, de greutati si conducatori” – imi spuneau multi, cu privirile impaienjenite. Si-atunci m-am dus sa-i caut afara, sa-i gasesc pe romanii mei. Dar n-am gasit decat desertaciune. Doar oameni care vorbeau romana, dar care se fereau de ceilalti romani, care-i barfeau pe cei ai lor si care, cand se intalneau, foloseau limba noastra doar pentru a se certa si a-si spune ocari unii celorlalti. Am vazut in ochii celor mai multi dintre ei ura animalica pentru celalalt. I-am vazut muncind din greu, umilindu-se in fata strainului, avand in suflet doar o singura dorinta: sa-l umileasca mai apoi pe celalalt al sau, pe cel ramas in tara. „Noi suntem desteptii si muncitorii, ceilalti sunt prostii si lenesii” – imi spuneau multi. Ei se-ntorceau in tara doar pentru a-i face prosti pe cei ramasi acasa. Si-asa, multi dintre cei de-acasa, crezand in paradisul de-acolo o apucau pe-acelasi drum al pierzaniei, transformandu-se in monumente de frustrare si ura. „Astia nu-s romani” – imi spuneam incercand sa caut in continuare.

Am intalnit si-un om nobil. Statea pe-o banca si suspina vazandu-i pe-ai sai atat de rai. Iar cand l-am intrebat mi-a spus: „Am venit aici sa-mi fac o stare, dar simt ca ma topesc. Copiii-mi sunt acasa, parintii si ei, iar eu nu am facut mare lucru. Doar stau si-mi plang sufletul pe care simt ca-l pierd, ca-l vand pe-o mana de arginti.”

„Si-atunci de ce nu vii acasa?” – l-am intrebat, iar el mi-a spus ca nu stie ce diavol il tine acolo, ca plange de fiecare data cand vede cat de rai si ticalosi sunt ai lui, cat de rai si ticalosi sunt ceilalti si-n ce hazna morala a ajuns sa traiasca. „E doar un bilet, i-am spus, un bilet care te-ntoarce acasa. Trebuie doar sa ti-l cumperi si-atat.” Nu m-a crezut si-a ramas pe-acea banca, din acel parc trist plangandu-si in continuare neputinta.

Si ca el am vazut multi. Toti imi spuneau la fel, cu capetele plecate si umilindu-se ca „noi nu mai putem face nimic”. Si de fiecare data ii intrebam „DE CE? De ce nu poti face nimic, romane? N-ai picioare, n-ai maini, n-ai cap? Ce-ti lipseste de te plangi atata?”. Peste tot in tara oamenii-si plang neputinta, dar sar precum drogatii cand aud zornaitul argintilor. S-au transformat toti in fiare de prada, sticlindu-le ochii atunci cand aud sunetul blestemat.

N-am gasit pe mai nimeni sincer. Ba, mai mult, un batran mi-a pus oglinda-n fata si mi-a spus pe un ton apasat: „Tu-i cauti pe altii, dar te-ai gasit pe tine? Uita-te-n oglinda si spune-mi daca-ti place ce vezi!”. Si-avea dreptate batranul, caci nimic din ce vedeam nu-mi placea. Vedeam aceeasi lacomie, aceeasi ura pentru celalalt, aceeasi dorinta nebuna de razbunare. Dar am mai vazut ceva care mi-a placut. Era o flacara palpaind in ochi, o sclipire care parea ca n-are moarte si care nu-mi dadea pace spunandu-mi mereu: „Tu nu esti toate aceste, romane! Tu nu esti neputinta, tu nu esti tradator pentru o mana de arginti! Tu nu esti fricos, romane! Tu nu esti ticalos! Sclipirea asta pe care-o vezi in oglinda e o picatura din sangele Brancovenilor care-au avut taria de a nu-si renega patria si credinta. Si pentru asta si-au dat viata cu demintate! E o picatura din sangele lui Mircea, al lui Stefan, al lui Vlad, al lui Mihai Viteazul si-al tuturor celor care-au pus palosul la hotare aratandu-le celorlalti ca pana aici le-a fost, ca «Pe-aici nu se trece!». Si nu s-a trecut decat atunci cand celelalte stihii ne-au lovit. Insa, de fiecare data sclipirea asta ne-a ajutat sa trecem mai departe si sa intelegem ca «suntem romani si punctum». Noi suntem romani si indiferent de boala grea in care ne-am cufundat sclipirea asta nu dispare niciodata!”.

De-atunci tot merg si caut. E 1 Decembrie 2019, 101 ani de cand ne-am regasit cu totii, de cand stam la aceeasi masa. Atunci luptam umar la umar si-i impingeam afara din tara pe dusmani. N-aveam arme, n-aveam mancare, n-aveam de niciunele. Dar aveam o tara si-aveam frati. Acum suntem toti cu ochii impaienjeniti de ura, alergand dupa bani precum cainii vagabonzi dupa mancare. Nu mai vedem nimic in fata, nu mai avem parinti, copii, bunici. I-am uitat pe toti si stim doar a uri.

Din ura ne-am pus iar domn strain, din ura am acceptat sa dam puterea toata alogenilor. Din ura credem ca ne razbunam pe ceilalti si, de fapt, ne razbunam pe noi. Din ura lasam tradatorii sa-si faca de cap si-apoi urlam ca nu mai avem ce face. Ne plangem neputinta dupa ce am avut puterea sa ne facem singuri rau. Cand vom intelege toate acestea? Cand vom trimite tradatorii acolo unde le e locul, in fata plutonului de executie? Cand oare vom mai avea puterea sa redevenim romani si sa ne recucerim tara asta pentru care bunicii nostri au varsat fluvii de sange? Cand vom avea puterea sa-i auzim pe cei din trecut cum se zbat in morminte, cand le vom auzi lacrimile de deznadejde pe care le varsa vazandu-ne cat de degenerati am ajuns? Cand oare ne vom vindeca de toate bolile noastre si ne vom regasi romani?

1 decembrie 2019. Inca te caut, romane, si-o sa te caut mereu!

/0 Comments/by

Florian Colceag – Ne eliminam valorile si pastram nulitatile


florian colceag, romania, criza, curatenie, istorie, civilizatie

Florian Colceag - Ne eliminam valorile si pastram nulitatile

Cu aproximativ 7 ani in urma, am publicat pe site-ul certitudinea.ro un proiect de lege al dezvoltarii tehnologice prin inventica. Ceva similar se folosea in Finlanda de mai multa vreme, cu mare succes pentru dezvoltarea sustenabila a economiei finlandeze. A doua zi am iesit cu familia si prietenii in natura, pentru a culege anumite plante medicinale de pe marginea autostrazii Bucuresti-Ploiesti.

Atunci am fost lovit de o masina care mi-a fracturat 7 coaste, trei cu volet, si m-a aruncat 9 metri in fata. Am fost transportat, din fericire, de urgenta, la spitalul din Ploiesti si am scapat cu viata, dar si cu o coasta infipta intr-un plaman. In acea perioada elaborasem modelul de tara si proiectam in continuare modelele de iesire din criza pentru Romania.

In perioada urmatoare m-am intalnit cu domnul doctor Burnei, o somitate in chirurgie. Ne-am intalnit ca sa lucram la dezvoltarea unui grup de experti care ar fi trebuit sa puna umarul la refacerea sustenabilitatii Romaniei. A inceput o colaborare deosebita cu domnul doctor, intalniri de prezentare si elaborare de solutii.

La un moment dat, vazand durerea mea permanenta din coastele rupte, chiar si la 3 ani de la accident, domnul doctor s-a oferit sa ma opereze, ca sa elimine cauza principala de risc, adica costa infipta in plaman. M-a internat si m-a operat gratis, fara sa accepte nici un ban, nici domnia sa, nici asistentele sau stagiarii de fata. Domnul doctor era foarte strict in privinta aceasta. Singurul cadou pe care l-a acceptat a fost o icoana, caci vindecarea vine de la Dumnezeu, iar cabinetul sau era plin de icoane, semn al recunostintei celor pe care i-a operat. Nu mica mi-a fost mirarea – si indignarea – cand am vazut ce i s-a intentat.

doctorul burnei

Am aflat mult mai tarziu o parte din ce s-a intamplat, cum impostura, invidia si lipsa de caracter aproape ca au ingenunchiat un spirit mare, un specialist de talie mondiala si un suflet bun cu caracter neaplecat. Ulterior, am observat ca totul a fost o facatura germinata din invidie, ura si nepasare. Dovada, nici acum nu i-a fost judecat procesul de atata timp. Intre timp doctorul Burnei a fost hartuit, atacat , umilit, denigrat. La fel, pot spune ca nici modelul de tara sau politicile de dezvoltare proiectate de mine nu au fost vreodata aplicate, pana la acest moment. Am vazut insa cu totii coruptie, hotie, tradare a interesului national, cat cuprinde; dar si credinta, ingeniozitate, speranta, geniu, dovada ca suntem inca vii si nu avem de gand sa cedam.

Domnul doctor Burnei nu este primul profesionist adevarat care a fost acuzat, hartuit, atacat, umilit, denigrat pe nedrept. I s-a luat dreptul de a practica profesia in care a excelat, a fost izolat si lasat fara venituri, pe baza unor acuzatii nerealiste. Istoria este plina de astfel de exemple, ca sa nu citez decat pe Nelson Mandela sau Mahatma Ghandi, parintele Arsenie Boca si multi altii. Daca o ducem greu in clipa de fata este din cauza ca ne eliminam valorile si pastram mediocrii sau nulitatile, prototipuri ale imposturii grandioase si arogante.

In fata domnului doctor Burnei, tot respectul si prietenia mea.

Sursa: CERTITUDINEA nr. 53, 2019.

/0 Comments/by

MODELUL DE TARA – Interviu cu profesorul Florian Colceag (I)


Florin Colceag, Florian Colceag, matematica, profesor de matematica, modelare matematica, antrenor de genii, geniu

MODELUL DE TARA - Interviu cu profesorul Florian Colceag (I)

De cateva zile a fost postat pe internet proiectul MODELUL DE TARA. La prima vedere ai zice ca este ori o noua utopie, ori inca o pacaleala gen „luminita de la capatul tunelului”. Nu este nici una, nici alta. Este un proiect functional care se va derula oricum, cu voia sau fara voia statului roman. Tot ce ar avea de facut Parlamentul, Guvernul sau Presedintia ar fi sa-i asigure cadrul legal. Daca nu, o va face Uniunea Europeana.

De fapt, derularea MODELULUI DE TARA a inceput. Fortele care-l sustin, pe componente sau integral, sunt personalitati din mediul academic si de afaceri, structuri din societatea civila, personalitati si institutii din diaspora, structuri ale Uniunii Europene si chiar persoane din mediul politic romanesc. Autorul proiectului este Florian Colceag.

IMPORTANT: Modelul de Tara seamana izbitor, in privinta expertizei istorice, a diagnozei sociale, a motivatiei si a reperelor de bune practici (preluate din experienta sistemelor britanice) cu teoria Statului Organic a lui Mihai Eminescu. Evident, Florian Colceag are avantajul instrumentelor de cercetare ale secolului XXI, dar proiectul lui nu este doar o teorie, ci, mai ales, un manual de lucru. „Modelul de tara” este un fel de masina pe care autorul ei te invata si cum s-o construiesti, si cum s-o utilizezi.

Statul roman nu mai reprezinta un factor decident in derularea acestui proiect, pentru ca n-are nici o legitimitate si nici o contributie. Tot ce poate face e sa spuna DA si sa-l gireze.

Florian Colceag: „Modelul matematic constituie arhitectura sistemului”

Matematician, profesor cu 20 de ani de experienta in educatia copiilor supradotati si in antrenarea olimpicilor la matematica, a obtinut peste 60 de medalii de aur la competitii internationale in aceasta disciplina. Este reprezentant in Romania al World Council for Gifted and Talented Education. Profesorul Florian Colceag este, de asemenea, fondatorul IRSCA Gifted Education – Romania (asociatie non-profit cu scopul de a promova si sprijini dezvoltarea persoanelor cu har si talent in toate domeniile) si presedintele EDUGATE (Consortiul Roman pentru Educatia Copiilor si Tinerilor Supradotati si Talentati). Este autorul proiectului Noua Constitutie (facut deja public) si al Programului de Retehnologizare si Modernizare Tehnologica a Romaniei, care va fi si el facut public, in curand. Ambele reprezinta elemente constitutive ale proiectului de baza.

Domnule profesor, ce este „modelul de tara”?

Este un proiect de iesire a Romaniei din criza, cu mijloace si resurse existente, dar pe care nimeni nu a stiut sau nu a vrut sa le acceseze.

Cu ce este mai bun proiectul dumneavoastra decat orice alt proiect incercat pana acum?

Pana acum nu s-a incercat nimic in sensul asta si, de fapt, in nici un sens. Toate proiectele – sau, ma rog, ceea ce au numit unii proiecte – nu urmareau redresarea Romaniei, ci jefuirea ei.

Am incercat sa-l citesc. Este arid, aproape imposibil de lecturat…

Eu sunt matematician. De aceea proiectele mele sunt modele matematice. In forma astfel redactata, modelul de tara e dificil de inteles pentru un nespecialist, dar il inteleg cu usurinta specialistii in politici publice. Modelul matematic constituie arhitectura sistemului.

Convingeti-ma pe mine, ca necunoscator, ca asa ceva poate functiona si in realitate.

Cea mai buna dovada o constituie proiectele mele anterioare care, desi sunt modele matematice… functioneaza (rade). Au fost preluate de foarte multe tari… Orice proiect trebuie sa aiba o logica de acest tip in spate, pentru ca altfel este incoerent sau nesustenabil.

„Nu l-am inventat, l-am descoperit”

Dati-mi cateva exemple de astfel aceste proiecte care va apartin.

Unul ar fi „Development and Ability”, publicat pe un site al Natiunilor Unite si care e folosit pe toate meridianele lumii, din Australia pana in China. E un proiect de dezvoltare de domenii. Un altul este „Romania European Integration”, publicat de Universitatea din Sidney si studiat de toate cancelariile europene inainte de integrarea noastra in UE. A avut o contributie importanta la intrarea Romaniei in Uniune, pentru ca a facilitat intelegerea dinamicii populationale si a interferentelor culturale. Sau, poftim, IRSCA Gifted Education – Romania… Centrul pentru dezvoltarea persoanelor cu har si talent in toate domeniile. Exista, se afla la noi in tara si functioneaza. E un model matematic.

Citez din proiect: „Modelul teoretic final este o categorie triangulata de sisteme disipative aflate in relatie omologica, care formeaza un vector echilibrat si structuri fractale ce dezvolta mirror symetry… Modelul este util nu doar pentru coerentizarea politicilor publice si a guvernantei, ci si pentru coerentizarea programelor finantate”. Vreti sa-mi traduceti in… romaneste?

Modelul are aparent la baza doua triunghiuri echilaterale, unul cu varful in sus, altul cu varful in jos. De fapt o categorie triangulata care este proiectia unui octaedru cu anumite proprietati specifice. Orice diagrama comutativa este generata de trei cicluri si orice ciclu este generat de trei diagrame comutative. Atat ciclurile cat si diagramele sunt laturi ale octaedrului.

Eu vad ceva ce seamana cu Steaua lui David…

De departe seamana cu steaua lui David, dar e incarcata de multiple semnificatii si are o logica interna proprie, bazata pe algoritmi de generare si pe mecanismele stiintelor complexitatii. Exista, desigur, si multe alte detalii matematice, sugestive pentru specialistii in domeniu, dar neinteresante pentru public.

Ce bine ca m-ati lamurit!… Va intreb altfel: ce reprezinta cele doua triunghiuri?

Varfurile primului triunghi reprezinta componentele statului: statul-guvern, statul-natiune si statul-afaceri. Celalalt triunghi reprezinta domeniile de lucru, programele: retehnologizare, reprofesionalizare, coparticipare. Unind varfurile celor doua triunghiuri se creeaza o retea avand forma unui hexagon. Punctele de intersectie ale tuturor liniilor din desen formeaza noduri de retea. Doua noduri apropiate ale retelei genereaza noi caracteristici concretizate in programe specifice. De exemplu, statul guvern si reprofesionalizarea genereaza standardele de calitate si buna guvernanta.

Ce sunt structurile fractale?

Un fractal este o figura geometrica fragmentata sau franta, care poate fi divizata in parti, astfel incat fiecare dintre acestea reproduce figura intregului.

Adica putem aplica schema matematica initiala pe orice domeniu sau subdomeniu al proiectului?…

Exact. Dar, bineinteles, fiecare domeniu sau subdomeniu este alcatuit din propriile lui elemente specifice. Aceasta componenta e pusa la lucru dupa modelul initial…

Daca inteleg bine, dumneavoastra ati inventat un model matematic, in care vreti sa introduceti un intreg univers social si sa-l fortati sa functioneze dupa el?

Nu l-am inventat, l-am descoperit. Nici Newton n-a inventat legea gravitatiei si nici Einstein n-a inventat teoria relativitatii. Ei le-au descoperit, ceea ce e cu totul altceva. Si nu fortez lumea sa functioneze dupa modelul meu, dimpotriva, incerc sa-i asigur confortul unei functionari normale.

×

VA URMA..

/1 Comment/by