Articole despre valorile românești.

Ionut Tene – Cine l-a asasinat pe Nicolae Iorga?

Ionut Tene – Cine l-a asasinat pe Nicolae Iorga?

ionut tene, nicolae iorga, traian boeru

Ionut Tene - Cine l-a asasinat pe Nicolae Iorga?

Nu voi intra in amanuntele cronicii asasinarii marelui istoric Nicolae Iorga. S-au facut filme artistice, cateva documentare si s-au scris zeci de carti si tone de articole de revista pe aceasta tema. Toate acestea au aruncat, circa 70 de ani, multe minciuni, idiosincrazii ideologice comuniste si nu numai, pe seama asasinarii marelui carturar. In noiembrie 1940, Romania se afla pe terenul confruntarii intre serviciile de informatii germane si sovietice in vederea pregatirii si pornirii razboiului dintre Hitler si Stalin. In special Rusia sovietica nu avea nici un interes de stabilitate in tara noastra si, asa cum prevedeau planurile generalului sovietic Suvorov, Romania urma sa fie atacata de URSS in toamna lui 1941, ca stat aliat Germaniei si pentru a fi anihilate campurile petrolifere de pe Valea Prahovei, exploatate in beneficiul Wehrmachtului. Pe fondul instaurarii statului national-legionar si a dorintei membrilor Miscarii Legionare de a se razbuna sau a trage la raspundere pe cei vinovati de asasinarea prin sugrumare, a lui C. Z. Codreanu in noiembrie 1938, NKVD a racolat doi agenti relativ importanti: Dumitri Grozea, seful Corpului Muncitoresc Legionar, si pe Traian Boeru, cel care a condus echipa mortii de asasinare a profesorilor Virgil Madgearu si Nicolae Iorga, in noaptea de 28 noiembrie 1941. Cel mai bun pretext pentru Stalin era ca Romania e instabila politic si trebuia ocupata ori impartita teritorial cu Germania, asa cum s-a procedat in 1939 cu Polonia, in urma Pactului Ribbentrop – Molotov. Sa nu se uite faptul ca, in noiembrie 1940, cand Iorga a fost asasinat, Hitler si Stalin erau buni colaboratori, iar comertul ruso-german cunostea o inflorire fara precedent.

traian boeru

Nicolae Iorga este luat de acasa din vila sa de la Sinaia, de langa sotie, de o echipa din politia legionara, condusa de Traian Boeru. Nicolae Iorga nu era iubit de legionari, deoarece a fost unealta lui Armand Calinescu in asasinarea prin sugrumare a lui C. Z. Codreanu, in urma unei scrisori in care il acuza pe acesta de „necinste sufleteasca” si regimul carlist s-a folosit de un proces de ultraj, pentru ca Iorga era demnitar, si l-au inchis pe Capitan. Mai mult, Iorga a fost vazut de N. Steinhardt cum scuipa si dadea cu picioarele in cadavrele legionarilor executati de politie in strada si aruncate pe caldaram, in urma asasinarii premierului criminal Armand Calinescu. Cu toate acestea, legionarii nu doreau moartea marelui carturar, nu neaparat ca-l iubeau, ci intuiau clar consecintele dezastruoase de imagine datorate unui astfel de asasinat. Horia Sima, in cartea „Era Libertatii”, descrie cum a incercat cu disperare sa-i ajunga din urma pe asasini si cum cu o echipa din politia legionara a umblat cu masinile toata noaptea pe Valea Prahovei pentru a preveni asasinatul, dupa ce au aflat informatia ca Traian Boeru vrea sa-l ucida pe carturar. Personal a fost sunat Iorga acasa la Sinaia, de catre liderii legionari din Bucuresti, care l-au avertizat ca o echipa iesita de sub control vrea sa-l asasineze, dar sotia istoricului nu l-a lasat pe acesta sa fuga. Ciudat? Ea s-a justificat mai tarziu la proces ca a crezut ca telefonul facea parte din „scenariu”. Nicolae Iorga moare impuscat in cap la 69 de ani, fiind gasit intr-un sant, pe soseaua Ploiesti-Strejnic. Autorii asasinatului sunt Ion Tucan (secretar general al Institutului National al Cooperatiei), Stefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Stefan Iacobete (sofer INC) si Tudor Dacu (informator al Politiei Legionare) sub comanda lui Traian Boeru, agent NKVD infiltrat in structurile legionare. Paradoxal este faptul ca Traian Boeru nu este arestat de Ion Antonescu, ci lasat liber. Horia Sima l-a anuntat pe generalul Antonescu ca faptasii crimei Iorga-Madgearu au fost prinsi de politia legionara si-l intreaba ce intentie are cu ei. Antonescu cere sa fie dusi imediat la el. In biroul generalului se gaseau Ica Antonescu si colonelul Riosanu. Antonescu i-a primit cu intelegere si le-a spus: „Ati lucrat bine, mai baieti! Canalia asta trebuia de mult sa piara!”. Peste doua zile asasinii au primit pasapoarte si au plecat in Germania. Miscarea Legionara ii eliminase pentru totdeauna din cadrul miscarii si nu mai aveau contact cu legionarii. Boeru nu a fost inchis in lagarul de la Buckenwald, unde erau ceilalti legionari, ci traia intr-un camin german, unde avea casa si masa, iar intre timp toti trei lucrau. El nu avea voie sa vorbeasca cu ceilalti legionari sau sa intre in cladirea Legatiei romane de la Berlin.

La Viena, in 1945, toti legionarii se temeau sa discute acest caz si toti credeau ca la mijloc a fost o mana straina. Dar nimeni nu stia cine a fost in spatele lui Boeru. Dupa intrarea rusilor in Austria si apropierea lor de Viena, legionarii au inceput sa se imprastie pe drumuri diferite, cat mai spre apus, ca sa nu cada prada in mana rusilor. Legionarii, in drum spre Salzburg, l-au intalnit pe Boeru cu grupul lui, care a spus ca el ramane pe loc: „Pot sa vie rusii, noi nu ne temem de ei.” Acest lucru a intarit presupunerea ca el fusese un agent al NKVD.

Mai exista o marturie, a generalului Nicusor Dragomir, care a fost trimis dupa razboi in Siberia si care a aflat, de la un general sovietic cazut in dizgratie, ca nu legionarii, ci agentul lor infiltrat in randurile Miscarii Legionare a pus la cale asasinarea lui Nicolae Iorga, din ordinul lui Stalin, pentru a se crea o imagine proasta noului regim si a induce instabilitatea in tara, pretext clasic pentru o interventie militara sau o imparteala a tarii intre germani si rusi.

Mai ciudat este faptul ca, dupa razboi „legionarul” Traian Boeru devine un prosper om de afaceri respectabil, care, desi toata lumea stia ca l-a asasinat pe Iorga, nici justitia germana si nici Legatia Romaniei comuniste de la Bonn nu a cerut extradarea sau judecarea lui. Boeru a decedat in anonimat la inceputul anilor ’90, fara sa fie deranjat de agentii sefului SRI de atunci, filo-sovieticul Virgil Magureanu. Traian Boeru a fugit in Germania, in 1941, singur, familia ramanandu-i in Romania, la Constanta. Aici s-au petrecut alte doua lucruri destul de ciudate: nimeni nu s-a legat in vreun fel de sotia si copiii lui Traian Boeru dupa 1944, cand, se stie, familiile erau deseori puse in situatia de a plati ele pentru crimele reale sau imaginare ale celor fugiti din tara, aceasta plata insemnand sa suporte diferite tracasari si persecutii. Vecinii s-au mirat ca familia lui Traian Boeru nu a fost deranjata de nimeni, adica de autoritatile instalate la putere de Armata Sovietica. In plus, pe la finele anilor ’50, familia acestuia a primit permisiunea de a parasi Romania si de a pleca in Occident, la Traian Boeru! Asta intr-un moment in care legionarii infundau inchisorile, inclusiv pentru vina de a-l fi „asasinat” pe Nicolae Iorga.

Am convingerea din ce in ce mai certa ca, daca s-ar face cercetari pe linie oficiala in arhivele NKVD/KGB de la Moscova, vom avea surpriza, ca si masacrul de la Katyn – o intorsatura istorica cu 180 de grade a faptelor – ca 70 de ani am fost mintiti despre faptul ca Nicolae Iorga a fost asasinat de legionari. In fapt, marele carturar a fost ucis de o echipa de agenti NKVD, condusa de un spion infiltrat: Traian Boeru, care a facut jocul comunistilor.

A consemnat Ionut Tene via CERTITUDINEA, nr. 50, 2019.

/0 Comments/by
,

Serban Popa – Poporul roman – vinovat de propria decadere

Serban Popa - Poporul roman - vinovat de propria decadere

La finalul unui text mai vechi, publicat in revista CERTITUDINEA, promiteam cititorilor sa aducem lamuriri amanuntite in legatura cu ratarea – la inceputul anilor ’90 – de catre cetatenii Romaniei a sansei de a deveni, practic, cu totii, proprietari privati de capital.

Sansa pe care, atat la vremea respectiva, cat si in prezent, o oferea si (inca) o ofera punerea in practica a Variantei Cojocaru, ca ALTERNATIVA la asa-zisa „privatizare prin vanzare”, promovata si implementata (adica pusa in aplicare) de catre artizanii „tranzitiei” – a „solutiei” de iesire din comunism!

Lasandu-i la o parte, desigur, pe insisi autorii INFRACTIONALEI doctrine a privatizarii prin vanzare, trei erau – constatam in articolul scris atunci – entitatile responsabile de esecul punerii in aplicare a Variantei Cojocaru.

Entitati care, ele insele, colectiv sau individual, presupuneam ca alcatuiau si alcatuiesc societatea, ca sunt, sau au fost, parte a societatii.

Si, (ii) nominalizam ca responsabili, in ordine (alta decat cea pe care o vom infatisa in continuare) pe: Constantin Cojocaru, breasla juristilor si poporul roman.

Dupa o analiza, pe care, de altfel, functionarea justitiei din ultima vreme a validat-o fara echivoc, am ajuns insa, in momentul actual, la convingerea ca, din lista mai sus infatisata, trebuie eliminata breasla juristilor, corpul profesional alcatuit din procurori, judecatori, avocati, de cele mai multe ori chiar (si) din simpli juristi, angajati/salariati. In cazul lor, termenul de „vinovatie” este insuficient si impropriu deoarece, facand parte din sistemul de putere, sunt parte a raului insusi, rupt de societate, actionand impotriva ei.

Sistem care, inainte de 1990, era fundamental/prin definitie REPRESIV, iar dupa 1989 este fundamental/prin definitie MANIPULATORIU si, „dupa nevoi”, REPRESIV.

Asadar, vom renunta sa ii mai consideram pe procurori, judecatori si avocati responsabili de esecul luptei pentru evitarea dezastrului, a prapastiei in care a fost aruncat poporul roman.

In realitate (multi dintre ei fiind inrolati efectiv si acum in structuri informative ale statului paralel si perpendicular) respectivii sunt, alaturi de aparatcicii pcr si dss, metamorfozati dupa 1989 in oligarhie autohtona superpusa, AUTORII dezastrului, CIOCLII care, prin expertiza pe care o poseda au fost cei care au sapat groapa.

De altfel, experienta directa, pe care am avut-o la jumatatea anilor ’90, a fost cat se poate de edificatoare. Atunci, incercarea de a gasi sprijin pentru fundamentarea juridica a dreptului de proprietate, inalienabil si imprescriptibil, al cetatenilor Romaniei asupra bunurilor de alcatuiesc/provin din proprietatea comuna a intregului popor, s-a lovit, ca un zid, de refuzul net al profesionistilor – multi dintre ei fiind somitati in materie – de a coopera.

Si acelasi refuz transant s-a produs si recent, odata cu reluarea preocuparilor mai sus amintite.

De aceea, din lista initiala de trei vinovati de esecul Variantei Cojocaru, mai raman doi.

Vinovati care, in ordinea gravitatii vinovatiei, sunt: poporul roman si Constantin Cojocaru.

Drept urmare, in prezenta expunere, ne vom ocupa, prioritar, de vina poporului roman de propriul esec.

Pentru aceasta vom lasa deoparte consideratiile de ordin (mai mult sau mai putin) general, atat de uzitate si care stau la temelia discursului prin care ne justificam ca eterni „luzeri”.

Consideratii care fac trimitere la toate acele „calitati” pe care autori precum Constantin Radulescu-Motru sau Dumitru Draghicescu ori, mai de curand, Daniel David, sunt nevoiti sa le contabilizeze la pasivul nostru ca popor.

Evident „calitatile” cu pricina (pe care nici nu vrem, macar, a le enumera) reprezinta un fundal la care trebuie sa ne raportam si fara de care greselile ultimelor trei decenii par a fi mai greu explicabile.

Lucrurile se for infatisa insa, in adevarata lor lumina, atunci cand le vom privi de sus: de la inaltimea caderii comunismului.

O prabusire relativ asemanatoare, desi diferita (de)caderea disecata de un Eduard Gibbon, sau profetita de un Dimitrie Cantemir…

Pentru ca, desi la sfarsit de secol XX aveam de-a face cu un imperiu, cel sovietic, structurat ca o entitate de putere asemanatoare imperiului roman sau a celui otoman, miza disparitiei sau supravietuirii lui a fost alta.

O miza situata mai dincolo de comandamentele istoriei de manual, sau de obiectivele oculte ale celor care au prabusit „comunismul stiintific”, dupa ce (stra)strabunicii lor il inventasera cu aproape doua secole mai inainte.

O miza care a fost in 1989, este si acum si va continua sa fie, intr-un oricare viitor imaginabil, stabilirea (pentru unii restabilirea) raportului corect – daca corectitudinea poate exista intr-un astfel de raport – dintre PROPRIETATE si LIBERTATE.

Or, in concertul popoarelor lumii (nu doar al celor est-europene, care au fost scoase la poarta unui lagar pentru a fi varite pe poarta altuia!), poporul roman este – dupa stiinta noastra – singurul care a avut printre fii sai pe cineva care a gasit, la momentul oportun, solutionarea practica a problemei transferului bunurilor, aflate in proprietatea socialista, in proprietatea privata a tuturor cetatenilor.

Ar fi putut rezolva astfel, fie si partial – ca solutie de etapa – mai sus pomenita problema, cea a raportului dintre proprietate si libertate.

De aceea, faptul ca poporul roman, elita si mase deopotriva – exceptandu-i, desigur, pe infractorii si complicii lor din umbra care au deposedat cu premeditare si cinism pe proprietari de intregul lor avut comun – a ales insa, in cunostinta de cauza, sa ignore – mai mult, sa respinga! – Varianta Cojocaru, ii va impovara pe contemporanii nostri concetateni, cu o vina IMPARDONABILA in ochii generatiilor viitoare.

In realitate, tocmai EXECRABILA alegere facuta de catre locuitorii spatiului „carpato-danubiano-pontic”, aceea prin care au renuntat in mod imbecil, de a fi proprietari privati de capital, ii coboara in prezent, de la statutul de popor, la acela de populatie gregara.

De aceea, intrucat respectivii locuitori s-au lasat, vreme de aproape treizeci de ani (la data prezenta a sfarsitului de an 2019 – n. red.) si se lasa, in continuare, prostiti de MINCIUNA INCALIFICABILA a legitimitatii si legalitatii FALSEI privatizarii prin vanzare, ei isi asuma inclusiv DISPARITIA ca romani.

In consecinta, dezastrul economic si social, marasmul moral si politic, statutul colonial si diaspora hipertrofiata, ca EFECTE ale promulgarii si punerii in aplicare a legii 15/1990, urmate de implementarea pachetelor legilor privatizarii sunt, asadar, IMPUTABILE IN TOTALITATE, atat TUTUROR romanilor, cat si FIECARUI roman in parte.

Roman care NU a inteles si NU vrea sa inteleaga – din (pseudo)ratiuni ce tin de acceptul sau de a se lasa mituit cu firimiturile de la masa bogatilor „nemilostivi” – care este CAUZA FUNDAMENTALA a raului: faptul ca a acceptat si accepta sa fie FURAT de catre propriul stat.

Romani care NU a facut si NU vrea sa faca nimic pentru a inlatura cauza cu pricina (FURTUL) si, pe cale consecinta, efectele ei.

Ii dam o veste proasta acelui „fiecare roman” care refuza sa se implice in recuperarea a ceea ce i s-a furat. De fapt, ii reconfirmam vestea, dupa ce l-am avertizat deja intr-un precedent articol publicat in revista CERTITUDINEA: el, romanul in speta, este si astazi PROPRIETAR al bunurilor mijloace de productie ce au facut obiectul proprietatii socialiste.

Aceasta calitate a sa este de netagaduit si in prezent, caci TOATE instrainarile, de catre stat, bunurile aflate in proprietatea socialista au fost si sunt NELEGALE si NELEGITIME.

Motivul fiind acela ca furtul, infractiunea savarsita prin promulgarea si punerea in aplicare a legii 15/1990, NU nasc drept de proprietate pentru infractor (statul roman si, dupa caz, cei in favoarea carora au fost instrainate, de catre statul roman, bunurile furate de el, din proprietatea [socialista a] intregului popor…).

Si ii mai dam o veste – si mai proasta! – aceluiasi roman care refuza sa se implice in recuperarea a ceea ce i s-a furat. De fapt, ii reconfirmam vestea dupa ce, de asemenea, l-am avertizat deja intr-un alt articol, publicat tot in revista CERTITUDINEA: cata vreme achizitioneaza si vinde bunuri furate – de pilda cumpararea de catre chiriasi a apartamentelor ICRAL la pretul unui frigider – el, romanul in speta, ESTE pasibil a fi autor, dupa caz, complice la traficul cu bunuri furate!

Traficul cu bunuri furate este INFRACTIUNE!!

Iar el, romanul, este un posibil INFRACTOR!!!

Sursa: revista CERTITUDINEA nr. 53, 2019.

/0 Comments/by
Mircea Dogaru – Marii agresori ai inceputului de secol XX si romanii

Mircea Dogaru – Marii agresori ai inceputului de secol XX si romanii

mircea dogaru, tripla alianta

Mircea Dogaru - Marii agresori ai inceputului de secol XX si romanii

Avand drept pretext asasinarea de catre patriotul sarb Gavrillo Prinkip, la Sarajevo (15/21 iunie 1914) a principelui mostenitor al Coroanei austro-ungare, Franz Ferdinand, primul Razboi Mondial a fost pregatit de Germania, pas cu pas, in ultimele trei decenii ale veacului XIX.

Unificata prin excluderea Habsburgilor si a posesiunilor lor, infrangerea Danemarcei (1864), Austriei (1866) si Frantei (1871) de catre regele Prusiei Wilhelm I (1861-1872, imparat al Germaniei 1871-1888) care se proclama imparat la 18 ianuarie 1871, Germania, stat militarist, cu o industrie in plina dezvoltare, a ridicat imediat problema instaurarii unei Noi Ordini Mondiale, adica a reimpartirii planetei, dominata prin acumularile coloniale de Anglia, Franta si Rusia.

Ea si-a asociat monstruoasa „chezaro-craiie” austro-ungara, realizata de Habsburgi la 17 februarie 1867, prin federalizarea imperiului lor, adica prin cooptarea ungurilor la guvernare in scopul pastrarii sub dominatie a milioanelor de slavi si romani si a teritoriilor lor cucerite de Imperiul Romano-German in veacurile XVII-XVIII.

La 7 octombrie 1879, la Viena, se incheie in secret tratatul de alianta germano-austro-ungar, indreptat impotriva Frantei si Rusiei. La 20 mai 1882, la acest tratat a fost asociata Italia, constituindu-se astfel „Tripla Alianta” la care a aderat in secret, tot la Viena, la 18/30 octombrie 1883 regele Romaniei, Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen (domnitor al Romaniei 1866-1881, rege 1881-1914) cu stiinta doar a primului sau ministru, liberalul I.C.Bratianu. Un act de tradare prin care renunta la toate teritoriile romanesti cucerite de germani si incluse in Austria si Ungaria ca parti ale statului dualist.

In momentul izbucnirii razboiului insa (15/28 iulie 1914), atat Italia (2 august) cat si Romania (18 septembrie/1 octombrie) aveau sa se declare neutre, parlamentele lor nesocotind vointa suveranilor pro-germani, deoarece ambele natiuni aveau teritorii sub ocupatie austro-ungara si milioane de compatrioti supusi, prin maghiarizare fortata, etnocidului, de catre Ungaria.

Mai mult, sub presiunea opiniei publice, Italia si Romania vor intra in razboi, denuntand tratatele impotriva Puterilor Centrale (Germania si Austro-Ungaria) si rasturnand situatia geo-strategica in favoarea taberei adverse, Antanta. Italia, la 23 mai 1915, iar Romania, in scopul eliberarii Moldovei de Nord (Bucovina), Maramuresului, Transilvaniei, Banatului, Crisanei si celorlalte teritorii din „Partium” pana la Tisa, la 14/27 august 1916.

Drumul Germaniei spre Marea Conflagratie

Invingandu-l pe Napoleon III (1852-1870) in 1870 dar si Comuna din Paris in 1871, Germania a anexat Alsacia si Lorena, obligand Franta la plata a 5 miliarde franci de aur despagubiri de razboi (5 mai 1871).

Apoi a impus incheierea razboiului ruso-romano-otoman din 1878 printr-un Congres International la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878) a ocupat, in dauna intereselor Frantei si Angliei, Africa de S-V, Togo, Camerun, N-E Noii Guinee si o parte din Arhipelagul Solomon (1884-1886) convocand principalele puteri coloniale la o Conferinta Internationala la Berlin (1884-1885) pentru a „corecta” impartirea Africii.

Noul imparat, Wilhelm II (1888 -1918) si-a inceput domnia in forta, impunand Angliei si SUA o Conferinta Trilaterala la Berlin (29 aprilie/14 iunie 1889) pentru impartirea Arhipelagului Samoa si a fortat Anglia sa-i recunoasca, in schimbul recunoasterii stapanirii engleze in Zanzibar, Insula Helgoland si posesiunile din Africa de Vest si de Est (1 iulie 1890).

In Asia, Germania a ocupat prin surprindere portul chinez Tzindao (14 noiembrie 1897) si a impus guvernului Chinei un tratat prin care aronda Sandun pe o perioada de 99 de ani (6 martie 1898). Succesul l-a inspirat pe Wilhelm II in demararea unui amplu program de construire a unei flote de razboi.

Visul de a-si transforma tara in putere maritima prindea contur in 1899 cand a instituit oficial protectoratul asupra N-E Noii Guinee (1 ianuarie), a cumparat de la Spania, amenintata de SUA, insulele Caroline, Mariane (fara Guam si Palau) si a impus guvernului american impartirea definitiva a arhipelagului Samoa (2 decembrie).

Obtinand, in 1900, printr-o noua lege maritima (12 iunie), dublarea flotei de razboi, patrunzand in Imperiul otoman, in dauna intereselor anglo-franceze prin concesionarea construirii caii ferate Konya-Bagdad-Basra (5 martie 1903), dispunand, din 1905-1906 de submarine, Wilhelm II a facut prima tentativa de provocare a declansarii razboiului mondial, debarcand la Tanger, in Maroc (31 martie 1905), teritoriu de interes francez.

„Criza marocana” a fost aplanata pe calea diplomatiei, marile puteri coloniale intervenind in favoarea Frantei (Conferinta de la Algesiras, 15 ianuarie/15 aprilie 1906), dar, in cursul tratativelor, statul major al armatei germane a definitivat si supus aprobarii Kaiserului, planul de invadare a Frantei („Planul Schlieffen”, decembrie 1905).

Provocand din nou Franta in 1908 („Incidentul de la Casablanca” de la 25 septembrie), Wilhelm II a fost la un pas de a avea satisfactia declansarii razboiului la 1 iulie 1911, cand canoniera germana „Panther” a patruns in portul Agadir declansand cea de-a doua criza marocana.

Franta a evitat insa, in extremis razboiul, cedand Germaniei o parte a Congo-ului francez, in schimbul recunoasterii protectoratului sau in Maroc […].

„Divortul” de Ungaria asupritoare, al romanilor din Banat, Transilvania si „Partium”

Mostenitorii ideii imperiale habsburgice au facut sa curga valuri de cerneala dupa extirparea , in 1918, a cangrenei dualiste care coroda trupul Europei central-rasaritene, interzicandu-i mersul spre democratie, considerand ca, pe masura ce occidentalii isi pierd interesul pentru monstruozitatile care i-au afectat doar tangential, implicandu-se in problematica mai larga, planetara, repetatele tentative de masluire a trecutului si justificarea unor rapturi evidente vor da roade, punand, pe fondul necunoasterii sau dezinteresului, bazele pretins juridice ale unor rapturi viitoare.

Aproape un secol de actiune concertata si tenace, publicistica, propagandistica, politico-diplomatica si, uneori, militara, au reusit, din pacate, sa vopseasca „negrul” in „alb” si „albul” in „negru”, sa prezinte o constructie feudala despotica si anacronica – monarhia dualista de pretentie universala, drept chintesenta a democratiei si solutie viabila chiar si pentru Europa Mileniului III.

Sa prezinte, in baza dictonului „nu iese fum fara foc”, pretentii absurde drept revendicari justificate, sa stearga din istorie, actele de vointa ale popoarelor, acte plebiscitar consfintite in 1918, sa faca uitate sau sa rastalmaceasca insesi principiile care i-au animat, la sfarsitul primei mari conflagratii mondiale, pe artizanii Europei civilizate si democrate a secolului XX si sa acrediteze, sub masca stergerii barierelor dintre state, prin declararea drept caduc a conceptului de stat national, periculoasa conceptie a existentei unor natiuni sau popoare „alese”, a caror individualizare, inclusiv teritoriala, ar fi „un dat” si „un drept” istoric si divin.

In contrapartida, popoarele care si-au realizat atunci, prin imense sacrificii, idealurile de dreptate, libertate si unitate nationala s-au lasat purtate in tot acest timp de valurile… nepasarii, considerand ca adevarul este atat de limpede si actul de justitie al Istoriei atat de evident, incat nu mai au nevoie de sustinere, agitatia revansarzilor si conservatorilor fiind un „brutum fulmen”!

Uitand, bineinteles, ca anacronismele si telurile damnate pot avea priza la noile generatii, a caror energie prevaleaza cunoasterii si care, in cautarea unui nou ideal se pot lasa seduse de „dreptul” fortei! Astfel a fost posibila declansarea celui de-al doilea razboi mondial si, pentru noi, romanii, prin estomparea semnificatiei juridice a actului de la Alba Iulia, subsumat consecintei firesti numita „Trianon” – „diktatul” de la Viena, criminal corolar al Pactului Ribbentrop – Molotov si al unui tratat secret de alianta ungaro-sovietic perfectat in august 1940 (Pactul Csaky-Molotov), care prevedea granita comuna, ungaro-sovietica, pe Carpatii Orientali.

Astfel au fost posibile si destramarea in deceniile IV-V si ultim ale secolului XX, a Cehoslovaciei si Iugoslaviei, potrivit „Principiului Kohr – Tot ce este mic este minunat!” si mai usor de controlat de catre o Germanie care se substituie, pe zi ce trece, tot mai mult, Statelor Unite ale Europei.

/0 Comments/by
Dan Puric – Umorul romanesc

Dan Puric – Umorul romanesc

arta, eroii neamului, batalia de la jiu, dan puric, umorul romanesc

Dan Puric - Umorul romanesc

[…] Are undeva filosoful german Hegel o expresie edificatoare pentru vocatia spirituala a poporului sau: „sa punem conceptul la lucru!”. A putea opune, cat de cat, miracolului coplesitor al vietii, ordinea gan­dirii, este, fara doar si poate, o atitudine aristo­cratica a speciei umane in fata valorii. In ultima in­stanta am putea spune: ce nobila ofensiva a spiri­tului!

N-ar fi pacat ca noi, la randul nostru, romanii, sa nu punem „umorul” la lucru? Caci pentru noi el nu este numai gluma in sine, divertismentul ca atare, ci expresia stralucita a unei intelegeri aparte. El este ucenicul vrajitor ce face sinapse imprevizibile, ului­toare, aruncand in aer in fractiuni de secunda: prostia, inertiile si rutinele noastre, fricile si limitele de gandire. Radacinile umorului romanesc tasnesc puternic, nestavilite din intelepciunea profunda, curata, libera si dezinhibata a acestui popor si care, spre deosebire de noi, cei care induram istoria, el, umorul, nu a platit niciodata nicicand si nimanui vreun tribut sau un mic impozit de conjunctura care sa-i schilodeasca virtutile. Sfantul Umor pe care il avem este sfant pentru ca este de natura crestina. El te elibereaza, te face sa vezi adevarul, iti pune in alerta spiritul de asociatie daruindu-ti perspectiva larga si generoasa asupra lumii. […]

In mrejele invizibile confuze ale vietii de astazi aruncate sa prinda pestisorul de aur din apa curata a acestui lac, umorul romanesc este cutitul cel mai fin si eficient cu care poti sa tai rapid ochiurile viclene ale plasei care te infasoara.

– Taticu, luam trenu’? intreba tiganusul pe tatal lui in drumul lor spre o cale ferata.

– Nu, ba! raspunse tiganul. Luam sinele!

Si iata, cum dintr-o data rasare solutia geniala impotriva tuturor acelora care vor astazi cu orice pret sa ne devalizeze tara de toate bogatiile ei naturale. Si atunci, ca cel mai bun act de autoaparare, sa le luam si noi sinele ca sa nu mai aiba pe ce sa transporte ei vagoanele lor pline cu lemnul din muntii nostri Apuseni, sistul pe care il cauta isteric rascolind pa­mantul si pentru care i-au batut pe taranii nostri ca la 1907, punand istoria intr-o totala confuzie, wol­framul si aurul din aceasta tara.

Raspunsul genial al acelui tigan trebuie sa recunoastem ca ne inspira. Si astfel punand la lucru virtutea umorului care declanseaza imprevizibilul nostru spirit de asociatie, sa facem ceva cu mult mai pretios pentru noi ca romani, ca identitate si tarie sufleteasca; sa scoatem din pamantul tarii cu traverse cu tot sinele de gandire care ne sunt impuse si pe care se transporta spre sufletul curat al acestui neam patimit si nedreptatit, zilnic zeci si sute de vagoane cu gunoi sufletesc venit de dincolo, patologii, apos­tazii si deseuri existentiale pe care niciun alt pa­mant nu ar indrazni sa le mai ingroape, impache­tate frumos cu etichete stralucitoare menite sa faca in timp din sufletul milenar crestin al acestui popor, groapa lor „ecologica” de gunoi.

Sa faci din umor o viteza a propriei existente cu care sa poti defaza istoria, iata privilegiul inteli­gentei ce nu se da batuta de viata. Iata virtutea zambetului biruitor asupra tarcului de gandire care ni se impune. Sa faci din umor un fel de a intelege existenta in mod superior, fara a-i plati impozit, catapultandu-te prin rasul inteligent intr-o galaxie ce nu cunoaste gravitatia sufletului inrobit de viata. Sa fii surprins de alta logica ce in fractiuni de secunda iti umileste ticurile obosite ale gandirii cotidiene. Sa razi ca pentru o clipa sa te inalti deasupra grijilor. Si mai ales sa razi fara sa ranesti pe altul. Caci rasul in sine neimbratisat de credinta lesne poate face asta. Umo­­rul, ca privilegiu al inteligentei luminoase ce sur­vo­leaza viata zambind si reasezand-o intr-o ordine neas­tep­tata ce-ti declanseaza bucuria. Un popor fata­list, resemnat, nu are loc si timp in sufletul lui sa rada.

Exista o plata a Domnului unde romanul il trimite pe pacatos ca in alt sistem de referinta a justitiei, ca o dreptate ce va sa vie si nicidecum ca un desert al disperarii omului ramas singur. Omul are suflet, dar mai bine am putea spune ca omul este suflet, iar sufletul sau nu moare odata cu trupul, ci cu pacatul lui si de aceea sufletele moarte intra in judecata lui Dumnezeu. Umorul este deci usa pe care ne-o deschide din cand in cand Dumnezeu ca sa nu murim sufleteste, ca sa ne aduca bucurii in viata si sa ne faca sa vedem adevarul cu zambetul pe buze.

– Am sa-ti mai dau inca treizeci de ani de viata! ii spune in vis Dumnezeu unei babute.

– Doamne, cat esti de generos! abia apuca sa ingaime babuta, trezindu-se brusc din somn.

Si cu promisiunea aceasta minunata in suflet se duse a doua zi in graba la o clinica de estetica medicala. Isi puse silicoane la sani, isi „botoxa” buzele, se coafa si isi vopsi parul in culori stridente care s-o faca cat mai tanara, se ruja violent si se machie cat putu ea de mult, apoi iesi din clinica. Dar, din nefericire, cand sa traverseze strada, o masina o calca si biata babuta muri.

– Doamne, nu mi-ai promis Tu, oare, ca-mi vei mai da treizeci de ani de viata? ii reprosa babuta lui Dumnezeu, cand se vazu ajunsa pe Lumea cealalta.

– Ba da! ii raspunse Dumnezeu usor stanjenit, tocmai asta am vrut sa fac, dar Eu nu te-am mai recunoscut.

Asa si neamul acesta romanesc, daca se lasa prea mult coafat si vopsit de lumea „politicii corecte” o sa ajunga de nerecunoscut pe Lumea cealalta. Adica, sa ne siliconam cu valorile lor de plastic, sa ne pudram cu uitare globalista trecutul si istoria pati­mirii noastre, sa ne distrugem cu propriile maini bucuria romaneasca de a fi, sa defilam stupid in fata istoriei fara de Eminescu, fara de voievozii si martirii nostri, pentru a deveni cat mai repede posibil un inept Haloween continuu pe care, in fond, orice masina a istoriei are tot dreptul sa-l calce. Cu alte cuvinte, sa devenim ceea ce ni se cere astazi, in regim de ordonanta de urgenta, irecognoscibili ca neam in fata lui Dumnezeu. Dar haideti sa mai punem inca o data umorul la lucru ca sa mai iesim si din ispita asta. […]

N-ai voie sa razi de oricine si orice, cine a depasit frontiera aceasta intra in tara blasfemiei. Poporul acesta romanesc nu cunoaste rasul cinic, sarcastic, jignitor. De la rasul pornografic, vulgar si fara de Dumnezeu al lumii de astazi, la surasul romanesc, aceasta gingasa floare a sufletului, timid si tandru al neamului nostru, este o prapastie de netrecut peste care nicicand nu se va ridica o punte. Surasul acesta este rodul unei alte naturi, care n-a avut nevoie de evolutie pentru ca s-a nascut evoluata.

Floare de colt ce a indraznit sa creasca pe stanca la inaltimi mari surprinzand deopotriva natura si cerul este umorul romanesc! Ce reduta spirituala – inatacabila de timp si istorie, unde la vremuri de restriste s-a retras sufletul acestui neam – a fost umorul nostru. „Popor asezat” sufleteste, atat de echilibrat in adancul firii sale si care totusi in spatiul istoriei necrutatoare a fost sa fie dureros de „neasezat”, lovit fiind mereu de talazurile lumii, de necazurile necrutatoare ce poate ar fi facut alt neam sa dispara cu totul, caci iata, ce blestem impotriva firii sale, fusese cumplit de bine „asezat aici in calea rautatilor”.

De aici acea unica tensiune ce a pus spiritul nostru romanesc la lucru pentru a putea dainui. Umo­rul este inteligenta noastra salvatoare, acel re­sort tainic de puteri nebanuite, care a reusit mira­culos sa traga inapoi la matca fireasca, existenta noastra zguduita de seismele neincetate si fara de mila ale istoriei.

Umorul romanesc face si el parte din sistemul nostru imunitar care a izbandit in timp si la timp sa reactioneze prompt si cu eficacitate in fata oricarui factor de dezechilibru sufletesc. Umorul romanesc tas­neste si el din acea uimire a firii care este pu­terea de nedoborat, pe care a avut-o acest popor prin arma rabdarii aproape neomenesti, a necazului pe care i l-a „daruit” de fiecare data soarta. Acesta es­te pivotul crestin care sub presiunea unei istorii pline de atrocitati a difuzat invizibil in fibra acestui popor acea unica uimitoare si paradoxala capacitate de a face haz de necaz, Cruce de „cimitir vesel” infipta pe pieptul de tarana ravasita al suferintei acestui popor.

Ca neam am trait si iata ca traim si astazi pana la paroxism intalnirea, aproape fizica, cumplit de dureroasa, cu acel tragic liman, pe care destinul necrutator scrie: „N-ai incotro!”. Acea fundatura ne­mi­­loasa, ce ne-a iesit intotdeauna in cale, acea „aporie fiintiala” ce ne condamna parca vesnic fara drept de apel, la pieire, a fost, iata, traversata de pun­tea imperiala a „rasului salvator”.

De unde capacitatea aceasta de a te rupe brusc de contingent, de a te detasa cu inteligenta si su­prema aristocratie sufleteasca de istoria ce incearca sa te prinda in mrejele ei ucigase?

Tragedii cumplite, topite incet si fara de mila in fibra-i tacuta si infinit induratoare, s-au transfi­gurat surprinzator, tasnind ca niste gheizere din adancul acestui pamant, intr-un neasteptat resort sufletesc, ce a facut ca fiinta-i sa infloreasca cu noblete in afara si, mai ales, deasupra napastei ce-l biruia. Ce poteci de lumina sufleteasca nebanuite a atras acest popor din disperarea de a iesi la suprafata din intunecimea istoriei ce-l coplesea? Niste puteri tainice se afla in inima lui, care odata cu un puternic instinct de conservare, declanseaza un fel de izba­vire interioara, ca si cum dupa o lunga suferinta sufletul in sfarsit este ajutat sa ajunga la tarmul salvator. Ce bucurie sa te nasti cu mostenirea aceasta, in care omul nu da replica neaparat realitatii meschine ce-l inconjoara, ci priveste cu ochi senini dincolo de ea, spre o lume unde istoria nu are acces, ca si cum romanul si-a facut pe cont propriu o vesnicie a lui, in care sa poata trai liber, la inaltimea unei firi necorupte.

Perla rara iesita din suferinta acestui neam ca din suferinta tacuta a scoicii de pe fundul marii este umorul romanesc! Intr-un fel este si el unul din ingerii nostri pazitori. Si asa cum se stie in credinta populara ingerul apare numai dupa botez, adica dupa increstinare. Tocmai acest inger ce ne zambeste de-a pururi nu ne da voie sa radem de orice si oricum. A rade de orice, oricum si mai ales de oricine este spe­cialitatea necuratului. El da tonul blasfemiei pentru ca nu are nimic sfant. Intai isi acordeaza rasul sau jignitor pe coarda bascaliei, si apoi isi arunca sa­geata in cele sfinte. Necuratul sta la om din timpuri imemoriale, ca si acum, „pe mana stanga si pe picio­rul stang: acelea-s ale lui. Sa nu dai in cineva cu mana stanga, ca de se intampla… pe loc il omori”. Si iata lumea de azi cum alearga toata spre stanga, fara sa stie ca tocmai asta o va ucide, fiind de pe acum mormantul nefiintei sale. Ingerul, la noi la romani, sta de-a dreapta, pe umarul drept si-l „trage pe om la inima, ca sa fie cum mai bine, sa nu faca rau. Numai cand omul merge la crasma, Ingerul nu merge cu dansul, ci sta pe prag. Atunci Dracul il iudeste ca sa uite de Inger, ca l-a lasat afara si-l indeamna sa se sfadeasca, sa se bata, sa faca cuiva rau, ori sa puie gand la alte cele, la pacate; dar altfel, Ingerul, din zi si pana noapte sta langa dansul si-l pazeste sa nu zica cuiva ceva, sa nu faca vreo suparare, sa nu faca rele”. Ce tainica lucrare de a reinomeni omul, de a-i reda chipul pierdut, este Umorul romanesc!

/0 Comments/by
Etica in aer liber (4) – Lasa ceea ce gasesti

Etica in aer liber (4) – Lasa ceea ce gasesti

nu lasa nimic in urma, costila, bucegi, muntii bucegi, platoul bucegi, etica in aer liber

Principiile - „Nu lasa nimic in urma!”

4. Lasa ceea ce gasesti!

Nota introductiva: Continuare a seriei de articole prezentand cele sapte principii „nu lasa nimic in urma!” ale Centrului de Etica in Aer Liber ( www.lnt.org ). Prima parte, introducerea in toate cele sapte principii, o puteti citi aici. A doua parte, in care se vorbeste despre camparea pe suprafete durabile, o puteti citi aici. A treia parte, despre eliminarea deseurilor in mod corespunzator, iat-o aici.

Permiteti celorlalti turisti sa aiba un sentiment de descoperire lasand rocile, plantele, artefactele arheologice si alte obiecte de interes la locul lor dupa ce le-ati gasit.

Alterarea siturilor sa fie cat mai mica

Lasati zonele asa cum le-ati gasit. Nu sapati santuri pentru corturi si nu construiti foisoare, mese, scaune sau alte imbunatatiri rudimentare. Daca curatati o zona de roci de suprafata, crengi sau conuri de pin inlocuiti aceste elemente inainte de a pleca. Pentru siturile cu impact mare, este necesar sa curatati locul si sa demontati instalatiile necorespunzatoare construite de utilizator, cum ar fi inele de foc multiple si scaune sau mese construite. Luati in considerare ideea ca campingurile de buna calitate sunt gasite si nu facute.

In multe locatii, zonele adecvate, construite legal, precum inelele singulare pentru foc, ar trebui lasate asa cum le-ati gasit. Demontarea lor ar putea cauza un impact in plus deoarece ar fi construite cu roci noi, astfel impactand alte locatii. Invatati sa evaluati toate situatiile gasite.

nu lasa nimic in urma, etica in aer liber

Evitati deteriorarea copacilor si plantelor vii

Evitati sa bateti cuie in copaci pentru a atarna lucruri, sa le bateti cu trape si ferastrau sau sa legati franghiile de sustinere cort de trunchiuri – astfel, punand braie copacilor. Scrijelirea copacilor este inacceptabila. Taierea arcusurilor destinate utilizarii ca padele de dormit creeaza un beneficiu minim si un impact maxim. Saltelele de dormit sunt disponibile la magazinele de camping.

nu lasa nimic in urma, etica in aer liber

A culege cateva flori nu pare ca ar avea un impact mare si, daca ar fi culese doar cateva flori, nu ar fi. Dar, daca fiecare vizitator spune ca „iau doar cateva”, ar putea rezulta un impact mult mai semnificativ. Faceti o poza sau faceti o schita cu respectiva floare in loc sa o culegeti. Campetii experimentati se pot bucura ocazional de o planta comestibila, insa au grija sa nu epuizeze vegetatia ramasa sau sa deranjeze plantele care sunt rare sau care se reproduc lent.

Lasati obiectele naturale si artefactele culturale

Obiectele naturale cu deosebita frumusete sau de interes, cum ar fi coarnele de cerb, lemnele pietrificate sau rocile colorate contribuie la felul de a fi a locurilor naturale indepartate de orasele civilizate si ar trebui lasate unde le gasiti astfel incat si ceilalti sa poata experimenta un sentiment al descoperirii. In parcurile nationale si in multe alte locuri protejate este ilegala eliminarea obiectelor naturale.

Aceeasi etica se aplica si in ceea ce priveste artefactele naturale gasite pe terenurile publice. Artefactele culturale se afla sub protectia unor legi cu privire la protectia resurselor arheologice. Este ilegala indepartarea sau deranjarea siturilor arheologice, siturilor istorice sau artefactelor care se pot ciobi, or sparge, capetelor de sageti, structurilor sau chiar recipientelor antice pe care le gasiti pe spatiul public.

/0 Comments/by

Catalin Berenghi – De ce candidez la Primaria Capitalei?

Catalin Berenghi - De ce candidez la Primaria Capitalei?

Am doua lucruri importante de comunicat. Primul este legat de moartea mai mult decat dubioasa a unuia dintre cei mai activi luptatori pentru ideea de romanism. E vorba de tanarul Rares Demian din Orastioara, cel care avea Asociatia „Valea Dacilor” si organiza festivalul de reconstituire istorica „Fratia Lupilor”. Dupa investigatiile pe care le-am facut si dupa informatiile la care am avut acces, am tras concluzia, pe care v-o impartasesc si dumneavoastra, ca NU A FOST SINUCIDERE! A FOST EXECUTIE.

Cunosc motivele, pentru ca eu insumi sunt tinta unor hartuiri de acest fel: e vorba de razboiul psihologic declansat impotriva tuturor celor care sustin romanismul intr-un mod in care faptele si mesajul lor au impact la publicul larg. Spectacolele de reconstituire istorica ale lui Rares Demian transmiteau mesaje extrem de puternice, care penetrau rapid la toate categoriile de spectatori, in primul rand la copii si tineri. Or, asta venea in contradictie cu ceea ce se invata in scoli despre istoria si radacinile noastre, unde curicula scolara pare (si chiar este) gandita pentru a ne face sa uitam cine suntem cu adevarat si de unde venim.

Spectacolele istorice ale lui Rares Demian erau mai eficiente decat toate cursurile universitare de istorie la un loc, pentru ca erau mai mult decat didactice, erau si emotionale. Nu mi-e greu sa fac o analogie intre executia cu mesaj a lui Rares Demian si ceea ce mi se intampla mie de cand am blocat constructia mega-moscheii si am determinat reinscriptionarea Arcului de Triumf cu numele orasului Budapesta, care fusese astupat. Mesajul din spatele asasinarii lui Rares Demian este urmatorul: aveti voie sa sustineti romanismul si traditia la voi acasa, in bucatarie sau in baie, dar nu in spatiul public. Altfel, oricand vi se poate intampla sa va calce trenul in lift sau sa va spanzurati cu tricolorul de grinda, de Ziua Romaniei.

Al doilea lucru pe care doresc sa-l comunic este faptul ca voi candida la Primaria Capitalei, pentru postul de primar general. Daca pana acum mai aveam unele indoieli, acum, dupa CRIMA comisa impotriva lui Rares Demian, nu mai am niciuna. Trebuie! Macar Bucurestiul sa aiba o sansa de revenire la normalitate. Dar nu normalitatea de care vorbeste presedintele tarii, pentru care aceasta inseamna mentinerea Romaniei in statutul de colonie impartita intre Est si Vest, ci normalitatea in care avem voie sa respectam macar Constitutia tarii. Pentru ca chiar aceasta Constitutie, facuta special in favoarea hotilor de tara, este incalcata cu un tupeu de te doare mintea…

Bucurestiul poate deveni un adevarat „focar” de rezistenta impotriva sistemului corupt. Dar nu dupa modelul „rezistentilor” care protesteaza in Piata Victoriei, ci dupa modelul Rezistentei impotriva comunismului. Care, iata, a rezistat si el, in forma hidoasa care ne desfiinteaza ca natiune si ca popor. Caci cei care conduc (distrug) astazi Romania, incepand cu Bucurestiul, nu sunt constituiti in partide, ci in GASTI, care s-au perindat pe rand la putere. E un cerc vicios din care SE POATE IESI daca exista vointa populara (caci de vointa politica nici nu poate fi vorba).

Stiu ce ma asteapta, pentru ca am simtit-o deja, pe propria piele. Dar mai mult decat eliminarea fizica nu are ce sa mi se intample. Caci, vorba lui Cosbuc, „din zei de-am fi scoboratori / c-o moarte toti suntem datori”…

Multi se intreaba – si ma intreaba – ce competente am eu sa conduc un oras. Credeti ca presedintele Iohannis are competente sa conduca o tara? Nici una. Conduc altii in locul lui, el doar executa. In ceea ce ma priveste, nu vor conduce altii in locul meu, dar voi conduce impreuna cu altii. Cu o echipa de profesionisti patrioti. Credeti ca nu mai exista? Va asigur ca da. Si sunt multi, nici n-o sa va vina sa credeti cati romani competenti au fost pusi pe linia moarta. De unde stiu? Nu din presa, bineinteles. I-am cunoscut personal. Sunt gata sa-si dedice toata energia pentru resuscitarea acestei tari secatuite. Putem incepe cu Bucurestiul…

A fost asasinat un DAC? O armata ii va lua locul si va continua lupta: Partidul DAC. Voi candida la Primarie din partea Partidului DAC.

/0 Comments/by
Florin Palas – Batalia neokominternistilor cu Sfintii inchisorilor

Florin Palas – Batalia neokominternistilor cu Sfintii inchisorilor

batalia neokominternistilor, romania

Batalia neokominternistilor cu Sfintii inchisorilor

 Transferarea vinovatiilor reale asupra romanilor, culpabilizati ca s-ar fi omorat intre ei

Continuatorii Scanteii scriu despre „inchisorile comuniste romanesti” si „comunismul romanesc”. Comunismul nu este romanesc, este o ideologie anticrestina, straina de cultura si civilizatia romaneasca. Regimul comunist a fost impus de o forta de ocupatie straina, cu sprijinul tancurile sovietice, pe intreg teritoriul romanesc, inclusiv in Basarabia si in Bucovina rapite.

Bezbojnicii continuatori ai Scanteii scriu exclusiv despre tortionari etnici romani, uitand sa mentioneze ca aceste cozi de topor nu reprezentau mai mult de 5-10% din efectivele Securitatii. Despre alogenii care au instaurat regimul comunist in Romania nu se vorbeste deloc. Kominternistii ascund vinovatiile reale, tranferand vina asupra romanilor, adica tocmai a celor supusi unui experiment etnocidar, in urma caruia milioane de romani au fost inchisi, iar sute de mii dintre acestia au fost omorati in lagare si inchisori ori in munti.

Doctorul Teofil Mija imi spunea ca, dupa ce a fost arestat, timp de doua luni de zile nu a auzit macar un anchetator vorbind limba romana. Silviu Brucan, fost conducator al Scanteii si ideolog al neokominternistilor, scria in „Generatia irosita” despre cei care l-au chinuit pe Tutea. Deci, nu l-am chinuit, ci l-au chinuit. Este o perfida actiune de re-condamnare a victimelor de catre opresori, inceputa inca din inchisoarea Pitesti, care vrea sa impuna opiniei publice ca romanii s-au omorat intre ei.

Intelegem disperarea si teama neokominternistilor cand vad evlavia pe care romanii o au fata de martirii si marturisitorii din inchisorile comuniste. Procesul de culpabilizare a poporului roman continua. Reperele morale autentice sunt interzise cu putere de lege in spatiul public romanesc. Interdictia este vizibila in mediul academic si institutional (cu exceptia Bisericii, care a produs o „spartura” semnificativa in sistem). Dar, asa cum spune un cantec, „vinovatii fara vina cer sa se faca lumina”. Iar biruinta va fi a lor, asa cum ne-a transmis Parintele Calciu, care a profetit batalia neokominternistilor cu sfintii inchisorilor, asigurandu-ne ca vor fi alaturi de noi pentru a-i apara.

A consemnat Florin Palas via marturisitorii.ro.

/0 Comments/by
Dan Diaconu – 1 Decembrie 2019

Dan Diaconu – 1 Decembrie 2019

1 decembrie 2019, romania

Dan Diaconu - 1 decembrie 2019

Uneori simt c-am orbit. Ies pe strada, vad masini, vad lumini, vad cladiri. Vad chiar si oameni. E o agitatie permanenta, o fojgaiala pe care o vad, care uneori ma agreseaza. Cu toate acestea simt c-am orbit pentru ca, in tot tavalugul zilnic, nu mai reusesc sa vad romani. Unde-ati fugit, fratilor? Unde v-ati ascuns, dragii mei? Unde sunteti? – imi vine sa strig zi de zi.

Va tot caut si nu mai reusesc sa va vad. Am incercat in orasele noastre si n-am gasit decat niste ahtiati, drogati dupa bani. „Daca-ti dau bani, imi vinzi tara asta?” – i-am intrebat si m-am trezit asaltat. Nimeni n-a suspinat, toti s-au imbulzit, ba chiar s-au luat la bataie. „Alege-ma pe mine ca-ti iau mai putin!” – auzeam strigandu-se isteric. Si-atunci mi-am spus: „Aici nu sunt romani!”.

Am plecat prin satele tarii acesteia si-am intrebat in stanga si-n dreapta daca sunt romani. Peste tot mi s-a spus: „Romanii au plecat. Romanii sunt afara”. Un batran, varsand o lacrima, mi-a spus: „Degeaba cauti, taica. Romanii n-au murit ci s-au transformat. I-a lovit pe toti o boala, o pacaleala de-a ticalosilor. Au picat cu totii in mania argintilor pentru care si-ar vinde si mama”. Nu l-am crezut, cu toate ca pletele lui albe si ochii sai inlacrimati trebuiau sa ma convinga. I-am ascultat pe ceilalti care-mi spuneau ca romanii inca sunt, dar au plecat.

„Au fugit de ciuma de-aici, de greutati si conducatori” – imi spuneau multi, cu privirile impaienjenite. Si-atunci m-am dus sa-i caut afara, sa-i gasesc pe romanii mei. Dar n-am gasit decat desertaciune. Doar oameni care vorbeau romana, dar care se fereau de ceilalti romani, care-i barfeau pe cei ai lor si care, cand se intalneau, foloseau limba noastra doar pentru a se certa si a-si spune ocari unii celorlalti. Am vazut in ochii celor mai multi dintre ei ura animalica pentru celalalt. I-am vazut muncind din greu, umilindu-se in fata strainului, avand in suflet doar o singura dorinta: sa-l umileasca mai apoi pe celalalt al sau, pe cel ramas in tara. „Noi suntem desteptii si muncitorii, ceilalti sunt prostii si lenesii” – imi spuneau multi. Ei se-ntorceau in tara doar pentru a-i face prosti pe cei ramasi acasa. Si-asa, multi dintre cei de-acasa, crezand in paradisul de-acolo o apucau pe-acelasi drum al pierzaniei, transformandu-se in monumente de frustrare si ura. „Astia nu-s romani” – imi spuneam incercand sa caut in continuare.

Am intalnit si-un om nobil. Statea pe-o banca si suspina vazandu-i pe-ai sai atat de rai. Iar cand l-am intrebat mi-a spus: „Am venit aici sa-mi fac o stare, dar simt ca ma topesc. Copiii-mi sunt acasa, parintii si ei, iar eu nu am facut mare lucru. Doar stau si-mi plang sufletul pe care simt ca-l pierd, ca-l vand pe-o mana de arginti.”

„Si-atunci de ce nu vii acasa?” – l-am intrebat, iar el mi-a spus ca nu stie ce diavol il tine acolo, ca plange de fiecare data cand vede cat de rai si ticalosi sunt ai lui, cat de rai si ticalosi sunt ceilalti si-n ce hazna morala a ajuns sa traiasca. „E doar un bilet, i-am spus, un bilet care te-ntoarce acasa. Trebuie doar sa ti-l cumperi si-atat.” Nu m-a crezut si-a ramas pe-acea banca, din acel parc trist plangandu-si in continuare neputinta.

Si ca el am vazut multi. Toti imi spuneau la fel, cu capetele plecate si umilindu-se ca „noi nu mai putem face nimic”. Si de fiecare data ii intrebam „DE CE? De ce nu poti face nimic, romane? N-ai picioare, n-ai maini, n-ai cap? Ce-ti lipseste de te plangi atata?”. Peste tot in tara oamenii-si plang neputinta, dar sar precum drogatii cand aud zornaitul argintilor. S-au transformat toti in fiare de prada, sticlindu-le ochii atunci cand aud sunetul blestemat.

N-am gasit pe mai nimeni sincer. Ba, mai mult, un batran mi-a pus oglinda-n fata si mi-a spus pe un ton apasat: „Tu-i cauti pe altii, dar te-ai gasit pe tine? Uita-te-n oglinda si spune-mi daca-ti place ce vezi!”. Si-avea dreptate batranul, caci nimic din ce vedeam nu-mi placea. Vedeam aceeasi lacomie, aceeasi ura pentru celalalt, aceeasi dorinta nebuna de razbunare. Dar am mai vazut ceva care mi-a placut. Era o flacara palpaind in ochi, o sclipire care parea ca n-are moarte si care nu-mi dadea pace spunandu-mi mereu: „Tu nu esti toate aceste, romane! Tu nu esti neputinta, tu nu esti tradator pentru o mana de arginti! Tu nu esti fricos, romane! Tu nu esti ticalos! Sclipirea asta pe care-o vezi in oglinda e o picatura din sangele Brancovenilor care-au avut taria de a nu-si renega patria si credinta. Si pentru asta si-au dat viata cu demintate! E o picatura din sangele lui Mircea, al lui Stefan, al lui Vlad, al lui Mihai Viteazul si-al tuturor celor care-au pus palosul la hotare aratandu-le celorlalti ca pana aici le-a fost, ca «Pe-aici nu se trece!». Si nu s-a trecut decat atunci cand celelalte stihii ne-au lovit. Insa, de fiecare data sclipirea asta ne-a ajutat sa trecem mai departe si sa intelegem ca «suntem romani si punctum». Noi suntem romani si indiferent de boala grea in care ne-am cufundat sclipirea asta nu dispare niciodata!”.

De-atunci tot merg si caut. E 1 Decembrie 2019, 101 ani de cand ne-am regasit cu totii, de cand stam la aceeasi masa. Atunci luptam umar la umar si-i impingeam afara din tara pe dusmani. N-aveam arme, n-aveam mancare, n-aveam de niciunele. Dar aveam o tara si-aveam frati. Acum suntem toti cu ochii impaienjeniti de ura, alergand dupa bani precum cainii vagabonzi dupa mancare. Nu mai vedem nimic in fata, nu mai avem parinti, copii, bunici. I-am uitat pe toti si stim doar a uri.

Din ura ne-am pus iar domn strain, din ura am acceptat sa dam puterea toata alogenilor. Din ura credem ca ne razbunam pe ceilalti si, de fapt, ne razbunam pe noi. Din ura lasam tradatorii sa-si faca de cap si-apoi urlam ca nu mai avem ce face. Ne plangem neputinta dupa ce am avut puterea sa ne facem singuri rau. Cand vom intelege toate acestea? Cand vom trimite tradatorii acolo unde le e locul, in fata plutonului de executie? Cand oare vom mai avea puterea sa redevenim romani si sa ne recucerim tara asta pentru care bunicii nostri au varsat fluvii de sange? Cand vom avea puterea sa-i auzim pe cei din trecut cum se zbat in morminte, cand le vom auzi lacrimile de deznadejde pe care le varsa vazandu-ne cat de degenerati am ajuns? Cand oare ne vom vindeca de toate bolile noastre si ne vom regasi romani?

1 decembrie 2019. Inca te caut, romane, si-o sa te caut mereu!

/0 Comments/by
Florian Colceag – Ne eliminam valorile si pastram nulitatile

Florian Colceag – Ne eliminam valorile si pastram nulitatile

florian colceag, romania, criza, curatenie, istorie, civilizatie

Florian Colceag - Ne eliminam valorile si pastram nulitatile

Cu aproximativ 7 ani in urma, am publicat pe site-ul certitudinea.ro un proiect de lege al dezvoltarii tehnologice prin inventica. Ceva similar se folosea in Finlanda de mai multa vreme, cu mare succes pentru dezvoltarea sustenabila a economiei finlandeze. A doua zi am iesit cu familia si prietenii in natura, pentru a culege anumite plante medicinale de pe marginea autostrazii Bucuresti-Ploiesti.

Atunci am fost lovit de o masina care mi-a fracturat 7 coaste, trei cu volet, si m-a aruncat 9 metri in fata. Am fost transportat, din fericire, de urgenta, la spitalul din Ploiesti si am scapat cu viata, dar si cu o coasta infipta intr-un plaman. In acea perioada elaborasem modelul de tara si proiectam in continuare modelele de iesire din criza pentru Romania.

In perioada urmatoare m-am intalnit cu domnul doctor Burnei, o somitate in chirurgie. Ne-am intalnit ca sa lucram la dezvoltarea unui grup de experti care ar fi trebuit sa puna umarul la refacerea sustenabilitatii Romaniei. A inceput o colaborare deosebita cu domnul doctor, intalniri de prezentare si elaborare de solutii.

La un moment dat, vazand durerea mea permanenta din coastele rupte, chiar si la 3 ani de la accident, domnul doctor s-a oferit sa ma opereze, ca sa elimine cauza principala de risc, adica costa infipta in plaman. M-a internat si m-a operat gratis, fara sa accepte nici un ban, nici domnia sa, nici asistentele sau stagiarii de fata. Domnul doctor era foarte strict in privinta aceasta. Singurul cadou pe care l-a acceptat a fost o icoana, caci vindecarea vine de la Dumnezeu, iar cabinetul sau era plin de icoane, semn al recunostintei celor pe care i-a operat. Nu mica mi-a fost mirarea – si indignarea – cand am vazut ce i s-a intentat.

doctorul burnei

Am aflat mult mai tarziu o parte din ce s-a intamplat, cum impostura, invidia si lipsa de caracter aproape ca au ingenunchiat un spirit mare, un specialist de talie mondiala si un suflet bun cu caracter neaplecat. Ulterior, am observat ca totul a fost o facatura germinata din invidie, ura si nepasare. Dovada, nici acum nu i-a fost judecat procesul de atata timp. Intre timp doctorul Burnei a fost hartuit, atacat , umilit, denigrat. La fel, pot spune ca nici modelul de tara sau politicile de dezvoltare proiectate de mine nu au fost vreodata aplicate, pana la acest moment. Am vazut insa cu totii coruptie, hotie, tradare a interesului national, cat cuprinde; dar si credinta, ingeniozitate, speranta, geniu, dovada ca suntem inca vii si nu avem de gand sa cedam.

Domnul doctor Burnei nu este primul profesionist adevarat care a fost acuzat, hartuit, atacat, umilit, denigrat pe nedrept. I s-a luat dreptul de a practica profesia in care a excelat, a fost izolat si lasat fara venituri, pe baza unor acuzatii nerealiste. Istoria este plina de astfel de exemple, ca sa nu citez decat pe Nelson Mandela sau Mahatma Ghandi, parintele Arsenie Boca si multi altii. Daca o ducem greu in clipa de fata este din cauza ca ne eliminam valorile si pastram mediocrii sau nulitatile, prototipuri ale imposturii grandioase si arogante.

In fata domnului doctor Burnei, tot respectul si prietenia mea.

Sursa: CERTITUDINEA nr. 53, 2019.

/0 Comments/by
Ioan Ianolide – O lume fara suflet si fara Dumnezeu

Ioan Ianolide – O lume fara suflet si fara Dumnezeu

ioan ianolide

Ioan Ianolide - O lume fara suflet si fara Dumnezeu

„In acest secol eroismul a fost invins de lasitate, calitatea coplesita de cantitate, omul dominat de tehnica; duhul a fost subordonat materiei, adevarul rastalmacit dialectic, binele uitat de atata rautate, iar crestinii prigoniti de anticrestini.

Lumea actuala este in plina invalmaseala, caci coordonatele ei principale fac viata insuportabila. Bogatii nu se mai satura de bogatii si vor sa stapaneasca pamantul, iar puternicii nu mai au limita in putere si reteaza orice opozitie din lume. Tehnica ne copleseste si pe noi si natura, devenind un cosmar. Nu vrem sa mai murim, din care cauza ucidem pruncii ce-si anunta aparitia la portile vietii. Ne uram intre noi, incat am devenit insensibili la suferinta reciproca ce ne-o cauzam. Simturile declansate, epuizate, denaturate au pus stapanire pe mintea oamenilor. Valorile acestei lumi izvorasc din egoism, materialism si ateism.

Crestinatatea isi imparte istoria in doua epoci, caracterizate prin doua cai: apostolatul si rugaciunea. Biserica noastra se cheama apostolica, si totusi ea a inlocuit calea apos­tolica prin calea rugaciunii. Cand, unde si de ce s-a produs aceasta schimbare?

Fara indoiala ca Apostolii au reprezentat cel mai autentic crestinism istoric. In capitolul al doilea din Faptele Apostolilor se sintetizeaza coordonatele crestinismului apostolic: in primul rand era invatatura apostolica, semanata in comunitatea dragostei din­tre frati, integrata in obstea crestina si sprijinita pe rugaciune. In acest chip ne gasim in miezul Evangheliei. Ar mai trebui poate adaugat spiritul mesianic al crestinilor primari, care se simteau investiti de Dumnezeu sa lumineze lumea si actionau cu intelepciune si putere de jertfa in acest sens.

Pe aceste coordonate de actiune a ajuns crestinismul la victoria din vremea Sfantului Constantin cel Mare. Dar lumea atunci s-a increstinat si totusi nu s-a increstinat. Semn al neincrestinarii lumii increstinate de atunci stau viata, invatatura si moastele Sfantului Ioan Gura de Aur. El nu s-a despartit de linia trairii integrale si organizate in duh crestin si a cerut puternicilor si bogatilor acelei vremi sa treaca la o reala viata crestineasca, iar aceia l-au ucis.

Aici este nodul gordian al istoriei crestinatatii. De aici s-a renuntat la calea apostolica si s-a intrat pe calea rugaciunii. Departe de noi gandul de a prezenta rugaciunea ca pe o abatere de la calea apostolica, ci sesizam numai ca rugaciunea nu e o alternativa a caii apostolice si nici un pas inainte fata de calea apostolica. Crestinii, in loc sa lupte cu cuvantul si cu organizarea lor obsteasca pentru a da o structura crestina oranduirilor lumii, au redus interventia lor la rugaciune.

Astfel a aparut in crestinatate un alt tip de samarinean, in timp ce alti preoti si alti leviti sunt prea ocupati in sacristia lor si nu mai coboara sa-l ingrijeasca pe omul sarac, bolnav, prigonit, intemnitat, nedreptatit si batjocorit.

Lumea e lasata sa-si depene viata in patimi si ambitii, umpland istoria de nedreptate, de robie si de sange, crestinii neputand sa faca pentru ea decat rugaciuni. Un vladica sincer a concretizat aceasta realitate, zicand: ‘Nu am stofa de martir in mine!’ Daca este de inteles un om las, fie el si vladica, nu se poate insa sa se admita o conduita de compromis a Bisericii. Aceasta conduita a dizolvat insasi forta spirituala a crestinatatii, incat ea a parasit lumea, lasand-o in mainile vrajmasului.


Discutii aprige se poarta privind folosirea unor prepozitii – ‘pe’, ‘din’ sau ‘la’ – in diverse definitii teologice, in timp ce oamenii nu mai au un ideal, nu mai au nadejde in lumea asta si o pierd si pe cea vesnica, fiindca lumea e cotropita de egoism, tiranie, exploatare, robie, saracie si mizerie. Facem rugaciune pentru saraci, bolnavi, intemnitati, slabi, dar practic nu intreprindem nimic pentru ei.

Oare asa a procedat Mantuitorul? Oare asta e invatatura crestina? Oare asa se ajunge in imparatia lui Dumnezeu? Nu cumva ni se poate spune si noua cum li s-a spus iudeilor: Pe acestea sa le faceti, iar pe celelalte sa nu le lasati nefacute?

Rugaciunea are locul ei in cadrul vietii, dar nu e calea exclusiva a acestei vieti. Treburile lumii nu se implinesc numai prin rugaciune, desi ele toate o necesita. Clerul ar putea da explicatia cum ca le-a revenit imparatilor crestini datoria faptei crestine. Argumentul este doar partial valabil. Biserica trebuie sa se asigure ca, intr-o forma sau alta, in lume se zideste imparatia lui Dumnezeu. Ea nu poate binecuvanta la intamplare orice formula sociala, orice lege, orice institutie, orice doctrina, orice ideal, orice oameni, ci numai pe acelea care apartin mesajului evanghelic, prin care se slujesc oamenii acelei vremi.

Biserica a lasat imparatilor grija guvernarilor, dar nu se poate identifica si nici nu poate colabora cu orice forma socio-politico-culturala. Biserica a lasat guvernarea in seama imparatilor din motivul intelept al distribuirii atributiilor, care i-a indemnat si pe apostoli sa lase in seama diaconilor problemele economice ale obstii; dar lor le-a ramas cuvantul in toata aria lui de actiune si influenta si cu toate raspunderile.

In mod regretabil insa, in Biserica clerul s-a rezumat la rugaciuni, iar laicii au intrat intr-un formalism lipsit de continut. A disparut ierarhizarea valorilor laice in Biserica, si deci s-a pierdut misiunea laicilor in lume, cat si in Biserica. Poporul trebuie organizat si dinamizat de Biserica. Poporul trebuie iubit, trebuie slujit, trebuie condus, aceasta fiind obligatia Bisericii. E necesar ca Biserica sa ramana libera, independenta si autonoma fata de stat, toc­mai pentru a putea increstina statele.

Pentru a putea sluji lumea, Biserica trebuie sa fie puternica, fiindca altfel va fi obligata sa se adapteze ea la niste realitati necrestine, in loc sa increstineze ea lumea. Istoria ultimelor doua milenii este impregnata de spiritualitatea crestina, dar nu putem sa nu constatam semnele negative ale vremurilor, unele aparute in interiorul crestinatatii, iar altele din afara ei. Capacitatea de afirmare a neo-protestantismului a proliferat prin spiritul ei dinamic, dar a dezbinat crestinatatea. Sunt forte fals mesianice, necrestine si anticrestine, care in ultimele secole au ajuns sa domine lumea, si asta datorita golului creat de crestini in istorie.

Biserica restransa la rugaciuni, rituri, ceremonii si traditii este inapta sa duca lumea mai departe. Crestinismul formal, oricat este el justificat traditional, pana la urma cedeaza prin incapacitatea lui spirituala si dinamica. Fiindca darurile Sfantului Duh sunt dinamice. Darul proorociei vesteste lumii zarile noi, formuland idealurile si modalitatile de realizare. Proorocia nu e numai eshatologica, ci vizeaza si viitorul istoric, nu e numai morala, ci si sociala, nu e numai religioasa, ci e si politica. La fel, darul facerii de minuni, care este o practica uitata in crestinism. Rugaciunile ajuta la minune, dar elementul activ, lucrator este Duhul Sfant. Prin urmare, toate darurile duhovnicesti formeaza un tot unitar si innoitor.

Toate problemele lumii se afla in Crucea lui Hristos si a crestinilor. De cate ori vom rataci drumul, ori vom lenevi pe cale, sa ne inapoiem la Evanghelie si la Duhul Sfant. Suferintele ce ni se pricinuiesc au meni­rea sa biciuiasca lenea noastra si sa ne lumineze mintile.

Aceste ganduri ne vin ca buni crestini ortodocsi, iubindu-ne Biserica, dar in conditiile calvarului si Golgotei. De zeci de ani agonizeaza Hristos in lume, si am fost atat de jecmaniti de orice drept si libertate, incat numai rugaciunea tainica din adancul inimilor ne-a ramas. Cunoastem puterea rugaciunii din lucrarea ei in adancile suferinte ale celei mai aprige si inteligente prigoniri. Ne-am daruit cu totul lui Hristos. Nici o clipa nu ne situam in afara Bisericii.

Viziunea crestina asupra lumii, elaborata de martiri si sfinti, merita sa fie luata in considerare de forurile cele mai inalte ale Bisericii si ale lumii, caci oamenii aceia au trait si s-au jertfit pentru mantuirea in Hristos.”

(Ioan Ianolide – Detinutul profet, Ed. Bonifaciu, carte scrisa inainte de ’89, publicata in 2009.)

/0 Comments/by