Articole Archives - Page 109 of 124 - Revista România Culturală

Articole despre valorile românești.

Ion Coja – Ungaria Mare nu a existat! Sa stie si Tokes!

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/04/unirea-1918-620×350.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/04/unirea-1918-620×350.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center”][vc_empty_space height=”30px”][vc_custom_heading text=”Ion Coja – Ungaria Mare nu a existat! Sa stie si Tokes!” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes”][vc_empty_space height=”30px”][vc_column_text css=”.vc_custom_1556100406800{margin-bottom: 0px !important;}”]Ungaria Mare nu a existat? Foarte adevarat, cu un amendament: ultimul rege din dinastia arpadiana, a decedat la 300 ani dupa regele Stefan (la 1300). Din 1300, pana in 1527, au fost numai regi straini, ce nu aveau nici o legatura cu ungurii.

Numele de „Ungaria” deriva din turca si inseamna „10 sageti”, adica numarul triburilor turcice venite in Panonia: 3 triburi de turci Cabari (proveniti din Khazari – popoare turcice care au adoptat iudaismul), 6 triburi de populatii turcice, care au format baza ungurilor (dintre care cel mai puternic era tribul maghiarilor) si un trib de Baschiri, de la care deriva si cuvantul „Bozgor” (baschir, boschir, boscor) din care s-a format in romana verbul „a boscorodi” – a vorbi neinteles.

SA SE STIE !!

Ungaria Mare nu a existat! Sa afle si TOKES!!!

Este scornita de mintile infierbantate care confunda realitatea cu visurile desarte de marire!

Ungaria asa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o gaselnita birocratica, a unui functionar oarecare, numit Buest, decizie luata in 1867, de azi pe maine, intr-un birou, in urma unor intrigi si aranjamente de culise.

Ungaria asa zis Mare nu a fost o realitate istorica, implinita printr-un eveniment de anvergura. Nici vorba sa se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea Romaniei Mari, proces care are la temelia sa jertfa a sute de mii de romani! Prin jertfa se consolideaza tot ce este trainic in istorie. Unde este jertfa ungureasca la 1867?! Unde a fost jertfa ungureasca atunci cand, dupa un veac si jumatate de ocupatie turceasca totala, Budapesta este eliberata de armatele imperiale austriece?

Sa le aducem aminte celor care calomniaza Romania cu atata pasiune, faptul rusinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit sa facem caz, ca in armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta si din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur!

Repet: cand turcii, care transformasera Ungaria in pasalac, au fost alungati de armatele unei puteri europene, crestine, in acea armata nu a fost nici un ungur care sa fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiara! Nici unul! La fel cum, in cele aproape doua secole de ocupatie turceasca, nu s-a inregistrat nici un moment de rezistenta, de opozitie ungureasca la ocupatia musulmana.

Nota bene: principatul medieval ungar, creatie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnica comparabila cu a principatelor romanesti, intre care includ si Transilvania. Nu intamplator regii Ungariei de origine maghiara ii numeri pe degete, intr-o jumatate de mileniu! Asta pana la Mohaci, in 1527, cand statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu si Transilvania, care continua sa existe!

De ce nu dispare si principatul Transilvania odata cu Ungaria, la 1527? Simplu, de ce: pentru toata lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria si Transilvania erau lucruri diferite, entitati complet separate, care nu puteau fi gandite impreuna! Dimpotriva, in linii mari, Transilvania se afla in aceeasi situatie cu Moldova si Tara Romaneasca, fiind toate trei partase in mod firesc la aceeasi istorie, la acelasi model de organizare politica.

Insistenta cu care ne ataca detractorii maghiari ne obliga la gestul cel mai firesc: comparatia intre cel calomniat si calomniator! Foarte usor si la indemana oricui este sa constate ca oportunismul si lipsa de demnitate este mult mai prezenta la liderii maghiari, decat la cei care ne-au condus si reprezentat pe noi! S-o spunem pe sleau si pe intelesul omului de rand: momentele in care sa-ti fie rusine de tine ca esti maghiar sunt mult mai numeroase si mai jenante decat cele care i-ar indreptati cat de cat pe romani sa traiasca acest sentiment dureros.

Nu mai intram acum in detalii, dar aceste detalii de urgenta trebuie adunate de istoricii specialisti si puse pe tapet, caci numai asa vom inchide gura celor care si-au facut o meserie din a calomnia tot ce este romanesc!

Tinem totusi sa punem o intrebare pentru bravii nostri detractori maghiari, mai activi ca de obicei in preajma zilei de 1 Decembrie: cati sunt romanii care au facut istorie pentru Budapesta si cati sunt maghiarii care au marcat istoria pentru romani? Cati sunt romanii al caror nume a fost maghiarizat si se falesc azi cu ei toti maghiarii, si cati sunt maghiarii cu nume romanizat?

Sa mi se ierte simplicitatea, aproape penibila, a demersului pe care il propun! Dar nu avem incotro si trebuie sa ne coboram la nivelul cerebral al celor care ne agreseaza, agasanti si insistenti cu orice ocazie!

Sa vorbim asadar pe intelesul mintii lor, imputinata de ura si naluciri desarte!

Avem nevoie, zic, de aceste doua liste, riguros alcatuite, ca sa le facem publice si sa transam o data si pentru totdeauna disputa artificiala, nefireasca, la care suntem obligati sa participam, oricat de neserioasa ni se pare noua, romanilor. Pentru cei ce vor face aceasta operatiune, de listare a romanilor care impodobesc Pantheonul unguresc, le recomandam sa verifice situatia din satul Buia, unde s-au nascut cei doi mari matematicieni Farkas si Janos Bolyai. Am prieten, un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat ca tatal, Farkas din Buia, scris Bolyai, era roman, ca tot satul Buia era romanesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adica Lupu, este un bine cunoscut nume de botez tipic romanesc, larg raspandit la romanii din Ardeal, din Maramures! Din pacate acel coleg se teme pentru persoana lui si pentru familie sa-si sustina ipoteza, adevarul! Sa-l ajutam noi, daca nu pe domnul istoric, atunci macar pe Domnul Adevar sa iasa in lume teafar, intreg, nemasluit!

Acelasi exercitiu nu ar strica sa-l facem si cu ceilalti vecini, intrebandu-ne cati ucrainieni, rusi, bulgari, sarbi sau greci au scris pagini de istorie romaneasca si cati romani i-au fericit pe vecinii nostri si ar binemerita nu numai un cuvant de recunostinta din partea acestora! Dar ar merita ca in toate aceste tari, in Grecia, in Bulgaria, in Serbia, in Ucraina, in Ungaria, sa inceteze prigoana impotriva celor ce simt romaneste si se considera romani. Oare cat vom mai tolera persecutarea si marginalizarea romanilor fara a face auzit macar protestul nostru, al romanilor din Romania, care nu riscam nimic demascand nerusinarea guvernantilor vecini, a guvernantilor nostri, complet surzi la suferinta romanilor din tarile vecine?!

Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamandu-i pe romani in toate felurile, sa le reamintim: la Trianon, in 1920, s-a decis crearea statului Ungaria! Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevarat, suveran, inca din 1527, dupa dezastrul de la Mohaci. Abia dupa 400 de ani, la Trianon, a aparut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oara in istoria lor, ungurii erau majoritari in propria tara. Iar statul ungar era, pentru prima oara, un stat national! Comunitatea internationala le-a facut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, considera ca atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!

Care e logica acestor resentimente?

Cum puteti deplange la nesfarsit disparitia granitelor care apartineau altora, adica habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu va deranjeaza ridicolul situatiei?!

Pana la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trait sub guvernarea si administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. Abia dupa Trianon, ungurii s-au trezit fara stapan, liberi sa se guverneze cum vor! Si stiti dumneavoastra, frati maghiari, care a fost prima initiativa a politicienilor dumneavoastra de atunci, a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gand de autoguvernare maghiara, suverana si independenta pentru prima oara dupa 400 de ani? Nu stiti, caci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politica din Ungaria! Au decis sa trimita si au si trimis la Bucuresti o delegatie, de trei conti maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand si lui Ionel Bratianu ca Ungaria sa se lipeasca la Romania, intr-un stat dualist, dupa modelul dualismului austro-ungar instituit in1867! Nici mai mult, nici mai putin!

Asa dar instituirea unui dualism romano-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranta cea mare a politicienilor maghiari! Lipsiti de exercitiul guvernarii, al libertatii, fruntasilor unguri le-a fost teama de riscurile si provocarile la care te supune suveranitatea. S-au simtit singuri si neajutorati, neasistati! Nu stiau incotro s-o apuce! Cam la fel cum au reactionat tiganii nostri cand au fost eliberati din asa zisa robie: s-au trezit si ei dintr-odata neasistati si s-au intors pe capul boierului roman sa afle cu ce l-au suparat si sa ceara sa ramana mai departe sub pulpana sa!

Unde era dispretul politicienilor maghiari fata de tot ce este romanesc atunci cand au venit la Bucuresti cu caciula in mana cersindu-ne intovarasirea ?! Unde era dorul de libertate si neatarnare care anima, se zice, intreaga istorie a cavalerilor maghiari?! Prin ce impuneau romanii in fata vecinilor maghiari ? Prin faptul evident ca in aceasta parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi si mai stabil, cu o continuitate neintrerupta de peste 600 de ani, era statul roman. Nici in toata Europa nu gasesti multe popoare care s-au invrednicit de o asemena performanta politica! Semn de cumintenie si de intelepciune atat la nivelul domnilor, cat si la nivelul omului de rand de la talpa Tarii!

Nu intamplator romanii se numara si printre cele numai cateva popoare din Europa care au fost in stare sa elaboreze un cod juridic propriu, vestitul Jus Valachicum.

Da, oameni buni, asa s-au petrecut lucrurile dupa Trianon! A fost un moment jenant pentru bietii unguri, iar guvernantii si mai apoi istoricii romani, ca niste veritabili domni, ca niste adevarati boieri, ca niste buni vecini, ca niste oameni adevarati, ne-am abtinut sa-l popularizam, sa-l mediatizam si sa-l comentam! Sa facem caz, ori, ferit-a Sfantul, sa facem haz! Caci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decat unul complet defavorabil ne-prietenilor nostri! Si poate ca asa ar trebui sa procedam si in continuare! Sa facem uitate asemenea momente de slabiciune ale Celuilalt! Din pacate, abnegatia ungureasca sistematica, institutionalizata, de a lovi si calomnia tot ce este romanesc, ne obliga sa parasim indatinata noastra atitudine de a-i lasa pe neprieteni in plata Domnului.

Bunatatea noastra si bunul nostru simt sunt considerate slabiciune, prostie chiar! E timpul ca aceasta impertinenta sa capete raspunsul cuvenit, iar cei fara rusine sa fie obrazniciti si pusi cu nasul la perete, sa nu si-l mai ridice asa de sus fara niciun temei! Daca nu se gasesc maghiarii de bun simt care sa-i traga de maneca pe conationalii lor mai zanateci sau nu indraznesc, sa ne ocupam noi, romanii, de aceasta trebusoara. Avem nevoie, asadar, de o strategie bine pusa la punct prin care sa contracaram eforturile sistematice ale celor care, cu fel si fel de minciuni, ne calomniaza si ne saboteaza cu orice ocazie!

Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca sa le raspundem, ci avem de partea noastra adevarul si nu mai putem intarzia cu punerea in functiune a acestei arme teribile: ADEVARUL!

Si adevarul este de partea noastra in cele mai multe cazuri. Numai detractorii nostri au motive sa se teama de adevar!

Numai ca trebuie sa avem grija mare: Dumnezeu, oricat ne-ar iubi, nu ne baga si in traista!. Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, si a vegheat Sfantul Duh la opera care se finaliza in acea zi de neuitat. Dar acel final fericit se implinea prin fapte de vitejie si de daruire apostolica a carturarilor nostri, si datorita jertfei romanesti din acei ani teribili ai Marelui Razboi.

1 Decembrie s-a implinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!

Tuturor romanilor asadar, pentru fiecare roman in parte si pentru intreg Neamul nostru cel romanesc, inima si fruntea sus! Avem de ce!

Apropos, stiti cum a chemat-o pe mama lui Matei Corvin (rege al Ungariei timp de 32 de ani – 1458-1490 – fiul lui Iancu de Hunedoara)? Elisabeta Salajan!!!

A consemnat pentru dumneavoastra, Prof. Univ. Ion Coja.

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

24/04/2019/0 Comments/by Patrick Matis

sfantul gheorghe, sfantul gheorghe si balaurul

Articole

Legendele Sfantului Gheorghe – cum l-a invins pe balaur

Sfantul Gheorghe este sarbatorit de credinciosi in fiecare an, pe 23 aprilie. Aceasta sarbatoare este considerata ca vestind inceputul verii pastorale.

Sfantul Mare Mucenic Gheorghe s-a nascut in Cappadocia, intr-o familie crestina, si a trait in timpul domniei imparatului Diocletian. Mai multe date nu se cunosc cu certitudine, neexistand nici un document al epocii, care sa contina date despre viata sa. Ceea ce se stie despre el a fost scris ulterior.

S-a inrolat in armata romana si, parcurgand ierarhia militara, Sfantul Gheorghe s-a facut remarcat prin indemanarea cu care manuia armele. In ciuda decretului impotriva crestinilor, emis de Diocletian in 303, Sfantul Gheorghe a ales sa-si marturiseasca public credinta crestina. Din ordin imperial, sfantul a fost intemnitat si supus torturii pentru a-si renega credinta. Loviri cu sulita, lespezile de piatra asezate pe piept, trasul pe roata, groapa cu var, incaltamintea cu cuie, bautura otravita, bataia cu vana de bou si toate celelalte torturi nu au reusit sa-l faca sa renunte la credinta sa.

Martorii suferintelor Sfantului Gheorghe, uimiti de puterea sa de a rezista la durere, au renuntat la credinta in zeitati pagane, imbratisand invatatura crestina. O dovada a sfinteniei sale o reprezinta o minune savarsita in timpul intemnitarii sale. Atingand trupul unui detinut mort din celula sa, acesta a inviat, convingand-o astfel chiar pe imparateasa Alexandra, sotia lui Diocletian, sa se crestineze. Intrucat Sfantul Gheorghe a respins oferta imparatului de a-i acorda inalte onoruri in schimbul renuntarii la crestinism, Diocletian a ordonat omorarea prin decapitare a Sfantului Gheorghe si a sotiei sale.

Sfantul Gheorghe si Balaurul

In icoanele crestine Sfantul Gheorghe este infatisat calare, tinand o sulita cu care ucide balaurul in mana. In unele icoane cu Sfantul Gheorghe, este infatisata si o femeie care priveste lupta de la departare, aceasta ar fi Alexandra. Se considera ca balaurul il infatiseaza pe Satan sau chiar Imperiul Roman si lupta lui impotriva crestinilor.

In una din legende se considera ca un balaur, dragon sau crocodil si-a facut barlog deasupra unui izvor ce furniza apa orasului Silene. Pentru a le oferi apa din izvor oamenii ii aduceau balaurului jertfe, animale (oi) ba chiar si fete prin tragere la sort. Intr-o zi soarta a hotarat ca jertfita sa fie o printesa. A fost dusa la balaur, insa chiar atunci a aparut Sfantul Gheorghe care aratandu-i balaurului semnul crucii l-a infrant.

Vazand aceasta fapta miraculoasa, cetatenii din Silene s-au convertit la crestinism.

Noaptea de 22 spre 23 aprilie este considerata una de temut

In traditiile populare romanesti exista tot felul de superstitii legate de ajunul acestei sarbatori:

Noaptea de 22 spre 23 aprilie este considerata una de temut. Este bine ca in aceasta noapte sa stai in casa si sa pui la usa grajdului spini sau plante de maces pentru a impiedica strigoii sa ia mana animalelor.

In unele regiuni fetele sunt stropite cu apa proaspata, la fel ca de Paste. Acest obicei se crede ca ar avea efecte benefice cu dubla semnificatie in purificare si fertilitate.

Totusi, se spune ca legenda potrivit careia sfantul ar fi ucis un balaur pentru a salva o fecioara este o inventie tarzie, medievala. Adesea insa, iconografia recenta ni-l prezinta pe sfant calare, doborand cu sulita un balaur, poate simbolic. Unii comentatori sunt insa de parere ca este vorba doar de o preluare tarzie a mitului grec al lui Perseu si Andromeda.

Minunile Sfantului Gheorghe

In partile Siriei se afla o cetate numita Ramel, in care era o biserica zidita in numele marelui mucenic Gheorghe. Neaflandu-se acolo mina de piatra, ca sa se taie stalpi, se aduceau stalpii bisericii din loc departat si se facea multa nevointa cu aflatul lor, si cu adusul.

Atunci o oarecare femeie cu frica lui Dumnezeu avand adevarata si intarita credinta la sfantul mare mucenic Gheorghe, a cumparat si ea un stalp asemenea cu cei ce erau facuti si infrumusetati, si pogorandu-l la mare, se ruga celui ce era purtator de grija sa duca stalpii, sa ia si sa duca si pe acela pe care il cumparase ea. Iar el nu vrea, ci punand numai pe al lui, purcese sa se duca. Atunci femeia de suparare cazand la pamant plangea si se ruga sfantului sa-i ajute sa poata duce stalpul.

Aflandu-se ea intr-un astfel de chip, vazu in vis unde i se arata sfantul in chip de voievod, si-i zise: „De ce esti trista, femeie?” Iar ea ii spuse pricina intristarii, si sfantul descalecand de pe cal zise catre femeie: „Unde-ti este voia sa fie pus stalpul?” Si ea raspunse. „De-a dreapta parte a bisericii.” Si sfantul indata insemna marmura cu degetul, scriind aceasta: Sa se puna in dreapta, al doilea, stalpul vaduvei (dupa cel dintai), si ridicand sfantul de capatul stalpului ce era despre mare, zise femeii: „Ajuta si tu” si ridicandu-l amandoi, l-au dat in mare, si cu indreptarea sfantului sosi stalpul mai inainte de ceilalti, si dimineata se afla la liman.

Ceea ce vazand Vasilicos, caci asa se numea purtatorul de grija pentru ducerea stalpilor, s-a minunat si mai vartos daca a vazut si scrisul, care randuia si locul, unde trebuia sa fie pus. Si multumind lui Dumnezeu, cerea si de la sfantul iertare pentru greseala neascultarii, si, luand si el prin vedenie iertare de la sfant, puse stalpul vaduvei in rand cu ceilalti, in locul care poruncea scrisul cel insemnat de sfant. Care stalp sta si pana in ziua de astazi intru nestearsa pomenirea femeii si intru marirea sfantului pentru preamarita minune.

Iata alta minune facuta la Mitilene si care infricoseaza tot gandul si tot auzul. Caci in acest loc este o biserica a marelui mucenic Gheorghe, foarte slavita si vestita. Si este obicei de a se strange la ziua sfantului multime multa de popor in toti anii, sa faca la acea biserica praznuire. Aceasta afland agarenii ce erau in Creta au lovit fara veste la vremea privegherii pe cati au aflat in biserica si i-au luat legati, impreuna cu cati au putut prinde din cei de afara, ca cei mai multi scapasera.

Pe cei ce i-au prins, i-au dus in Creta, intre care era si un tinerel, pe care l-a daruit saracinul care-l prinsese lui Amira, celui ce era mai mare peste agareni. Si trecand catava vreme pana s-a implinit anul si au ajuns iar la praznuirea preamaritului mucenic, tanarul a slujit lui Amira; iar parintii lui nelasandu-si obiceiul lor si nici nu au fost nemultumitori pentru pierderea copilului, ci punandu-si nadejdea la Dumnezeu si multumind sfantului, si facand praznic dupa obicei, au iesit ca sa cheme la masa pe cei ce erau chemati; iar maica copilului intorcandu-se la biserica, a cazut la pamant plangand si rugand pe sfantul, ca sa izbaveasca pe fiul ei din robie, in ce chip va sti, cu atotputernicul si dumnezeiescul dar al Sfantului Duh, ce locuia intr-insul. Iar cel grabnic la ajutor nu a trecut cu vederea lacrimile femeii. Si, dupa ce si-a sfarsit femeia rugaciunea, sezand oaspetii la masa, a pomenit barbatul femeii la masa intai ajutorul sfantului, si stau gata cei ce dregeau vinul.

Atunci din voia lui Dumnezeu s-a facut minune mare si preamarita si aproape de necrezut pentru cei ce nu stiau lucrurile cele slavite ale lui Dumnezeu. Dar daca vor cugeta la Avacum, care din rapirea ingerului intru o clipeala de vreme s-a aflat din Ierusalim la Babilon, nu se vor arata necredinciosi nici de aceasta. Caci in ceasul in care pusese tanarul vin in pahar si se gatea ca sa dea lui Amira din Creta, s-a aflat in Mitiline dand maicii sale vinul. Vazand toti cei ce erau la masa pe tanar, s-au minunat.

Si intrebandu-l de unde si cum se afla in mijlocul lor, el a zis: „Umpland paharul acesta de vin, ca sa-l dau lui Amira in Creta, am fost rapit de un barbat preamarit, care m-a pus pe calul lui, tinand cu mana dreapta paharul, si cu stanga tinandu-ma de mijlocul lui, ma aflai precum ma vedeti in mijlocul vostru.” Acestea auzindu-le si vazandu-le, s-au mirat de acea mare minune. Si sculandu-se de la masa, au dat laude si multumire toata noaptea Atotputernicului Dumnezeu, marind pe sfantul Sau mucenic.

Sursa: realitatea.net.

23/04/2019/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Despre educatia financiara si ce nu ne invata scoala – Partea I

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/03/financial-education-page-photo.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/03/financial-education-page-photo.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Despre educatia financiara si ce nu ne invata scoala – Partea I” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1555447376396{margin-bottom: 0px !important;}”]Educatia de gen si educatia legislativa, doua exemple exogene, exterioare sistemului nostru de invatamant de „discipline de studiu” sau materii scolare, au invadat scolile de la noi. Insa, adevaratii piloni ai educatiei au fost lasati in afara chestiunii. Nu mai spunem despre aspecte care nu au fost abordate niciodata, si care, acum mai mult ca oricand, au nevoie sa fie abordate si studiate, precum educatia financiara, au fost aproape neatinse de sistemul de invatamant de stat de la noi.

Oare de ce?

In acest interviu ne propunem sa vorbim despre lucruri care nu au mai fost vorbite pana acum la noi, probabil din frica, din ignoranta, din nepasare sau pur si simplu crezand ca nu sunt deloc importante, si ca avem alte lucruri de care sa ne ocupam. Bunul nostru prieten si coleg de la redactie, Tudor Urse, mi-a luat un interviu recent in care am vorbit despre aceste lucruri: sistemul in care traim si care ne exploateaza, problemele economice si politice atat de la noi cat si din afara tarii, educatia financiara, importanta unei educatii holistice, adica o educatie interconectata in care disciplinele de studiu fac parte dintr-un intreg si nu sunt separate, drepturile omului si responsabilitatile etc. Este o prima parte, o prima discutie amicala pe care am considerat-o necesara ca sa fie publicata si aici, in Revista România Culturală.

Tudor Urse: Cat de importanta este educatia intr-o tara?

Patrick Matis: Bine, educatia este cea mai importanta, daca ar fi sa o tratam astfel, dar, de fapt, este necesara intr-o tara deoarece fara educatie nu exista nimic, nici cultura, nici politica, nici economie, nici societate, nici viitor, nimic. Spunea, prea bine, Spiru Haret, la vremea sa, ca „asa cum arata azi scoala, asa va arata maine tara”. De altfel, multi exegeti ai educatiei dupa domnul Haret, sau dupa domnul Mehedinti-Soveja, au subliniat, au pus accentul exact pe acelasi lucru: educatia mai inainte de toate. Esti educat, esti pregatit pentru tara, pentru familie, pentru viata pe Pamant. Altfel, ce cauti aici. Cine esti tu si ce cauti in general? Educatia permite o formare a identitatii, fara de care, omul nu poate sa vietuiasca in aceasta lume. Piere repede.

Exista, cred eu, doua tipuri de educatie: una formala, primita de la ceilalti, si una pe care ne-o formam noi insine, prin reflectii interioare, prin trairea vietii, prin intermediul experientelor prin care trecem, ceea ce invatam de la viata noi insine, adica educatia auto-didacta. In cazul acesta, individul se auto-educa, isi formeaza propria organizare interna, psihologica, practic, se formeaza ca individ. Acestea trec dincolo de bune maniere, individul invatand sa fie diplomat, inteligent, intelept, dar si revolutionar, original si inovator. Prin inteligenta si intelepciunea lui, sau a ei, revolutioneaza societatea, comunitatea in care traieste si, implicit, lumea intreaga. Avem foarte multe exemple de-a lungul timpului, din toate domeniile.

Educatia, dupa cum spune una din definitiile din dictionar, inseamna influentare sistematica si constienta a dezvoltarii intelectuale, morale sau fizice a copiilor si a tineretului; totalitatea metodelor folosite in vederea acestei activitati pedagogice; crestere, buna crestere. Cu alte cuvinte, educatio inseamna auto-crestere. Ne crestem ca pe un copil, caci individul, ca si societatea, ca si poporul, este ca un copil, este la inceput si totusi, a mai fost aici de multe ori. Astfel ca ne pregatim sa devenim fiinte cu adevarat umane, auto-cunoscandu-ne, invatand sa ne auto-guvernam, ca buni stapani ai casei noastre. Si as mai adauga ceva: in ceea ce priveste dezvoltarea morala, as parafraza si as spune ca dezvoltarea etica, ceea ce e diferita, e ceea ce ar trebui sa se caute si sa se gaseasca.

T. U.: Ceea ce se face azi in Romania, in educatie, crezi ca e benefic, ca e de viitor? Avem vreun viitor, cu toate acestea?

P. M.: Pai, in primul rand nu prea avem educatie. Avem invatamant, un sistem de dresaj intelectual care impune copiilor, tinerilor, sa acumuleze informatie, in mare parte pe care nu o folosesc in viata, si sa-si foloseasca logica formala, inferioara, ceea cu care-si socotesc cheltuielile de la cumparaturi, de exemplu, in viata de zi cu zi, atat pentru lucruri banale, cat si pentru lucruri superioare etc. Sa mai mentionam si faptul ca li se dau teme extrem de multe, astfel incat li se ocupa inclusiv timpul liber?! Si acum ma intreb si eu, si te intreb si pe tine, ce viitor avem cu aceasta? Este asa-zisa educatie de azi, de la noi, capabila sa formeze sau sa reformeze o tara, un sistem oarecare in cadrul tarii? Avem specialisti? Dara-mi-te oameni cu caracter?

T. U.: Catusi de putin..

P. M.: Exact. Ma indoiesc total ca avem vreun viitor. Asta una la mana, iar a doua la mana, acest sistem pregateste cetateni cel mult mediocri, chiar si aspectul universitar al invatamantului de stat de la noi, exact pentru ca nu este capabil sa asigure un viitor profesional al absolventilor lor, sa le ofere experienta practica, un portfoliu in acest sens, un C.V. De fapt, pregateste buni contribuabili, nu buni cetateni. Si acest lucru este dureros. Noi nu avem nici macar un minim de educatie financiara. Aceasta se vede in felul in care facem cumparaturi (mai ales in hypermarket-urile straine care fac comert la noi), ca sa dam un mic exemplu. Ce cautam noi acolo? Chilipiruri, ceea ce este cel mai ieftin si in cantitati cat mai mari. Un nonsens…

T. U.: Educatia financiara? Te referi la ce anume?

P. M.: Ma refer la educatia baneasca. Sigur, avem o moneda, asta pe care o mai avem inca, chiar daca este din plastic, si este un instrument de schimb. Avem nevoie sa stim ce sunt banii, de ce folosim bani in economie, ce este economia, ce sunt finantele, chiar daca suna a materie de facultate, ce sunt economiile fiecaruia, contributiile, taxele, impozitele, asigurarile, cum sa facem economii, cum sa cheltuim, dar mai ales care sunt necesitatile fundamentale. Aici e problema. Nici macar atat nu stim, majoritatea dintre noi. De ce? Pentru ca nu am fost invatati? Pentru ca nu cautam, multi dintre noi. Traim mediocru, iar acest lucru, innabusindu-ne cautarile launtrice, atrage o educatie, sau invatamant, mediocra, sau mediocru, ca atare un nivel de trai mediocru, o viata mediocra, daca ar fi sa o numim viata, daca nu, existenta.

Chiar si asa, avem nevoie sa invatam ce este nivelul de trai. Lucru de baza…

T. U.: Foarte interesant ce spui, ne pregatim sa fim buni contribuabili… Asta nu e bine?

P. M.: Depinde pentru cine. Unde se duc banii nostri pe care-i dam pe taxe si impozite? Stim oare? Dar oare cati dintre noi stim cu adevarat? Am urmarit traseul banilor pe care ii dam din salarii? Consider ca nu. Si de aceea spun: depinde pentru cine. De exemplu, multi ne plangem ca platim rovignete si taxe de pod, iar drumurile noastre aproape ca nici nu sunt renovate, ca sa nu mai spunem de faptul ca nu vedem drumuri nou-facute decat dupa zeci de ani… daca le vedem.

Reflectii, reflectii! Dar nu ne-am intalnit ca sa ne plangem, nu-i asa?

T. U.: Corect. Sa dam si solutii..

P. M.: Desi nu suntem avizati, facem, totusi, o nota discordanta si vom spune ca este nevoie de oameni cu caracter, oameni de oameni, pentru oameni, intr-un sistem de invatamant dedicat educarii corecte a cetatenilor in ceea ce priveste chestiunile de drepturi, de responsabilitati, de economie. Stii.. pe vremea mea se facea educatie civica. Probabil ca si acum se mai face, insa nu mai stiu exact. S-au scos multe materii din scoala. Dar aceasta disciplina ar fi trebuit sa fie una exceptionala, nobila, care sa educe spiritul civic (care este practic) din fiecare dintre noi, insa nu o face. Erau niste pure informatii intelectuale pe care profesoara, in cazul meu, nu se sinchisea sa le explice, sau daca le explica, o facea evaziv, foarte putin, insa acumulam informatiile in mod fortat, pentru ca asa era programa. Acest lucru este daunator. Nu numai ca in mintea noastra se nasc mecanisme de respingere a informatiilor respective, ca atare le uitam repede, dar ne si formeaza un soi de alergie si vom fugi chiar si de responsabilitatea civica, cetateneasca. De aici pana la infractiuni e doar un pas. Fugim de tot si toate, si nu ne mai intereseaza.. Ca atare, nu ne mai intereseaza viata. Doar vedem figurile triste si tacute, separate de fiecare, ale oamenilor pe strada.

Iar daca tot trambitam ca traim intr-o democratie, pai, atunci s-o facem sa fie democratie. Consider.. asta e parerea mea.. ca avem nevoie de o Constitutie corect construita, corect scrisa, fara ambiguitati si articole, ori capitole care se anuleaza reciproc, si sa fie treptat studiata in scoala, astfel incat tinerii cetateni sa o cunoasca, si sa isi cunoasca drepturile (inalienabile, inerente) si responsabilitatile, dar mai ales ce este tara, teritoriul geografic sau politic, statul, guvernul, parlamentul, in cazul in care avem aceste institutii, si le avem. Ori asa ceva nu se intampla in scoala noastra la nici un nivel. Scoala, astfel, nu creaza cetateni, ci numai contribuabili. Oamenii nici macar nu cunosc de ce isi platesc taxele si impozitele. Ar raspunde ca, daca nu si le platesc sunt sanctionati: li se pun penalizari, sechestru pe bunuri si proprietati, evacuari etc. Aceasta se numeste frica. Dar nici cetatenilor de rand nu le pasa, astfel ca nu se opun, iar autoritatile nici atat nu schimba planurile. Este un cerc vicios. Consider ca avem nevoie sa iesim din el si oamenii, sa ne cunoastem drepturile si responsabilitatile, si sa actionam in consecinta. Altfel, fiecare abuzeaza de fiecare. Si astfel ca ne aflam la coada societatii europene, daca ar fi s-o luam asa.

Cat despre educatia financiara? Lipseste si aceasta cu desavarsire din scoli. Si este una din responsabilitatile pe care le avem. Un cetatean responsabil nu da cu banii de-a aruncatelea. Dar sigur ca-si plateste si taxele, si impozitele, darile lunare etc. De ce? Pentru ca este constiincios si corect. Dar, ce ne facem atunci cand Statul insusi devine inamicul, iar institutiile sale functioneaza impotriva cetatenilor? Atunci e nevoie de o schimbare, altfel criza care se contureaza in consecinta, ne va obliga s-o facem, altminteri ne diluam.

Dar, daca am avea educatie financiara in scoli, am fi invatati ce este economia si ce sunt finantele. Ce sunt banii, monedele nationale si alte tipuri de monede. Am stii cate ceva despre comert, mai ales cel online, despre pietele de desfacere, despre cererea si oferta de pe piete, despre circuitul banilor si despre banci, despre taxe, impozite si alte dari. Am cunoaste macar informatiile de baza despre acestea si nu am fi complet ignoranti, si usor de manipulat. Insa suntem pentru ca nu suntem invatati ce sa facem cu banii, decat, poate, in anturajele personale: in familie, printre prieteni, vecini, cunostinte. Este un fel de „fa si tu ce facem noi, ca asa e bine.. asa am fost si noi invatati de ai nostri!”. Si explicatia unde este? De ce sa faci ceva ce ti se spune? Nu e vorba de a respinge, ci de a ti se explica. De ce? Este intrebarea cheie.

Educatia financiara si-o ia, astazi, fiecare, din pacate, in mod auto-didact din literatura de specialitate. Dar nu sunt carti recomandate in vreo scoala de stat. Sunt literatura de specialitate si atat. Insa, unele dintre ele chiar te invata sa cheltuiesti si sa economisesti, de exemplu, in mod responsabil. Te invata si despre sistemul bancar si cum sunt creati banii. Te invata si despre crizele financiare care au fost si posibilele crize care vor fi. Te mai invata si cum sa-ti castigi existenta intr-un mod placut tie, pe vocatia ta, pe chemarea ta, pe talentele tale, pe domeniul tau. Te mai invata si cum sa-ti gestionezi o alta moneda, de data aceasta individuala, care se numeste timpul personal, pentru tine, pentru familie, tu cu prietenii, relatii care au menirea sa te imbogateasca in forul tau interior, in tine insuti. Capeti experiente, trairi, inveti de la ceilalti si asa cresti interior. Nu ramai ignorant sau cel mult mediocru ascultand cu obedienta de tatuca Stat (format tot din cetateni, dar cu functii..). Te invata sa fii responsabil!

Iar aceasta responsabilitate se exercita prin reflectii interioare. Am mentionat mai sus intrebarea „de ce?”. Pai, uite asa! Reflectiile te imbogatesc psihologic si nu te mai manipuleaza nimeni, nici macar ca sa te exploateze. Devii puternic in forul tau interior. Toate reflectiile te invita la meditatie, la contemplare, care nu este numai pentru artisti, ci pentru oricine. Consider ca meditatia interioara ar trebui predata in scoala..

T. U.: Dar cine sa o predea? Avem pedagogi pentru asa ceva..?

P. M.: Da, inca mai avem. Dar ei activeaza ori in scoli private, ori in asociatii non-profit care predau astfel de cursuri. Nu sunt greu de abordat, insa ei fac o munca, sa o numim alternativa, bineinteles la sistemul de invatamant de stat. Alternativa pentru ca este alta sau altfel decat sistemul de stat, oferit de Stat. Este particular unuia sau altuia dintre acei pedagogi. Aceste scoli fac o treaba minunata. Din pacate, unele nu sunt gratuite, altele nu…

T. U.: Si astfel ca invatamantul in Romania ar putea fi altfel. Cine ar putea sa-l reformeze?

P. M.: Problema cu reformarea este ca de zeci de ani invatamantul trece prin reforme, care, dupa cat s-a vazut, nu au fost nimic altceva decat scrematuri si incordari din putinii neuroni functionali pe care functionarii administrativi din minister il mai au. Da, am spus bine: functionari administrativi, caci asta sunt cei din ministerul invatamantului si din inspectorate, din pacate, persoane care nu au predat o zi in viata lor. Cu un sistem greoi, plin de metode invechite si decrepite, nu se poate face nici un fel de reforma.

Ideea este sa fie transformat radical, de la zero. Si avem oameni pentru aceasta. Insusi domnul profesor Florian Colceag a propus o strategie de elaborare a Legii Educatiei Nationale, recent. Si inaintea sa au mai fost si alti corifei care au lucrat precum dl. prof. academician Solomon Marcus cu ajutorul discipolului sau mult iubit, Marian Staș care ii duce mai departe munca. E de ajuns sa ne aducem aminte de cartea Scoala dupa Solomon Marcus. Si acestia sunt contemporani cu noi. Pai, cum sa nu avem oameni.

Romanii, ar trebui sa lasam la o parte mass-media (educatia informala, dupa cum spunea insusi prof. Solomon Marcus) aservita care ascunde adevarul si il inlocuieste cu minciuni si non-valori si ar trebui sa cautam daca s-au facut si au fost oameni care au schimbat ceva in tara noastra. Si vom gasi o comoara minunata. Romania se schimba chiar sub nasul nostru, chiar daca ignoram ceea ce se intampla. E adevarat ca rezultate sunt putine si abia daca se vad, insa este coca ce dospeste sub prosop, in subteran, ca sa zicem asa. Sa vezi atunci cand va iesi la suprafata..! Ce flori si fructe va face!

T. U.: Cum putem, noi romanii, iesi din mediocritate? Intreb pentru ca majoritatea coplesitoare a romanilor este mediocra si nu se auto-valorifica deloc in viata. Merg in viata in mod mediocru cel mult. Ce crezi ca putem face?

P. M.: Cred ca totul incepe prin a recunoaste ca suntem mediocri. Cat timp nu ne dam seama, nu vom face nimic sa schimbam starea asta, sa lucram asupra noastra sa devenim superiori. Sunt persoane care spun ca stiu ca sunt mediocri, insa trec cu vederea mereu si continua asa. La ce le foloseste sa spuna ca stiu?

Apoi, iesirea din aceasta stare se face cu mult lucru asupra psihicului fiecaruia. In mediocritate sta neatentia, ignoranta si toate neajunsurile sufletului romanesc. Dar si cu rabdare se face. Nu se bate din palme si nu se obtine de azi pe maine, o asemenea schimbare. Chiar daca facem pasi mici, macar sa-i facem. Sa fim mai atenti la gandurile noastre, la sentimentele noastre, la vorbele si faptele noastre. Si sa desfacem ceea ce am facut. Daca printre faptele noastre au fost si lucruri impotriva noastra, impotriva celorlalti, pai, sa nu mai facem. In schimb, putem face bine, mult bine. Sa ne intrebam: cu ce pot eu sa ajut? Ce stiu sa fac si daca acestea ajuta pe ceilalti? Traim intr-o tara alaturi de multi altii, iar daca ne calcam mereu pe bataturi si ne facem viata cumplita unii altora, atunci unde este baza sanatatii noastre ca neam?

T. U.: Si vom veni cu solutii? Fiecare in felul lui, nu? Te intreb pentru ca oamenii vrem dovezi.

P.M.: Odata realizata schimbarea (si se si vede) vin si solutiile. Omul constient vede si stie ca lucrurile nu merg bine in ograda lui si atunci se apuca de treaba. Dovezile le vei vedea pe masura ce cauti: romani care schimba Romania, romani cu solutii la probleme. Acestia sunt oameni care si-au dat seama ca e urgent sa se apuce de treaba si s-au apucat deja. De la construirea infrastructurilor de transport la noi, in diferite localitati (si putine inca, din pacate, de, cica, nu le vede nimeni), la construirea si darea in folosire a intregi statiuni turistice sau cateva dintre serviciile lor la nivelul cel mai inalt din Europa, la noi in Romania; de la proiectul Tracia Land al Otiliei Magheru (un mare proiect ce implica agro-turism traditional cu specific etnic si istoric), pana la Smart City, un proiect de eficientizare energetica, economica, ecologica in planificarea urbanistica din diversele noastre orase, proiect care se vrea a se implementa in mai toate marile orase de la noi, mai ales in Bucuresti si Iasi, Brasov sau Constanta, la care participa si domnul profesor Alexandru Stanila. Deci, iata! Lucrurile se fac. Dar oare noi, ca popor sau populatie, suntem gata de a ne moderniza corect? Suntem gata sa fim civilizati cu adevarat, in masura in care Bucurestiul este plin de gunoaie, iar in secolul vitezei, secolul XXI inca mai avem gropi de gunoi? Nu stiu..

T.U.: Si e tragic asta..

P.M.: Pai da. Orasele la noi sunt focare de infectii. A se vedea numarul imens de oameni care merg in spitale. Practic, sistemul de sanatate, si asa depasit din toate punctele de vedere, atat igienic cat si tehnologic, ba chiar medical, nu mai face fata la atatea solicitari. Mai ales si pentru ca multe dintre cele mai bune cadre medicale au plecat din tara. Iata criza!

T.U.: Iar noi, Revista România Culturală, ne propunem sa promovam pe cat posibil aceste schimbari, dar mai ales cultura romana care, desi trece printr-o criza, se transforma, nu-i asa?

P.M.: Si renaste. Da, aceasta este ceea ce ne propunem si deocamdata avem un inceput bun. Doamne ajuta sa putem continua si sa inspiram si pe altii sa faca la fel, la noi in tara. Nu merita sa o distrugem cu ratacirile noastre. Este casa noastra, familia noastra.

T.U.: Si data viitoare despre ce vom vorbi?

P.M.: Propun sa continuam sa detaliem despre educatia financiara, sau mai bine spus educatia economica.

T.U.: Asa vom face. Pe curand![/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

16/04/2019/2 Comments/by Patrick Matis

Articole, Modelul de Tara

Ernest Bernea – Indemn la simplitate

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/04/ernest-bernea-omul-contemporan.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/04/ernest-bernea-omul-contemporan.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Ernest Bernea – Indemn la simplitate” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1555403877358{margin-bottom: 0px !important;}”]Omul a purtat in decursul vremurilor o lupta tragica pentru castigarea unui prisos de bine. In epoca moderna acest bine a fost vazut sub forma progresului si a civilizatiei. Singur, sau in mijlocul societatii, omul s’a straduit in acest sens.

Socotit in roadele sale, astazi dupa trecere de vreme, progresul continuu s’a dovedit inselator. Omul modern a avut o sete de mai bine, dar nu s’a aplecat indeajuns asupra naturii acestui bine. Punctul luminos, unificator, a lipsit. Lumea noua s’a increzut prea mult in civilizatie si progres, dar nimeni nu sta sa gandeasca ce anume sunt acestea pentru fiinta spirituala a omului. Si atunci drumurile s’au deosebit, dupa cum deosebite erau idealurile.

Civilizatia acestei ultime epoci istorice a facut din om „o fiinta complexa”. Gasim in aceasta tendinta si stare a sufletului contemporan o caracteristica a vietii moderne, dornica de progres.

Ce inseamna oare aceasta complexitate a omului de azi, produs ultim al unor credinte vechi? O continua crestere a nevoilor materiale, o desvoltare a lor fara limita. Judecata interior, ea mai inseamna rafinament si ornamentatie. Aceste insusiri alcatuesc tot atatea semne de distinctie.

Sa lamurim lucrurile mai departe. Complexitatea omului de azi nu inseamna ceea ce am putea crede ca inseamna, adica: distinctie in inteles de superioritate, complexitate in inteles de adancime si frumusete interioara. Complexitatea aceasta care era si o sete de a se imbogati, a pus omul sub povara unor elemente secundare, din afara fiintei noastre morale, din afara nevoilor acestei fiinte, l-au incarcat si l-au prefacut pana la naruire.

Educatia a fost facuta in raport cu unele valori la moda, de natura mai mult sociala si materiala. Omul a avut o sete de a progresa, de a creste chiar interior; omul a incercat sa depaseasca starea in care se afla dar nu in raport cu anumite valori spirituale permanente ci in raport cu oamenii. Etica moderna a avut la temelie nu atat o dorinta sincera de proprie depasire ci mai mult o dorinta de intrecere intre oameni.

Cu cat omul si-a creat mai multe nevoi, semn al unei inalte trepte de civilizatie, cu atat el a devenit mai putin stapan pe sine, cu atat a fost mai putin liber. Sufletul sau aparent inaltat, devenise lipsit de putere, se subtiase si se complicase. Cuprinzand ceea ce nu-i era firesc, renuntand la ceea ce ii era esential, pentru podoaba, si-a pierdut adevarata frumusete si tarie. Vieata interioara a omului a avut toate aparentele unei cresteri adevarate; in realitate s’a petrecut o saracire si anume din cauza ca aceasta crestere nu era organica ci era o adunare, o adaugire. Nevoia de a corespunde vremurilor, ambitiile si gusturile nenumarate, tot rafinamentul intelectual si estetic, l-au sedus si l-au indemnat catre o lume a decorativului si inutilului.

A fi o fiinta complexa nu este in sine o stare rea; dimpotriva. Trebue insa sa fie rodul unei serioase si firesti cresteri interioare, cresteri a elementelor esentiale, a stalpilor vietii noastre morale. Trebue sa fie o imbogatire a ceea ce ne apartine esential. Altfel ajungem la tipul omului modern, prezent inca intre noi si specific tuturor epocilor decadente, omul descentrat in care vieata este nefireasca si vointa lipsita de indrumare. Povara trufiei, povara propriilor creatii ale omului, povara combinatiilor si constructiilor asa zisului progres cultural si civilizator, apasa inca sufletul celor mai multi dintre noi.

Omul acesta a confundat Compexitatea cu complicatia. Iata numele adevarat al starii sale interioare. De aceea este atat de nenorocit, de aceea este atat de greu de, inteles si de satisfacut. Omul despre care vorbim este mereu nemultumit, mereu ridicat impotriva vietii si a conditiilor date. Omul complicat este o fiinta dificila si nenorocita.

In setea sa de progres si de civilizatie materiala omul s’a descentrat, adica a confundat esentialul cu secundarul, dand o atentie deosebita celor ce nu-l alcatuiau in fond. Omul cetatii de azi este un om facut, este o fiinta artificiala. S’a construit infruntand legile fiintei sale morale. Tot ceea ce a fost adaugat nefiresc si a impodobit sufletul sau mandru, nu a facut decat sa-l scoata din fagasul destinului sau propriu, de om.

Pentru ca o innoire sa fie posibila, omul trebue sa renunte la aceste podoabe ale modernismului, pentru a se reintoarce catre elementele originare ale fapturii sale.

Nu poate fi vorba de o renuntare la progres si nici de o intoarcere la „starea naturala” a unui filosof francez, ci de mergerea inainte dela inceput pe calea deschisa noua, in desvoltarea omeniei si a tuturor virtutiilor ce-o alcatuesc. Ce inseamna pentru noi intoarcere? Inseamna renuntare la inutil, la rugina sufletului. Ce inseamna desvoltare? Ce inseamna progres? Inseamna crestere din samburele fiintei, inseamna, in limita superioara, inflorire. Aceasta inseamna a fi cult, a fi om superior, a fi distins si complex: inflorire. Sa ajungi sa-ti exprimi esenta. Nu intoarcere deci, nu oprire, ci crestere deplina si fireasca.

Aci se aseaza simplitatea. Simplitatea este starea morala a omului care se misca esential si sincer. Simplitatea in etica, intocmai ca si in estetica, inseamna linie mare. Liniile mari dau sensul fapturii, liniile mari constituesc.

Simplitatea ca stare morala este o stare originara, legata de inceputul fiintei. De aceea Evanghelia, cartea simplitatii si a permanentei vorbeste de simplitate in legatura cu copilul si profetul. Fiind originara, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care pastreaza legatura cu Dumnezeu.

Nefiind legata de poverile podoabelor inutile, simplitatea da omului un echilibru interior, o tarie si o mare stapanire de sine. Omul simplu ramane cu sine, curat si intreg, liber de elementele inutile, adaugate, exterioare. Omul simplu traieste vieata din plin si firesc; o traieste astfel pentru ca este in ea.

Simplitatea da o siguranta si o certitudine interioara adevarata, da putere de depasire a contingentelor si viciilor apasatoare. Pe calea simplitatii omul se implineste pentru ca traieste firesc si esential.

Simplitatea este starea morala prin care o seama de taine ni se deschid. Firescul si armonia ei o fac sa rodeasca si pe o alta dimensiune a vietii, aceea a orizontului deschis. Sensul vietii este prins mai usor si mai adevarat de omul simplu decat de omul complicat, pentru ca cel dintai pastreaza legatura, directa cu vieata, are totodata simtul realitatii aparente si tainice. A fi simplu inseamna a fi in vieata, a fi in vieata inseamna a-i trai si cunoaste sensurile. Sensul vietii nu poate fi prins stand in afara ei, calcand un drum artificial. Omul simplu traieste cu ochii in distantele mari ale lumii.

Din aceste elemente si infatisari ale simplitatii intelegem cum acela care traieste cu adevarat in simplitate ajunge sa traiasca si in lumina, in frumusete. Fiinta sa interioara, aparent mica, are dimensiuni foarte mari, neintelese de acei care judeca dupa criteriile civilizatiei burgheze. Omul simplu ajunge sa cunoasca adancurile si sa cuprinda lumea, sa se inradacineze in loc rodnic. Liber de orice povara morala sau materiala el merge pe caile firesti ale omeniei; cugetul si fapta sa nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tarii ascunse.

Bucuria trairii in simplitate poate fi inteleasa din libertatea si rodnicia pe care o castiga omul.

Omul simplu este o faptura vie; este o faptura originara de mare plinatate si echilibru interior.

La vanat de oameni

De ce se urasc oamenii? E atat necunoscut si atata suferinta legata de soarta noastra incat legea de toate zilele ar trebui sa fie numai dragostea si mangaierea.

De ce se chinuesc oamenii unii pe altii? N’au loc sub soare? Nu le ajunge panza cerului? Sunt atat de grele pacatele ce ne apasa incat ar trebui sa lucram pana la cea din urma farama de putere pentru a inlatura uratul ce ne desparte unii de altii.

E multa frumusete in lume dar oamenii orbi nu o vad. Inclinarea spre a face raul e atat de puternica incat pentru a o invinge a fost nevoie de marea dragoste si jertfa a Dumnezeului intrupat.

Sunt oameni sinceri si sunt oameni vicleni. E sfasietor de trist sa vezi cum intre oameni ca si intre popoare calea inselaciunii da pas inainte celor ce o folosesc.

Vieata ne da foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vanatul celui viclean; acesta din urma nu poate trai fara prada. Morala publica aduce laude si rasplateste fapta acestuia, fapta care nu are nici o deosebire fata de aceea a unui lup fugarind o caprioara pe intinderite albe ale zapezii.

De ce stau oamenii la panda si se vaneaza unii pe altii? De ce cred ei ca au loc in lume numai atunci cand dispare altul? Locul tau, locul darurilor proprii nu ti-l poate lua nimeni; il ai odata cu vieata.

Omul „civilizat”

Omul „civilizat” este in genere inclinat sa traiasca mai mult prezentul; prezentul care, fara un sens si o lupta a noastra, nu reprezinta nimic si care fuge; sa-l traiasca prin toate simturile trupului atat de rafinat de civilizatia aceasta de care sunt atat de mandri.

A manca bine, a indragi femei frumoase, a fura si exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzatii tari, a te inchina icoanelor rotunde ale banului devenit in acest fel adevaratul Dumnezeu facator de minuni, iata expresia unei vieti pentru care a trudit o lume intreaga de milenii.

Ce va fi maine nu-l intereseaza pe acest, om; poate sa se franga si osia cerului! Ce va fi maine „vom trai si vom vedea”. Totul trebue consumat acum pe calea simturilor insetate de puternice sguduiri, trebue indrumat catre totala satisfactie a pamantului uscat si nerodit din noi.

Gandurile mari, credintele, dorul unei vieti mai pure si mai frumoase sunt ale poetilor, ale visatorilor; omul „civilizat” n’are ce face cu ele, nu le cauta si nici nu le cultiva pentru ca „nu umbla dupa himere”. Acest om indobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om isi duce vieata numai cu perdelele trase, inchis, apasat, cazut in propria sa intunecime.

Drama incepe acolo unde prezenta sa este activa. El reteaza elanuri, compromite credinte, ingenunche frumusetea si omoara omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinta sa inradacinata atat de puternic intr un pamant care si el refuza sa-l primeasca.

Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce esti uneori atat de puternic?!

Libertati si libertate

De veacuri omul sufera si lupta pentru libertate. Libertatea de cuget, de fapta, libertatea pentru darurile frumusetii si ale credintei.

O zadarnicie cat muntele vietii. Omul traieste mereu, traieste desgustator de plin toate libertatile fapturii sale cazute; traieste libertatea desfraului, a minciunii, a lenei si a furtului; libertatea tuturor pacatelor, libertatea care distruge, care schimba vieata intr’o mlastina unde cresc numai plante otravitoare.

Aceasta pentru ca omul nu a inteles si nici nu a facut nimic pentru castigarea adevaratei libertati care este o conditie absoluta a omeniei.

Libertatea nu poate fi gasita decat in inima ta. Nu cata in jurul tau ceea ce ai in tine. Sfarma piatra ce acopera aurul.

Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decat interioara, nu poate fi decat creatie; libertatea este putere deschisa pajistilor inflorite ale lui Dumnezeu. Cand omul apare, omul de constiinta si misiune, apare si libertatea. In acest caz libertatea nu este ceva formal si relativ, ci este ceva esential si absolut. Imprejurul omului adevarat, in fapta si in cugetul sau, in simtamintele care il strabat, libertatea este o cale a vietii si a desavarsirii, este o conditie a spiritualitatii si un semn al omului in rosturile sale mari.

Rasul durerii

Sunt oameni care rad in fata suferintei, suferinta lor sau a altora. Rasul in fata suferintei exprima doua naturi desi are o singura infatisare. Intre acei ce rad in fata incercarilor grele sunt deosebiri esentiale.

Unii oameni rad in fata suferintelor dintr’o nesimtire, dintr’o infirmitate launtrica. Ei nu pot sa inteleaga suferinta; nici n’o accepta, nici n’o inlatura. Acesti oameni rad pentru ca nu vad, pentru ca sunt lipsiti de omenie.

Altii rad ca n’au ce se face, rad ca altfel i-ar dobori durerea, rad sa insele, sa mangae propriul lor suflet sau pe al altora. In cazul acesta, rasul este o terapeutica morala cu mari roade.

Cine rade de suferinta lui si a altuia, fara ca acest ras sa aiba o temelie de adanca umanitate, adica sa fie indemn, depasire, leac impotriva raului prezent, este un cinic. Cinismul este unul din cele mai triste peisagii ale sufletului omenesc.

Dela humor la batjocura

Sunt oameni care din orice situatie stiu sa scoata la lumina partea comica. Rasul in sine sau judecat din punct de vedere moral nu este de condamnat. E un lucru firesc al naturii noastre; are o inraurire positiva asupra vietii launtrice.

Trebue facuta insa o deosebire care indeobste nu este luata in seama. Sunt oameni cari cauta sa picure cu acidul trufiei lor suferinta si ingenuncherile in fata destinului altora. Aci rasul nu mai are un sens creator. Oamenii se socotesc in genere prea destepti si isi hranesc trufia din sufletul celor mai adanc incercati. Rasul in acest fel trebue condamnat pentru ca are un sens negativ. Este ceea ce numim batjocura. Si nimeni nu are dreptul de a se chema om daca se simte bine cand rade pe seama celor mai adanci si umane dintre starile interioare ale fratelui sau.

Exista totusi un altfel de ras creator. E vorba de humor. Oamenii cari sunt daruiti cu acest simt al humorului sunt dintre cei mai buni. Rasul lor este positiv, este luminat. Rasul lor este o bucata din dorul nostru de vieata.

Humorul este bland; batjocura este cruda. Humorul este uman; rasul batjocoritor este inuman. Inteligenta este prezenta in humor ca si in batjocura, dar aceasta aleasa insusire a omului este aci curata, nu este pervertita, draceasca cum e in al doilea caz.

(Din volumul „Indemn la simplitate – Mãrturisiri pentru un om nou”, Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucuresti, 1939)[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section][vc_row][vc_column][vc_column_text]

[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

16/04/2019/0 Comments/by Tudor Urse

dan dungaciu, emigratia din romania, hungaro-virus, kos karoly

Articole

Dan Dungaciu – Despre cauza profunda a emigratiei din Romania

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/03/9297313.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/03/9297313.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Imigratia apare cand devii exilat in propria tara” font_container=”tag:h4|font_size:22px|text_align:center|line_height:1.66em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1555314112658{margin-bottom: 0px !important;}”]Profesorul Dan Dungaciu, directorul Institutului de Stiinte Politice si Relatii Internationale „Ion I. C. Bratianu” al Academiei Romane, vede criza identitara drept principalul motor al migratiei romanilor. El avertizeaza ca politicile publice, oricat de bune ar fi, nu vor putea rezolva problemele demografice daca nu se grefeaza pe o cultura a valorizarii identitare si a apartenentei comunitare. Cine va ridica stindardul unui discurs identitar constructiv? Cine are capacitatea si chemarea sa o faca?

Domnule profesor, statisticile afirma ca Romania are a doua migratie ca marime din lume, dupa Siria. Cati romani sunt in afara granitelor?

Sunt trei categorii: cei din teritoriile care au facut candva parte din Romania (Republica Moldova, Ucraina – Bugeac, Cernauti), cei care nu au facut niciodata parte din statul roman (Serbia si Bulgaria si aromanii raspanditi in Balcani) si diaspora propriu-zisa, cei care au plecat din vointa proprie. Un stat ca Romania ar fi trebuit sa-si dezvolte un institut care sa se ocupe de aceste trei categorii de romani. O greseala frecventa cand se estimeaza numarul lor este ca primele doua categorii sa fie incluse in ultima si atunci se spune ca Romania a produs cea mai mare diaspora dupa Siria, ceea ce este fals.

In Republica Moldova sunt aproximativ patru milioane de romani: unii se declara romani, altii „moldoveni”, echivaland „moldovean” cu „roman”, iar altii spun ca sunt „moldoveni”, dar nu sunt romani. Cei 600.000 de romani din Ucraina ar fi a treia minoritate din aceasta tara. Dar, oficial, acest stat recunoaste pe locul cinci „moldovenii” si pe locul opt romanii. Iar cele cateva sute de mii de romani din Timocul sarbesc se impart in romani, vlahi care se considera romani si vlahi care nu se considera romani. Astfel, in jurul tarii sunt cam sase milioane de romani.

Diaspora propriu-zisa este formata din cei care au plecat din tara: trei-patru milioane. (N.r. – la data cand a fost luat interviul, si anume pe 19 august 2018, acestea erau cifrele. Intre timp au mai crescut la aproximativ 5 milioane si inca mai cresc.)

Nu banii, ci demnitatea, statutul, le-a lipsit

Care sunt motivele plecarii acestor oameni?

Noi nu avem la nivelul institutiilor romanesti o preocupare de cercetare sistematica. Aceasta ar fi putut oferi un raspuns mai aplicat la intrebarea dumneavoastra. Desi pregatim in premiera la institut o enciclopedie a romanilor de pretutindeni, care va aparea in noiembrie 2018, ne confruntam cu o lipsa acuta de cercetare in domeniu.

Problemele economice sunt un motiv real. Dar mai este si statutul social. Oamenii care inainte de 1989 nu erau cei mai bogati aveau statut in comunitate si erau respectati ca atare (un profesor bun, un invatator bun). Astazi, un invatator bun aproape nu mai conteaza. Dupa 1989, lucrurile acestea s-au bulversat si am intrat intr-o societate de piata, in care veniturile iti confera un statut mult mai important decat cel dobandit prin profesie. E o chestiune de criza de identitate personala, care a determinat ceea ce as numi o „migratie de statut”, de devalorizare a statutului social. Categorii intregi deveneau inutile. Acestia nu au avut un proiect pozitiv, nu au emigrat ca sa castige mai mult, ci ca sa scape de o situatie pe care nu stiau cum sa o gestioneze.

Azi pare ca predomina partea economica. Dar sentimentul pe care-l am este ca si in acest caz s-a adaugat o dimensiune negativa, sau negativista: acum este vorba tot de o devalorizare, dar nu a individului, ci a intregii comunitati romanesti. Este unul dintre motoarele plecarii.

Este o problema reala. Problema noastra a comunitatii a fost ca, la nivelul discursului public, al intelectualului public, noi am trecut dintr-un exces in alt exces. Daca-mi permiteti o metafora din cultura pop, am trecut dintr-un exces al filmelor lui Sergiu Nicolaescu intr-un exces al filmelor anti-Sergiu Nicolaescu. Or, aceasta a pulverizat esenta, tesutul identitar al comunitatii.

O comunitate nu poate functiona spunandu-i permanent ca e neputincioasa. Nu are cum. Statele care au avut succes in regiune, oricat ar parea de paradoxal, sunt statele care au valorizat intr-un fel sau altul acest filon identitar. Eram in Polonia la un moment dat, cand au facut un film dupa Henryk Sienkiewicz, „Cavalerii Teutoni”. Nu este o povestire istorica, ci mai mult un mit romantic scris de un romancier care evoca figura cavalerului polonez. Filmul a fost facut cu o actrita care tocmai devenise faimoasa ca jucase intr-un film din seria James Bond. Filmul a fost proiectat in avanpremiera pentru presedinte si invitatii lui, pentru premier si invitatii lui, apoi a avut loc premiera oficiala si abia apoi a fost disponibil pentru public. A fost un eveniment national la care toti s-au prezentat in tinuta de gala. A fost ceva important pentru ethosul comunitar. La fel de important ca faptul ca americanii canta imnul si rostesc Juramantul de credinta la drapel la inceputul orelor la clasa. Sunt lucruri care fac o comunitate sa functioneze si sa se simta ca atare. In Romania, toate lucrurile acestea au disparut. Noi ne-am educat sa fim cetateni de nicaieri. Or, asta-ti creeaza un egoism, reiterand intr-un fel egoismul comunist.

Dupa 1989, am calatorit in fostul spatiu URSS. In Republica Moldova, scarile de bloc erau devastate, dar toate apartamentele erau de o curatenie impecabila si intrai descaltat. Era expresia tipica a omului sovietic, pentru care nu conta ce era in afara lui.

Conta doar interiorul acela controlabil de el, apartamentul impecabil de curat. Cand ieseai de acolo, restul era al nimanui si total devastat. Scarile de bloc erau vraiste. Acesta este sentimentul omului care nu are o apartenenta clar asumata.

Cand ai sentimentul ca faci parte dintr-o comunitate esti mai atent la ce se intampla in jur si ai un sentiment de responsabilitate. Fara un sentiment de responsabilitate, nu poti sa ai nici politicieni eficienti. Este o chestiune irationala. Ne impingem singuri catre migratie. Sentimentul ca nu se mai poate face nimic decurge firesc din cel ca nu ai pentru cine sa faci ceva. Chiar daca ramai in tara, daca nu ai sentimentul ca esti responsabil fata de ceva, te afli si intr-un fel de exil interior in raport cu politicul. Aceasta stare de lehamite fata de comunitate si fata de politic face ca in domeniul politic sa intre oricine, dar nu oameni de calitate.

„Ma astept ca oamenii sa nu mai plece”

Care sunt consecintele in plan economic, social, politic ale imigrarii romanilor?

Diaspora are o culoare politica si se incearca modificarea ei. Este o batalie mare, pentru ca este o cantitate mare de voturi. Ele influenteaza politica, iar aceasta se vede mai ales la alegerile prezidentiale. Fiecare vrea sa dea o lege prin care incearca fie sa favorizeze votul diasporei, fie sa il limiteze. Acestea sunt jocurile politice in care diaspora a intrat si va intra.

Consecintele economice sunt grave. Comunismul reusise sa produca o zona de tehnocratie – muncitori, ingineri, maistri – de care la un moment dat nu a mai fost nevoie. Noi am pierdut intregi categorii profesionale. Aceasta face ca Romania astazi sa nu mai poata nici macar sa repare si sa intretina ceea ce tot Romania construise inainte de 1989 in Orientul Mijlociu, de exemplu. Nu mai avem cu cine. Aceasta categorie masiva de tehnocratie comunista s-a salvat individual foarte usor. Erau oameni inteligenti si si-au gasit loc de munca in Occident.

S-ar putea intoarce romanii plecati? Ce ar putea face statul roman in acest scop?

Nu ma astept ca lumea sa se intoarca, dar ma astept ca oamenii sa nu mai plece. Paradoxal, s-ar putea ca nu eforturile noastre de a mari salariile, ci eforturile europenilor de a accentua dimensiunea nationala sa ii faca pe romani mai reticenti in a pleca din Romania. Este un element pe care teoriile nu l-au luat in calcul. Natiunile europene devin tot mai atente la propria identitate. In anii 1990 si 2000 nu ti se reamintea in permanenta ca vii din alta tara.

Oricat de multa europenitate proclamam noi politic, ea este irelevanta din punct de vedere sociologic. Am publicat recent o carte despre teoria natiunii si nationalism (Nihil obstat. Elemente pentru o teorie a natiunii si nationalismului, Libris Editorial, Brasov, 2018 – n. ed.). Europenii fac sondajele anuale de tip Eurobarometru, in care ii intreaba pe cetateni cum se identifica. Acestia au de ales din patru categorii: „Numai european”, „European si national”, „National si european”, „Numai national”. In ultimul sondaj, cel din 2017, la prima categorie s-au identificat doar 2%, in a doua 7%, in a trei 54%, iar in ultima 35%. Nationalii si national-europenii sunt 89%. In 1992 erau 86%! E ca si cum tot procesul de integrare europeana nici nu ar fi existat!

Cand vezi totul in negru…

Exista si consecinte demografice ale migratiei. Sa vorbim si despre „elefantul din sufragerie”, respectiv politicile pentru familie…

Toate statele care au reusit sa creasca demografic, dincolo de prosperitatea inerenta, au avut politici dedicate familiei, care sunt fundamentale. Aceasta inseamna toata infrastructura, de la maternitati si gradinite la ajutoare sociale. Eu as elimina ajutoarele sociale minimale de 300 de lei si as da multe ajutoare sociale pentru familii. Insa toate solutiile au nevoie de o atmosfera sociala pozitiva. Daca preiei doar politici publice din Tarile Nordice, nu vei reusi sa faci acelasi lucru. Pentru ca acolo este o mandrie comunitara. O mandrie a modelului suedez sau norvegian sau danez. Nu este stridenta, nu o auzi. Este ceea ce sociologii numesc „nationalismul de fiecare zi”. E vorba de angajamentul fiecaruia in comunitate.

Asadar, degeaba faci maternitati impecabile, daca tu transmiti mesajul ca in Romania nu are rost sa-ti cresti copiii. Tehnocratii ignora ca politicile sociale au doua picioare: pe langa cel tehnic, si cel socio-politic. Trebuie construita o cultura societala care sa creeze o atmosfera favorabila. Aceasta este responsabilitatea intelectualului public, a politicianului. Poti sa pui bazele unui model de acest gen. Daca acest model devine prevalent si semnificativ, toti politicienii vor fi nevoiti sa se orienteze in functie de el. Si nu-si va mai permite nimeni sa spuna ceva impotriva lui. Abia de aici poti incepe sa gandesti mai profund [unele politici].

Romania nu arata atat de prost economic pe cat o vedem noi. Dar faptul ca noi o vedem asa arata ca e o mare problema cu ochii nostri, cu privirea noastra. Toti romanii nu se pot uita in acelasi timp la un singur lucru. Aceasta nu face decat sa scoata pe scena tot raul bataliei, tot negativul celuilalt. Or, cand scoti in fata negativul celuilalt, pe scena totul e negativ. Cand ai o spirala a violentei, pe scena e Violenta. Ca e de o parte sau de alta, ca esti sau nu de acord cu ea, nu mai conteaza. Si de aceea Romania arata prost. Faptul ca Violenta este pe scena face Romania ineficienta din punct de vedere politic.

Intre timp, in jurul nostru, asistam la revolutia majoritatilor care ies in strada. Pana acum, numai minoritatile protestau: de gen, de rasa. Aveau revendicari. Acum, polonezii si ungurii au iesit in strada ca majoritati. Polonezii au spus ca nu vor sa mai fie jignita majoritatea. Asa ceva nu se prea obisnuia. Inainte minoritatile se considerau jignite, nu majoritatile. Aceasta este o revolutie pe care inca nu o vedem foarte bine: revolutia majoritatilor revendicative.

Singurul element care va ramane dupa Centenar va fi Catedrala Mantuirii Neamului

Chiar nu mai gasim nimic de pus pe masa care sa ne uneasca si la care sa privim cu totii?

Centenarul ar fi fost un prilej. Apelul la trecut genereaza o discutie pe care noi o ratam. Nu punem pe masa Centenarul, pentru ca noi fugim de Centenar. Ar fi o oglinda foarte scrutatoare si, astfel fiind, nimeni nu are nevoie de ea. „Romania este neputincioasa si sa ne multumim cu ce avem.” Aceasta este naratiunea predominanta acum, din pacate.

Chestiunea identitara este marele absent de pe scena, ceea ce este si o greseala politica, pentru ca, daca ne uitam in Europa, vedem ca pe scena publica apar lideri din zona aceasta. Nu mai apar mari europeni, pentru ca nu mai exista aceasta asteptare. Dar in Romania tocmai aceasta tema este ignorata si de putere, si de opozitie.

In termenii discutiei despre Centenar, sa nu uitam ca nu este Centenarul Romaniei. Aceasta i-a permis premierului maghiar sa spuna ca Romania are 100 de ani. Sunt 100 de ani de la unirea romanilor, facuta in anumite conditii, cu anumiti oameni de stat. Din pacate, nu vad nici o statuie a lui Ion I.C. Bratianu, nici un bulevard care sa-i poarte numele in Bucuresti. Singurul element care va ramane dupa Centenar va fi Catedrala Mantuirii Neamului.

Pe acest discurs trebuie construit: ca am avut si noi niste oameni in numele carora mai poti spera ca vor aparea si altii. Romania rateaza extrem de multe oportunitati din cauza unei neasumari. Aceasta asumare trebuie sa o faca cineva. Sper ca Academia Romana sa fie institutia care sa poata articula ceva in zona aceasta.

Exista si alte institutii care ar putea contribui, dar sunt intimidate. Biserica Ortodoxa, spre exemplu, a fost sub un adevarat asediu. Si totusi, cand s-a schimbat legislatia privind ora de religie, dupa toata furtuna anticlericala din presa, 90% din parinti si-au inscris copiii la ora de religie. Aceasta arata o discrepanta majora intre discursul public si agenda cetateanului. Biserica nici n-a participat atunci la discutie. A fost reprezentata intr-o singura emisiune la Realitatea TV. Iar cetateanul a tacut, a tacut, a tacut, iar la final a actionat, transmitand un mesaj de tipul: „Nu ma intereseaza tot discursul vostru (anticlerical), voi oricum sunteti o minoritate, nu sunteti vocea poporului”. Asa este si cu identitatea nationala romaneasca.

Este nevoie sa se ridice cineva credibil, cu autoritate, care sa spuna lucrurile acestea. Problema este ca intelectualul public in Romania are un discurs al dezastrului si al negatiei. Dar pana si Cioran a facut negatie iubitor. A fost acuzat ca din nationalism este atat de negativist fata de Romania. Iar Caragiale a criticat tot cu dragoste, de aceea opera lui este mare. In ura nu creste nimic.

Cred ca Academia Romana va trebui sa articuleze un discurs identitar. Nu trebuie sa fie timorata, pentru ca aceasta este sarcina ei. In 1866, cand s-a instituit, Academia a avut reprezentanti din toate teritoriile romanesti: transilvaneni, basarabeni, aromani. Iar la 1918 s-a implinit proiectul care pana atunci fusese doar o unire in taram cultural. Asadar, ar fi sarcina „genetica” a Academiei. Si sper ca va fi capabila in Anul Centenar sa articuleze acest tip de discurs. Exista un public pentru el, chiar daca nu-l vedem. Sociologic, nu poti ignora realitatea. Oamenii nu pot trai asa. E suficient ca cineva sa ridice un steag. Si in jurul lui vor aparea tot felul de energii nebanuite.

Sursa: ziarullumina.ro.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

15/04/2019/0 Comments/by Patrick Matis

Articole

Candiano-Popescu, din complotist republican in aghiotantul Regelui Carol I

Republica de la Ploiesti este denumirea unei miscari antimonarhice din data de 8 august 1870.

Formarea acestei miscari conspirative este determinata de dezamagirea unor oameni politici ai vremii care doreau inlaturarea proaspatului domnitor Carol I, instalat chiar de catre acestia. In anul 1868, guvernul liberalilor radicali a fost silit sa se retraga de la putere din cauza diferendelor puternice cu Domnitorul Carol. Radicalii isi manifestasera opozitia fata de planurile lui Carol de reorganizare a armatei si de constructie a cailor ferate si aveau intentia de a transforma tronul intr-un simplu instrument al politicii lor interne.

Izbucnirea razboiului francoprusac, la 7 – 19 iulie 1870, a generat un val de simpatie pentru Franta, fapt ce a amplificat curentul ostil lui Carol, care nu ezita sa-si manifeste increderea in victoria Prusiei.

Motivul declansarii razboiului are legatura cu familia Hohenzollern-Sigmaringen. Printului Leopold, fratele mai mare al domnitorului, i s-a oferit coroana Spaniei. Parisul respinge ideea unui Hohenzollern pe tronul de la Madrid. In iulie, insarcinatul cu afaceri al Frantei la Berlin inmaneaza cancelarului Bismark declaratia de razboi. Simpatiile opiniei publice la Bucuresti merg spre Franta. Presa deschide liste de subscriptii pentru ranitii armatei franceze.

Simpatiile domnitorului Carol sunt insa de partea Germaniei. Liberalii radicali au pus la cale o actiune de inlaturare a domnitorului, organizand mai multe centre din care sa porneasca miscarea: Bucuresti, Ploiesti, Craiova, Pitesti, Buzau, precum si din tabara militara de la Furceni.

Principalii conspiratori erau C. A. Rosetti, Ion C. Bratianu, Eugeniu Carada, Constantin Ciocarlan – fost prefect al Politiei Capitalei, maiorul C. Pilat (ginerele lui C. A. Rosetti), Alexandru Candiano-Popescu si dr. D. Sergiu. Actiunea a fost planificata pentru noaptea de 7 – 8 august 1870, dar ofiterii de la Furceni au propus amanarea acesteia pentru a se vedea rezultatul razboiului dintre Franta si Prusia.

Dupa cum se stie a invins Prusia. In apropierea zilei de 8 august 1870 s-au intrunit doua organizatii conspirative avand la conducere pe C.T. Grigorescu respectiv pe Radu Stanian.

Din aceste organizatii mai faceau parte Candiano-Popescu, Stan Popescu, preotul Nicolae Ioachimescu, locotenentul Comiano, Mitica Calinescu, Titu Balaceanu, Petre Apostolescu, Guta Andronescu-Gradinaru. La aceasta adunare conspirativa se impart sarcinile fiecarui membru al organizatiei si se face cunoscut ca totul este organizat, domnitorul va fi detronat, conducerea va fi preluata de o regenta, se vor ocupa telegraful, armata si unele orase mari vor solidariza cu miscarea conspirativa.

Se inlaturau temerile unora fata de o interventie straina, se confectioneaza steagul nou, stabilindu-se semnale ca tragerea clopotelor si sunarea trambitelor garzii nationale. In noaptea de 7 – 8 august, Candiano-Popescu si grupul sau de conspiratori au ocupat prefectura si telegraful din Ploiesti.

Inca din zori, clopotele bisericilor au inceput sa bata, iar populatia s-a adunat in centrul orasului. Aici, in fata multimii, Candiano-Popescu a citit o telegrama, pe care ar fi primit-o de la Ion C. Bratianu, prin care se comunica: „Va fac cunoscut ca principele Carol I a fost detronat asta noapte”, a fost numita o Regenta in frunte cu generalul Nicolae Golescu si s-a constituit un nou guvern, avand la Ministerul de Razboi pe Ion C. Bratianu.

Candiano-Popescu a anuntat ca el a fost numit prefectul judetului Prahova. Participantii au aplaudat si au inceput sa strige: „Ura! Am scapat de neamt”. Apoi, multimea – estimata la „trei mii de oameni” – in frunte cu „noul prefect” si cu un preot imbracat in odajdii, a pornit spre cazarma dorobantilor, unde sergentul de la depozitul de munitie a primit ordin „sa imparta arme la popor”.

Candiano-Popescu i-a prezentat maiorului Polizu, comandantul unitatii, o telegrama „semnata” de Ion C. Bratianu – ministrul de Razboi si Manolache Costache Epureanu – ministrul de Interne, cu urmatorul continut: „Va fac cunoscut ca printul Carol s-a detronat asta noapte de catre popor. In numele guvernului provizoriu va ordon a lua comanda garnizoanei si pe data a supune armata la juramant pentru noul guvern. Totodata va veti pune la ordinul prefectului Alexandru Candiano-Popescu, veti mentine ordinea, iar de urmare veti raporta pe data”.

Maiorul Polizu nu a dat crezare telegramei si a declarat ca va apara cazarma. Fara sa intre in discutii contradictorii cu respectivul maior, Candiano-Popescu s-a deplasat la inchisoarea orasului unde a eliberat „un numar de arestati”. De asemenea, a expediat o telegrama capitanului Georgescu, comandantul granicerilor de la Predeal: „Principele Carol rasturnat, guvernul provizoriu instalat, avand de cap pe generalul N. Golescu ca regent. Sunt prefectul districtului, numit de guvernul provizoriu. Concentrati imediat granicerii si in 24 de ore, daca se poate, sa fiti la Ploiesti. Astept de la patriotismul Dumneavoastra si de la energia Dumneavoastra acest serviciu”.

Pentru a face cunoscuta actiunea pe plan international, „prefectul” a expediat ziarului romanesc „Adevarul”, care aparea la Pesta, urmatoarea telegrama: „Principele Carol rasturnat, guvernul provizoriu infiintat sub titlul de Regenta. In Ploiesti mare entuziasm”. Seful statiei telegrafice din Predeal, Iuliu Filipescu, s-a aratat circumspect, a oprit cele doua telegrame si a anuntat guvernul de la Bucuresti.

Indata ce a aflat despre „rebeliune”, guvernul condus de Manolache Costache Epureanu a trecut la arestarea suspectilor, in frunte cu Eugeniu Carada, Ion C. Bratianu si generalul Nicolae Golescu. La Ploiesti, armata a ridicat in noaptea de 8 – 9 august „peste 400 de cetateni de la locuintele lor pentru a-i arunca in inchisoare”.

Neputand organiza rezistenta, Candiano-Popescu a parasit orasul, dar a fost prins la Buzau. In Proclamatia Consiliului de Ministri catre cetatenii romani se aprecia ca o „tentativa atat de nebuna, cat si de criminala a fost incercata la Ploiesti”, iar „criminalii vor da seama justitiei de faptele lor”.

Procesul razvratitilor s-a mutat de la Ploiesti la Targoviste, sentinta judecatoreasca fiind pronuntata la data de 17 octombrie 1870, participantii civili fiind declarati nevinovati. Participarea dezinteresata a lui Candiano in miscare nu se confirma. In primul guvern de dupa abdicarea lui Cuza, acesta devine seful de cabinet al colonelului Haralambie, acum ministru de razboi.

In 1867 a demisionat din armata, urmand studii juridice in Italia si infiintand doua ziare, „Perseverenta” si „Democratia”. Fiind considerat un agitator politic, a fost arestat de 3 ori, inclusiv o data in Austro-Ungaria, unde a petrecut cateva saptamani in inchisoarea din Arad. La 24 mai 1875, Ion C. Bratianu, Mihail Kogalniceanu, A.G. Golescu, Gheorghe Vernescu, Tache Anastasiu, C. Fusea, Alexandru Candiano-Popescu, Anastase Stolojan, Gheorghe Chitu, C.G. Pascov si N.C. Furculescu si-au pus semnatura pe un program politic care atesta fondarea Partidului National Liberal. Mobilizat in 1877, a participat la Razboiul pentru Independenta, remarcandu-se la comanda Batalionului 2 Vanatori in celebrul atac pentru cucerirea redutei Grivita 1.

In 1879 devine prefect al politiei Bucurestiului timp de 4 luni. Desi participase la miscarea antidinastica, el este, intre anii 1880 si 1892, adjutant al regelui Carol I. In 1894 este avansat la gradul de general de brigada. Alexandru Candiano-Popescu (n. 27 ianuarie 1841, Lipia, Buzau – d. 25 iunie 1901) capitan in 1866, s-a implicat in detronarea lui Cuza din ratiuni patriotice, dupa spusele lui.

Regimul lui Cuza a dat, dupa parerea lui, mana libera coruptiei si abuzului. Lui Cuza ii datora insa respect si dorea inlocuirea sa nu ca persoana fizica, ci inlocuirea domnului pamantean cu cel strain. Potrivit marturiilor autorului, C.A.Rosetti insusi privea domnia lui Cuza ca pe un moment trecator: „Vom alege un singur domn roman peste tarile surori, si mai tarziu vom da jos pe acest domn pamantean pentru a-l inlocui cu un print strain”.

12/04/2019/0 Comments/by Patrick Matis

nae ionescu, gandirea, metafizica, constiinta nationala

Articole

Nae Ionescu – Nu exista gandire originala, exista gandire vie si gandire moarta

Daca e adevarat ca existenta individului e conditionata in primul rand de existenta unitatii colective din care el face parte, atunci trebuie sa spunem ca activitatea metafizica, solutiile pe care eu le dau, solutii care trebuie sa se verifice, sa explice, sa lamureasca experienta mea, nu sunt propriu-zis solutii ale mele, ci solutii ale noastre. Nu pentru ca nu as fi gandit eu, ci pentru ca ele se raporteaza la o experienta care nu este a mea, ci a colectivului din care eu fac parte.

Si atunci eu, care formulez, intr-un anumit moment, o solutie metafizica, tocmai prin faptul ca eu insumi nu exist, prin faptul ca eu nu ma definesc decat in functie de colectivul acesta si nu lucrez decat pe baza experientei colectivului, eu nu fac decat sa formulez ceva care nu este numai al meu, care nu-mi apartine numai mie. Orice solutie metafizica data de un om normal, de un individ care traieste adica in mod complet solidaritatea cu colectivul din care face parte, orice asemenea solutie metafizica nu este o solutie individuala. Evident, colectivul acesta este el insusi un fapt istoric, isi are timpul lui si locul lui, asa incat solutia aceasta va pastra si ea marca timpului si a locului; dar ea nu va mai fi o solutie de o relativitate, principial vorbind, infinita. Aceasta colectivitate care este izvorul, as zice, al experientei mele personale, este inca o incercuire la infinitatea posibilitatii solutiilor metafizice.

Domnilor, evident, ca sa adunam acum tot ceea ce am spus: de indata ce activitatea metafizica este istorica, ea este pasibila in chip necesar de o transformare neincetata, ea intra intr-o succesiune neincetata, nu exista in sine o posibilitate pentru mine ca individ. Relative sub speciae eternitatis, solutiile metafizice sunt, totusi, pentru individ, absolute, deoarece un individ care isi duce viata lui normala este, in chip absolut, legat de anumite conditii, el nu poate sa gandeasca metafizic in afara colectivului din care face parte, individul nu poate sa gandeasca in afara de experienta pe care o are. Si experienta aceasta pe care o are el este o experienta, as zice, aproape absoluta; ea poate fi modificata intr-o oarecare masura, dar NUMAI intr-o oarecare masura. Si ceea ce modifica aceasta experienta nu sunt asa-zisele „forte individuale”, ci numai, intr-un chip, as zice, misterios, ceea ce numesc eu istorie.

Ceea ce se intampla in afara de noi si cu noi, se intampla in istorie. Istoria se intampla; nu cineva face istoria, ci istoria se face. Se intampla, asadar, un eveniment in istorie exact in acelasi fel in care se face ziua sau se innopteaza. Istoria este o realitate care ma depaseste pe mine, o realitate pe care eu nu o pot croi, nu pot vedea dincolo de ea. Intru cat am o activitate metafizica, nu pot sa depasesc istoria. Istoria reprezinta, pentru orice metafizician, un absolut. De aceea, solutia metafizica este relativa considerata in istorie, dar ea nu poate fi relativa – sau relativitatea ei este foarte aproximativa in ceea ce-l priveste pe individ. Cand eu incerc deci sa dezbat cu d-voastra probleme de metafizica, evident, fac o marturisire de credinta, evident, fac o spovedanie. Dar nu este spovedania mea, ci este spovedanie intrucat in adevar ceea ce spun eu prinde. Pentru ca, vedeti d-voastra, o solutie poate sa prinda, sau o solutie poate sa nu prinda.

Nu stiu cine vorbea mai zilele trecute de gandirea „originala”. Noi stim ca exista gandirea vie si gandirea moarta. Pe ce le deosebesti? Pai, gandirea vie face pui, gandirea moarta nu face pui. Poate sa-mi faca cineva foarte frumos un sistem de metafizica, dar nu face pui. Daca nimeni nu si-l insuseste, nu fecundeaza pe nimeni, nu exista. Vine unul si, din balbaiala, poate sa adune cateva afirmatii elementare, care sa fecundeze o intreaga epoca istorica, o intreaga generatie de oameni – aia este gandire vie.

Daca, prin urmare, zic, sistemul de metafizica, solutiile pe care eu vi le voi infatisa vor gasi rasunet in d-voastra, daca d-voastra, veti fi candva cutia de rezonanta pentru ceea ce va spun, atunci solutia mea nu va putea sa ramana un exercitiu personal, ea va fi marturisirea metafizica de credinta a unei generatii, a unei epoci istorice.

Din „Metafizica suferintei” de Nae Ionescu – carte „recuperata” de studentii sai, dupa notitele de curs din perioada 1936-1937. Cartea a fost publicata postum, la Editura Buna Vestire, 1940.

Nota redactiei: In acest extras, Nae Ionescu vrea sa ne spuna ca gandirea vie, cea care „face pui”, care are discipoli, care are continuitate, este rodul numai al trairii metafizice a omului care o emite, care o lanseaza in lume. Este vorba de a practica ceea ce se predica, iar gandirea ca rezultat al trairii este gandirea fecunda, care da nastere mai departe la aluatul care dospeste, care este format din aceia care isi traiesc propria metafizica.

01/04/2019/0 Comments/by Patrick Matis

masacrul de la fantana alba, fantana alba, bucovina

Articole

LECȚIA DE ISTORIE: 1 aprilie 1941 – Masacrul de la Fantana Alba

La data de 1 aprilie 1941, a avut loc Masacrul de la Fantana Alba din Bucovina de Nord, un masacru in care mai multe mii de romani, locuitori ai satelor de pe valea Siretului ce incercau sa se refugieze din teritoriul ocupat de Uniunea Sovietica, in Romania, au fost ucisi de catre armata sovietica. Acest genocid a fost posibil in contextul in care Romania a fost obligata sa-i cedeze Uniunii Sovietice, un teritoriu pe care se aflau cateva milioane de locuitori, consecinta a ultimatumului primit in iunie 1940 si ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov din august 1939 ce a dus la delimitarea sferelor de interese din Europa rasariteana intre Germania si Uniunea Sovietica.

Masacrul de la Fantana Alba a avut loc in duminica Pastelui a anului 1941, cand aproximativ trei mii de romani, locuitori din Bucovina de Nord, au incercat sa se refugieze in Romania, dupa ce sovieticii au lansat zvonuri potrivit carora vor permite trecerea celor care vor sa traiasca in Romania. Drept urmare, in ziua de 1 aprilie, un grup mare de romani bucovineni din mai multe sate de pe valea Siretului, purtand steaguri albe, insemne religioase, icoane, prapuri si cruci din cetina, au format o coloana pasnica ce s-a indreptat spre noua granita sovieto-romana. Numai ca intr-o poiana de langa localitatea Varnita, la circa trei kilometri de granita romana, in locul numit Fantana Alba, granicerii sovietici i-au somat pe romani sa se opreasca, apoi au tras in plin cu mitralierele secerand laolalta, barbati, femei,copii si batrani. Supravietuitorii au fost urmariti de cavaleristi si spintecati cu sabia, ori legati de cai si tarati pana la locul unde erau sapate dinainte cinci mari gropi comune, multi dintre ei fiind ingropati aici de vii. Cei care au reusit sa fuga in padure si sa scape pe moment, au fost cautati si arestati de NKVD, iar dupa ce au indurat torturi ingrozitoare, au fost si ei impuscati si aruncati intr-o alta groapa comuna peste care s-a turnat var nestins.

Ce este si mai sfidator este faptul ca autoritatile de la Moscova au trecut in anonimat acest genocid, declarand ca a fost vorba doar de un incident minor, in care „un grup de 10 de persoane a incercat sa treaca fraudulos granita si au fost arestate”. Subiectul masacrului de la Fantana Alba a fost considerat subiect „tabu” pana in anii ’90, iar autoritatile sovietice, ulterior cele ucrainene, au interzis orice referire la acest masacru. Abia dupa anul 2000, ucrainenii au permis oficierea unui parastas pentru odihna romanilor care si-au dorit doar sa treaca si sa traiasca in Romania.

01/04/2019/0 Comments/by Tudor Urse

Articole

Serban Titeica – fizician cuantic si analist matematician

Șerban Țițeica, fondatorul școlii de fizică cuantică românească, s-a nascut la 27 martie 1908 în București, fiind al treilea și ultimul copil al matematicianului Gheorghe Țițeica. A absolvit liceul „Mihai Viteazul” din București, după care a studiat la Facultatea de Științe a Universității din București, obținând în 1929 o licență în științe fizico-chimice și una în științe matematice.

Scena fizicii internaţionale între cele două războaie mondiale, între 1918 şi 1940, a fost dominată de apariţia şi avântul mecanicii cuantice. A fost o perioadă de incomparabil progres într-un timp record, în care s-a elaborat atât formalismul, cât şi interpretarea lui teoretică. Au contribuit minţi de o extraordinară putere de pătrundere ca ale lui Heisenberg, Dirac, Schrödinger, Bohr etc. În ce priveşte interpretarea, s-a dat o luptă între diferitele idei, impunându-se cea a „Şcolii dela Copenhaga” condusă de Bohr. Aceste idei cu desăvârşire noi s-au impus cu greutate chiar în Germania, în primul rând datorită noutăţii lor, dar şi datorită neîncrederii experimentatorilor faţă de fizica teoretică în general. Ele aveau să fie transpuse în sfera naţională de Ţiţeica.

Ţiţeica urmează Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti (1926 – 1929), unde dobândeşte două licenţe: una în ştiinţele fizico-chimice, alta în matematică.

Apoi a realizat studii de doctorat la Universitatea din Leipzig (1930-1934), una dintre cele mai prestigioase universităţi pe vremea aceea în domeniul fizici, sub îndrumarea prestigiosului profesor Werner Heisenberg, unul dintre fondatorii mecanicii cuantice, obținând în 1935 titlul de Doktor der Philosophie. Disertația de doctorat, intitulată „Asupra comportării rezistenţei electrice a materialelor în câmpuri magnetice” (Über die Widerstandsänderung von Metallen im Magnetfeld), a fost publicată integral în Analele Fizicii din Leipzig și a cunoscut o larga notorietate: era, și a rămas, o lucrare fundamentală, sursa multor cercetări ulterioare.

Întors în țară, a inaugurat o lungă și fructuoasă carieră universitară: asistent la Politehnica din București (1935-1941), profesor la Universitatea din Iași (1941-1948), profesor la Universitatea din București (1949-1977), rămânând profesor consultant și după vârsta pensionării.

După luarea doctoratului, Ţiţeica se întoarce la Bucureşti. Ce găseşte aici? Un stabiliment academic de fizică experimentală clasică. La Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti se predau pe vremea aceea mecanică, electricitate, optică, şi de abia mai târziu, structura materiei. O catedră de Fizică Teoretică nu exista. Exista însă la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Cluj, încă din 1919, o catedră de „Fizică Teoretică şi Tehnologică” condusă de profesorul Augustin Maior, care a fost un teoretician pionier de formaţie clasică, cu aproape treizeci de ani mai vârstnic decât Ţiţeica. A desfăşurat cercetare teoretică în telefonie şi apoi în relativitate generală şi cosmologie, publicând în reviste internaţionale. Activitatea lui era necunoscută la Bucureşti.

A ocupat funcții importante în managementul cercetării științifice naționale și internaționale: a fost șeful secției de fizică teoretică din Institutul de Fizică al Academiei (1951-1955); director adjunct științific al Institutului de Fizică Atomică (apoi al Institutului Central de Fizică) din București/Măgurele (1955-1976); membru, ca reprezentant permanent al României, în consiliul științific al Institutului Unificat de Cercetări Nucleare din Dubna (1956-1981) și vicedirector al aceluiași institut (1962-1964). A fost redactor-șef adjunct, apoi redactor-șef, al revistelor de specialitate ale Academiei Române: Studii și Cercetări de Fizică și Revue Roumaine de Physique (1956-1985).

În 1972, fizicianul mărturisea:

„După părerea mea, frumuseţea fizicii constă în îmbinarea dintre matematică şi fizică, în faptul că fizica a reuşit mai repede decât alte ştiinţe să formuleze legi cantitative exacte. La 14 ani, eu nu aveam încă o orientare precisă spre profesiune. Îmi plăcea joaca, băteam mingea, citeam, învăţam, dar nu mă gândeam încă la viitor, urmam cursurile la Liceul «Mihai Viteazul».

În penultima clasă am avut un profesor de fizică excepțional, directorul din vremea aceea al liceului, profesorul Roman. Lui îi datorez orientarea mea spre fizică, el mi-a trezit în mare măsură interesul pentru această ştiinţă şi i-am rămas recunoscător toată viaţa. Profesorul Roman discuta cu noi, ne dădea probleme spre rezolvare, ne stimula gândirea. Noi învăţam mult mai puţin la fizică decât elevii de azi.

Fizica, aplicaţiile ei s-au dezvoltat, ceea ce se reflectă şi în cunoştinţele transmise în manuale. Cât priveşte laboratoarele, liceul nostru, care se mutase într-un nou local, cel în care funcţionează şi astăzi, se cheamă că avea o oarecare dotare, mult mai modestă însă faţă de ceea ce există astăzi în şcoli.

Ceasurile mele fericite sunt acelea în care am prilejul să mă ocup exclusiv de meserie. Şi multe zile în şir mă ocup numai de fizică, aşadar am foarte multe clipe frumoase. Cât despre satisfacţii, este dificil de vorbit, în cercetarea ştiinţifică te apropii treptat de un rezultat. Se întâmplă uneori să greşeşti, atunci mai încerci odată, şi încă odată, până dai de capăt. Sunt zile când faci un pas mic, alte zile când dai înapoi şi zile când baţi pasul pe loc. De aceea, spun eu, satisfacţiile se dobândesc greu. Calitatea de bază a cercetătorului este perseverența. El nu trebuie să se descurajeze niciodată, trebuie să încerce mereu, să nu se dea bătut. Evident, perseverența nu înseamnă încăpățânare mai ales când ai pornit-o pe un drum greşit. Atunci trebuie să ştii să te opreşti, să cauţi neapărat altă cale, chiar dacă nu vezi imediat soluţia.

Cea mai mare importanţă o are fizica corpului solid, cu uriaşe aplicaţii în tehnică. De pildă, tranzistoarele, a căror producţie s-a răspândit foarte mult şi al căror rol în maşinile de calcul electronice moderne este imens.

Vechile maşini electronice ocupau un spaţiu mare şi aveau o viteză de lucru mică. Astăzi maşinile electronice tranzistorizate ocupă spaţiu redus şi au o rapiditate uluitoare de lucru. Deosebit de importante pentru producţie sunt cercetările în fizica plasmei. Datorită energiei nucleare se rezolvă astăzi multe probleme ale energeticii. Dar se speră într-un progres și mai însemnat. Actuala energie nucleară are la bază elementele grele, fisionabile. Se cercetează posibilitatea înlocuirii lor cu elemente ușoare, în stare de plasmă. Cercetările sunt în curs, merg încet, sunt încă dificultăţi mari de învins.

Important în fizică este să înţelegi fenomenul, adică să poţi face experienţe. Dar nu toate fenomenele se pot vedea direct prin experienţă. Într-un fir nu poţi vedea cum trece curentul electric, dar el există. Experienţa rămâne totuşi baza fizicii. Ştiind ce mărimi intră în joc, poţi determina legi. Dacă fizica s-ar opri numai la descrierea fenomenelor, n-ar fi o ştiinţă exactă. Pe măsură ce capeţi informaţia, experimentezi şi cauţi să ajungi la lege.

Multe experienţe le facem chiar pe corpul nostru. De exemplu, legea inerţiei o verificăm de nenumărate ori în tramvai. Aşadar, important este să înveţi legile de bază ale fizicii şi aceste legi ale fizicii au rămas tot cele pe care le-a formulat Newton. Chiar zborul cosmic, care exercită o extraordinară fascinaţie asupra noastră, are la bază vechile legi ale lui Newton. Noi sunt materiile prime care intră în construcţia aparatajului, pentru protecţia omului.

În fizică sunt încă foarte multe de făcut. Există mult loc pentru cei care vor veni. Totul este să duci cu responsabilitate un lucru de la început până la sfârşit”.

A adus contribuții originale în domenii variate ale fizicii teoretice: rezistența metalelor în câmp magnetic, absorbția razelor corpusculare grele în materie, teoria pozitronului și polarizarea vidului, radiația electromagnetică multipolară, termodinamică și mecanică statistică, dezintegrarea pionilor în muoni și neutrini, reprezentările algebrelor Lie ale grupurilor unitare și ortogonale. Studiind mișcarea unui colectiv de particule punctuale încarcate cu sarcini electrice, aflate sub influența unor câmpuri electrice și magnetice create prin însăși mișcarea particulelor, a dat o formulare relativist invariantă ecuațiilor de evoluție a acestor colective și o formulare covariantă legilor statisticii.

Șerban Țițeica a fost un neîntrecut profesor, care își cucerea auditoriul prin vastitatea cunoștintelor ca și prin claritatea și eleganța expunerilor. Timp de patru decenii, a ținut succesiv cursuri de analiză matematică, structura materiei, mecanică analitică, termodinamică și fizică statistică, electrodinamică, teorie cuantică veche, mecanică cuantică. A inițiat cursuri speciale de fizică teoretică: mecanică cuantică avansată, teoria nucleului atomic, elemente de teoria grupurilor și algebrelor Lie. A fost profesorul preferat al multor generații de studenți, îndrumătorul unor excelente teze de doctorat, mentorul admirat al unor fizicieni de valoare, fondatorul unei active și prestigioase școli românești de fizică teoretică.

Este unanim considerat drept fondatorul școlii române de fizică teoretică. A făcut cercetari în domeniul termodinamicii, a fizicii statistice, mecanicii cuantice, fizicii atomice și în fizica particulelor elementare.

A fost membru al Academiei Române (din 1955) și vicepreședinte al acesteia între anii 1963-1985. A fost de asemenea membru al Academiei de Științe a URSS (1965), membru al Academiei Saxone de Științe din Leipzig (1967).

S-a stins din viață pe 28 mai 1985 la București.

Fizicienii Ioan Ioviț-Popescu și Andrei Dorobanțu scriau în revista Știință și Tehnică din iunie 1985 în memoria eminentului dascăl, următoarele:

„De la el am învăţat nu numai fizică. Am învăţat mult mai mult. Am înţeles că fizica nu poate fi — şi nici nu este — singură. Am înţeles că miracolul Şerban Ţiţeica este unul simplu şi prin aceasta cu atât mai adânc: miracolul omului care reuşeşte să ajungă pe înălţimi pe care unii dintre noi poate nici nu le bănuiau, de unde, înconjurat de zeităţile sale protectoare — muzica, muntele, grecii, latinii, matematica, poezia —, se aşază şi, pe îndelete, se gândeşte la fizică. Sau, mai simplu, le vorbeşte prietenilor săi apropiaţi: nucleele, atomii, moleculele, electronii, de la care, din vorbă în vorbă, mai află câte ceva din cum sunt făcute lucrurile care ne înconjoară, însufleţite sau neînsufleţite. A plecat fără să dispară, ştiind bine că noi, mici vlăstare ale marelui său suflet de om şi de fizician, vom povesti celor ce vor veni că am avut odată un frate mai mare — pentru eternitate rămâne ŞERBAN ŢIŢEICA – care a stat drept şi cu fruntea sus lângă leagănul fizicii moderne şi căruia îi spuneam simplu ‘Dom’ Profesor’.”

27/03/2019/0 Comments/by Tudor Urse

mihai eminescu, ziua lui eminescu, romania, societatea, statul, basarabia

Articole

Mihai Eminescu – Placinta noastra constitutionala si libertatile publice

[vc_section][vc_row][vc_column][vc_row_inner][vc_column_inner][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/01/mihai-eminescu-portret-cu-semnatura.jpg” image_size=”medium” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/01/mihai-eminescu-portret-cu-semnatura.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”scale-up”][mk_padding_divider size=”20″][vc_custom_heading text=”Mihai Eminescu – Placinta noastra constitutionala si libertatile publice” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”fadeInUpBig”][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1553424934655{margin-bottom: 0px !important;}”]Sociologia nu este pana acum o stiinta, dar ea se intemeiaza pe un axiom care e comun tuturor cunostintelor omenesti, adica intamplarile concrete din viata unui popor sunt supuse unor legi fixe, care lucreaza in mod hotarat si inevitabil […].

Nimic nu arata mai mult ca spiritul public nu e copt, decat discutii asupra teoriilor constitutionale. Aceasta copilarie a spiritului nostru public se arata de la inceputul dezvoltarii noastre moderne, din zilele in care cei dintai tineri, rau sau deloc preparati, s-au intors in Paris, unde, uimiti de efectele stralucite ale unei vieti istorice de o mie si mai bine de ani si uitand ca padurea cea urieseasca de averi, stiinta si industrie au un trecut foarte lung in urma-i, au socotit a introduce aceeasi stare la noi, introducand formulele scrise ale vietii publice de acolo.

E o zicala veche ca, de-ai sta sa numeri foile de placinta, nu mai ajungi s-o mananci. Drept ca e asa, dar cu toate acestea acele foi exista. Si daca n-ar exista n-ar fi placinta. Asemanarea e cam vulgara, dar are meritul de a fi potrivita. Conditiile placintei noastre constitutionale, a libertatilor publice, de care radicalii se bucura atata, sunt economice: temelia liberalismului adevarat este o clasa de mijloc care produce ceva, care puind mana pe o bucata de piatra, ii da o valoare inzecita si insutita de cum o avea, care face din marmura statua, din in panzatura fina, din fier masine, din lana postavuri. Este clasa noastra de mijloc in aceste conditii? Poate ea vorbi de interesele ei?

Clasa noastra de mijloc consista din dascali si din ceva mai rau – din advocati. Intorsi din strainatate, ei nu si-au dat silinta sa-nvete legile si datinile pamantului, sa codifice obiceiurile natiei romanesti, ci au introdus pur si simplu codicele pe care le invatasera la Paris, ca si cand poporul romanesc a fost in trecut un popor de vite, fara legi, fara obiceiuri, fara nimic, si trebuia sa i s-aduca toate celea de-a gata din cea mai renumita fabrica. Dar in genere advocatii sunt inteligentele cele mai stricate din lume. Caci, intr-adevar, ce credinte poate avea un om care azi sustine, maini combate unul s-acelasi lucru, un om a carui meserie este sa dovedeasca ca negru-i alb si albu-i negru?

Oricat de buna morisca intelectuala ar avea, ea se strica cu vremea si devine incapabila de a afla adevarul. De aceea, cele mai multe din discutiile Adunarilor au caracterul de carciocuri si apucaturi advocatesti, de cautare de noduri in papura, de vorbe insirate si fire incurcate. Acestea sunt elementele carora legile noastre frantuzesti le dau in stapanire tara. Plebea de sus face politica, poporul de jos saraceste si se stinge din zi in zi de multimea greutatilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ si administrativ care nu se potriveste deloc cu trebuintele lui simple si care formeaza numai mii de pretexte pentru infiintarea de posturi si paraposturi, de primari, notari si paranotari, toti acestia platiti cu bani pesin din munca lui, pe care trebuie sa si-o vanza pe zeci de ani inainte pentru a sustine netrebnicia statului roman.

Sursa: „Icoane vechi si noua”, publicat in „Timpul” – 1877.[/vc_column_text][/vc_column_inner][/vc_row_inner][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

24/03/2019/0 Comments/by Patrick Matis

Share this:

Sfantul Gheorghe si Balaurul

Noaptea de 22 spre 23 aprilie este considerata una de temut

Minunile Sfantului Gheorghe

Share this:

Share this:

La vanat de oameni

Omul „civilizat”

Libertati si libertate

Rasul durerii

Dela humor la batjocura

Share this:

Nu banii, ci demnitatea, statutul, le-a lipsit

„Ma astept ca oamenii sa nu mai plece”

Cand vezi totul in negru…

Singurul element care va ramane dupa Centenar va fi Catedrala Mantuirii Neamului

Share this:

Republica de la Ploiesti este denumirea unei miscari antimonarhice din data de 8 august 1870.

Share this:

Share this:

Share this:

Share this:

Share this: