Entries by Patrick Matis

,

Muzeul Antipa – Pe urmele ursului carpatin – Ateliere online

Muzeul Antipa - Pe urmele ursului carpatin – Ateliere online

Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa” îi invită pe cei mici să participe la cel de-al doilea modul al proiectului online „Din anotimpuri adunate”, modul dedicat iernii. Vom călători virtual prin pădurile țării noastre de-a lungul acestui anotimp atât de special și vom descoperi adaptări și mecanisme de supraviețuire a două dintre cele mai îndrăgite animale: ursul carpatin și veverița.

Astfel, vom pătrunde în lumea animalelor ce fac pregătiri de iarnă, cu prima temă a acestui modul: „Pe urmele ursului carpatin”.

În aceeași atmosferă de voie bună, copiii sunt invitați să descopere câteva dintre secretele urșilor. Vom pătrunde și dincolo de porțile ferecate ale depozitului colecției de mamifere împreună cu un specialist al Muzeului, prin intermediul unui scurt film în care vom prezenta un trofeu de urs și câteva cranii de urs. Ne vom da cu părerea și despre dimensiunile urșilor privind câteva mulaje de amprentă și vom încerca să le recunoaștem dintre alte amprente.

Și, cum dorim să stimulăm creativitatea și gândirea logică, nu vor lipsi jocurile online și produsele de paper-craft.

Când se desfășoară:
Sâmbătă, 4 decembrie 2021
Atelierul nr. 1: între orele 10:30 – 11:30 pentru grupa de vârstă 5 -7 ani;
Atelierul nr. 2: între orele 12:30 – 13:30 pentru grupa de vârstă 8 -11 ani.

Taxa de participare:
– 40 lei/participant;
– 70 lei/2 frați.
Înscrierea copiilor se face prin formularul antipa.ro/rezervări, în limita a maximum 15 locuri/grupă.

După completarea formularului de rezervare, veți primi un email de confirmare a rezervării locului, iar apoi veți putea achita online taxa de participare prin: https://antipa.iabilet.ro/ sau www.iabilet.ro.

Rezervarea fermă a locului se transmite doar după achitarea taxei de participare.

Link-ul de conectare la platforma ZOOM se va transmite prin email părinților cu o zi înainte de începerea atelierului.

Pentru formarea unei grupe, este necesar un număr de minimum 10 participanți.

Materiale necesare:
– Șabloane color de printat;
– Foarfecă pentru hârtie;
– Lipici;
– Creioane colorate de rezervă.

Patrick Matiș – Colonia România!

Patrick Matiș - Colonia România!

Ce este o colonie? V-ați pus vreodata întrebarea?

Noi, românii ne plângem sau ne lăudăm că trăim într-o colonie. Mai degrabă ne lăudăm, decât ne plângem întrucât ceea ce ne doare ne și place.

Ne complacem în ideea de a fi stăpâniți.

Știți, această țară pe care o considerăm a noastră are un singur cel mai mare oraș: capitala țării. Celelalte sunt mai mici, cu mai puțini locuitori, desigur. Aproape că am spune: e un sistem piramidal. Sau un sistem centralizat. Arată ca o celulă cu un singur nucleu…

România astăzi este o țară globalistă care aparent trăiește, pare un organism de sine stătător, în viață, dar nu… este menținută de aparate.

Ca să trăiești într-o asemenea țară unde lucrurile nu miros a bine… vorbeam despre laude… e mai dificil decât am trăi printre flăcări, adică trăim printre fumuri care fascinează, hipnotizează, umple capul cu bule de săpun care spală creierul. Printre acestea sunt și gunoaiele ambalate în plastic (deșeu rezultat după urma rafinării petrolului) cu sclipici, viu colorate.

România de la oraș e total diferită de cea de la țară? De ce? Pentru că, deși civilizația s-a născut la sat, satul nu înseamnă țară, adică rural, provincie, peizani colectiviști, neica-nimeni proștii satului, cum se spunea după al doilea mare război, ci înseamnă Cetate, Ziduri ce stau stavilă în fața opresiunii, stau demne în fața vieții, libertății și naturaleții conștiinței umane libere să se manifeste sub ochii ocrotitori și iubitori ai Mamei Naturi, Ființă Primordială urâtă de moarte de către avortonii materialiști ai zgândăririi aristotelice a cupei ce ar trebui să înmagazineze informația Universului, denumită creier, instrument al minții în acord cu Mintea Universală unde Cunoașterea Este.

Civilizația înseamnă curtoazia, diplomația și binețea sibilină de odinioară, cu alte cuvinte a fi în faptă, cuget și simțire „ziduri de pace și turnuri de frăție” dimpreună.

Dacă-l las pe fratele meu să moară, credeți că eu voi continua să trăiesc bine-mersi zeci de ani de acum încolo? Și în pofida cui, ASTĂZI, când suntem în prag de colaps mondial. Mai avem zeci de ani de acum încolo? Și dacă da, cum o să arate ei? Se preconizează foamea, setea, cică… cei care își cumpără mâncarea nu au cu ce și nu au timp să și-o producă și să și-o prepare pentru că sunt ocupați cu munca pentru alții și mai bine fac comandă… Când îți face altul mâncarea, ești sigur că știi ce mănânci?…

O colonie are doar un singur stăpân. Acest organism viu pe care încă îl mai numim România are mulți (căci investitorii nu investesc ci ne cumpără, adică ne posed în proprietate), și numai prădători avizi, lacomi, însetați de avuție și umflați cu bani, „ulei” și aer… energii înmagazinate în detrimentul celor mulți. Și până când?!

România s-a trezit?! Nu! România doarme la data și ora la care vorbim! E aproape în comă, și când pisica nu-i acasă, șoarecii joacă pe masă, știți bine..

Ploua cu „sânge” afară, iar frații noștri s-au speriat. Au crezut că-i va termina până mâine dimineață. Dar iată că a venit, totuși, dimineața și s-au trezit vii, din somn, s-au dat jos din pat. Au continuat cu treburile lor de zi cu zi, cu muncile lor existențiale ca să aibă ce pune pe masă la copii, au continuat cu nevoile lor și s-au culcat la loc. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Totul a fost pe repede-înainte și nu au simțit nimic. Dar alții în întuneric foșneau și s-a simțit mirosul furtului, căci era acolo unul care veghea în tăcere…

România importă gunoaie ca să le ardă, iar Garda de Mediu este în cârdășie cu ei. Le ies biștari mulți și se simt deja baroni pe colonie! Ei.. e doar o mică plantație din cadrul moșiei unuia de mai sus, dar deja se simt jupâni pe feudă! E ca și cum s-ar simți Buricul Pământului și Pământul s-ar învârti în jurul lor. Dar se scufundă în Abis cu această crezare. Nimic bun nu iese din aceasta! Nu construiește nimic și nu aduce bunăstare și fericire! Se vede!..

Cuvântul colonie are rădăcina semantică… pardon, cuvântul rădăcină „colon”. Nu vă scârbiți, vă rog! E vorba despre intestinul gros. Are rolul de a elimina dejecțiile sau gunoaiele din corp, ca să contribuie la menținerea sănătății lui (vedeți colonia Australia, cu închisorile ei, unde sfârșeau majoritatea celor mai penali dintre subiecții imperiului, scursura imperiului, cum s-ar spune). Colonia, astfel, este o prelungire a lumii de jos a marilor imperii (iar acum a marilor corporații), a celor care exploatează, exploatează, exploatează și iar așa, până când le pleznește burta și trebuie să „dea pe la periferie” ce au înghițit în plus, rezultatul îmbuibării și lăcomiei lor. Este o albie unde-și spală ei rufele în familie, sau banii în alte cazuri, provocând cazuri de probleme sociale, chiar și acolo unde nu existau. Nu are nimic de-a face cu noi. De la noi, Imperiul Roman, spre exemplu a plecat cu tone de aur, grâne și sare, printre altele. Să mai continuăm să spunem și despre Imperiul Sovietic?! Întâi își extrag material din colonii și apoi îl aruncă, tot aici sub formă de gunoi. Ce nu mai pot ei îngurgita, aruncă la periferie. Alimentele pe care ni le exportă nouă sunt de cea mai slabă calitate, însă mancarea de la țară este cea mai sănătoasă. Noi facem mâncare bună, bucătăria noastră dă viață, ei cu a lor nu!

Unde sunt românii? Deocamdată nicăieri! Cei treziți încă mai fluieră să se trezească. Până acum doar unul, doi… mai așteptăm. Dar timpul trece…

Vă salut cu stimă și respect,

Patrick Matiș.

 

,

Gheorghe Piperea – Mandatul politic al parlamentarilor ar trebui să conțină nu numai privilegii și libertăți, ci și obligații

Gheorghe Piperea - Mandatul politic al parlamentarilor ar trebui să conțină nu numai privilegii și libertăți, ci și obligații

Mandatul politic pe care parlamentarii îl primesc de la noi, votanții, ar trebui să conțină nu numai privilegii și libertăți, ci și obligații. De exemplu, obligația parlamentarului de a da periodic socoteală despre gestiunea sa (pentru o aplicație juridică a acestui principiu, vezi art. 2019 alin. 2 Cciv). Parlamentarii, de asemenea, ar trebui să poată fi revocați sau demiși pentru încălcarea obligațiilor lor de mandatari politici ai votanților și, în general, ai cetățenilor, inclusiv cei care nu i-au votat.

Multe funcții în stat sau în administrația publică locală pot înceta din inițiativă cetățenească. De exemplu, președintele poate fi demis prin referendum, dacă Parlamentul decide suspendarea sa. De asemenea, poate fi demis prin referendum un primar, un consilier local, un consilier general sau județean sau un președinte de consiliu județean.

Din păcate, Constituția și legile noastre electorale nu prevăd o procedură de demitere a unui parlamentar, eventual prin referendum.

Parlamentarii care, în ciuda intereselor celor două treimi dintre români care nu dețin codul QR, vor vota curând pentru obligativitatea pașaportului sanitar (metamorfozat în pașaport de muncă și permis de cetățean), vor putea fi sancționați la vot, la alegerile din 2024. Teoretic, cei ce vor fi reușit să țină minte „realizările” mandatului unui „ales al poporului” vor putea să nu-l mai voteze și să îl înlocuiască. Dar, timpul poate șterge chiar și amintirea unui mandat catastrofal, în care „alesul” a încălcat drepturi și libertăți, votând legi anti-cetățenești și pro-totalitarism. Cu toate eșecurile, greșelile, fraudele, încălcările de drepturi și libertăți cetățenești, un parlamentar poate fi bine-mersi prezent din nou pe listele vreunui partid și, deci, să repete mărețele fapte de arme din mandatele anterioare.

Dacă ați trimis mesaje parlamentarilor, cerându-le să nu voteze legea pașaportului sanitar/de muncă obligatoriu, și nu vi s-a răspuns, ori vi s-a răspuns cu dispreț, cu cinism sau în răspăr, acesta este motivul – mandatul lor este, aparent, inexpugnabil până în 2024.

Ceea ce vă propun este un referendum de facto pentru revocarea morală și civică a fiecăruia dintre parlamentarii care sunt deciși să voteze legea nazipass-ului.

Un deputat este ales cu votul a cca 25 de mii de cetățeni, iar un senator, cu cca 35 de mii de voturi.

Strângeți câte 25 de mii (deputat), respectiv, 35 de mii (senator) de semnături pentru fiecare dintre parlamentarii din circumscripția voastră, în care semnatarii își asumă declarația de revocare a „reprezentantului” său în Parlament, după care depuneți aceste semnături la birourile parlamentare ale celor astfel revocați, la sediile locale ale partidelor vizate și, respectiv, la sediile lor centrale.

Dacă nu vi le primește nimeni, nu-i bai – depozitați-le cumva la vedere, chemați presa, faceți „live”-uri pe feisbuc și instagram, faceți dezbateri referitoare la aspectele negative ale mandatului „alesului” poporului etc.
Pentru impact, semnăturile de revocare, referendumurile de facto, ar trebui să se concentreze primordial pe liderii partidelor politice pro-totalitarism sanitar, de la centru sau din teritoriu.

Cu siguranță aceste referendumuri de facto nu vor avea efecte juridice.
Ceea ce este important, ceea ce trebuie să urmărim cu aceste referendumuri de facto, nu este efectul juridic, ci sancțiunea morală, civică, aplicată „aleșilor”, pentru simplul și deranjantul fapt că se lasă târâți în curentul totalitar. Tocmai acum, când ar trebui ca ei să fie, de fapt, stavile contra acestui curent, ancore în plină derivă despotică, apărători primordiali ai drepturilor și libertăților omului.

Pe de altă parte, aceste referendumuri de facto sunt forme de democrație directă, aplicată la firul ierbii, care ne implică pe toți în problemele cetății aflate sub asediu. Nimic nu împiedică, în viitorul apropiat, ca ideea să se transforme în lege.

Hai liberare!

A consemnat pentru dumneavoastră prof. av. Gheorghe Piperea.

Patrick Matiș – Puterea lui NU

RRC Podcast - Episodul 16 - Puterea lui NU

Trăim vremuri dureros de interesante. Se întâmplă că oamenii iar se întorc împotriva oamenilor. S-a întâmplat odată mult și s-a întâmplat altă dată bine, acum se întâmplă mult și bine.

Oamenii sperie pe oameni cu pericolul de infectare, pericolul de moarte, cu pericolul de dușman, cu pericolul dezordinii publice, cu pericolul de amenzi, de autorități, de sirene, de aoleu, de durere. Se caută pericolul. Nimeni nu are curajul să spună nu, aparent. Așa credeam, până când unul pe lângă mine, alta pe lângă mine au spus NU. M-a luat prin surprindere.

Sunteți abuzați, dragi români? Sunt unii care au curajul să vă întrebe în cyberspațiu. Atunci spuneți NU. Puneți stavilă și nu vă mai biciuiți seamănul de lângă voi! Și polițiști, și jandarmi, spuneți NU. Întrebați-vă cui folosesc ordinele pe care le primiți în fiecare zi împotriva propriilor voștri concetățeni. Cum vreți să vă țină minte istoria? Dar oamenii?

Sunt sus de tot acolo în vârful piramidei niște farsori care ne-au mințit că e un pericol nou care ne amenință viața. Nu există nimic nou în lume, iar dacă ar fi evadat din vreun laborator, credeți că vârful piramidei ar fi scăpat? Credeți că microbul magic ne-ar fi ales doar pe noi din baza piramidei, ca să ne vină de hac?! Credeți că ar fi putut băieții veseli să programeze pe computer așa ceva și să lanseze în eter doar pentru noi? Credeți că microbul magic e colorat politic? Sau este oare altceva care îi îmbolnăvește pe oameni?

Sunteți amendați, dragi români? Spuneți NU. Vi se spune: „purtați mască”!? La fel, spuneți NU. Vă spun să „vă spălați pe mâini”, precum Pilat din Pont? Iarăși, spuneți NU. Vă somează și vă explică să respectați legi abuzive față de care ei nu au avut curajul să facă nesupunere civică? Spuneți NU. Vă obligă să „vă vaccinați” împotriva microbului magic? Spuneți NU.

Cuvântul DA este creator, însă cuvântul NU închide porțile cetății, templului, bisericii și edifică demnitatea umană. Nu mai intră microbul magic atunci când spunem NU și închidem pe veci televizorul. Hai să deschidem o carte, atunci. Poate învățăm ceva nou, mă gândesc.

Farsorii din vârf nu vă iubesc, nu ne iubesc, nu ne vor iubi și nu ne vor suporta. Vor să scape de noi. Planurile lor sunt să țină în loc planeta. Dar mai întâi vor să ne ademenească cu morcovelul tot înainte și codița rădăcinii lui e îndreptată către Abis, către Prăpastie. Aceasta ne duce spre o groapă ce poartă numele intelectual de Dictatură. Acest cuvânt are rădăcina în verbul a dicta. Se dictează reguli, regulamente, reglementări, de parcă am fi defecți, sau infectați, și vor să ne regleze. Râde ciob de ciob și el nu se vede că e zob! Și ei au scheleți în debara, și încă foarte mari, scheleți de dinozauri.

Puterea lui NU este mare acum. Nu numai că edifică demnitatea umană dar stabilește cine suntem. Întâi spunem NU distrugerii, distrugând-o în mod pașnic, cu zidul lui NU, apoi reconstruim cu puterea lui DA. Acest DA semnifică unitatea din spatele lui NU. Ridicați palma în față și spuneți NU și luați-vă fiecare de cealaltă mână și spuneți DA! NU vrem Noua Ordine Mondială și DA, vrem Unire Umană!

Am consemnat,

Patrick Matiș,

să trăiți!

Editura Rediviva din Milano a reeditat volumul lui Nicolae Iorga „Scurtă istorie a românilor”, apărut în 1911 – Omagiu adus marelui istoric la 150 de ani de la naștere

Editura Rediviva din Milano a reeditat volumul lui Nicolae Iorga „Scurtă istorie a românilor”, apărut în 1911 – Omagiu adus marelui istoric la 150 de ani de la naștere

La aniversarea celor 150 de ani de la nașterea lui Nicolae Iorga, Centrul Cultural Italo Român și editura Rediviva îl omagiază pe marele istoric și om de cultură român, prin republicarea volumului: Scurtă istorie e românilor; [Breve storia dei Romeni. Con speciale considerazione delle relazioni con Italia], 220 p., carte publicată în anul 1911 prin efortul Ligii unității culturale a tuturor românilor, ca un semn de apreciere adus poporului italian care în acel an sărbătorea cei 50 de ani de unitate.

Cu ocazia aniversării poporului italian – am publicat o scurtă prezentare a istoriei noastre intitulată Breve storia dei romeni care s-a născut în tipografia mea în anul 1911. Am scris această carte – cu mult entuziasm într-o limbă pe care o cunoșteam de mult și pe care o vorbeam fluent, dar care rezervă multe surprize pentru un străin, după cum îmi dau seama de fiecare dată când încerc să scriu  direct în italiană. Anumite îndoieli lingvistice m-au determinat să recurg la fostul meu student, fiul cel mare a lui Frollo pentru o revizuire” – cum avea să mărturisească N. Iorga în cartea sa de memorii: O viață de om așa cum a fost. Istoricul Nicolae Iorga făcea referință la profesorul Ildebrando Frollo, titular al catedrei de Istoria literaturii neolatine la Universitatea din București, lingvist și lexicograf italian român.

Cunoașterea lucrării lui Iorga despre istoria românilor cu o atenție deosebită acordată  relațiilor cu Italia  – scrie în prefața volumului George BOLOGAN, ambasador al României în Italia – este o  adâncire în istoria antică a unei națiuni, care mai mult decât oricare alta a rămas aproape de Bel Paese fiind singura din lume care poartă în numele ei, amintirea  Romei, cu o prezență care astăzi înseamnă multe familii mixte și peste un milion de români care își aduc contribuția în fiecare zi la economia și viața socială a celei de-a doua lor patrii. Este o călătorie în cunoașterea Europei, cu un studiu aprofundat al istoriei militare, politicii, arhitecturii, literaturii și culturii în sensul său cel mai deplin, reușind să îmbogățească orizontul culturii generale din partea cititorului.

Cartea s-a bucurat de un important ecou în Italia, fapt care reiese și dintr-o însemnare din 1921: „În limba noastră, Nicolae Iorga publică o Scurtă istorie a românilor, un act unic de omagiu adus Italiei: volumul tipărit în 1911 lui Vălenii de Munte pentru aniversarea a cincizeci de ani de unitate a noastră, este astăzi de negăsit atât în Italia, cât și în România, și merită o reeditare, deoarece autorul a cercetat cu o atenţie deosebită legăturile dintre civilizaţia noastră şi cea dunăreană de-a lungul diferitelor secole”, Michele A. SILVESTRI la volumul de Nicolae Iorga și Italia – „Introducere la studiul României și al românilor”, (Roma, 4 februarie 1921).

Cu siguranță, Iorga a nutrit o mare dragoste pentru Italia – scrie Marco BARATTO într-un studiu legat de prezența lui Iorga în orașul Milano cu ocazia susținerii a trei conferințe – încă de la o vârstă foarte fragedă, ceea ce l-a determinat nu doar să o situeze printre cele mai importante teme de cercetare, ci și să fondeze, alături de mulți dintre colegii și prietenii săi precum Pârvan sau Murgoci, instituții culturale precum Casa Română din Veneția și Academia Română din Roma; instituții care înainte de război au avut un rol important atât în formarea multora dintre cei mai buni istorici români, cât și în înțelegerea reciprocă dintre români și acei italieni cât și în cunoașterea reciprocă dintre români și acei italieni care au ajuns apoi la cunoașterea României și a istoriei ei […] Marco BARATTO, Nicolae Iorga, Milanese)

Ediția actuală a volumului a fost îngrijită de Lorena CURIMAN (redactor), care anunță cititorii într-o notă explicativă că: Rescrierea textului original în limba italiană contemporană nu are deloc pretenția de a fi o transliterație sau o recreare a originalului: este de fapt originalul azi, cu unicul scop de a obține o lectură mai ușoară. Limba italiană a textului original, început de secol XX (1911) nu deviază în mod esențial de limba italiană actuală. Eventualele dificultăți pe care un cititor le-ar putea întâlni citind textul original depind de un lexic desuet sau de termeni care se folosesc rar în comunicarea actuală, dar în orice caz, aparțin vocabularului italian.

Volumul va fi prezentat la cea de a IX-a ediție a Festivalului Internațional BOOKCITY din Milano, duminică 21 noiembrie orele 12:00 la Museo delle Culture del Mondo, în cadrul programului Scritti dal Mondo, promovat de Primăria din Milano împreună cu mai multe fundații culturale din Lombardia.

Dan Diaconu – Eșecul paradigmelor pandemice

Dan Diaconu - Eșecul paradigmelor pandemice

Ne vaccinăm și suntem liberi” – asta a fost deviza adusă în prim plan. Asta după ce, înainte deviza fusese „ne izolăm și scăpăm”. După ce teoria „COVID zero”, pe care cretinii au înghițit-o pe nemestecate, ne-a ținut la coteț un an de zile, a venit noua paradigmă, cea a vaccinării totale a populației, pentru ca, chipurile, să eliminăm amenințarea din fașă. Nu s-a produs decât o creștere nesimțită de venituri în buzunarele puturoase ale cuplului Bourla-Șahin.

Danemarca e o țară care a aplicat cu cerbicie noua „doctrină”. Ca și celelalte țări nordice, de altfel. Pentru a înțelege ce înseamnă o populație disciplinată – dar care nu prea trece prin filtrul minții hotărârile oficialilor săi – imaginați-vă că la doctrina anterioară – COVID zero – și-au hăcuit toate nutriile din țară pe motiv că transmit COVID. Apoi s-au vaccinat precum puii din crescătorie. Și, minune: acum valul de infectare danez e de aproximativ 70% din cel anterior. Și cu siguranță că-l va depăși pe cel anterior, de când populația era nevaccinată. Motiv pentru care s-au reintrodus restricțiile. Adică s-a reintrat în isteria „ne izolăm și scăpăm”.

Cu toate că niciuna dintre metodele adoptate până acum nu a avut niciun efect, cretinii de la butoane – păpușați de gașca de derbedei denumită „a elitelor” – își bat joc de oameni. În Israel, pentru a reuși să închidă valul de infectări au declanșat operațiunea „vaccinarea a treia”. Și, ca să împingă populația la injectare, au anulat certificatele de vaccinare pentru cei care aveau doar două doze. Ideea e simplă: mușcând „momeala lui Bourla”, diferența dintre vaccinați și nevaccinați dispare după șase luni întrucât vaccinatul trebuie să-și ia iar porția de drog spitalicesc. Sau, cum se spune, „niciodată nu ești complet vaccinat”!

Că vaccinurile nu sunt eficiente se vede cât se poate de clar în exploziile care se desfășoară în prezent. Nu doar Danemarca se confruntă cu o creștere explozivă, ci și Olanda, Irlanda, Marea Britanie. Abia la început sunt Franța, Italia, Spania, Portugalia, țări care ne sunt date ca exemplu. Iar nebunia abia acum începe întrucât vom vedea o explozie de complicații medicale.

Am un idiot care mă întreabă zilnic: „de ce în Japonia sunt 3 morți, iar în România 500; de ce în Portugalia sunt 7 morți, iar în România sute?”. Mă rog, omul are probleme serioase cauzate de expunerea aberantă la propagandă și, posibil, un sindrom post-vaccinare. Dar totuși, unii vor insista: de ce acolo nu se moare, iar aici se moare? E simplu, sunt două motive pe care le-am tratat în articolele anterioare. Primul și cel mai important e legat de schimbarea modului de contorizare a morților. La noi încă se contorizează morții CU COVID ca morți DE COVID. Schimbarea a fost operată acum în statele occidentale pentru a ascunde numărul de morți vaccinați, dându-se acum vina pe comorbidități (invers față de perioada în care trebuia să stăm izolați ca să „eliminăm” virusul). Cel de-al doilea motiv, așa cum am mai spus, este legat de capacitatea sistemului sanitar autohton de a omorî oameni. Păi dacă în loc de oxigen medical te umflă cu oxigen industrial la ce te poți aștepta? Vedeți rata de supraviețuire la ATI (pe general, nu obligatoriu de COVID) la noi versus ceilalți și-o să înțelegeți ce capacitate de ucidere are sistemul medical autohton.

Dar să mai rămânem puțin la primul motiv! Ați auzit până acum de „sindromul de extravazare capilară” sau SCLS (sindromul de scurgere capilară sistemică)? Sigur n-ați auzit deoarece e o maladie rară. I se mai spune și boala Clarkson și constă în atacuri recurente de creștere a permeabilității capilare, având ca rezultat o ieșire a proteinelor plasmatice prin peretele capilar și ducând la șoc hipovolemic. Mai pe românește spus, este vorba de o scurgere de plasmă sanguină prin capilare. Până acum s-a suspectat că vaccinul de la Astra Zeneca produce SCLS. De aceea s-a și stopat vaccinul în favoarea Pfizer. Care se pare că provoacă aceeași maladie până de curând rară. De ce spun asta? Pentru că în Europa au explodat cazurile unor boli similare bolii Clarkson. Ca să înțelegem: din 1960 când a fost descoperit acest sindrom, literatura de specialitate consemnează aproximativ 150 de cazuri în toată lumea. EMA și FDA țin la secret cazurile noi de maladie Clarkson raportate de când a început vaccinarea, dar, cert este că e ceva putred acolo dacă a fost amintită ca posibil efect advers. Și ar mai fi o chestie: medicii nu știu să o diagnosticheze deoarece e o condiție extrem de rară, astfel încât nu se știe cu adevărat dimensiunea reală. De ce v-am amintit această boală? Deoarece modul în care a murit Petrică Mâțu Stoian pare desprins din manualul bolii, semănând izbitor cu cazul pacientului doctorului Clarkson. Rețineți totuși că maladia Clarkson este doar una dintre bolile generate de așa-zisele vaccinuri experimentale.

Întrebarea pe care o pun cât se poate de apăsat, este una banală. După cum limpede se observă, așa cum paradigma „ne izolăm și scăpăm” s-a dovedit aberantă, la fel de aberantă se dovedește paradigma „ne vaccinăm și scăpăm”. Izolarea a costat enorm nu doar din punct de vedere financiar, ci și al sănătății oamenilor. Au explodat depresiile, lumea a luat-o realmente razna! În urma campaniei de vaccinare, care se vede limpede că a eșuat peste tot în lume, pare că vor rezulta numeroase cazuri de boli cronice, unele extrem de rare, care vor pune alte presiuni asupra sistemului sanitar. Nu mai vorbesc despre faptul că cei vaccinați cu ARN mesager vor ieși cu un sistem imunitar praf din toată această afacere, devenind dependenți de o terapie genetică dubioasă. Iar întrebarea care se pune e una cât se poate de simplă: CINE PLĂTEȘTE?

Cine va plăti pentru zecile(sau sutele!) de mii de bolnavi cronici omorâți în România din cauză că s-au închis aberant spitalele pe motiv de COVID? Cine va plăti pentru educația precară rezultată din mutarea tembelă în online a școlilor? Cine va plăti pentru jaful Bugetului, furt instrumentat la umbra „amenințării pandemice”? Cine va plăti pentru jaful denumit „vaccinare obligatorie”? Sunt doar câteva elemente, extrem de puține, din aceste timpuri de calvar pe care le trăim. Vinovățiile sunt deja mult prea mari față de capacitatea de plată a celor implicați. Și dacă i-am aduce pe toți cei vinovați în fața plutonului de execuție, tot n-ar fi suficient. De fapt ar fi insignifiant față de dimensiunea pagubelor. 

Însă, pentru demența provocată vor trebui să răspundă! Fiecare în parte, întrucât coșmarul în fața căruia ne-au aruncat e de-a dreptul obsedant. Se vede cât se poate de limpede că paradigmele pandemice au eșuat. Astfel încât, chiar dacă nu ne-am fi dorit asta, nu ne rămâne decât să-i pedepsim exemplar pe cei vinovați!

A consemnat pentru dumneavoastră Dan Diaconu.

Aurel Dumitrașcu, scrisoare către Nicolae Steinhardt, decembrie 1989

Aurel Dumitrașcu, scrisoare către Nicolae Steinhardt, decembrie 1989

Prea iubite N. Steinhardt,

N-aș putea trece în anul celălalt fără să vă scriu, după ce mai multe luni am rămas mut și cel mai des singur-singur. Scrisoarea Dumneavoastră din 13 august m-a găsit în munți, firește, în aceeași prelungită convalescență. Dar toate cuvintele pe care mi le-ați spus, m-au ajutat mult. Întotdeauna cînd sunt în dificultate, nu pot continua dacă nu mă raportez la inteligențele la care țin, dacă nu am sentimentul unei comuniuni cu oamenii de aleasă calitate spirituală. „Sistemul Churchill”, pe care mi-l recomandați în vară, se impunea. După încă o lună de ședere în munți, am putut să revin la Piatra Neamț și, încet, să reintru în zile aparent normale. E un fel de a zice. Pentru că și acum continuu să țin regim (al doilea regim!) și nu mă simt grozav în toate zilele. Am stat aproape în fiecare zi la Fondul G. T. Kirileanu, printre toate acele cărți și publicații vechi, am citit enorm, de la „Istoria țiganilor din România” pînă la cele mai diverse și pasagere publicații de la noi și de pe aiurea. În special m-au interesat două lucruri, pe care am încercat să le aprofundez, citind absolut tot ce am găsit în acest sens: istoria și problemele Basarabiei și antisemitismul. În privința antisemitismului, totul pleacă de la faptul că nu am înțeles niciodată acest „sentiment”, eu neavînd absolut nicio aptitudine „rasistă”. Mă interesa inclusiv sau mai ales spațiul românesc. Sigur, am ajuns și la cărțile lui Poliakov, pe care le-am găsit absolut interesante. Am citit mult, am fișat mult. Și mai am destule lucruri de citit acolo. Într-o zi, venind rîndul „Revistei burgheze” la lecturări, am găsit cu plăcută surprindere și semnătura Dumneavoastră.  Erau numere din 1934 și 1935. Nu știu cît a apărut revista, n-am mai căutat. Dar am citit tot ce ați scris în numerele existente la Fondul Kirileanu: „Admiratorii Domnului Paul Valery”, „Obiceiuri și tradiții engleze”, „Admiratorii și admiratoarele socialismului” (ce picant!), „Un mare critic burghez: D. E. Lovinescu”„Admiratorii Fetei Moderne” etc. Mi-amintesc și „Pitorescul în parlament”. Probabil că, între timp, unele din acele articole le priviți zîmbind nostalgic, însă eu le-am găsit interesante și deseori pline de informații rare. Apoi, repet, a fost surpriza deosebită de a vă găsi acolo, tînăr, foarte tînăr. Ce bucurie!

Deci lecturile zilnice la Fondul Kirileanu au fost ca un balsam în zilele mele rele din acest an. Și muzica, mereu. Pentru că nu mă voi simți niciodată prea bine în cutiile acelea din blocuri. Sufletul meu a crescut în vastitățile naturii, nu în griurile repezi ale șantierelor.

Acum, în preajma Crăciunului, am venit aici, la Borca, pentru că mi-era tot mai frig în apartament și acest fapt mă boicota [de] la scris. Vreau să termin (dar terminăm cîndva?!) „Mesagerul”. E o carte aparte. Sunt aproape mîndru de ea. E de nepublicat în vremurile astea conduse de nătăfleți. Am citit din ea, în public, într-o seară. Venise foarte multă lume la muzeu, în acest sens. Și cînd am terminat de citit toți oamenii aceia au continuat să rămînă muți și deconcertați. Am citit poezii. Probabil că unii au găsit deosebit de periculos ceea ce citisem. Și totuși, erau texte care respingeau… realitatea. Reprimarea ocazionalului – rămîne o lege a valabilității estetice a unui poem (chiar dacă scrierea Textului este „ocazională”, fiind o spontană – în principiu – eliberare de sine). Am ascultat programele străinilor de Crăciun. La noi, imbecilismul este încoronat în toate direcțiile. E atît de minunată țara aceasta! Și ce soartă poate să aibă… Doamne, eu numai de silă am să mor!

Nu v-am scris mai curînd pentru că nu voiam să vă vorbesc de convalescența mea. Acum mi-e mai bine, s-ar zice, și mă  bucur că v-o pot spune în aceste zile.

Poate că vă găsesc în zile bune, iubite N. Steinhardt! Așa de mult doresc să vă știu bine, să fiți sănătos, să fie liniște în cuvintele pe care mai aveți a le spune! Am cumpărat mai zilele trecute ultima Dumneavoastră carte. Abia aștept s-o citesc în întregime. Toți prietenii mei au cumpărat-o! Am văzut că și la Dacia aveți una în plan, în 1989! Ce bine! Să vă dea Dumnezeu puterea de a fi cît mai mult cu noi. Poate că nu realizați exact ce bucurie sunteți pentru un poet tînăr și „imposibil” de undeva din munți! Un poet care nu admite să fie prieten cu oricine în leprismul actual. Un poet care are mare nevoie de prezența unor oameni ca Dumneavoastră pentru a putea continua! Sigur, pe poet nu-l cheamă doar Aurel Dumitrașcu. Sunt și mulți alții. O mare bucurie o să-mi faceți atunci cînd veți vorbi public despre cărțile mele. Înțelegeți? Sunteți un om care a trăit într-o lume grozavă (interbelică); pe care eu n-am prins-o. Și opinia unui interbelic este, cum să vă spun, cu totul bulversantă, în onoarea ei! Sper că nu spun prostii, sper că înțelegeți corect dragostea și admirația mea.

Sărbători fericite! Sănătate! Bucurie! Sunt tare mulțumit că vă pot face aceste urări acum! Aștept vești!

LA MULȚI ANI!

Cu dragoste, mereu,

Aurel Dumitrașcu

Dan Chitic – Despre idei și despre oameni

Dan Chitic - Despre idei și despre oameni

Despre Legea Suveranității

Acum vreo 5 ani, atunci când am început să discut mai mult despre politic și să mă implic în politică, m-am definit ca fiind conservator. Mi s-a spus că nimeni nu va înțelege conceptul… că oamenii vor crede că mă apuc de conserve sau că voi fi asimilat cu fostul partid al lui Voiculescu.

Nu a fost așa: azi, vreo 40% din clasa politică se revendica a fi „conservatoare” și, mult mai important, din ce în ce mai mulți tineri se declară a fi conservatori.

Mai mult, la începutul anului 2021, de prin 9 sau 10 ianuarie, am început să vorbesc despre suveranitate și suveranism. Și tot atunci am lansat ideea unei Inițiative Legislative Populare întemeiată pe art. 74 din Constituție.

De atunci, un cuvânt rostit de doar câteva ori în ultimii 30 de ani, și atunci doar la cursurile de drept Constituțional – SUVERANITATE, a devenit un leit-motiv în politica carpato-danubiano-pontică! De la dreapta la stânga, de la mic la mare, o pleiadă de politicieni, și chiar și de mai multe partide, s-au declarat a fi „suveraniști”.

Tot de atunci, ce nu s-a întâmplat niciodată în ultimii 30 de ani, după ce Legea Suveranității a fost făcută publică, în doar ultimele 3 luni au mai apărut vreo 2 – 3 inițiative legislative populare și alte 2 sau 3 sunt in pregătire.

Doamne ajută!

Vă mulțumesc!

Toate cele de mai sus sunt dovada că nu m-am înșelat, că am făcut ce trebuia! Și asta indiferent de faptul că nimeni nu îmi acordă vreun „drept de autor”, că nimeni nu îmi pomenește numele legat de cele de mai sus.

Nici nu trebuie!

Important e că lucrurile s-au făcut, că au fost deschise noi căi și noi direcții, noi „trenduri”.

Nu, nu ideile aparțin oamenilor, ci oamenii aparțin ideilor.

Sunt fericit că ideile care m-au stăpânit și m-au forțat să le expun, au început să stăpânească din ce in ce mai mulți oameni!

Noi, oamenii, suntem trecători și singura importanță pe care o avem în aceasta lume este aceea de a fi purtători de idei. De aceste idei și de ce și cum am făcut cu ele răspundem direct în fața Domnului.

Dincolo de ego și de păcatul mândriei zămislit direct de acesta, ideile sunt singurele care rămân în urma noastră.

De aceea vă rog să nu vă uitați nici la nume și nici la etichetele pe care și le expun public aceste nume.

Vă rog să vă uitați doar la idei. Să le analizați. Și, dacă așa veți considera, să vi le apropriați… de fapt, să vă lăsați stăpâniți de ele.

De aceea, chiar dacă îl apreciați sau îl urâți pe Chitic, vă spun clar: Chitic nu contează. Contează doar ideile pe care Chitic le-a adus în atenția voastră: Chitic e doar slujitorul ideilor pe care le-a expus.

Contează faptul că Legea Suveranității, primul proiect de lege cu adevărat conservator și suveranist, rezultatul ideilor și a muncii multor oameni, poate deveni realitate.

De aceea va îndemn să susțineți și să semnați Legea Suveranității.

Susțineți și semnați Legea Suveranității!

Căutați un voluntar la https://vremsuveranitate.ro/voluntari/

Deveniți voluntar la https://vremsuveranitate.ro/inscriere/

A consemnat pentru dumneavoastră avocat Dan Chitic.

Florin Constantiniu – Un popor de oi naște guvern de lupi

Florin Constantiniu - Un popor de oi naște guvern de lupi

La 20 de ani de la marea vărsare de sânge din decembrie 1989, România arata ca un animal bolnav şi hăituit. Ne uităm în urmă şi nu ne vine să credem că au trecut două decenii de speranţe zadarnice.Nimic din ce-am visat nu s-a împlinit. În jurul nostru domnesc stagnarea şi deziluzia, începuturile neterminate, politica murdară, cu degetul pe trăgaci, manipularea televizată. Lipseşte o viziune, un proiect naţional de salvare. Lipseşte harta viitorului. Trista privelişte n-a căzut din cer. Au creat-o politicienii şi românii înşişi. Cum a fost turcul, aşa a fost şi pistolul. Nu mai putem să ne ascundem după deget.

Ca o confirmare, academicianul Florin Constantiniu, istoric de prestigiu european, ne pune în faţă o oglindă necruţătoare în care, dacă avem curajul să privim, ne vom afla poate izbăvirea.

„Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării noastre în decembrie 1989 au fost ratate”

 Cum evaluaţi, fără menajamente, cele două decenii de libertate din viaţa noastră, domnule profesor?

– Ca pe un inaugural ratat. În istoria fiecărui popor există evenimente cruciale, care inaugurează o nouă etapă în evoluţia societăţii. Decembrie ’89 a fost un astfel de eveniment: crucial, înnoitor, fondator.

Din nefericire, şansele imense care se ofereau ţării noastre au fost ratate şi, astfel, România împarte cu Bulgaria şi Albania ultimele locuri din clasamentul ţărilor foste comuniste.

– Pentru un individ, 20 de ani înseamnă mult, aproape o treime din viaţă. Ce reprezintă pentru istorici aceeaşi perioadă?

– Pentru istorici sunt foarte instructive, într-un astfel de moment, comparaţiile cu alte intervale de timp ale istoriei naţionale. Iau două exemple de perioade cu o întindere de două decenii, ca aceea scursă de la căderea regimului comunist. Prima: 1859-1878; a doua: 1918-1938. În primul caz, perioada a fost marcată de un progres uluitor: de la Unirea Principatelor (1859), care pune bazele statului român modern, la câştigarea independenţei (1877/1878). Politica de reforme a lui Cuza, în primul rând reforma agrară din 1864, şi politica de modernizare promovată după aceea de Carol I, au făcut ca statul român să se smulgă din înapoierea determinată – în principal – de dominaţia otomană, şi să se modernizeze rapid. Progresele au fost vizibile pe toate planurile: politic, economic, social, cultural. Să nu uităm că, în acest interval, apar „Junimea” şi Eminescu! A doua perioadă: 1919-1938. Ieşită dintr-un război pustiitor şi lovită de o criză economică de o duritate nemiloasă (1929-1933), România a izbutit, totuşi, să înregistreze un remarcabil progres în toate direcţiile, 1938 fiind anul de vârf al României interbelice.

– Vorbiţi de două perioade excepţionale, domnule profesor! Ce se întâmplă astăzi în România se află la polul opus!

– Într-adevăr. Am ales aceste două perioade tocmai pentru că ele sunt cele mai potrivite spre a fi comparate. În toate cele trei cazuri, avem de-a face cu inaugurale: în 1859, aşa cum am spus, se aşează temelia statului român modern; în 1918, se desăvârşeşte unitatea naţională a românilor; la 22 decembrie 1989, se închide “paranteza” comunistă, deschisă în 1945 de ocupantul sovietic, şi se reintră pe făgaşul dezvoltării fireşti a societăţii româneşti. Veţi fi de acord – sper – ca la cea mai sumară comparaţie, perioada postdecembristă apare cu o întristătoare sărăcie de rezultate. Suntem liberi, este adevărat, dar a progresat în vreo direcţie România ? Sunt, astăzi, românii mai fericiţi? Există un mare ideal naţional care să-i mobilizeze pe români? În raport cu 1859-1878 şi 1918-1938, ultimii 20 de ani nu ne dau decât infime temeiuri de satisfacţie şi deloc de mândrie.

„Clasa politică s-a aruncat asupra României cu un singur gând: să se îmbogăţească. A jefuit cum nici huliţii fanarioţi n-au făcut-o”

– De ce, în ultimii 20 de ani, românii nu au mai fost în stare să repete performanţele din perioadele pe care le-aţi amintit?

– Părerea mea este că perioadele de progres sunt asigurate de conjugarea eforturilor elitei politice şi intelectuale cu angajarea plenară a maselor într-un proiect naţional, mobilizator şi stimulator. În 1859, generaţia paşoptistă (Mihail Kogălniceanu, Ion C. Brătianu), cea mai creatoare generaţie a istoriei româneşti, s-a aflat la unison cu societatea moldo-munteană, care voia unirea şi independența. În 1918, generaţia Marii Uniri (Ion I. C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Iorga) s-a aflat la unison cu societatea care voia „România Mare” şi afirmarea ei pe plan european. Din 1989, societatea românească a fost profund divizată (vezi „Piaţa Universităţii”), lipsită de un proiect naţional şi incapabilă să-şi mobilizeze resursele pentru a valorifica şansele ce i se ofereau: în primul rând, unirea Republicii Moldova cu România. Pe scurt, nici clasa politică, nici societatea românească nu au fost în măsură să asigure inauguralului din decembrie 1989 justificarea imenselor posibilităţi oferite de căderea comunismului.

– Cu alte cuvinte, putem vorbi de o „ratare” postcomunistă a României?

– Vorbim de clasa politică şi de societatea românească. Cea dintâi a întrunit trei superlative: cea mai incompetentă, cea mai lacomă şi cea mai arogantă din istoria României. Lipsită de expertiză, avidă de căpătuială şi sigură de impunitate, ea s-a aruncat asupra României cu un singur gând: să se îmbogăţească. A jefuit cum nici huliţii fanarioţi n-au făcut-o. Responsabilitatea ei faţă de situaţia catastrofală a României este imensă. Astăzi, constatăm că industria este lichidată, agricultura e la pământ, sistemul de sănătate în colaps, învăţământul în criză, individualitatea României pe plan internaţional dispărută. Criza economică nu a făcut decât să agraveze relele care au precedat-o. Incompetenţi, guvernanţii nu au ştiut să atenueze şocul crizei ce ne-a lovit. Dacă România profundă se zbate în dificultăţi şi deznădejde, clasa politică prosperă. Case peste case (oameni politici cu patru, cinci, şase locuinţe; te întrebi ce vor fi făcând în ele), vile în ţară şi străinătate, maşini de lux etc. s-au strâns în proprietatea clasei politice. Ştiam că avuţia este rezultatul unei activităţi economice. Acum, vedem că politica este mijlocul cel mai sigur de îmbogăţire.

„În dorinţa de a câştiga bunăvoinţa Washingtonului, am încheiat tratatul dezastruos cu Ucraina”

– Cine este vinovat de această situaţie?

– Cred că principalul vinovat de această situaţie este însuşi poporul român! El ilustrează perfect observaţia că „un popor de oi naşte un guvern de lupi”. Spiritul de demisie, pasivitatea, resemnarea românilor, au permis clasei politice să-şi bată joc, nepedepsită, de ţară. Lipsit de spirit civic, poporul român nu a fost capabil, în aceşti 20 de ani, să tragă la răspundere clasa politică sau să „tempereze” setea ei de înavuţire. Pe român nu-l interesează situaţia generală. Dacă prin fin, naș, cumnat, amic etc., şi-a rezolvat păsul lui, restul ducă-se ştim noi unde! Moştenirea multiseculară a lui hatâr şi bacşiş a rămas atotputernică. Cum să îndrepţi o ţară, când cetăţenii ei se gândesc fiecare la sine şi nu la binele comun!? Astăzi, asistăm la situaţii şi mai dramatice. Românii pleacă – din nevoia de câştig – să lucreze în Spania sau Italia, să lupte în Afganistan. Energii şi vieţi se irosesc astfel în beneficii străine. Nu poţi să-i condamni: mai bine să lucreze pentru străini, decât pentru noii ciocoi postdecembrişti, care îi tratează cu un dispreţ suveran.

– Intrarea României în NATO şi UE a fost, totuşi, o biruinţă postdecembristă.

– Să fim serioşi! Am intrat în NATO pentru că SUA, factorul decisiv al Alianţei, au vrut-o.

Aduceţi-vă aminte că, în 1997, când România a dus o campanie pe cât de zgomotoasă, pe atât de inutilă, SUA ne-au închis uşa la summit-ul de la Madrid. În dorinţa de a câştiga bunăvoinţa Washingtonului, am încheiat tratatul dezastruos cu Ucraina, fără a obţine nici un folos. După 11 septembrie 2001, evaluarea americană s-a schimbat radical. În lupta împotriva terorismului islamic, SUA aveau nevoie de noi aliaţi; în acest context, România a devenit membră a NATO. A fost o decizie americană, nu un merit al guvernanţilor români. O situaţie similară, şi în cazul intrării în Uniunea Europeană.Directoratul marilor puteri ale Uniunii a decis extinderea ei în Est. Dacă avem un dram de sinceritate, trebuie să recunoaştem că suntem încă departe de a fi o ţară la nivelul standardelor vest-europene, care sunt ale Uniunii. Directoratul marilor puteri a considerat însă că este în interesul său aceasta extindere, şi atunci, la grămadă – iertaţi-mi expresia! – am intrat şi noi.

„Patriotismul e privit, în anumite cercuri ale intelectualităţii noastre şi ale societăţii civile, ca o boală ruşinoasă”

– Ce-i lipseşte României pentru a fi din nou ceea ce a fost cândva?

– O „mare idee”, un mare proiect naţional. Înainte de 1859, a fost Unirea; înainte de 1918, a fost desăvârşirea Unirii. Astăzi nu ne mai însufleţeşte nici un ideal mobilizator. În perioada interbelică, Cioran ar fi vrut ca Bucureştiul să devină Bizanţul sud-estului Europei. Şi, fără nici o exagerare patriotardă, ar fi putut deveni. Astăzi nici nu vrem, nici nu putem să ne afirmăm. Economic, România a devenit o piaţă de import. Nu cunosc vreun produs românesc vestit la export. Practic, suntem un fel de colonie. În politica externă, am dispărut de pe harta diplomatică a Europei. În plan cultural, scriitorii români aşteaptă, în continuare, Nobelul… În stadiul actual, cred că sectorul în care România ar fi putut să se manifeste cu şanse de succes era cel cultural-ştiințific. Din nefericire, guvernanţii postdecembrişti şi-au bătut joc de învăţământul românesc, supus la tot felul de “reforme” şi “programe” inepte şi distructive. Dacă, din rândul elevilor sau studenţilor, au ieşit elemente de valoare, ele sau au plecat în străinătate sau au dispărut în mediocritatea din ţară. Aveam şansele să fim Bizanţul Europei de Sud-Est. Am rămas însă la periferia Europei.

– Mondializarea ameninţă structura fiinţei naţionale. Se poate sustrage România acestui carusel mortal?

– Mondializarea este un proces căruia România nu i se poate sustrage, dar căruia îi poate rezista. Nu o rezistenţă, aş spune, de caracter antagonic, ci printr-o afirmare a identităţii naţionale. În Franţa, țară cu o atât de veche şi strălucită cultură, guvernul a iniţiat o dezbatere despre identitatea naţională. La noi, când cineva abordează această problemă, se aud imediat voci care îl acuză că este naţionalist, nostalgic etc. Patriotismul e privit, în anumite cercuri ale intelectualităţii noastre şi ale societăţii civile, ca o boală ruşinoasă. Americanii – îi am în vedere pe cetăţenii SUA – ne oferă cel mai frumos exemplu de patriotism.

Noi, care îi copiem în atâtea privinţe, rămânem indiferenţi la minunata lor pildă.

– Mai poate fi patriotismul o valoare în zilele noastre?

– Dacă vorbim de un patriotism lucid, da, fără îndoială. Eu unul am aderat la principiul atât de sănătos al „Junimii”: „Patriotism în limitele adevărului”. Să-mi iubesc ţara şi poporul, dar să nu le ascund niciodată defectele. Poate este o deformare de istoric, dar cred că identitatea naţională are o componentă esenţială: memoria istorică. Tradiţia se cultivă, în primul rând, prin cunoaşterea istoriei. Când monumentele istorice se părăginesc şi se ruinează, memoria istorică e pe cale de dispariţie.

– Cum credeţi că vor judeca perioada postdecembristă urmaşii noştri de peste o sută de ani?

– Peste o sută de ani, cred că judecata urmaşilor şi, între ei, a istoricilor, va fi foarte severă. Anii 1989-2009 vor fi consideraţi o perioadă de declin, clasa politica şi poporul român împărţind, în egală măsură, responsabilitatea pentru această tristă realitate. Să dea Dumnezeu ca atunci, peste un secol, România să aibă situaţia fericită pe care a ratat-o astăzi.

A consemnat pentru dumneavoastră acad. Florin Constantiniu.

Vasile Astărăstoae – Există un plan bine pus la punct pentru a eroda credibilitatea Bisericii Ortodoxe Române

Vasile Astărăstoae - Există un plan bine pus la punct pentru a eroda credibilitatea Bisericii Ortodoxe Române

Atacurile suburbane și manipulatorii împotriva Bisericii Ortodoxe Române și a ierarhilor ei dezvăluie un plan bine pus la punct pentru a eroda credibilitatea unei instituții, care, de peste două milenii, este expresia spirutalității în comunitate.

„Progresiștii”, „ziariștii – investigatori sub acoperire” și tot felul de „formatori de opinie” promotori ai unor false concepte (cum ar fi teoria genului), cu spume la gură, se întrec în invective, injurii, minciuni în încercarea de a destabiliza Biserica. Cu tristețe am identificat în acest grup și pe unii dintre medici. Ar fi sub demnitatea mea să le răspund troglodiților, utilizând limbajul lor, și prefer să le arăt ce înseamnă creștinismul pentru civilizația europeană. Știu că, în societatea contemporană, o societate aflată în acest moment într-o profundă criză morală, în care, în numeroase situații, nonvalorile sunt considerate repere, iar adevăratele valori sunt contestate, a scrie despre relația dintre medicină și creștinism constituie o provocare, dar și un demers necesar de reafirmare a tradiției sănătoase a societății.

Educați într-o epocă în care spiritualitatea și implicit religia sunt excluse din activitatea de îngrijire a bolnavilor, mulți medici de astăzi nu abordează și componentele spirituale ale vindecării atunci când se adresează pacienților lor. Deși medicina este adesea privită ca un domeniu distinct de religie, credințele religioase au un impact semnificativ asupra modului în care medicii interacționează cu pacienții și în înțelegerea bolilor și a morții.

S-a dovedit că mulți pacienți doresc să-și înțeleagă boala în cadrul religiei lor, doresc să discute probleme religioase și spirituale, solicitând timp pentru a vorbi despre religie sau spirit. Medicina pozitivistă, empirică nu este echipată să se ocupe de tipul acesta de întrebări.

Dihotomia, care există astăzi între religie și medicină, nu a fost întotdeauna prezentă. Oamenii, care căutau vindecare, doreau un leac atât pentru trup, cât și pentru suflet, iar medicii din trecut erau capabili să înțeleagă acest lucru. Într-o țară în care peste 85% din populație se identifică ca fiind creștină, este benefic pentru medici (și nu numai) să afle despre rădăcinile comune ale medicinei și creștinismului.

Legătura dintre medicină și credință pare să fi dispărut în anumite grupuri din societatea seculară, dar rămâne faptul că rădăcinile medicinei, în Europa, sunt creștine (fie că o recunoaștem sau nu) și că, indiferent ce spunem sau orice facem, credința și medicina, în esență, nu pot fi separate.

Contribuția creștină în medicină

Contribuția creștină în medicină s-a manifestat pe mai multe paliere: atitudinea față de boală și bolnav, dezvoltarea spitalelor, implicare comunitară, învățământ și cercetare științifică. Voi prezenta în câteva note anumite aspecte.

Atitudinea față de boală și bolnav

Lumea în care a apărut creștinismul a fost adesea crudă și inumană (nu cu mult diferită de societatea secularizată actuală). Cei slabi și bolnavi erau disprețuiți. Avortul, pruncuciderea și eugenia au fost practicate pe scară largă. Medicul era, adesea, un vrăjitor, fiind și vindecător, iar puterea de a vindeca îi conferea în același timp și puterea de a ucide. Dintre vindecătorii lumii clasice, numai școala hipocratică avea o atitudine diferită față de semenii lor. Aceștia au jurat să vindece, să nu facă rău și să își îndeplinească datoria de îngrijire a bolnavilor.

Creștinismul a adus o altă abordare bazată pe iubirea aproapelui, pe solidaritate, pe comuniune, pe devoțiune și empatie. Această atitudine i-a atras pe medicii hipocratici către creștinism. Istoricul medicinii Gary Ferngren citează studii despre structura profesională a Bisericii primare și concluzionează că „aproximativ 150 de medici din școala hipocratică pot fi identificați cu o certitudine rezonabilă din perioada imperială romană” – un număr enorm pentru acele vremuri. Din aceasta am putea concluziona că medicii au fost, mai mult decât orice alt grup profesional, atrași de creștinism. Sau poate creștinii erau atrași de practica medicală mai mult decât de orice altă meserie. În orice caz, statisticile sugerează multe despre compatibilitatea și similitudinea dintre viața harului și viața medicului.

Creștinii au privit sănătatea ca pe o binecuvântare dată de Dumnezeu, și nu o virtute (ca la greci și romani). Boala și durerea nu erau rele materiale și morale, pedeapsă a zeilor pentru păcate individuale (așa cum susțineau religiile păgâne). Boala și durerea erau rele materiale, nu morale, rezultatul căderii umanității, dar erau adesea folosite (sub îngrijirea providențială a lui Dumnezeu) pentru a produce un bun spiritual.

Pentru creștinii din primele secole, boala și tot ceea ce afectează omenirea este consecința păcatului originar (Sfântul Augustin). Creștinii au anticipat învierea trupului, în care, boala și moartea, inamicul final va fi învins.

Creștinii au considerat că medicina este un dar al lui Dumnezeu, oferind alinare celor care suferă de boli. Noul Testament și literatura creștină timpurie au impus îngrijirea creștină atât la nivel individual, cât și la nivel corporativ pentru cei care sufereau de boli fizice. Dumnezeu vindecă prin taine, prin minuni de vindecare și mai ales prin medicină și doctori: este acțiunea sa cea mai normală, cea mai obișnuită.

Iisus le-a spus apostolilor „Vindecați pe bolnavi și spuneți oamenilor: Împărăția lui Dumnezeu este foarte aproape de voi” (Luca 10, 9). Hristos ca vindecător este una dintre temele caracteristice din scrierile creștine din anii de după generația apostolică. Ignatie din Antiohia, scriind în 107 d.Hr. (când apostolii erau încă o amintire vie), a vorbit despre Iisus ca medic.

Titlul de „medic divin” a prins rădăcini în gândirea creștină, în special în Est. Și dacă Hristos a fost vindecătorul atât al sufletelor, cât și al trupurilor, iar vindecarea trupului a fost un lucru bun, atunci un mod în care un creștin l-a putut imita pe Hristos a fost prin a acorda ajutor celor bolnavi.

Majoritatea creștinilor nu au considerat incompatibilă folosirea medicinei și practicarea vindecării prin rugăciune. Crezând că Dumnezeu este stăpân asupra vieții și morții și că Dumnezeu lucrează cel mai adesea prin mijloace naturale, ei au apelat pentru vindecare la folosirea medicamentului și la rugăciune.

„Cei sănătoși nu au nevoie de medic, ci cei bolnavi”, le-a spus Iisus fariseilor (Matei 9:12). Implicația evidentă: creștinii au răspuns imperativului vindecător al lui Iisus, dedicându-se îngrijirii bolnavilor. Creștinii au ridicat în mod constant statutul social al celor slabi, bolnavi și deficienți și au căutat să-i iubească și să-i îngrijească la maximul abilităților lor. Creștinii Imperiului Roman au început să schimbe atitudinea societății față de bolnavi, cu dizabilități și pe moarte, prin viziunea lor radical diferită.

Credința creștină a servit și ca vehicul pentru propagarea practicii medicale, deoarece se referea la un Dumnezeu care avea un interes personal în rasa umană, mergând chiar până la crearea corpului uman și mai târziu să-și asume o asemănare umană în întruparea lui Hristos. Această legătură intimă dintre Divin și corp marchează un contrast puternic cu atitudinea credințelor păgâne ale vremii, al căror panteon al divinităților a prezentat doar un interes secundar pentru treburile omului. Această legătură intimă a corpului și bunăstarea acestuia, cu venerarea corectă a lui Dumnezeu definește relația crestinismului cu medicina.

Din primul secol, Biserica primară a organizat un efort sistematic de îngrijire a bolnavilor prin asistență voluntară. Filantropia medicală a jucat un rol primordial în caritatea creștină. Din punct de vedere istoric a fost cea mai mare contribuție a creștinismului la îngrijirea sănătății. Conceptul de filantropie (bunătate sau dragoste față de ceilalți) a fost esențial pentru abordarea specific ortodoxă a vindecării și a medicinei, manifestându-se la început în monahism. Sfântul Grigorie din Nyssa (335 d.H-384 d.H), fratele Sfântului Vasile cel Mare, a insistat că îngrijirea bolnavilor este o datorie esențială a creștinului. Este adevărat că ar putea fi o muncă grea, chiar și o muncă periculoasă, dar este ceea ce Hristos ne cerea. Și dacă Hristos a cerut-o creștinilor, atunci întreaga Biserică ar trebui să se implice. Conceptele creștine de filantropie au fost motivate de agape, o dragoste de sacrificiu față de ceilalți, care dădea mărturie despre dragostea lui Hristos, reflectată în încarnarea sa și în lucrarea de răscumpărare pe cruce. Creștinii au fost încurajați să viziteze bolnavii în mod privat, iar diaconii (ale căror atribuții constau în mare parte în ameliorarea nevoinței și suferințelor fizice) erau așteptați să viziteze bolnavii.

Deoarece medicina a fost privită ca o chemare sacră, literatura medicală înainte de secolul al XIX-lea descrie idealurile profesiei în termeni de valori religioase și morale.

Creștinii văd întotdeauna afinități între îngrijirea trupului și grija sufletului. Practica medicinei a oferit medicului oportunități de a da sfaturi spirituale.

Iisus a spus: „Orice ai făcut pentru unul dintre cei mai mici frați ai mei, ai făcut pentru mine”. (Matei 25:40). De aici derivă o nouă loialitate.

Impulsul către filantropie reflectă convingerea că ființele umane au fost create după chipul lui Dumnezeu, ceea ce a dat fiecărui individ o valoare inerentă. La rândul său, aceasta a constituit baza pentru respectul vieții de la concepție până la moarte, care distinge în mod clar etica medicilor creștini de etica medicală predominantă a pluralismului politeist clasic, reluat în secolul al XXI-lea de consecvențialismul bioetic al secularității.

De aceea, astăzi, după două milenii de creștinism, medicii și asistentele creștine, inspirați de exemplul și învățătura lui Iisus din Nazaret, sunt în continuare în fruntea eforturilor de a atenua suferința umană, de a vindeca bolile și de a avansa cunoștințele și înțelegerea.

Va urma..

A consemnat pentru dumneavoastră prof. dr. Vasile Astărăstoae.