Jean Alexandre Vaillant, omul care merita cinstirea noastra
In anul 1844, vedea lumina tiparului, la Paris, o lucrare vasta, in trei volume, intitulata neobisnuit „Romania sau istoria, limba, literatura, orografia, statistica popoarelor limbii de aur, ardeleni, valahi si moldoveni, cunoscuti sub numele de romani”.
Am spus despre titlu ca era neobisnuit, intrucat, la aceea data, Romania nu figura pe harta Europei. Vor mai trece inca 15 ani pana la Unirea Principatelor.
Autorul se numea Jean Alexandre Vaillant, pe care Nicolae Iorga il numea „merituosul prieten al romanilor”. Francez de origine, fusese chemat in tara pe la 1830 si se stabileste in Muntenia. Pana in 1831, este profesor, iar intre 1832 – 1834 este numit director al Colegiului National Sf. Sava din Bucuresti.
Primele doua volume din lucrarea mentionata prezinta istoria Principatelor. Al treilea volum contine descrierea excursiilor facute de autor in Tara Romaneasca si publicate sub titlul „Orografie sau plimbari pitoresti in Muntii Bucegi”. In acest volum – in doua capitole ce se intind pe mai bine de 45 pagini – este relatata o calatorie facuta de Vaillant, in iulie 1839, in zona Comarnic – Azuga (sau Intre Prahove cum se numea Azuga, pe atunci). Aceste pagini sunt extrem de pretioase pentru noi, in primul rand prin calitatea lor de a fi cea mai veche relatare a unei excursii in Bucegi. In acelasi timp, aceste pagini reprezinta si cea mai cuprinzatoare, mai documentata si mai pitoreasca desriere a aceste zone, asa cum se infatisa ea in acea epoca, oferind informatii de un real interes pentru cei interesati de trecutul acestor locuri.
Despre excursia in Bucegi a lui Vaillant, Mihai Haret nota in 1915:
„Marturisim ca n-am citit inca o carte care sa ne transporte si sa ne miste, cum ne-a miscat povestea lui Vaillant, care, in afara de alte calitati, straluceste printr-o uimitoare exactitate a nomenclaturii geografice. El ne da explicatia a o multime de chestiuni pe care nu le putusem dezlega niciodata, astfel ca, pentru trecutul Bucegilor, cartea lui este de o valoare netagaduita”.
Dar sa vedem, pe scurt, cum s-a desfasurat aceasta calatorie.
In seara zilei de 19 iulie 1839, Vaillant pleaca din Bucuresti, impreuna cu slugerul Angelescu, care-i va fi tovaras de drum. Ajung la Ploiesti in dimineata urmatoare si, fara a mai zabovi, merg mai departe la Campina si de acolo la Telega unde raman doua zile pentru excursii la Slanic si imprejurimi. Aici se intalnesc cu cei doi tarani din Comarnic, Stoica Voda si Ion Puiu, care le vor fi calauze in Bucegi. La 23 iulie se intorc la Campina si de acolo, calari, se indreapta prin Breaza, spre Comarnic, unde stau doua zile. Obiectivul principal al calatoriei lui Vaillant este marturisit in ajunul plecarii spre Bucegi: „Ziua urmatore trecu intr-un ‘far niente’ si in pregatiri pentru ascensiunea in Bucegi, unde, daca Dumnezeu ne va permite, vom planta drapelul tricolor al Principatelor” („le drapeau tricolore des Principautes” – in text).
In dimineata zilei de 26 iulie, cei patru pornesc prin Posada si Oratii, pe vechiul si periculosul „Drum al Domnisorilor”, care ducea la Manastirea Sinaia. La insistentele slugerului, nu se opresc la manastire si pornesc catre hanul de la Intre Prahove. Dupa patru ore de mers prin ploaie, ajung la destinatie intr-o stare jalnica.
In dimineata urmatoare, cei patru se intorc la Manastirea Sinaia, de unde incep ascensiunea propriu zisa in Bucegi pornind din spatele manastirii, pe vechea poteca ce inconjura varful Molomot (pe care azi se afla cazarma vanatorilor de munte), ies in vechiul drum al Varfului cu Dor, pe care-l parcurg pana la Crucea Pastorului si apoi pana la varfu muntelui, unde, pe ciuperca uriasa de acolo, Stoica Voda le povesteste legenda ciobanului indragostit, ramas iarna in acel loc si rapus apoi de ger si de singuratate. Timpul neprielnic ii goneste insa prin padurea Laptici, spre Valea Ialomitei, unde sunt gazduiti de calugarii de la schitul din fata pesterii.
A doua zi, calauziti de staret, ei viziteaza Pestera Ialomitei si Pestera Pustnicului, dupa care iau drumul Babelor. Vremea rea ii intovaraseste si in drumul lor peste Caraiman si Costila, pana la Varful Omu, locul in care si-au propus sa fixeze tricolorul. Furtuna, care se dezlantuie in acel moment, ii convinge de absurditatea intentiei lor: „Acolo cerul se limpezi o clipa… Ne pregatim sa arboram drapelul nostru, cand, deodata, se porneste un vant violent, care schimba aspectul cerului si care ne sufla la ureche ca planul nostru este absurd. Intreg cerul se intuneca, o ceata densa ne inconjura, norii urca cu fulgi mari din fundul abisurilor. ‘Suntem pierduti daca ne ajung’, striga Stoica… astfel, fara a fi facut nimic, batem in retragere de-a lungul prapastiilor, pe marginea carora norii, pe care-i atingem cu mana, alearga, se precipita, se involbureaza…”
Renuntand, astfel, la intentia lor, se intorc si, din cauza cetii, se abat din drum, apoi revin, isi regasesc urmele din ajun, pe care le urmaresc pana in vale. Acolo, inopteaza la celebrul han al lui Iancu. Raman la han pana a doua zi cand se reintorc la Comarnic.
Ultima zi desavarseste scopul calatoriei lor: insotiti de mai multi tineri tarani si ciobani, ei urca pe muntele Plesuva, unde, in sfarsit, arboreaza drapelul national: „…ajunsi in varf, taiem un brad tanar de 12 m., ii atasam drapelul tricolor al Principatelor si il inaltam cu tot vantul si ploaia. Acum este arborat, falfaie; il salutam cu strigate de bucurie si urari de speranta in viitor…Da, fie ca timpul, fie ca stapanul acestui domeniu, sa respecte aceasta emblema a unei natiuni care vrea sa renasca si aceasta natiune va renaste”.
Acestea sunt, pe scurt, momentele principale care jaloneaza calatoria lui Vaillant.
Dar, dintre numeroasele episoade ale povestirii, de departe cel mai interesant, prin semnificatia pe care o poate avea, este episodul arborarii tricolorului, asupra caruia vom insista in continuare.
Asadar, in 1839, francezul Vaillant cunoaste „un drapel tricolor al Principatelor”, considerat „drapel national” (le drapeau national – in text). El nu se duce la Milcov cum ar fi fost normal, ci pe Varful Omu. Pentru el, asadar, Unirea Principatelor era un fapt, care nu astepta decat o consemnare formala (care avea totusi sa intarzie douazeci de ani). Ceea ce voia Vaillant, arborand drapelul pe varful cel mai inalt al Bucegilor, pe granita cu Transilvania, era sa trimita un semnal romanilor de dincolo, sa le spuna ca era timpul sa se trezeasca. Si asta cu 80 de ani inainte de Unirea cea Mare.
Cine era deci acest francez care privea atat de departe in viitor si cu atata clarviziune? Si cum de stia el de existenta unui drapel national care nu mai fusese niciodata arborat?
In „Istoria Romanilor” de P. P. Panaitescu, reeditata in 1990, se poate citi la pag. 271: „De la o vreme incepura chiar sa fie angajati ca profesori si cativa francezi, ca profesorul Vaillant, care raspandi in tara indemnuri la rascoala pentru libertatea si unirea romanilor”. Intr-adevar ilustrul profesor de la Sf. Sava era, in acelasi timp, un militant activ pentru „regenerarea” noastra nationala. In anul urmator, 1840, il gasim printre initiatorii complotului cunoscut in istorie ca fiind al lui Mitita Filipescu, care urmarea rasturnarea domnitorului Alexandru Ghica. Alaturi de initiatori se gasea si Nicolae Balcescu. Denuntati, participantii sunt arestati si condamnati la pedepse grele, dar Vaillant, ca cetatean strain, este expulzat. Se refugiaza in Moldova, unde ramane din noiembrie 1840 pana in mai 1841, timp in care organizeaza o noua organizatie secreta, „Fii Coloniei lui Traian”. Descoperit, trebuie din nou sa fuga. Se reintoarce o vreme in Franta, dar in timpul Revolutiei de la 1848 va reveni in tara si o va parasi definitiv, abia dupa infrangerea acesteia. Ulterior, el va sustine activ, de la Paris, Unirea Principatelor.
Cum se poate explica, oare, acest sentiment de daruire totala si de solidaritate deplina a unui strain cu cauza noastra nationala? In cazul lui Vaillant exista o singura explicatie si anume apartenenta lui la miscarea Francmasoneriei Internationale. A fi francmason in acele timpuri, implica, in primul rand, impartasirea unor convingeri comune si o solidaritate dincolo de orice bariera etnica, politica sau nationala. Iar Vaillant era, inainte de orice, un vechi si foarte cunoscut francmason. Ca francmason, el a avut acces nelimitat in societatea tinerilor intelectuali progresisti si revolutionari, cunoscuti ca „generatia pasoptista”, care, in marea ei majoritate, apartinea Francmasoneriei. Nu mai este nici un secret astazi ca marile noastre personalitati care au facut Revolutia de la 1848, Unirea Principatelor si Independenta Romaniei din 1877, erau, aproape fara exceptie, francmasoni: de la Nicolae Balcescu, Ion Heliade Radulescu, Nicolae si Stefan Golescu, Gheorghe Magheru, Cristian Tell, Ion C. Bratianu si C. A. Rosetti – si am numit doar Guvernul Provizoriu al Revolutiei de la 1848 din Muntenia, si pana la Vasile Alexandri, Ion Ghica, Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi, Mihail Kogalniceanu si lista ar putea continua. Apartenenta la Francmasonerie a permis acestei generatii de exceptie sa vina in contact, sa discute de la egal la egal si sa intretina relatii de stransa prietenie, cu marile personalitati ale vremii: Jules Michelet, Edgar Quinet, Mickievicz, Mazzini, Cavour sau Garibaldi. Aceste legaturi au contribuit mult la implinirile istorice care au urmat. Si tot din aceste contacte se va fi faurit si tricolorul nostru asa cum il stim.
Este adevarat ca „optiunea cromatica a romanilor pentru cele trei culori – rosu – galben – albastru… a fost sesizata pe intreg spatiul locuit de romani”, inca din cele mai vechi timpuri (conform „Tricolorul Romaniei” coordonata de dr. Adina Borciu-Draghicescu – Bucuresti 1995). Se mai stie ca pe steagul lui Tudor Vladimirescu, cei trei ciucuri erau realizati din fire de matase in cele trei culori. Dar steagul lui Tudor Vladimirescu nu era tricolor, era un steag pictat „in tehnica traditionala a picturii bisericesti” (ibidem).
De asemenea prin hatiseriful din 1834, sultanul otoman ii acorda domnitorului Alexandru Ghica, dreptul ca „la cele ostasesti” sa aiba „alt steag cu fata rosie, albastra si galbena avand si acesta stele si pasare cu cap, la mijloc”. Dar culorile erau orizontale incepand cu rosu. Era un drapel ostasesc si nu putea fi considerat „national”, fie si numai pentru ca acelasi drapel ostasesc al Moldovei era bicolor: „pe fondul general al panzei de culoare albastra, culoarea rosie formeaza cate un patrat in fiecare dintre cele patru colturi”. (ibidem)
Este sigur, insa, ca nu acesta era tricolorul pe care l-a arborat francmasonul Vaillant. El nu putea face asta din doua motive. In primul rand pentru ca acest tricolor il reprezenta pe Alexandru Ghica, pe care Vaillant il detesta si pe care, in anul urmator, va incerca sa-l rastoarne. Dar mult mai important este faptul ca pe Vaillant nu l-ar fi interesat niciodata un drapel avand culorile orizontale, deoarece dispunerea orizontala a culorilor contravenea flagrant principiilor masonice pe care le respecta.
Pentru a intelege aceasta afirmatie, citam din eseul intitulat „Prima intrare a Romaniei in Europa: pasoptistii”, publicat in octombrie 1993 in revista „22”. Autorul, istoricul Adrian Niculescu, afirma:
„Potrivit celei mai plauzibile dintre explicatii, tricolorul romanesc este si el un simbol masonic. Cele trei culori impartite in mod egal reprezinta principiul egalitatii. Orientarea culorilor in sus semnifica verticalitatea, un alt concept masonic, Cifra trei este numarul perfect, Sunt numai patru tarile europene traditionale cu steagul tripartit in mod egal si vertical: Franta, Italia, Belgia si Romania. O companie dintre cele mai ilustre. Sunt exact tarile cu o puternica origine masonica, nascute din Revolutia Franceza (1789), din cea belgiana (1830), din Resorgimento-ul italian si din miscarea de «regenerare» romaneasca”.
Avem convingerea ca numai un astfel de tricolor putea fi considerat de catre Vaillant drept „drapel al Principatelor” si prin urmare, demn de a fi arborat pe cel mai inalt varf din Bucegi, la granita cu Transilvania.
In acelasi eseu, autorul mai scrie:
„Este cunoscut faptul ca tricolorul romanesc a fost adoptat ca simbol al Natiunii in prima zi a victoriei Revolutiei de la 1848, prin decretul nr. 1 al Guvernului Provizoriu. Mai putin este cunoscut insa ca el exista, am putea spune «in pectore», in inima revolutionarilor inca mai demult… Ei au fluturat poate, pentru prima oara, odata cu izbucnirea Revolutiei din februarie 1848 de la Paris, pe «Hotel de Ville», primaria capitalei franceze, alaturi de celelalte steaguri ale «nationalitatilor».
Sau conform „Tricolorul Romaniei” (op.cit).
Prima data tricolorul romanesc a fost infatisat public, ca simbol vexilogic national in contextul acestui an revolutionar, dupa 25 februarie, la Paris… cand o delegatie de tineri romani dintre cei mai avantati… au mers «in cantari de libertate» la primaria Parisului sa felicite Guvernul Provizoriu”.
Coroborand aceste afirmatii cu povestea lui Vaillant, rezulta, in primul rand, o constatare neasteptata: Tricolorul romanesc, asa cum il stim, era recunoscut inca din 1839 drept simbol national, asadar cu cel putin aproape un deceniu inainte de oficializare sa.
In al doilea rand se contureaza o ipoteza surprinzatoare: tricolorul „a fluturat poate pentru prima oara” atunci, in acea zi de 29 iunie 1839, pe muntele Plesuva. Astfel, arborarea de catre Vaillant si slugerul Angelescu a tricolorului ca „drapel tricolor al Principatelor”, este, poate, cea mai veche atestare documentara a acestui fapt.
Pentru noi, cei de astazi, este un prilej de adanca emotie gandul ca acei tarani si ciobani anonimi din Comarnic, adunati in jurul tricolorului, pe muntele Plesuva, au fost poate martorii nestiutori ai unui eveniment istoric de mare semnificatie pentru faurirea natiunii noastre. Ca si faptul ca, atunci, in ajunul «regenerarii» noastre ca natiune, s-au gasit alaturi de acel drapel, un francez si un roman, ca o intruchipare simbolica a unei prietenii ce infrunta veacurile.
Si ce dovada mai elocventa a trainiciei sentimentelor de solidaritate in acele vremuri indepartate, decat faptul ca, peste ani, in 1995, cu prilejul sarbatoririi tricentenarului orasului Sinaia, s-au regasit in aceeasi sala, reprezentantii a trei orase infratite: Aosta, Athis Mons si Sinaia! Orase ale caror drapele nationale au toate trei, fara exceptie, trei culori, egale si verticale care atesta o data in plus, originea lor comuna si consfintesc statutul lor de frati.
13 septembrie 2001, Dan Anghelescu.
Loja „Axis Mundi” – Orientul Sinaia.
