Articole despre valorile românești.

cetatea chilia, stefan cel mare

Cucerirea cetatii Chilia de catre Stefan cel Mare

/0 Comments/in /by
cetatea chilia, stefan cel mare

Cucerirea cetatii Chilia de catre Stefan cel Mare

La data de 25 ianuarie 1465, Stefan cel Mare al Moldovei cucereste cetatea Chiliei, punct strategic de la gurile Dunarii, ce era aparat de o puternica garnizoana ungara.

Documentele istorice atesta ca in 1448, domnitorul Moldovei, Petru al II-lea a cedat cetatea Chilia lui Iancu de Hunedoara, pe atunci guvernator al Ungariei, iar din acel an si pana in 1465, cetatea a fost aparata de catre armata ungara. Numai ca odata cu venirea la conducere a lui Stefan cel Mare, Moldova s-a straduit sa redobandeasca Chilia, cetate ce-i apartinea de drept.

Cucerirea cetatii s-a realizat in cea de-a doua campanie militara initiata de Stefan in acele tinuturi, dupa ce o prima incercare realizata in anul 1462 se soldase cu un esec, domnitorul fiind ranit la glezna in acea campanie. De data aceasta, evenimentul se va incadra intr-o campania reusita in care va mai fi cucerita si Cetatea Alba, cetate cu un mare rol strategic, pe care Stefan a considerat-o vitala pentru actiunile lui de aparare a tarii.

Dupa doua zile de asediu puternic, la 25 ianuarie 1462, Stefan cucereste cetatea Chiliei, iar in vederea eventualelor riposte ale otomanilor care si ei erau interesati de aceasta cetate, face importante pregatiri de aparare, punand la conducerea cetatii pe parcalabul Isaia, cumnatul sau.

Cucerirea Chiliei si administrarea ei de catre ostenii lui Stefan cel Mare, au intarit pentru o vreme sistemul de fortificatii al Moldovei pe directia cea mai amenintata de armatele otomane. Turcii vor reusi totusi sa cucereasca cetatea, dupa opt luni de asediu, in iulie 1484, iar cetatea va fi stapanita de otomani pana in 1812, cand odata cu cedarea Basarabiei catre Imperiul Tarist, va avea loc si cedarea acestei importante cetati de la malul Dunarii.

Sursa: Lectia de Istorie.

ion coja, comportamentul mioritic, miorita

Ion Coja – Ce inseamna comportamentul „mioritic”?

/0 Comments/in , /by
ion coja, comportamentul mioritic, miorita

Ion Coja - Ce inseamna comportamentul „mioritic”?

Randurile de fata sunt scrise dintr-un impuls polemic, starnit de numarul tot mai mare al referintelor stupide care apar in presa romaneasca si pe la autori mai cazniti, avand ca tinta comportamentul „mioritic” al ciobanasului sau alte aspecte ale celebrului text. Paharul rabdarii s-a fost umplut cand am auzit de Nicolae Manolescu, de insusi Nicolae Manolescu, ca ar fi scris undeva sau a afirmat candva, ca Miorita ar trebui inclusa in opera poetica a lui Vasile Alecsandri… Chip, Doamne, ca Alecsandri ar fi „stilizat-o” intr-atat incat nu mai apartine folclorului, sufletului etnic romanesc etc., ci a devenit o creatie – o capodopera, ce-i drept, a unui autor anumit, numitul Vasile Alecsandri!…

Manolescu imi aduce astfel aminte de acel truditor ingenuu la Caile Ferate care a iesit la pensie dupa o viata intreaga petrecuta pe langa vagoane, ale caror roti le-a ciocanit cu o constiinciozitate ireprosabila zi de zi, pe ploaie, pe ninsoare sau pe arsita, vreme de cateva decenii. La pensie iesind acel Nae Manolescu, tot staful CFR-ului s-a adunat in par sa-l sarbatoreasca in mod exemplar pentru ceilalti salariati. „Spune-mi, nene Nicky, i-a zis insusi ministrul de resort, acum cand iesi la pensie dupa o cariera, repet, asa de ireprosabila si de exemplara, cu ce-ti putem fi de folos? Ai vreo dorinta mai deosebita pe care noi am putea sa ti-o implinim? Hai, zi, nu te sfii!” La care ceferistul Manolescu a indraznit sa fie ca niciodata de sincer si descatusat de prejudecati: „Da, domnule ministru, acum, ca plec din triaj pentru totdeauna, n-as vrea sa mor inainte de a afla la ce folosea ca eu sa trec pe la toate vagoanele si sa tot dau cu ciocanul in rotile alea, saracele de ele?!”…

Cam asa si cu Nicolae Manolescu al nostru: iese la pensie, da coltul maine-poimaine si nu a aflat, caci nu l-a cautat, raspunsul la o intrebare pe care si-o pune orice tinar cat de cat preocupat de fenomenul literar romanesc: cat din Miorita „lui Alecsandri” este text autentic si cat i se datoreaza romanticului boier? Eu unul m-am ales inca din liceu cu aceasta intrebare incomoda, dar tot in anii de liceu am aflat raspunsul, simplu, mergand la alte variante ale Mioritei si constatand, cu nesfarsita incantare, ca exista variante ale Mioritei – varianta Tocilescu, Densusianu si altele, uitate acum de mine, cel putin la fel de reusite ca text literar… Ca literatura! Ca literaritate! Se pare ca Nicolae Manolescu nu s-a ostenit sa mearga „la text”, la textul celorlalte variante, si a trait toata viata sa atat de total dedicata literelor romanesti cu convingerea ieftina ca Miorita nu exista de fapt… Nu exista ca text folcloric, ca reper etnic sufletesc, ca „mit fondator”!…

Pai handicap mai deformator de suflet de literat roman mi-e greu sa imaginez…

Asemenea concluzie, cum ca Miorita apartine literaturii culte, concluzie cu care contrariezi chiar pe toata lumea, nu poate sa apara decat din lipsa de aderenta organica la fenomenul numit destul de impropriu literatura populara. Adica din lipsa lecturii, in cazul unui literat din a doua jumatate a secolului al XX-lea. Contactul cu folclorul este, la noi, cei scoliti dupa 1945, aproape exclusiv livresc. Tine insa de o eruditie minima obligatorie pentru un istoric literar sa frecventeze antologiile si studiile de folclor (literar si nu numai). Se vede clar ca Manolescu nu a trecut prin aceasta experienta, ca nu a trait socul initiatic (sic!) pe care orice literat, orice filolog roman il resimte la contactul consistent, adica edificator, cu folcloristica romaneasca, implicit cu folclorul romanesc. Daca in alte culturi si literaturi, mai ales occidentale, folclorul nu este propriu-zis un capitol de istorie a literaturii (culturii) respective, in spatiul romanesc nu poti sa faci istorie, a culturii si literaturii nationale, fara sa pornesti de la cea populara si la ea sa te intorci mereu, ciclic, pentru a te verifica si intrema (sic!).

O evaluare a literaturii noastre culte din aceasta perspectiva ne impune o concluzie deopotriva incomoda si reconfortanta: avem mari datorii fata de folclorul romanesc, fata de imaginarul si mentalul romanesc, pe care scriitorii romani nu l-au scos la lumina cuvintului tiparit decat fragmentar, cu mari lacune si deseori in chip formal, de ochii lumii… Folclor pe care suntem tare departe de a-l fi epuizat… Folclor care ne asteapta pentru creatii mai inspirate, mai sincere decat cele deja existente! Mai autentice…

La fel din istorie, istoria nationala, mari capitole sau momente de maxima concentrare existentiala si emotionala lipsesc din inventarul surselor de inspiratie deja valorizate literar. In traditia imperiala a Eneidei, nu e cazul sa ne sfiim a mentine si chiar a spori sentimentul datoriei pe care, ca literati, ca artisti, literatii si artistii il au fata de istoria nationala, fata de sufletul etnic romanesc. Marile subiecte ale literaturii si artei inspirate din istorie sunt inca nescrise, neincepute, neidentificate ca atare… Compromisa in anii stupizi ai realismului socialist, ideea de „a fi suflet din suflerul neamului meu” a avut pana acum, de-a lungul istoriei noastre culturale, productivitatea literara si culturala totusi cea mai ridicata. Fara consecintele literare si culturale pe care le-a determinat trairea acestui imbold, trei sferturi din literatura si cultura noastra ar lipsi de la apelul de seara… Aceasta idee nici pe departe nu si-a trait traiul, chiar daca unii s-au priceput sa-i manance malaiul, ca jalnici profitori ai ideii nationale… De douazeci de ani ideea nationala este pe fata atacata si discreditata, atat cat reusesc s-o faca condeiele naimite in acest jalnic scop. Nu putine! Si cu sustinere „logistica” oficiala. Basca cea externa!

…Dar, slava Domnului, nu mor caii cand vor potaile!…

Bizara teza a lui Nicolae Manolescu privitoare la Miorita isi are logica ei de indata ce este pozitionata in contextul largului front anti-nationalist si anti-romanesc deschis dupa 22 decembrie 1989…

Nu departe de Nicolae Manolescu „se posteaza” de la sine neispravitii care gasesc cu cale sa se pronunte superiori si lucizi asupra propriei lor conditii de roman pentru a o repudia, cu indignare, ca pe un trist produs al spiritului mioritic. Da, zic acestia, Miorita este un text fundamental pentru constiinta etnica romaneasca, numai ca rezultatul raspandirii la scara nationala a acestui text a fost lamentabil: generalizarea printre romani a resemnarii lase, lipsite de vlaga in fata provocarilor cu care istoria incearca fiecare popor. Romanii, mai ales cei de azi, au avut nesansa sa mosteneasca „din parinti” acest text deformator si pervertitor de suflete… Poporul roman, cu sute de ani in urma, a inventat si adoptat solutia mioritica, cea mai lipsita de barbatie, lipsita de „sira spinarii”, cum s-a pronuntat de curand un trubadur parit, devenit pedagog national. Candva, orice lautar stia sa cante Miorita si deseori li se cerea s-o faca… Azi, un lautar burduhanos si unsuros, prefera Miorita la protap… De cand n-ai mai citit-o, amaritule?!

Dar trebuie sa-i multumesc histrionului pentru nerusinare, abia asa paharul lehamitei mele, iata-l, deverseaza in sfarsit… Facandu-ma sa le propun, celor capabili sa mai priceapa ceva,..

O INTERPRETARE CUMINTE LA MIORITA

Pornesc de la un dat unanim acceptat de specialisti: Miorita a fost la origine un colind…

Mi-aduc bine aminte mirarea cu care, student fiind, am luat cunostinta de acest detaliu „biografic” al baladei, la cursul lui Mihai Pop, batrinul. La vremea mea am fost colindator infocat. Ani la rand am mers in seara de 23 decembrie cu Buna, buna seara la Mos Ajun, a doua zi cu Buna, buna dimineata la Mos Ajun, in seara de Craciun cu Florile dalbe, de Craciun cu Steaua, cu Plugusorul in ultima zi a anului, iar in prima zi de An Nou, cu Aratul si semanatul. Textele colindelor le luasem de la copiii mai mari si nu vedeam nici o posibilitate ca vreun colind sa semene cu Miorita… Abia apoi am aflat si am priceput ca in satul traditional colindele erau altele, atat ca functie, cat si ca text. Mai intai ca nu se mergea pe la toate casele cu acelasi text. De cele mai multe ori colindul insemna un text pregatit ad-hoc, adica intr-un scop anumit, acela, imaginat anume pentru fiecare casa unde se facea uratul, un text „personalizat”, care dezvolta un detaliu legat de „istoria” familiei respective. Daca gazda era patimas vanator, i se zicea colinda Cerbului, alta decat colinda pentru o gazda impatimit pescar. Si asa mai departe…

Alta informatie: colindatorii se organizau in cete cu multa vreme inaintea zilelor de colindat si pregateau un repertoriu anumit, cam la fel cum fac elevii de azi cand pregatesc din timp o serbare scolara. Desigur, era o participare colectiva, dar cu talent literar creator nu puteau fi toti. Puteau sa aiba gust literar ca sa recunoasca valoarea unui text, ceea ce este altceva. Dar de regula, intr-un astfel de grup, unul sau cel mult doi sunt „mai” autori decat ceilalti, creatori propriu-zisi. Detaliu esential: colindatul nu era practicat numai de copii, dimpotriva, cetele de flacai erau cele mai active, mai legate de rigorile si obiceiurile colindatului.

Cu ani in urma, la o sesiune stiintifica, am ascultat o comunicare despre o colinda culeasa pe la 1900, de Constantin Brailoiu, colinda imaginata special pentru o gazda care fusese implicata intr-un accident de cale ferata ce facuse multa valva la vremea respectiva… Cred ca atunci s-a declansat in mintea mea procesul asociativ, de idei si fapte, al carui rezultat sunt insemnarile de fata. Asadar, am inteles eu, colinda putea sa fie legata si de o intamplare anumita din viata familiei colindate, de un „accident”! Evident, colinda inspirata de accidentul CFR nu putea supravietui, nu se putea impune constiintei colective, caci putine sunt familiile astfel lovite, asa cum putine sunt si accidentele feroviare, din fericire. In schimb, moartea napraznica a unui pacurar, a unui oier, era in vechime un „accident” care ocolea putine comunitati rurale.

Cateva cuvinte despre ciobanie, despre oieritul traditional. Este gresita imaginea, oarecum curenta, a „ciobanasului cu trei sute de oi”, care trece prin marginea satului spre a umple de dor inima fetelor. Ciobanii de odinioara strabateau cu oile sute de kilometri, pana departe de casa, deseori trezind ostilitate printre localnici. Drumul lor era plin de felurite „provocari”, la care nu era usor sa le faci fata. Strabunicul meu Licoi, din Rasinari, ducea turma la iernat in baltile Nistrului, alti tutuieni iernau in Crimeia, iar sate de mocani plecati cu oile si care au fost prinsi de Revolutia ruseasca departe de casa, nemaiputand sa se intoarca, se gasesc mai multe, dincolo de Bug si pana la poalele muntilor Caucaz… Oieritul era primejdios in mai multe feluri si pretindea barbati adevarati, tari de „virtute”…

La romani ciobania poate fi comparata cu marinaria la englezi. Prin marinari, prin corabieri s-a latit teritoriul limbii engleze, dusa astfel pana la capatul Pamantului. Limba romana, la randul ei, a cucerit teritorii noi mai ales prin ciobanii intemeietori de sate in proximitatea teritoriul romano-fon, dincolo de Nistru sau de Tisa, ocupand si romanizand teritorii nelocuite, pustii la acea vreme. Turmele plecau la iernat grupandu-se, ca niste flote ale uscatului, caci o turma razleata se oferea unor primejdii mult prea mari. Drept care ciobanii erau bine militarizati, inarmati si pregatiti sa faca fata atacurilor unor raufacatori. De regula ciobanii se intovaraseau la drum, asociindu-se pe baza de incredere, increderea cea atat de omeneasca, de indispensabila societatii umane. In aceste conditii, satul de munte, mocanesc, de unde se pleca in transhumanta, nu era deloc ocolit de vestea neagra a omorului, a crimei nelegiuite careia sa-i fi cazut victima un fecior din sat, probabil mai nestiutor de rautatile lumii. Iar cand omorul ce producea in interiorul „asocierii”, in dispretul increderii, crima atingea culmea nelegiuirii!

Nu mi-e greu sa mi-l imaginez pe acel flacau fara de noroc care sa le fi fost prieten din copilarie celor din ceata de colindatori, camarad asadar. Cu ce colind se puteau infatisa fostii tovarasi de jocuri si ispravi tineresti la casa batranei mame, cea cu braul de lana?… Colindatorii nu puteau ocoli „subiectul”, rostind un colind „neutru”. Tot satul o caina si sangera alaturi de sufletelul bietei mame pentru nenorocirea abatuta asupra ei. Facandu-i un colind pe acest „subiect”, subiectul nu putea fi ocolit sau schimbat, feciorasul nu putea fi inviat si adus acasa ori pus sa se lupte, biruitor si pilduitor, cu talharii! Mortul de la groapa nu se mai intoarce… Moartea nu da nimic din ce apuca sa ia! Si atunci cum sa fie prezentate lucrurile?! In ce fel ca in felul acela sa mangaie cat de cat sufletul maicii batrane?

Imbecilii de azi se revolta: de ce mandretea aceea de voinic nu s-a aparat?! De ce s-a impacat cu soarta lui, atat de nedreapta, pe care altii i-au hotarit-o?!…

Bieti infantili, care nu pricep ca in momentul cand „textul” a fost „scris”, eroul era mort, mort nu in imaginatia autorului, ci in realitatea cea mai dureroasa, a faptelor. Venind la usa mamei, ceata de colindatori nu avea ce cauta acolo decat daca aducea o formula salvatoare, sufleteste vorbind. Salvatoare pentru mama!

De regula, la asemenea naprazna – vezi cazul recent si atat de asemanator al handbalistului Marian Cozma, cei mai multi care vin sa mangaie prin prezenta lor suferinta familiei, a parintilor, a mamei indeosebi, nu gasesc cuvinte potrivite. Unii chiar o declara explicit: „nu avem cuvinte…” Ceata de colindatori trebuie sa se fi framantat tare mult atunci cand s-a decis s-o colinde si pe batrana. Banuiesc ca nici nu se putea sa nu mearga cu uratul la mama prietenului disparut. Dar cu ce cuvinte, cu ce text s-o colinzi cand toata lumea, pretutindeni si dintotdeauna, in asemenea imprejurari, nu gaseste cuvinte potrivite?!…

E foarte probabil ca multi au trait acest sentiment, al neputintei de a face ceva, ceva care sa se potriveasca pentru a micsora suferinta maxima, a mamei care a pierdut un copil, odorul ei… Nu poate fi durere mai mare! Si e de banuit ca nu totdeauna si nici la fiecare caz de omor, ci numai o data, o singura data cineva a gasit formula potrivita, textul cu care sa aiba curajul sa se prezinte in seara de Ajun la usa casei indoliate. Caci aceasta a fost functia primordiala a Mioritei: sa aline suferinta mamei… Sa-i ofere bietei femei o interpretare a mortii fiului drag care sa-i modifice perceptia catastrofei. Nu relatarea faptelor este tinta textului, ci efectul mangaietor asupra batranei, asupra familiei care, din tinda casei, asculta jelania colindei: Pe-un picior de plai, Pe-o gura de rai…

Repet: punctul de plecare a fost un fapt real. Petrecut de nenumarate ori in lumea romaneasca. Odata faptuita crima, nenorocirea devenea un dat imposibil de ocolit. Nimic nu se mai putea face. Aparent, nimic! Daca totusi ceva-ceva tot se mai putea face, acel ceva nu era pentru victima, ci numai pentru cei ramasi in viata ca sa sufere tot restul zilelor lor… Numai pentru suferinta lor se mai putea face sau incerca ceva. Ceva care sa-i ajute sa „vada” altfel cele petrecute. Aceasta era sansa colindatorilor si totodata datoria lor, ca artisti: sa gaseasca formula, textul mangaietor cu care sa ajunga la sufletul bietei mame, ogoindu-l…

A vedea in Miorita un text imaginat de colindatorii care merg la mama ciobanasului ca sa o „panseze”, cred ca este o perspectiva utila mai ales pentru cei care se grabesc sa proclame precaritatea unui asa-zis comportament „mioritic”. Acest comportament nu este cel real, al ciobanasului, despre care nici nu se stie cum a murit in fapt. Caci nu are importanta ce anume si cum s-au petrecut lucrurile in planul real, al faptelor. In acest plan nimic nu mai poate fi schimbat! Daca se mai poate schimba ceva e numai in planul fictiunii, al imaginarului. Tentatia de a-l salva pe ciobanas se poate implini numai in planul fictiunii, al unei fictiuni cat mai convingator prezentata, care s-o ajute pe batrana maica sa-si mai duca zilele lasate de la Dumnezeu, zile pe care nu se mai simtea in stare sa le suporte. Ii va fi fost oare maicutei de mocanas mai usor dupa ce vor fi trecut pe la fereastra ei colindatorii si vor fi desfasurat dinaintea uimirii sale tabloul fantast al nuntii cosmice, al nuntii mioritice?… E greu de spus! Dar cu siguranta le-a fost mai usor dupa aceea colindatorilor insisi, participanti si ei la jalea lasata in urma de disparitia camaradului… Asupra acestora ar trebui cineva sa insiste mai mult. Adica asupra autorului!…

Desigur, a fost „o clipa astrala” aceea in care a fost imaginata colinda maicutei lovite de cea mai nedrepta dintre nenorocirile ce se pot abate asupra unui om. Cine va fi fost acel colindator „de geniu”?!… Nu vom sti niciodata. O singura certitudine: nu a fost Vasile Alecsandri, domnule Manolescu… Dar inca mai semnificativ este „succesul la public” al acestei colinde, al formulei prin care moartea s-a transfigurat si a capatat alt chip, devenind astfel mai usor de indurat. Ba chiar dandu-ti sentimentul ciudat si neasteptat ca transforma crima intr-un esec al asasinilor. Caci ei au gandit sa-l dea mortii pe fecior, si iata, moartea lui nu mai este moarte! Moarte mizera si urita, netrebnica ca insisi faptasii ei. Ci este cu totul altceva! Un spectacol cosmic, al intregii firi, care il salveaza pe fecior din mizeria asasinatului las, proiectandu-l transfigurat in peisajul cosmic, celest, si atribuindu-i o postura mantuitoare, la care ravneste orice mama: sa-si vada feciorul mire! I se ofera mamei aceasta bucurie, fictiva, dar potentata miraculos si mangaietor de viziunea binecuvintatului „autor” al colindei. Recuperandu-l astfel pe cel ucis pentru partea frumoasa, nobila a existentei, a fiintei umane.

Mai sunt de amintit si variantele in care „balada” apare ca bocet. Cred ca o strategie didactica corecta de aici trebuie sa pornesca. Elevilor si, in general, publicului, trebuie sa li se explice clar faptul ca in mod impropriu Miorita este categorisita ca balada, ca si cand ar putea fi comparata si inseriata cu Toma Alimos!… Miorita nu este o balada! Este altceva! Iata: este colinda in multe din variantele ei. In altele apare in ipostaza de bocet si unii specialisti cred ca asa a aparut Miorita, ca bocet. Bocetul, in satul traditional, era si el indatinat a fi „personalizat”… Mi-aduc aminte cum a fost, in temeiul noptii, in holul de la Uniunea Scriitorilor, bocit sarmanul Gheorghita Pitut. L-a bocit sora lui, despre care atunci am aflat ca este „solista de muzica populara”! Si autentica. Am ascultat-o infiorat, un text de mare „valoare artistica”! Era un bocet, se vedea bine, pastrat din vechime, cu viersuri bine slefuite de scurgerea anilor si a lacrimilor. Era un bocet specializat, prin care o sora isi boceste fratele matur, care pleaca din casa lasand-o plina de copii si nepoti!… Avea alt dramatism, ponderat, asezat, impacat, dar tot bocet ramanea! Despre acelasi mister vesnic al mortii, incercand sa-i faca fata, sa-l imblanzeasca, sa-i dea un sens! Sa-l faca suportabil!

Aidoma mortii, care nu da nimic inapoi, functioneaza cand si cand si „teroarea istoriei”. Sunt momente in istorie cand Istoria te striveste, nu-ti da nicio sansa de a-ti alege destinul, nu ai cum sa i te pui de-a curmezisul ori s-o ocolesti, sa te dai la o parte!… Seamana moartea ciobanasului, odata petrecuta, cu unele momente din istoria Neamului, zice Mircea Eliade, momente in care biet romanul nu avea cum sa se impotriveasca cataclismului, la fel cum nici ciobanasul nu a putut evita tradarea, sperjurul infam al tovarasilor sai. Un asemenea cataclism, zice Mircea Eliade, a fost si instaurarea in Romania dupa 1944 a unui regim atat de ne-romanesc si anti-romanesc. Victimele imediate ale acestui regim, ne asigura Eliade, au fost romanii nevoiti sa ia calea pribegiei, a exilului. Drama lor a cunoscut-o bine Eliade. Drama neputintei de a interveni in rostogolirea grea, surda si implacabila a Istoriei asupra Neamului tau. Neputinta de a o opri sau de a devia Istoria din sleaul ce si-l facuse prin inima fiintei romanesti.

Zice Eliade: „Mesajul cel mai profund al baladei il constituie vointa pastorului de a schimba sensul destinului sau, de a preface nefericirea lui intr-un moment al liturghiei cosmice, transfigurandu-si moartea in ‘nunta mistica’, chemand pe langa el soarele si luna si proiectandu-se printre stele, ape si munti. (…) El a impus deci un sens absurdului insusi, raspunzand printr-o feerie nuptiala nefericirii si mortii.”

Cu alte cuvinte, romanii din exil, incapabili sa riposteze fatis, ba chiar aflati unii, acolo, in Occidentul liber, sub interdictia de a actiona politic impotriva ocupantului bolsevic din Tara, au gasit, au stiut acei romani mioritici ce sa faca pentru a da un sens superior, recuperator de idealuri, suferintei de a trai departe de orizontul natal… Insasi opera lui Mircea Eliade, mesterita cu constiinta neta de a raspunde prin ea absurdei istorii moderne, face parte din raspunsul mioritic dat de exilul romanesc. Dat de Enescu, Brancusi, Cioran, Ionescu, Vintila Horia, Uscatescu si atati altii, inclusiv feciorii mioritici care s-au inrolat la sacrificiu ca sa fie parasutati in Tara, pentru a-i sprijini pe si mai mioriticii partizani din munti…

Eliade ne aminteste, in celebrul sau studiu (vezi volumul De la Zamolxis la Gingis-Han), faptul ca aceeasi transfigurare o gasim si in textul unor bocete, cand este plansa moartea unui fecior nenuntit. Ce a fost la inceput, colinda sau bocetul? Raspunsul este de-o importanta secundara. Succesiunea in timp nu putem fi siguri ca este cea sugerata de Eliade, caci circulatia extraordinara pe care a avut-o Miorita in toate tinuturile si mediile romanesti ar explica orice iradiere dinspre textul baladei in textul altor „manifestari” folclorice. Nu cumva textul Mioritei este sursa unor viziuni prin care bocetele incearca si ele sa faca mai usor de suportat despartirea de cel drag? Oricum, ideea ca Miorita este si un soi de bocet vine sa dea o si mai mare complexitate acestui text. Rostul sau este insa oricum acelasi: absurdul, absurditatea mortii la omul tinar, poate capata un sens, iar acel sens este mangaietor pentru cei apropiati sufleteste de feciorul pierdut… Adica tinta colindei, ca si a bocetului, sunt rudele cele mai apropiate ale mortului, in mod specific maica cea batrana, a caror inima trebuie mangaiata…

Textul eseului despre Miorita a fost publicat de Eliade in 1962. Scris cu cativa ani mai inainte de data publicarii, era prea devreme pentru ca Mircea Eliade sa se fi gandit la un alt, anume, moment romanesc de sublima „prefacere a nefericirii intr-un moment al liturghiei cosmice”. Instaurarea in Romania dupa 1944 a unui regim atat de ne-romanesc si de anti-romanesc a fost o fatalitate tragica, impusa romanilor cu o forta care depasea capacitatea lor de opozitie. Nu resemnarea „mioritica” a dus la instaurarea comunismului in Romania si in jumatate din Europa, ci cardasia Est-Vest a marilor puteri nelegiuite. Ba, pe plaiurile mioritice, adica in adancul codrilor si pe crestele muntilor, romanii au avut reactia cea mai barbateasca din toata Europa comunista, caci numai romanii, mereu mioritici, au organizat singura rezistenta anticomunista armata, fatisa, haiduceasca. Eroica si deseori martirica! Singura din tot lagarul comunist, chiar daca perfect inutila, pragmatic vorbind…

Paranteza: unde ne sunt trubadurii care sa consemneze, cu inspiratie, chiar si in ritm de rock sau folk, acest moment sublim de afirmare a sufletului romanesc?! De ce nu razbate, in mizerabile textele textierilor ce se imagineaza trubaduri moderni, de ce nu razbate fiorul eroic, elanul august al fratilor Arnautoiu, al Elisabetei Rizea, al lui Gavrila Ogoranu, al partizanilor din munti, pe care securitatea bolsevica i-a haituit si ucis, dar de ingropat in mormintul uitarii ii ingropam noi, cei de azi, noi ii ingropam!…

Tragedia produsa in anii ’50, ai deceniului cu pricina, se traduce mai ales prin numarul imens de vieti distruse, stalcite, calcate in picioare, batjocorite de justitia comunista, de sistemul penitenciar cominternist, care a imaginat in Romania cel mai cumplit concept de tortura din tot lagarul comunist! Nu resemnarea mioritica a umplut temnitele comuniste din Romania, domnilor!… Ci dimpotriva, neputinta romanului, neputinta mioritica, de a se supune absurdului, de a accepta fata inumana, chipul dracesc al noului regim! Din aceasta neputinta a resemnarii s-au iscat feluritele acte de rezistenta la regimul criminal cominternist! O statistica a acelor ani pune imediat in evidenta ca romanii romani, majoritari in Tara, erau minoritari in randurile partidului comunist opresor, in schimb tare putini minoritari din Romania au participat la popularea temnitelor din RPR cu anti-comunisti! In comparatie cu romanii, putini etnici minoritari au ajuns sa se infrunte cu fiara, cu regimul de exterminare din inchisori!…

Anticomunisti cu arma in mana, dispusi in orice clipa sa se sacrifice pentru libertate si demnitate, au fost numai romanii romani! Niciun minoritar etnic sau religios printre partizanii anticomunisti din muntii Romaniei! In Fagaras sau in padurea Babadagului, in Maramures sau in muntii Banatului, in Apuseni sau Vrancea, au suferit si au jerfit numai urmasii ciobanasului mioritic, care ortodox, care greco-catolic… Si atat! Altii nu au mai fost! Picior de ungur sau de sas, de evreu sau de tigan! De reformat sau adventist!, care sa fi urcat pe cararile de munte ale suferintei si jertfei… Ale demnitatii eroice!… Faptul ca fiecare dintre acei partizani din munti, martiri si eroi deopotriva, stiau ca pe Tatal nostru colinda baladei Miorita nu i-a facut sa lepede arma din mana!… Ci – iar, dimpotriva!

Asadar, zeci de mii de romani au infundat Pitestiul si Gherla, Aiudul si Canalul… Sute de mii de ani de suferinta absurda, mai absurda ca moartea!… Tortionarii neamului romanesc i-au sortit exterminarii lente, prin suferinte fizice cumplite si prin degradare morala, pe cei mai buni fii ai Neamului, pe cei mai „verticali”! Un regim penitenciar conceput pentru a batjocori omul, pentru a-l secatui sufleteste inainte de a-l termina fizic!… Tinta predilecta: credinta stramoseasca a romanului in Domnul nostru Iisus Hristos!

Numai ca a existat un raspuns – pe care l-as numi omenesc inainte de a-l numi romanesc, un raspuns totalmente mioritic la comportamentul bestial al ocupantului cominternist: in spatiul concentrationar romanesc, adica in temnitele comuniste, romanii siliti de teroarea istoriei sa-si petreaca cu lanturi la picioare anii cei mai frumosi ai tineretii, au gasit motive sa aduca pentru aceasta sansa si onoare multumire si cuvinte de glorie Mantuitorului Iisus Hristos, tovarasul lor de suferinta, antemergatorul lor!… Nicaieri in spatiul incaput sub cizma bolsevica, cominternista, a ateismului agresiv, militant, nu s-a mai produs un fenomen de amploarea si profunzimea trairii religioase din temnitele comunismului ateu, din care s-a prefirat pana la noi, cu valoare de document fara pereche, poezia detentiei, scrisa in temnitele din Republica Populara Romana…

E un fel de a spune „scrisa”, caci regimul bolsevic nu le-a admis academicienilor, savantilor si poetilor incarcerati accesul la hartie si creion. Toata poezia detentiei – capitol eminamente romanesc in rezistenta anti-comunista planetara, a trait si a supravietuit numai pe caile oralitatii, motiv in plus sa apropiem aceasta poezie, aceasta literatura fantasta, aceasta reactie eminamente romaneasca sa o legam de magnifica Miorita, ziditoare de suflet etnic, cu ale sale o mie si una de variante culese pe intreg spatiul romanesc!

Cuvintele lui Mircea Eliade despre Miorita, cat de bine se potrivesc pentru camarazii din Tara ai lui Mircea Eliade! Incarcerati cu maxima duritate, unii exterminati, cu totii supusi unui regim de dezumanizare, detinutii nostri politici au avut harul si vointa de a schimba destinul impus de Istorie, de a preface suferinta lor si a Neamului intr-un act liturgic, de sfintire a omului, in felul acesta transfigurandu-si moartea si insasi starea nedemna de robie a intregului Neam intr-un moment istoric de gratie… Comportamentul in temnita al camarazilor si camaradelor lui Nae Cojocaru sau Valeriu Gafencu, Mircea Vulcanescu ori Petre Tutea sau Aspasia Otel-Petrescu, a dat un sens absurdului insusi. Iar acest sens a insemnat in fond dejucarea proiectului demential si diabolic al celor care, ca instrumente oarbe ale absurdului insusi, au conceput sistemul politic si penitenciar din Romania… Romanii, detinutii politici din Romania, au introdus un sens mantuitor, un logos in haosul si arbitrarul acelei lumi conceputa in dispret si ura fata de om, fata de Cel Ce ne-a imprumutat chipul Sau. Au stiut sa transfigureze infernul concentrationar intr-un spatiu binecuvintat de Dumnezeu! Intr-o gura de rai…

L-am intrebat pe parintele Radu Leonte din Sibiu, arestat in seara nuntii sale, in iarna lui 1941, si intors la sotia sa abia in septembrie 1964, l-am intrebat cu teama, cu sfiala, cum e, parinte Leonte, sa stai in temnita 24 de ani?…

Si mi-a raspuns cam asa: „Dragul meu, primii patru-cinci ani sunt mai grei, caci abia dupa aceea pricepi care este castigul tau ca te afli acolo…”

De ce oare, cand am primit acest raspuns, mi s-a parut unul mioritic?!… Mioritic in totului tot… Resimtindu-l ca pe dovada de esec al teroarei cominterniste!

Asadar, ciobanasul mioritic cand afla ca i se doreste moartea, ca uciderea sa este deja planuita, nu pune mana pe par, nici macar nu fuge, nu dispare „englezeste” de la fata locului. Ci ramane locului, si-si accepta soarta „romaneste”, zic imbecilii. Fie cum zic ei!… De data asta insa s-ar putea sa aiba dreptate!

Comportamentul mioritic, al ciobanasului, este, da, tipic romanesc! Numai ca este cazul sa se stie si sa se inteleaga ca in acest mod tipic romanesc nu se comporta numai ciobanasul nostru arhetipal. Daca este sa numim mioritic sau tipic romanesc acest comportament, atunci trebuie sa se stie ca la fel de mioritic, de „romaneste”, reactioneaza Insusi Iisus Hristos cand afla ce i-a pregatit Iuda si sponsorii Iudei. Caci in loc sa se departeze de primejdie, sa paraseasca gradina pierzaniei in graba cea mai mare, El Isi aduna mai aproape invataceii si le tine predica cea mai inaltatoare, invatatura cea mai adanca, lauda cea mai aprinsa adusa Domnului, vietii adevarate! Sfidand moartea si fortele intunericului, ale raului si ale minciunii! Exact ca in Miorita, oameni buni!…

Tot dupa tipicul mioritic, romanesc – nu eu i-am zis asa!, se defasoara alt moment de rascruce din istoria lumii, perfect comparabil, cel al mortii lui Socrate. El, omul cel mai intelept, cel mai priceput in a descifra tainele mintii omenesti si ale lumii in care traim, a fost condamnat la moarte de concitadinii sai, prin acuzatiile aduse de niste neica nimeni… Detaliu important: a fost condamnat in modul cel mai democratic cu putinta: prin vot, prin scrutin, prin referendum… Ca si Iisus, de altfel!

…A avut Socrate nenumarate ocazii sa se sustraga pedepsei capitale si n-a facut-o. In ajunul mortii, de acord cu temnicerii, prietenii i-au aranjat o evadare. A refuzat din nou Socrate, iar ca sa-si consoleze amicii de plecarea sa din aceasta lume, le-a tinut „predica” sa cea mai emotionanta, mai tulburatoare. El, Socrate, care peste cateva clipe urma sa bea cucuta din cupa izbavitoare, si-a incurajat prietenii vorbindu-le pana la ultima suflare a sa despre nemurirea sufletului… Consemnata de Platon in vestitul dialog Phaidros.

E greu de precizat si de stabilit o ierahie a celor trei texte, care din ele este mai important pentru romanii de noi! Miorita, Evanghelia sau Phaidros? Ceea ce putem preciza, in termenii propusi de nedemnii nostri preopinenti – nedemni nedemnii, dar teribil de bagaciosi cat mai in fata!, este ca atat Iisus, cat si Socrate, adica atat omul cel mai curat din cati au existat, cat si omul cel mai intelept, pusi in fata mortii, au avut un comportament, da, mioritic! Un comportament tipic romanesc (ancestral, stramosesc – n. red.) !… Nu s-au temut de moarte, au preamarit norocul de a vietui pe aceasta lume totusi trecatoare, inselatoare, in drum spre certitudinile de Apoi…

Iar daca am pomenit de comportamentul romanesc al romanilor confruntati cu „teroarea istoriei”, in postura de detinuti politici in temnitele cominterniste, nu putem sa nu ne aducem aminte ca multi dintre acei detinuti diafani erau tineri din Fratiile de Cruce, adica chiar la varsta ciobanasului mioritic. Nu fusese departe de aceasta varsta nici Capitanul, in 1938, cand, avertizat asupra intentiilor criminale ale regelui sperjur, este sfatuit sa plece pentru o vreme din Tara. Care dintre noi, oamenii obisnuiti, nu regretam ca acest sfat nu a fost urmat de Capitan?! Regretam si nu intelegem de ce Corneliu Zelea Codreanu nu a reactionat instinctiv, ci s-a purtat aidoma ciobanasului matricial, aidoma lui Socrate si Iisus: nu a intors spatele mortii, evitand-o, departandu-se de ea, ci s-a lasat in voia altui instinct, superior, instinctului pe care il naste in tine constientizarea sincera, profunda, autentica a valorii vietii, a valorilor sufletesti legate de conditia divina a fiintei umane… A ta, cititorule!

Comportamentul mioritic – sau cristic (sic!), cum vrem sa-i spunem, al Capitanului in fata mortii e intregit de felul cum, alaturi de ceilalti 13 camarazi, si-a trait ultimele clipe, horcaind pe gatlejul sugrumat cuvinte de lauda Domnului, Slavei divine, ceresti!

…Fiecare dintre noi, dinaintea unui text, a unui gest public sau privat, incercam sa ne punem in postura personajului si aprobam sau repudiem purtarea insului, ne identificam sau nu cu fapta sa. Reactia ciobanasului, chiar asa cum a fost ea imaginata de ceata de colindatori, este o reactie posibila, totusi. Dovada, cum am aratat, faptul ca regasim aceasta reactie, acest comportament si la altii… E drept, nu la fitecine. Ci la „alde” Iisus si Socrate, printre altii, nu multi! De aceea nu e de mirare ca unii dintre noi nu inteleg, nu-si pot asuma comportamentul ciobanasului sau al lui Socrate… Nu inteleg, dar cei mai multi, printre care si subsemnatul, simt ca le scapa intelegerea acelor fapte si traiesc, cu onestitate, sentimentul limitarii intelegerii… Nimic nu este mai reconfortant decat bunul simt al celor saraci cu duhul, deficitari la capitolul intelegerii acestei lumi. Mai devreme sau mai tarziu, la un nivel sau altul, fiecare insa atingem un asemenea prag al intelegerii si ne impacam cu fatalitatea: nu suntem programati de Marele Softist sa pricepem chiar totul!… Unii mai mult, altii mai putin, dar niciunul totul!…

Ce te faci insa cu obraznicatura care face din propria sa limitare cheia intelegerii acestei lumi, etichetand drept lipsa de consistenta, de autenticitate, toate cele la care nu are acces prin capacitatea sa, fatal marginita, de a se pune in pielea altuia, de a-l intelege pe Celalalt?! Nu ma vad capabil de comportamentul lui Socrate sau al ciobanasului mioritic in fata mortii, dar cand iau cunostinta de acest model imi dau seama ca, daca as fi avut putin mai mult noroc la nastere, mi-ar fi placut sa ma fi inzestrat Dumnezeu cu un caracter atat de puternic… Nu ma reped, in aparare prosteasca de sine, sa declar ca tot ceea ce eu nu inteleg sau nu sunt in stare sa fac nu are valoare, este gest sau comportament penibil, caraghios, descalificant… Cum fac toti neispravitii care, de cativa ani post-decembristi incoace, vor sa faca pedagogie nationala cu noi, oferindu-ne modelul neimplinirii lor infumurate! Daca, dintre acestia, mai e careva recuperabil, il sfatuiesc, inclusiv pe Nicolae Manolescu, sa mai citeasca o data, daca deja a facut-o vreodata, Apologia, adica Apararea lui Socrate si textele legate de moartea sa, inclusiv dialogul Phaidros, sa mai citeasca o data si Evangheliile, despre cum a fost „arestat” Iisus, inclusiv Rugaciunea pentru unitatea Om-Dumnezeu, iar dupa aceea sa citeasca sau, in cel mai bun caz, sa reciteasca Miorita, eventual in vreo doua-trei variante ale acesteia, pentru un dosar complet al cauzei… Altfel nu vad cum ar reintra in normalitate. In normalitatea fiintei umane in ipostaza ei romaneasca!…

Iar tuturor celor de fata cititori le aduc la cunostinta ca in hrubele cominterniste ale obsedantului deceniu, Miorita a fost atat de prezenta in mintea romanasilor nostri mioritici pana la Dumnezeu!, incat unul dintre ocnasi, nu de capul sau, ci mereu cercetandu-si camarazii de extaz penitenciar, facand deci din acel text un soi de opera colectiva, anonima, s-a incumetat sa imagineze continuarea baladei!

Da, exista o continuare a Mioritei! Nu romanul Baltagul, care este si el asa ceva, dar in alt fel, ci un text poetic, in metru popular, sa semene cat mai mult cu textul primordial, „al lui Alecsandri”. S-a incumetat cineva sa se masoare cu Miorita!… Cred ca numai spatiul binecuvintat al temnitei, al suferintei nedrepte, putea cuiva sa-i dea curajul de a scrie „continuarea” Mioritei, dar si inspiratia, de natura cert divina, de a produce un text care sa faca fata comparatiei cu oricare dintre cele o mie de variante ale Mioritei… Iar acel ocnas nu a facut-o ca sa schimbe cu vreo iota destinul si comportamentul mioritic al ciobanasului, ci pentru a raspunde la o intrebare, extrem de justificata: cum le-a fost asasinilor dupa? Cum de i-a mai rabdat pamantul?…

Intrebarea aceasta si-a pus-o Radu Gyr si a scris drept raspuns Balada unui plai de munte.

Ce s-a intamplat cu asasinii ciobanasului nostru mioritic? se intreaba, asadar, Radu Gyr si da la aceasta intrebare un raspuns, adica un text, o balada, care il situeaza cert printre marii poeti ai lumii. Iata primele catrene:

„Pe-o spranceana de lumina,
Lang-o lacrima de rai,
Verde culme carpatina
Rotunjeste dulce plai.
Iar in plaiul stanei goale,
Langa strunga fara oi,
Crangi cu umeri franti de jale
Se cutremura din foi.
Fluier vechi nu mai indruga
nu mai latra caini pandari.
Singuri muntii duc in gluga
Carpatine neguri mari.
Nu mai zburda-n tarla iezii,
Nici plapanzii miei priori.
Doar pe cearcanul amiezii
Urca ulii rotitori.
Ulii suie, frunza suna,
iar in iarba-ntins amar
ba e somn, ba rugaciune,
tinar les de pecurar.
A ramas dormind pe-o rana,
in culcus de voievod,
pe-un crampei de rai cu stana
unde brazii plang prohod.”

Si asa mai departe… Una din capodoperele limbii romane… Ale spiritului mioritic.

Nu voi destainui soarta celor doi tovarasi cu suflet de Iuda… Cititorii acestor randuri sa mearga la text! Mana pe carte!… (Volumul Balade.)

(Retineti, numai ca brazii nu plang si nu se indoaie.. ei raman vesnic drepti, verticali.. ei doar se frang. Astfel ca, in acest caz avem de-a face cu un paradox, o culmea-culmilor cand brazii plang. – n. red.)

…Important este ca s-a gasit un spirit mioritic, Radu Gyr, care sa-si puna intrebarea, la care a imaginat un raspuns pe puterea mintii sale. Iar si mai important este ca in acest acelasi spatiu mioritic, cand vestea ca a fost ucis Mielul Domnului a cutremurat tariile lumii in care ei se stiau traitori, poporului astuia de romani mioritici fiindu-i cu neputinta sa inteleaga asemenea fapta, ei, romanii de odinioara, romanii arhei, si-au pus intr-un tarziu intrebarea: oare ce s-a intamplat cu ucigasii Mantuitorului, cu ucigasii Celui Care S-a oferit suferintei ca sa ne mantuiasca pe noi de pacate? Cu ce cumplita pedeapsa, pe masura crimei faptuite, justitia divina i-a pedepsit pe criminalii cei mai fara de suflet din istoria Universului?…

Da, romanii si-au pus aceasta intrebare la care au imaginat si un raspuns, un raspuns mai mioritic decat toate Mioritele lor. Un raspuns pe care nechematii preopinenti nu au nici o sansa sa-l imagineze ori sa-l inteleaga…

Inchipuindu-se magistrati, judecatori in dosarul uciderii lui Iisus Hristos, romanii, mioritici in tot ce fac, au mai facut una cu care sa scandalizeze componenta nauca, lucida si pragmatica, a planetei: in imaginarul romanesc folcloric, pedeapsa cu care au fost condamnati ucigasii cei mai nenorociti a fost ca ei sa nu mai moara niciodata. Sa traiasca vesnic! Si punct!…

Aceasta a fost pedeapsa data de Dumnezeu! De Dumnezeul romanilor, daca nu cumva blasfemiez vorbind astfel!…

Logica stransa a acestui raspuns: numai asa, traind la nesfarsit, si asistand la „marsul glorios al lui Iisus pe pamant” (apud Tutea), li se vadea acelor nefericiti esecul crimei lor!… Dimensiunile netrebniciei lor…

Mai departe, interpretarea „sentintei” e la inde…mintea fiecaruia, cum il taie capul pe fiecare…

Dupa al meu: pedepsiti sa nu mai moara niciodata? Pedepsiti cu viata vesnica?… Asadar, viata ca pedeapsa!… O idee des intalnita la romanii mioritici. La maica-mea, bunaoara! Dar n-am luat-o in serios!… Sau la dl. Arghirescu, gazda mea din studentie, de pe str. Lt. Paul Ionescu 15. Fusese la Caracal coleg de clasa cu Paul Ionescu, erou al primului Razboi Mondial… Avea acum 95-96 de ani, iar cand eu ii uram sa atinga suta, nu-mi multumea, dand din cap compatimitor: ce-o fi fiind in capul acestui baiet?!… Dimineata, cand era destul de liniste ca sa-l aud prin perete, prindeam rugaciunea sa, cu vorbe ciudate, adresate direct Domnului, Doamne, cu ce ti-am gresit de ma lasi sa traiesc atata?! De ce nu ma iei, Doamne?!… Pentru care grele pacate, Doamne, mai traiesc?… Rasunau cunoscut in mintea mea aceste vorbe… Atat cat reusisem eu sa ma conectez pana atunci la mentalul comunitar romanesc. Romanesc pentru ca mioritic. Si invers!…

Cand viata este o pedeapsa, o proba de incercare, menita sa te pregateasca pentru alta viata, abia aceea adevarata, pui alt pret pe viata si pe toate cele din preajma-ti, atat de amagitoare!…

In septembrie 1989 ma aflam la Santiago de Compostella, la un congres de romanistica. M-am imprietenit oaresicat cu un romanist suedez, i-a placut comunicarea mea si mi-a cerut detalii. Am ajuns destul de repede si la politica. Nota bene, era toamna lui 1989!… La un moment dat mi-a pus intrebarea incomoda pentru un roman nationalist: de ce romanii nu dau nici un semn ca ar fi capabili sa se rascoale impotriva sistemului comunist? De ce accepta mai departe dictatura ceausista?!… Adica, se subintelegea, din lasitate si oportunism se comporta romanii atat de jalnic, de jenant!…

M-am pomenit, aproape instinctiv, fara sa judec prea mult raspunsul, sustinand alta explicatie: forma cea mai comuna si mai naturala (sic!) de lasitate este teama de moarte. Romanii sunt un popor care in istoria lor nu au „excelat” prin teama de moarte. Dimpotriva, au infruntat-o cu destula daruire, altii ii zic seninatate… Si suedezul cel hiperborean s-a aratat cunoscator: religia dacilor, Miorita, Brancoveanu, la care eu am adaugat rezistenta anticomunista din munti, pe cat de eroica, pe atat de „ineficienta”, despre care informatul meu coleg nu stia nimic, nimic…

Iar eu am continuat: gestul de a te ridica impotriva unui sistem, a unui regim, a unei persoane, este un gest care iti pune in pericol viata. Dar pe langa pericolul de a-ti pierde viata in confruntarea pe care o declansezi, mai apare si pericolul ca tu sa iei viata cuiva, a adversarului. Confruntarea te poate aduce in postura nedorita nicicum de a ucide… Pentru roman, nimic nu poate fi mai cumplit decat sa se vada cu mainile inrosite de sangele omuciderii… Mai bine rabda nedreptatea decat s-o inece in sange! Romanul stie ca pentru opresor exista o plata inevitabila si il lasa, mai de graba, „in plata Domnului”…

Eram eu insumi mirat de cele ce spuneam si vag mi s-a facut rusine pentru usurinta cu care am scornit, pe loc, aceste scuze. Credeam in ele? Nu stiu. Ce stiu este ca atunci le-am gandit, aceste explicatii, pentru prima oara. Mai ales ideea ca romanii nu se dau la o parte de la sacrificiul propriei vieti, dar ezita atunci cand s-ar putea sa fie adusi in situatia de a lua ei viata cuiva, oricat i-ar fi acela de adversar!…

…Cateva luni mai tarziu, in decembrie acelasi an 1989, aveam sa constat cu uimire si indurerat ca avusesem tare multa dreptate… Mii de tineri mioritici, fara par, fara pistoale, numai cu palmele goale au iesit in fata tancurilor, in fata nevazutilor teroristi, nu ca sa ucida pedepsitor sau razbunator – caci nu aveau pe cine, cat mai ales ca sa-si arate, lumii intregi, deplina disponibilitate la supremul sacrificiu! Dovedindu-si astfel credinta ca Dumnezeu este cu noi, cu mioriticii de noi!…

Noi, romanii, nu, nu suntem un popor de eroi sau de martiri! Nici nu exista un asemenea popor… Iar a fi ori a reactiona in spiritul baladei Miorita nu inseamna a fi erou sau martir. Ci e vorba de o atitudine, de o traire profunda a propriei conditii umane mult mai complexa, mai subtila, mai greu de descifrat, despre care vom vorbi poate cu alt prilej. Atata doar as adauga: a reactiona „in legitima aparare”, instinctual, la violenta raspunzand prin violenta, inseamna sa te situezi pe linia de conduita a atentatorilor, a criminalilor. Ceea ce este perfect normal, justificat si …recomandabil in viata de toate zilele, oamenilor obisnuiti. Alde mine, alde mata, cititorule…

Uneori insa, cand atitudinea ta angajeaza o miza mult superioara destinului individual – cazul lui Socrate si Iisus, a avea reactia „potrivita”, cea asteptata, inseamna a accepta degradarea mizei, a semnificatiilor legate de persoana-ti. Inseamna sa apartii acelei lumi din care vin si cei care iti vor moartea. Este si cazul Capitanului, care, daca s-ar fi pus la adapost din calea urgiei carliste, ar fi compromis propriul mesaj, al sau si al Miscarii. Ciobanasul nu purta un mesaj anume, pe care sa putem spune ca l-a salvat prin comportamentul sau cristic, mioritic. Dar camarazii sai colindatori, cu o intuitie sufleteasca teribila pentru niste simpli tarani, punandu-l pe ciobanas sa ia aceasta atitudine, confera mortii sale un mesaj, un rasunet care acopera vaietul de jale matern, devenind mister initiatic la nivelul constiintei unui popor intreg! Caci, a nu se uita, balada Miorita, din toate creatiile folclorice romaneste, are cea mai buna raspandire, cele peste o mie de variante acoperind dens intreg arealul romanesc.

Un detaliu cum nu se poate mai miscator: Prima oara, daca nu ma insel, Miorita a fost culeasa intr-un sat ardelenesc, de romani secuizati, de ceangai. Un text in limba maghiara, asadar. Bietii oameni nu mai vorbeau romaneste, uitasera si religia parintilor, trecand, de voie, de nevoie la alta… Dar nu se lepadasera de „mesajul” mioritic, salvandu-l chiar si asa, degradat prin traducere, ca pe chivotul lor sufletesc ultim si de cel mai mare pret…

In incheiere, as zice ca genul proxim si ceva mai explicit al acestui „comportament mioritic” este sentimentul, si el atat de romanesc, numit a-ti fi rusine de rusinea celuilalt… Nu stiu daca exista si in alte limbi, ca expresie curenta. Acest sentiment ma incearca destul de des. Este un sentiment si un comportament la care eu unul am acces. Caci celalalt, comportamentul propriu-zis mioritic, nu este accesibil chiar la tot romanul! Ci numai celor dintre noi putini si alesi… Binecuvintati de Dumnezeu! Cand printre noi se iveste unul, sa ne bucuram de norocul neamului nostru de-a-l odrasli mai departe pe ciobanasul carpatin…

Dar sa ne rugam la Bunul Dumnezeu sa ne puna cat mai rar in situatia de a scoate la lumina, din adancul fiintei noastre etnice, ce a mai ramas din mioritismul nostru ancestral… Mai pune-i, Doamne, si pe altii la incercare!

7 ianuarie 2010

Ion Coja

Post scriptum: Decembrie 1989 si tot ce a urmat, adica situatia in care ne aflam de 20 de ani (la data redactarii acestui articol in Revista România Culturală, 30 de ani – n. red.), nu cumva este un alt moment in care Istoria da in noi, romanii, cu tot ce apuca si ne pune din nou in cumpana cu pieirea?! „Romanul nu piere!”, ne asigura un vechi adagiu danubiano-ponto-carpatin… Nici vorba, asta nu exista la alte popoare. Adica vorba „maghiarul nu piere!”, sau rusul ori neamtul sau bulgarul… Dovada ca destinul nostru istoric ne-a pus mereu la incercare. Ne pune, iata, din nou! Numai ca de data aceasta strategia neprietenilor care ne vor capul si tara pare a fi mai bine pusa la punct. Nu au neglijat nici un detaliu!…

Deformarea si denaturarea mesajului care ne vine din adancul veacurilor, inclusiv a celui mioritic, pentru a ne lipsi de acest mesaj, face parte din aceasta strategie. O strategie care mizeaza nu numai pe cozile de topor, ci si pe imbecilii cu certificat de nastere romanesc… Nu ne-ai lipsit, Doamne, de ei nici in Parlament, nici in Guvern, nici in Universitati sau Tribunale, la Televiziuni si tot felul de redactii, peste tot dam de ei…

Post scriptum 2020: Textul de mai sus este complementar celui scris de dl. Vitalie Pastuh si publicat pe site-ul nostru zilele trecute. Amandoua sunt texte polemice, la adresa unor neispraviti ce-si fac auzita vocea ca opinie publica…

liviu rebreanu, taranul roman

Liviu Rebreanu – Lauda taranului roman

/0 Comments/in , /by
liviu rebreanu, taranul roman

Liviu Rebreanu - Lauda taranului roman

Domnilor Colegi, Onorati Ascultatori,

Ales intr’un loc nou creat si dorind totusi sa ma conformez uzului academic de-a elogia pe un inaintas, ma vad silit sa ma prezint cu unul de-afara, cu stramosul meu si al unora dintre d-voastra, intr’un sens mai larg, stramosul tuturor: taranul roman…

Ma simt destul de jenat ca viu in fata d-voastra sa laud tocmai pe cel mai umil Roman, si-mi dau seama ca fapta aceasta nu e prea abila. Cand vorbesti despre un om mare sau despre reprezentantul unei clase puternice, ai certitudinea ca orice vei spune, nu va parea nimanui prea mult, si nici o lauda prea exagerata. Inaintasul, cu care indrasnesc eu sa ma infatisez, e sarac si slab. Asa a fost totdeauna si asa va fi, probabil, totdeauna. Munca si suferintele lui hranesc si imbogatesc pe asupritorii lui. El e destinat sa ramana vesnic gol.

Lauda aceasta totusi nu vrea nici sa inalte, nici sa darame si nici macar sa dovedeasca nimic, ci doar sa marturiseasca o credinta si solidaritatea mea continua cu inima celor multi cari au avut parte tot de ocari si proboziri, si prea arar de vorbe bune…

In vieata altor natiuni, taranimea a putut avea, si a avut, un rol secundar, sters; pentru noi insa e izvorul romanismului pur si etern. La noi, singura realitate permanenta, inalterabila, a fost si a ramas taranul. Atat de mult ca, de fapt, taranul roman nici nu e taran ca la alte popoare. Cuvantul insusi e de origine urbana, cel putin in semnificatia actuala. Taranul nu-si zice niciodata taran. Doar in vremile mai noi si sub influente politice a patruns si la tara cuvantul, spre a indica pe omul de la sat in contrast cu cel de la oras. Taranii insa numesc pe tarani, simplu, oameni. De fapt taranul n’are nume pentru ca nu e nici clasa, nici breasla, nici functie, ci poporul insusi, omul roman. Pentru toata lumea, taran e sinonim cu Roman, pe cand orasan nu, ba in general dimpotriva, mai cu seama in ochii taranului. Taranul a ramas Roman si sub barbarii cei vechi si sub cotropitorii ceilalti; in schimb orasenii s’au cam aratat Ilirci cu Thrcii, Greci cu fanariotii, Rusi cu Muscalii, Nemti cu Austriecii, pana sa devina Romani suta in suta, sub Romani.

Nu stiu cand a aparut in istorie taranul asa cum il defineste stiinta de azi, adica omul care cultiva pamantul din mosi-stramosi si care se simte legat de pamant prin radacini adanci. Barbarii de odinioara, strabunii natiunilor mari si mici de azi, n’au avut, pare-se, tarani, cel putin in secolele cand marea stramutare ii arunca mereu de colo pana colo prin Europa salbatacita. Neamuri razboinice, pornite pe cuceriri si deci spre traiul din munca altora, ele dispretuiau legatura cu pamantul. In vieata lor, rolul de capetenie il aveau cresterea vitelor, vanatoarea si razboiul, care e tot un fel de vanatoare, dar de oameni.

Istoricii, inclusiv cei romani, nu se prea inteleg intre dansii cand e vorba de trecutul nostru. Intr’o privinta totusi sunt de acord cu totii, anume ca aici, la noi, pe pamanturile noastre, se face agricultura din vremuri imemoriale. Dar existenta agriculturii presupune existenta taranului. Navalitorii nestatornici, umblatori dupa prada si setosi de sange, nu se indemnau sa scormoneasca ogorul. Trebue deci sa fi muncit poporul bastinas peste care puhoaiele de barbari au alunecat si s’au scurs val cu val. Bastinasii s’au invatat, desigur dupa aspre experiente, sa nu se amestece de loc, sau cat mai putin posibil, in luptele navalitorilor ce se perindau. Razboaiele erau totale si pe-atunci, mai ales din partea barbarilor cari purtau cu dansii femeile, copiii si batranii, impreuna cu toate animalele. Dar pe-atunci muntii si codrii ofereau inca refugii destul de sigure pentru autohtonii cari voiau sa ramaie neutri. Cotropitorii insisi rareori se raspandeau departe de marile cai de trecere si de pasunile cari le hraneau vitele. Iar cand s’a intamplat ca unii sa se imprastie si sa se adoiala, o minune cum a rezistat si a persistat aici poporul
nostru, in mijlocul tuturor uraganelor. Dar taranul roman, existenta lui permanenta pe aceste plaiuri, poate deslega taina aceasta si altele care ne privesc. Taranul e inceputul si sfarsitul. Numai pentru ca am fost neam pasnic de tarani, am putut sa ne pastram fiinta si pamantul…

Cand se abat marile urgii, oamenii bogati, posedantii de toate felurile, sunt imediat gata de duca. Ei n’au legaturi organice cu pamantul tarii si se despart usor de orasele sau de castelele in care locuesc, siguri ca vor gasi, cu aurul lor, in alte tari, alte orase si alte castele, unde vor putea continua vieata usoara de belsug… Taranul nu pleaca nici de voie, nici de nevoie. El n’are unde sa-si mute saracia, pentru ca, smuls de pe ogorul lui, ar fi osandit sa piara ca un arbore smuls din radacini. De aceea taranul e pretutindeni pastratorul efectiv al teritoriului national.

Si daca e asa in general, de ce n’ar fi si pentru taranul roman, a carui dragoste de pamant e mai mare si mai naturala decat a altora? Caci pentru taranul nostru pamantul nu e un obiect de exploatare, ci o fiinta vie, fata de care nutreste un sentiment straniu de adoratie si de teama. El se simte zamislit si nascut din acest pamant ca o planta fermecata care nu se poate starpi in vecii vecilor. De aceea pamantul e insusi rostul lui de-a fi. Pamantul nostru are un glas pe care taranul il aude si-l intelege. E «sfantul pamant inspirator» care ne-a modelat trupul si sufletul, care prin soarele si apele si muntii si sesurile lui ne-a daruit toate calitatile si defectele cu care ne prezintam azi in lume. Pamantul acesta parca nici nu poate produce decat numai Romani.

Astfel, destinul pamantului care ne-a nascut si ne-a crescut a trebuit sa comande si destinul desvoltarii neamului nostru. El ne-a impus multe veacuri de-a randul o existenta aproape vegetala, o existenta de chinuri si umilinti pe care numai taranul o putea indura. Cu cat se inmulteau suferintele si treceau vremurile, taranul roman s’a indaratnicit in rabdare. Dragostea lui de pamant s’a invartosat. Tarina se amesteca necontenit cu cenusa si oasele inaintasilor, iar vazduhul se umplea cu umbrele si sufletele lor pana in tarii. Nimeni nu-l mai putea clinti din loc, nicio putere si nicio schingiuire…

Rezultatul? Romania actuala cu Dacia de odinioara sunt congruente nu numai in privinta configuratiei geografice, dar si a configuratiei etnografice romanesti.

Acest fapt singur, aceasta evidenta batatoare la ochi ar trebui sa puie pe ganduri, daca nu sa-i desarmeze, pe apostolii interesati ai discontinuitatii romanesti in propria noastra tara. Ce argument de continuitate poate fi mai plauzibil decat existenta aceluiasi popor, pe aceleasi locuri, dupa doua mii de ani? Inexplicabila ar fi tocmai discontinuitatea. S’au vazut popoare mutandu-se in alta tara, se cunosc popoare cari au disparut cu totul, dar un popor, care sa dispara si sa se risipeasca pentru a reaparea, peste multe sute de ani, exact in locurile pe cari le-a parasit, ar fi o minune ce nu se poate intampla decat in anume manuale istorice cu talc.

Rolurile principale in istorie le joaca sau neamurile creatoare de mare cultura, sau cele distrugatoare de cultura. Vieata popoarelor linistite se petrece mai mult in subsolul istoriei. Neamul romanesc a fost cel mai linistit din lume. In trecutul nostru n’avem niciun razboiu de cucerire, ci numai de aparare. Am trait mai mult in sate, la umbra evenimentelor facatoare de istorie. Satele insa nu lasa documente pe care sa le consulte si sa le compulseze viitorii istorici. Satele apar si dispar, fara urme, dupa legi si indemnuri necunoscute. In cuprinsul pamantului romanesc, tocmai in epoca de formatie a neamului, poate ca nici sate nu erau multe, ci mai ales catune resfirate. Asa ca n’avem si nici nu putem avea documente. Dar oare realitatea unui popor nu e mai vorbitoare decat un zapis oarecare sau o stela funerara?

Nasterea unui popor e un miracol, negresit, precum miracol e orice nastere, chiar a ultimei ganganii. De aceea inceputurile tututor popoarelor sunt invaluite in negura legendelor. Chimia etnologica n’a ajuns si nici nu va reusi sa patrunda si sa fixeze intr’o formula cu repetitie misterul formatiei unui popor nou din doua sau mai multe vechi. Daca s’ar fi descoperit reteta, in vremurile acestea de produse sintetice, s’ar fabrica poate si popoare in serie pentru solutionarea sau complicarea conflictelor internationale. Sunt insa numai anume epoci si imprejurari cand se realizeaza, intre popoare indelung convietuitoare, osmoza generatoare de natiune noua. Toate popoarele europene s’au format cam in aceeasi epoca si din amestecul mai multor neamuri – Francezii, Germanii, Englezii, Italienii, altii – si totusi mai ales despre noi se spune, cu o nuanta peiorativa din partea unora, ca suntem «ein echtes Mischvolk».

Stiu ca ma inversunez sa deschid usi cari au fost fortate de mult, in deosebi in aceasta venerabila incinta unde problemele originii si trecutului romanesc s’au desbatut si s’au clarificat deplin. Dar cand se inmultesc cei ce nu scapa o ocazie fara a ne ponegri inceputurile si trecutul, ca sa ne poata apoi contesta pamantul, sa nu mi se ia nici mie in nume de rau staruinta. Ma obliga de altfel insusi taranul roman, argumentul viu si cel mai puternic al autohtoniei noastre…

O caracteristica tot atat de importanta a unui neam, ca si comunitatea de sange, este limba. La noi si aceasta e opera taranului. Limba romaneasca e o limba taraneasca. Farmecul si expresivitatea specifica le-a capatat de la fauritorul ei originar, care a fost taranul. Toata desvoltarea ei, pana in timpurile mai noua, se datoreste taranului, singurul care a vorbit-o totdeauna. Limbile prea cultivate, ajunse la completa maturitate, devin rigide, abstractizante, mecanice. Pierzand sau dispretuind contactul direct cu poporul, in cele din urma imbatranesc, se artificializeaza, ajung a fi organisme moarte – limba latina, greaca, ebraica… Limba noastra, cultivata numai de tarani, in legatura continua cu pamantul si cu lumea concreta, a pastrat expresia imagica si naiva a omului simplu, o prospetime pitoreasca si colorata, ritmul vietii miscatoare. Limba aceasta, ca toate operele taranesti, e conservatoare si-si apara cu indaratnicie conformatia, ramanand refractara incercarilor de violentare. Neologismele, in afara de cele de specialitate cu circulatie numai in anume sfere, se generalizeaza anevoie si abia dupa ce sufera transformarile notionale si formale potrivite cu spiritul ei. Asa au fost condamnate sa dea gres sfortarile filologilor de odinioara cari au vrut s’o «relatinizeze», ca si ale altor reformatori mai noi cari au incercat s’o «rumanizeze» prin reinvierea slavonismelor eliminate de evolutia ei fireasca. Acelasi rezultat trebue sa-l aiba si tendinta unor scriitori si gazetari de a o «urbaniza» cu orice pret, imprumutand din limbi straine nu numai cuvinte, dar si constructii gramaticale si sintactice, socotind probabil, ca si oarecari predecesori ai lor de-acum doua-trei secole, ca romaneasca poporului e «proasta si nu-i buna de nimica»…

Taranul s’a incapatanat a vorbi numai romaneste si a refuzat sa invete o limba straina chiar cand imprejurarile sau nevoile l-ar fi obligat. In Ardeal, in regiunile mixte, Ungurii si Sasii au fost totdeauna cei cari au vorbit romaneste, nu Romanii ungureste sau nemteste. Eu n’am cunoscut niciun taran roman care sa stie ungureste sau orice alta limba straina, in vechea monarhie austro-ungara existau regimente de Romani care stationau cu anii prin provincii straine indepartate. Soldatii vorbeau romaneste oriunde se aflau, la Viena ca si in Bosnia, iar cand cineva li se adresa intr’o limba straina, raspundeau invariabil «nu stiu», din care pricina unele corpuri erau chiar poreclite «nu-stiu-reghiment».

Nu insemneaza aceasta ca taranul roman e incapabil sa invete o limba straina, ci numai ca tine mai presus de orice la graiul lui stramosesc. Cat talent si mai ales cata predilectie au Romanii pentru limbile straine, o dovedesc orasenii si surtucarii nostri de toate categoriile cari, si azi, ca totdeauna, se cred mai subtiri si mai cultivati daca vorbesc, de cele mai multe ori prost, orice alta limba, numai straina sa fie…

Precum si-a pastrat limba, tot astfel a pastrat si a modelat taranul roman, dupa chipul si asemanarea lui, credinta in Dumnezeu. Din batrane superstitii, din ramasite de credinte stravechi transformate si adaptate, din dogme si precepte crestine, el si-a alcatuit o religie specifica, un amalgam profund de crestinism si paganism. Religia aceasta, legea romaneasca, e unica pentru intreg neamul nostru pe deasupra tuturor controverselor teologice. In ea se rezuma conceptia de vieata a taranului roman, resemnarea si increderea lui in dreptate divina. Legea romaneasca e suportul moral al taranului. Ea i-a daruit puterea de a rezista si de a birui incercarile veacurilor. Crestinismul nostru, asa cum il practica si-l traieste taranul, ascunde intr’insul toate fazele si peripetiile istoriei poporului roman, intocmai ca si limba romaneasca…

Daca taranimea romana a fost ursita sa conserve rasa, pamantul, limba si credinta noastra, inseamna ca ea este intruchiparea tuturor virtualitatilor si energiilor romanesti, ca deci dintr’insa trebue sa porneasca si sa se inspire tot ce e romanesc. In trecut, din ea s’au ridicat, prin selectie naturala, boierii si in sanul ei s’au intors cei care-si pierdeau slujbele si averile cand nu-si pierdeau si capul. Din ea se recruteaza multimea mare a luptatorilor in timp de razboiu si a muncitorilor in timp de pace.

Taranul niciodata si sub nicio forma nu se intovaraseste cu strainii. Privirea si dorul lui nu trec niciodata dincolo de hotarele neamului. El sufera orice cu resemnare. Nadejdea lui e Dumnezeu. E in stare sa moara fara a se plange si mai cu seama fara a se revolta. Are o rabdare eroica, dar care ajunge sa se confunde uneori cu toropeala, parca lupta tacuta, nesfarsita pentru conservarea fiintei etnice i-ar fi istovit agresivitatea. Rabdarea si resemnarea insa, in loc sa-i fie pretuite sau barem recunoscute, i-au adus imputarea ca e lenes si nesimtitor. Caracteristic este ca imputarea o ridica tocmai exploatatorii lui de ieri si de azi.

Admitand ca taranul roman ar avea mai putina tragere de inima la munca, vina inca nu i s’ar putea atribui lui. De sute de ani, daca nu din totdeauna, Romanul a trebuit sa munceasca pentru altii, fara rasplata, fara speranta si bucurii. In asemenea conditii lenea si nepasarea erau singura reactiune posibila. Cu adaosul ca saracia si mizeria au devenit virtuti pe care a trebuit sa-si intemeeze toate rosturile vietii. Neputand aspira la un traiu omenesc, s’a organizat in mizerie ca intr’un element ineluctabil.

Oricat ar parea de ciudat si de trist, adaptarea la saracie, impreuna cu toate consecintele ei, a fost o necesitate vitala pentru poporul romanesc. Altminteri n’ar fi putut indura vieata si s’ar fi sfaramat si topit printre celelalte neamuri. Inchizandu-se in saracie ca intr’o gaoace indestructibila, s’a singularizat si a putut sa-si desvolte insusirile specifice, sa-si dobandeasca o fizionomie nationala deosebita. Vieata saraca nu exclude bogatia sufleteasca. Saracul e mai aproape de sufletul sau decat bogatul si are mai multa nevoie de frumosul care, transfigurand realitatea, devine izvor de speranta si mangaiere. Folklorul nostru, in toate manifestarile sale, e creatie de popor sarac, ceea ce nu-l impiedeca sa fie mai valoros si mai bogat decat al multor neamuri traite in belsug. Cand munca e zadarnica si slujeste numai buna starea asupritorilor, lenea si visarea razbuna nedreptatea si devin producatoare de arta, bucuria celor obijduiti.

Dealtminteri, ce fel de existenta a avut de-a-lungul vremilor Romanul, fie plugar, fie pastor, se pote inchipui dupa ceea ce se vede si azi: la numai cateva zeci de kilometri de Bucurestii rivalizand in lux si risipa cu metropolele cele mai ariviste, intalnesti niste amarite asezari cu infatisarea aproape neolitica – satele si catunele romanesti. Contrastul acesta e mai elocvent decat volume intregi de istorie.

Intre sat si oras a fost si mai persista pretutindeni un antagonism, la noi insa parca mai viu si mai accentuat. Pentru ca orasele noastre nu sunt expresia specificului national. Un oras german sau francez reprezinta chintesenta nationala respectiva ca si satul, ba chiar in mai mare masura. Orasul nostru, infiintat si desvoltat, in multe cazuri, din alte necesitati decat cele romanesti, nu s’a adaptat inca deplin spre a fi aevea, ca duh si civilizatie, izvor de romanism curat… Pe cand taranul roman da orasului tot, civilizatia orasaneasca ii ofera numai sarcini si fraze goale. Taranul e serios si naiv, orasanul e ironic si sceptic. Poate de aceea taranul n’are incredere in orasan, iar orasanului i-e rusine de taran, cand nu-i e frica.

Si totusi emanciparea taranilor, orasenii au propovaduit-o, si au realizat-o. Revolutiile noastre, mai mult galagioase decat sangeroase, s’au facut toate de sus in jos, pana la exproprierea latifundiilor si improprietarirea taranilor. Taranul insusi, incapabil de a se organiza si de-a initia rasturnari sociale, ar fi purtat in eternitate jugul servitutii.

Ideile liberale si democratice au patruns la noi din afara, evident, dar au gasit aici teren favorabil. Curentele generoase umanitare, proclamand sfintenia libertatii individuale, erau in aer, la inceputul secolului trecut, in toata lumea, intocmai cum azi e in aer ideea strivirii individului in folosul colectivitatii. Ideilor generoase de atunci le datoram nu numai libertatea taranului, dar insasi libertatea neamului romanesc, cu corolarul firesc al unirii tuturor Romanilor intr’un Stat independent. Ideile de-acum un veac si jumatate, prin triumful libertatii omului, au impus libertatea popoarelor, precum curentele dominante actuale, prin incatusarea individului, sunt sortite sa ingenuncheze pe cei slabi in folosul celor puternici.

Vantul de generozitate universala a prilejuit, cum era natural, si mari exagerari. Mila, compatimirea si dragostea pentru taranime au creat o imagine falsa a taranului, o idealizare ieftina si dulceaga, departe de realitate. Pe masura ce interesul pentru taran crestea, s’a ajuns sa nu se mai poata vorbi despre el decat in termeni hiperbolici. Iar cand sufragiul universal a oferit un buletin de vot taranului analfabet si nemancat, oropsitul de ieri s’a pomenit deodata tiran prin procura.

Pentru ca toate miscarile in favoarea taranimii au fost infectate de retorism, au ramas simple intentii fara rezultate practice. Dupa o suta de ani de emancipare, devenit proprietar asupra aproape totalitatii pamantului cultivabil, taranul roman se afla in aceeasi mizerie morala si culturala, iar standardul lui de vieata nu s’a imbunatatit catusi de putin. Ceea ce denota o trista carenta a conducatorilor.

Prin ceea ce a fost si a reprezentat in vieata neamului, taranul roman nu se putea sa nu devina indreptarul culturii nationale, mai cu seama in ce priveste literatura si artele. Cand, dupa dobandirea libertatilor, fortele creatoare romanesti s’au desteptat si au aparut poetii, artistii si invatatii, toate buna-vointele si uneori talentul real s’au poticnit din lipsa instrumentului de expresie de o parte si de alta parte a unei temelii durabile pe care sa se construiasca. Decenii de dibuiri, de reforme abracadabrante, de imitatii sterile, de innoiri diverse n’au dat roade. Limba romaneasca, corectata intruna de scriitori si filologi pasionati, scartaia din ce in ce mai rau si nu izbutea sa nasca poezie. Abia cand scriitorii s’au apropiat mai atent de literatura taranului, au descoperit izvorul limbii si al poeziei romanesti. Alecsandri a facut un act revolutionar adunand si dand la iveala o comoara de poezie populara. S’au gasit, fireste mai tarziu, unii cari sa-l acuze ca prin ajustarile si completarile lui ar fi stricat frumusetea originala. Au uitat acuzatorii ca arta e totdeauna opera individuala, chiar cea anonima populara. Un cantec popular a fost facut, intai si intai, de cineva si numai pe urma au venit altii, in timp si in spatiu, sa-l corecteze, sa-l amplifice ori sa-l simplifice, in sfarsit sa-l perfectioneze. Adica intocmai ceea ce se intampla si cu poezia culta, unde insa toate operatiile le savarseste un singur ins, mai inzestrat si cu darul versificatiei, si cu al criticii. Incat Alecsandri a fost ultimul corector al baladelor populare culese de dansul, si desigur cel mai talentat.

Pana la Eminescu totusi limba literara romaneasca a mai avut destule sovairi. Numai geniul eminescian a stiut sa integreze organic comoara limbii taranului in limba uzuala a tuturor. Prin Eminescu, taranul roman a daruit elementul cel mai necesar literaturii noastre: limba curata, bogata, mladioasa, mereu noua, cu posibilitatea de eterna innoire, cu un dinamism etem, dinamismul eternului duh neaos romanesc.

Colaborarea dintre Romanul cel mai modest si poetul cel mai mare a fixat linia generala a originalitatii literare romanesti. Pe aceasta linie scriitorii au putut inainta pe urma fara teama de ratacire, avand de altfel totdeauna la indemana pe taranul roman, in caz de indoieli.
Dupa Creanga si Cosbuc, miscarea semanatorista, impreuna cu cele similare si adiacente, a putut enunta axiomatic ca o literatura romaneasca adevarata trebue sa purceada din realitatea romaneasca, adica direct sau indirect din taranimea care reprezinta ceea ce are mai original neamul nostru. De fapt semanatorismul n’a facut decat sa formuleze si sa strige cu glas tare, ca sa patrunda in constiinta tuturor, ceea ce au simtit totdeauna, desi nu atat de categoric, toti creatorii de valori veridice. Miscarea aceasta, entuziasta pana la fanatism, era natural sa faca sa triumfe un comandament a carui rodnicie s’a dovedit in toate timpurile si la toate popoarele. «Iliada», «Divina Comedie, «Don Quijote», «Faust», sunt universale pentru ca, dincolo de perfectia estetica, exprima suflete si realitati nationale. Nu e vorba, cum s’a incercat sa se rastalmaceasca, de a reduce literatura la taranism, sau muzica la doine si hore, sau sculptura la crestaturi in lemn… Ar fi o aberatie sa anchilozam si sa limitam inspiratia artistului. Confundand culturalul sau etnicul cu esteticul se anihileaza creatia de arta. Opera nu valoreaza prin materialul rural sau urban, ci numai prin realizarea estetica. Dar estetica nu exclude predominanta unui spirit specific care da anume coloare si autenticitate operei.

Am avut de altfel destui scriitori, unii foarte talentati, cari, umbland sa cultive asa zisa arta pura sau sa fie moderni cu ghilimele, au crezut ca trebue sa se inspire neaparat dupa ultimisimele curente straine. S’a intamplat sa realizeze, in cazurile cele mai fericite, imitatii acceptabile sau chiar virtuozitati tehnice interesante, nu insa opere vii si trainice. Caci modernismul adevarat nu cere instrainare de realitatile nationale, ci tocmai in intelegerea mai patrunzatoare, adancirea si valorificarea originalitatii acestor realitati. Literatura fara tara nu exista, cum nu exista planta fara pamant. Ar fi de observat, in treacat, ca pseudo-modemismul a fost reprezentat si practicat la noi exclusiv de scriitori nascuti la oras, deci mai putin legati de pamant si uneori chiar de graiul romanesc pana intr’atata, ca unii se mandreau cand izbuteau sa ticluiasca ceva in vreo limba straina. Ceea ce ar fi o dovada mai mult ca orasului ii lipseste inca spiritul autohton zamislitor de valori originale.

Totusi cultura adevarata, prin care neamul romanesc sa-si justifice rostul in lume, numai orasul poate s’o creeze si s’o desavarseasca. Literatura taraneasca nu e pentru tarani, caci taranii nu citesc si nici nu vor citi carti literare. Taranul isi face singur literatura pe care o pofteste inima lui, cum isi confectioneaza cele trebuincioase pentru trupul si sufletul sau. Cartile cu tarani le citesc numai orasenii, ca si pe celelalte. Taranul, prin firea lucrurilor, nu poate fi consumator, ci doar subiect de literatura.

Orasul insa trebue sa fie patruns si el de duhul pamantului si al sufletului romanesc. Glasul pamantului trebue sa fie auzit si inteles si de oraseni pentru a deveni marea lege a neamului pe care nimeni sa n’o mai infranga si nici sa n’o nesocoteasca. Intre sat si oras trebue sa se creeze simbioza care sa potenteze toate puterile creatoare. Numai simbioza aceasta va naste marea cultura romaneasca de care in sfarsit va beneficia si taranul roman, conservatorul trecutului si tineretii noastre.

De aceea azi si inca multa vreme, spre taranul roman trebue sa ne intoarcem necontenit. Fiindca, precum Anteu castiga noi puteri si devenea invincibil cand atingea pamantul, tot astfel creatorii romani, pastrand contactul spiritual cu taranul roman, vor produce opere universal pretioase si vor servi, in acelasi timp, destinul neamului…

Dar, la randul ei, tara noua, pentru care taranul roman a jertfit si a sangerat cel mai mult, trebue sa-i inlesneasca si lui soarta mai buna ce i se cuvine. Nu prin fraze si hartoage, nici prin pomeni si fagadueli desarte, ci printr’o educatie noua care sa-i asigure munca rodnica si traiu omenesc. Si mai ales, si poate mai presus de toate, daruindu-i ceea ce ravneste de multe veacuri fara incetare si in zadar: lumina si dreptate.

Suntem si vom fi totdeauna neam de tarani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca Stat si ca putere culturala, atarna de cantitatea de aur curat ce se afla in sufletul taranului. Dar mai atarna, in aceeasi masura si de felul cum va fi utilizat si transformat acest aur in valori eterne.

Academia Romana

Discursuri de receptiune XXVII

Lauda taranului roman

Discurs rostit la 29 mai 1940 in sedinta publica solemna de Liviu Rebreanu

Monitorul Oficial si imprimeriile statului Imprimeria Nationala.

Bucuresti, 1940

nu mai vrem sa fim romani, romani, romania

Sa ne imaginam ca nu mai vrem sa fim romani

/0 Comments/in /by
nu mai vrem sa fim romani, romani, romania

Sa ne imaginam ca nu mai vrem sa fim romani..

..si ca acceptam de buna voie si cu mult patos noua ordine (comunistoida) mondiala. As vrea sa facem un mic exercitiu de imaginatie. Sa ne imaginam ca nu mai vrem sa fim romani. Ce ziceti?

Eu voi avea curajul sa fiu primul care face acest exercitiu si sa detaliez ce s-ar intampla, cum ar fi daca am renunta la a mai fi romani si am fi altceva, altcineva.

In ziua de astazi, in anul de gratie 2020, in Romania peisajul social este urmatorul. Sistemul cu toate institutiile sale este un organism in metastaza care horcaie de moarte. Exista coruptie si faradelege la toate nivelurile in institutiile sale. Romanii functionari in respectivele institutii nu respecta legea care oricum este ambigua si ii apara pe nelegiuiti (pe ei insisi, de ei insisi..). Putini sunt aceia care sunt corecti, vor si pot sa faca ceva in beneficiul conationalilor lor si al tarii, insa nu sunt lasati. Nu li se permite. Daca ar incerca, ar fi eliminati urgent.

Romania este o tara ocupata de indivizi ocupati in tara lor, in mintea lor, in sinea lor, de altceva, de o alta identitate. Romanii, respingem bunastarea crezand-o a fi o boala, ceva neverosimil, neadevarat, fantezist. Fantezia bunastarii, dupa cum credem, este ceva de care trebuie sa ne ferim (ca de dracu.. las’ ca stim noi mai bine!…) si reactionam cu aroganta ca stim noi cum e cu bunastarea, bogatia, prosperitatea. E ca si cum am spune Doamne ajuta!, insa nu-L cunoastem. nu vrem sa-L cunoastem, si il hulim pe acest Dumnezeu. La fel si cu bunastarea.

Romanii, in loc sa ne revoltam, sa ne aparam tara, pamanturile, proprietatile, bunurile si integritatea noastra ca neam, ca tara, ca ceea ce numim Romania, ne bucuram ca altii ne fura pamanturile de sub picioare. Nu ne aparam nici in instanta, cu toate ca am putea, din frica de a nu fi eliminati fizic sau cel putin torturati miseleste de catre batausii infractorilor care isi retrocedeaza pamanturile pe care noi le detine(a)m in proprietate. In schimb, mai si spunem „lasa, ca merge si asa.. noi sa fim sanatosi!”. Astfel, ne dam pamanturile tuturor neavenitilor care nu stiu, nu vor si nu pot sa respecte pamantul ca resursa naturala, ca bun, ca proprietate, ca ceva de care apartinem. Ei vor numai sa exploateze, sa castige cat mai mult si nu le pasa de noi, ceilalti care inca suntem majoritari pe aici… Insa, chiar nu ne mai dam seama ca Mama Natura vrea sa ne extirpeze, ca nu ne mai suporta..!?

Mai departe, observam ca si copiii nostri renunta la a mai fi romani, din ce in ce mai mult, pe zi, saptamana, luna, an ce trece. Ceea ce a fost o raritate in urma cu vreo 5-10 ani, astazi este o normalitate, in peisajul social romanesc.

Pe pamanturile acaparate s-au construit si se mai construiesc diverse cladiri de birouri (sau hypermarket/supermarketuri) pentru corporatii, sau restaurante, baruri, cafenele etc., care apartin unor indivizi de o alta nationalitate decat cea romaneasca. Acestia le-au construit si construiesc in continuare pentru a face profit in aceasta tara. Copiii nostri lucreaza astazi in cadrul respectivelor companii, apartinand acelora mai sus mentionati, sau in localurile lor pe un salariu minim pe economie. Rare sunt persoanele tinere care primesc salariul mediu lunar. Dar ei sunt astazi carne de tun pentru aceste corporatii care sunt multinationale. Chiar acest cuvant inseamna multitudinea de aspecte vintage sau retro ale oamenilor din ziua de azi, un cuvant dintr-un limbaj de lemn politic corect. Nationalitatea, cu alte cuvinte, este ceva retro, vintage pe care o au oamenii… Tre’ sa-i toleram, ca si cand nationalitatea este ca un handicap. Cel care este national este un individ special, oarecum defavorizat. Astazi, pana si cultura intelectuala si spirituala este pusa la indoiala de indivizi mai mult sau mai putin romani…

Acesti copii, acesti tineri, sunt copiii acelora care, in urma cu zeci de ani, copiau/preluau mode din afara. Felul in care se imbracau, tunsorile, felul in care se purtau pe strazi era imprumutat din afara. Urmareau, mai mult, filme straine, decat romanesti. Nimic romanesc in toate aceste manifestari! Copiii lor fac, astazi, la fel. Copiaza mode din afara tarii, si cu bucurie si mandrie le poarta ca fiind ale lor proprii. Au renuntat la a mai fi romani. Ei doar vorbesc romaneste sau echivalent. Aproape ca nu mai au nimic romanesc in ei, doar ingaduinta dusa la extrem prin care accepta orice, chiar si propria lor pierzanie. Ii vedem foarte usor pe strazile oraselor imbracati dupa moda din afara, in mare parte in negru, cu ochii si mainile pe smartphone si castile in urechi. Iar daca un om moare langa ei (va mai amintiti crima de la metrou?), nici nu le pasa, nu-l vede, trec mai departe butonand dispozitivul. Iar, in ceea ce priveste smartphone-ul, observam ca ei se uita la seriale TV pe aceste dispozitive, si pe youtube. Dar ca sa ce? Probabil ca sa treaca timpul mai repede… Nimic romanesc, pana acum, nu sunteti de acord? Tara arde si baba se piaptana, se coafeaza, se distreaza, se marita, isi face planuri de viitor, dar nu planuri romanesti… toate pe smart TV, pardon smartphone, sau nu conteaza cum se numeste, smart sa fie.. si pe retelele de socializare.

Cumparaturile le facem cu totii in hypermarketurile sau supermarketurile straine de la noi. Cumparam aproape in totalitate produse straine, de import, chiar si (dar mai ales) alimentele. Nu prea ne mai pasa de produsele romanesti autentice, in masura in care acestea ar mai exista pe piata, in asemenea unitati comerciale de mari dimensiuni. Consecintele? Banii nostri se duc la ei si nu la noi. Noi doar primim salariu minim pe economie pe care-l dam, aproape in totalitate, tot lor…

Marginalizam cu buna-stiinta taranul roman, producatorul agricol autohton si produsele lui romanesti. Mii de tone anual, trimestrial sau semestrial, chiar lunar, de fructe si legume sfarsesc pe ogor ca hrana pentru pamant sau pentru animale, in loc sa ne hraneasca pe noi. In schimb, importam astfel de alimente din alte tari, care sunt cultivate, crescute cu substante chimice toxice pentru organismul uman pe care-l avem ca dar divin, si nu in sol, ci in mare parte in vata cu apa. Multe, daca nu toate, dintre ele nu au gust, nu au miros, si sunt mari, frumoase, curate (fara tarana pe ele). Arata bine din punct de vedere comercial si ne iau ochii. Le acceptam, le cumparam, le mancam. Care sunt consecintele? Mai multe boli si mai multi bolnavi… si mai multi bani la concernurile multinationale care activeaza in domeniul sanatatii (ex. Big Pharma).

Pe langa faptul ca am ajuns sa lucram in multinationale, sa ne mankurtizam gandind de stanga, sa ne facem cumparaturile in aceleasi unitati comerciale ale multinationalelor in care lucram, acceptam si noile directive ale strainilor activisti de pe la noi si consideram ca sunt normale. Uitam si respingem total actuala Constitutie pe care nici nu o cunoastem, cu toate ca ar trebui sa cunoastem chiar si marea carta a drepturilor omului.

Nu respectam regulile, nici macar cele de circulatie. Bucurestiul arata ca un oras murdar prin intermediul caruia profitam toti. Ne intereseaza doar banul, cu toate ca finalitatea banului nu este banul. Iar cand vine vorba de religie, de mersul la biserica, chiar daca mergem in numar mare, o facem doar de fatada cerand Dumnezeului Unic sa ne dea cele de trebuinta pentru viata materiala. Vorba lui Gandhi: „crestinii sunt crestini doar cand au frigiderul plin”.

La nivel cultural este si mai mult dezastru. Respingem, iarasi, cu buna-stiinta pe toti cei care inca sunt elita intelectuala a tarii si proiectele lor. Da, inca mai avem elita intelectuala adevarata! Culmea, dar adevarat. Aceste proiecte sunt facute sa salveze tara si poporul roman de la distrugere, saracie, mizerie, foamete, boli, moarte si razboaie, exact ca in Apocalipsa. Sunt menite sa ne salveze de un sfarsit apocaliptic de tragica sorginte. Au menirea sa ne aduca prosperitate si sanatate pe termen lung si foarte lung. Nu le vrem. In schimb, vrem sa nu mai fim romani, in masura in care din ce in ce mai multe tari din Europa redevin nationale sau nationaliste. A se vedea recentul Brexit. Printre altele, chiar si asa-zisi prelati ai bisericii considera ca a fi strain in tara noastra este bine, este frumos, este ceva ce cu totii trebuie sa imbratisam. Acestia considera ca exista o tara saseasca sau secuiasca in interiorul tarii noastre. Ca asa e.. trebuie sa toleram pe straini, chiar daca acestia ne cumpara pamanturile ca sunt foarte ieftine. Chiar si ei insisi asculta muzica rock, de exemplu, in masura in care ortodoxia (principala si cea mai mare confesiune religioasa din Romania) nu este compatibila cu muzica rock… L-ati auzit cumva pe Parintele Arsenie Papacioc spunand ca asculta muzica rock!?..

Cum spunea un prieten: „romanii inca poarta blugi cand moda lor a disparut in urma cu zece ani”. Inca mai credem chiar si in sloganurile fanteziste, utopice ale globalistilor care ne spun ca trebuie sa acceptam si sa toleram diversitatea identitara a oamenilor, facandu-ne, chiar, sa credem, de exemplu, ca majoritatea barbatilor si femeilor din lume sunt homosexuali si lesbiene. Acest lucru este inca fals. Si bine este ca e. Insa, din ce in ce mai multi romani, astazi, cred, gandesc, simt si actioneaza politic corect. Socializeaza, in loc sa traiasca impreuna sau dimpreuna… Consecintele? Cand o sa vedem parade gay pe strazile oraselor noastre, atunci vom intelege… cand le vor vedea si fiii, si fiicele noastre…

In alte tari, copiii sunt invatati sa cante ca „bunica e o scroafa!”, daca nu respecta mediul, daca merge cu masina la cumparaturi, daca intra in cotet cu un motor sau isi frige niste cotlete ca sa manance, carnea fiind ieftina, ieftina, ieftina. Astfel ca, bunica lor e o scroafa poluanta. Nu mai este mult si vom vedea astfel de nerusinari si la copiii nostri, educati sexual in scoli. Au aparut chiar si carti pentru copii care ii invata cum vin pe lume copiii. Aceasta este destinata copiilor chiar de pe la 3-4 ani… ca tot sunt la varsta primelor intrebari, nu-i asa? Si chiar daca copiii atunci inca nu sunt pregatiti sa inteleaga respectivul proces natural al conceptiei, corpul lor nefiind pregatit pentru asa ceva, astfel ca nici intelegerea nu este.

Cand nu mai vrem sa fim romani, cadem in capcana de a ne parasi tara ca sa ne gasim un loc in care sa traim mai bine. Dar dintre aceia care pleaca, unora nu le mai place sa fie romani (declarand oficial ca nu se vor mai intoarce niciodata, ba chiar, am auzit dintre vecini, unul tanar ca ii spuse maica-sii ca se va intoarce in tara atunci cand ea nu va mai fi!), iar ceilalti devin mai patrioti decat erau, isi forjeaza patriotismul pentru ca sunt pusi la incercare in fiecare zi pe pamant strain. Vor sa se intoarca in tara. Vor sa isi ia tara inapoi si au toata capacitatea de a o face, insa se impiedica de mankurtii de serviciu care sunt inclusiv in institutiile publice. Ei sunt cei care, nu numai ca nu mai vor sa fie romani, dar sunt impotriva romanitatii adevarate.

A fi roman nu inseamna sa porti in fiecare zi ie si itari, opinci si cosmelie. A fi roman inseamna sa nu iti vinzi pamantul, stiind ca din el traiesti si daca-l lasi mostenire, au si generatiile viitoare din ce sa traiasca. Inclusiv, inseamna sa nu lasi pe altii sa-ti fure pamantul, actionand la timp chiar prin lege. Inseamna sa fii responsabil de tine, de familia ta, de comunitate, de patrie, de neam, de tara, stiind ca ceea ce faci tu acum are consecinte in viitor. Inseamna sa fii constient!

N-ati vazut in ultimul timp din ce in ce mai multi straini in orasele noastre? Mai ales in Bucuresti. Nu era asa, acum 5 ani. Erau mult mai putini. Acum sunt foarte multi, Bucurestiul incepand sa fie ca un fel de Paris unde se amesteca toate natiile pamantului. Nu mai e mult pana acolo…

Cand nu mai vrem sa fim romani, acceptand multiculturalitatea, vedem, de exemplu, cupluri interrasiale, femei romance cuplate cu africani mergand pe strada de mana cu odraslele lor. Asta ne aduce aminte de planul de metisare a populatiilor europene despre care se vorbeste foarte mult prin media, mai ales in mediul online. Este un plan, un experiment prin care am inceput sa trecem si noi, si care are ca scop crearea unui melanj de culturi, rase, natiuni, pe teritoriul Europei, ba chiar pe teritoriul fiecarei tari. Scopul real este crearea unei confuzii de un anumit fel. In relatiile interumane, amestecul acesta este un mesaj ca nu mai conteaza ce culoare are pielea ta, ce cultura si traditii porti, ce nationalitate ai si ce limba vorbesti, ca poti trai oriunde in aceasta lume, insa cei care vin aici (africani, pakistanezi, sirieni, libanezi, vietnamezi, chinezi, filipinezi etc., care studiaza si lucreaza si au mai multe decat noi, romanii, dintre care si salariul mai mare) nu se vor adapta niciodata. Nici macar nu se vor asimila in cultura romaneasca. Nu au de ce si nici nu le pasa. Ei au fost obligati sa paraseasca tara lor ca sa-si gaseasca un loc unde sa traiasca si fortati sa vina aici, intr-o tara ca asta, pentru a supravietui. Stati linistiti! Si ei tot pe smartphone, pe retelele de socializare stau si sunt cu castile in urechi. Acum da, chiar nu conteaza ce culoare are pielea ta atata timp cat esti conectat mereu pe smartphone prin social media si porti casti in urechi. Ma intreb oare: la ce seriale TV se uita acestia pe telefonul lor, cand umbla pe strada, prin transportul in comun etc.? Ba mai mult. Avem un prieten care este ghid turistic in Bucuresti. I-a intrebat pe turistii straini, printre care majoritatea fiind evrei, de ce au venit in Romania. Ei au raspuns ca au venit sa cumpere pamant, ca e mai ieftin aici (!). Daca va puteti imagina…

Dar ce legatura au toate acestea cu a renunta la a mai fi roman? Pai tocmai, ca nu au cu ceea ce inseamna sa fii roman. Si asa am ajuns. Este oare realitatea, au ba? Desigur!

Si pentru ca nu mai vrem sa fim romani, fetele, femeile noastre, pentru ca este oarecum la moda multiculturalitatea, pentru ca asa sunt ele invatate din facultate, din multinationale si de pe net, accepta cu usurinta o relatie cu un barbat din Africa (daca se poate.. mai ales, si bine ar fi.. ca sa se stearga cat mai repede identitatea romaneasca de blond cu ochii albastri prin progeniturile, generatiile pe care le dau nastere mai apoi), din Orientul Mijlociu, din Orientul Indepartat, cine stie… Tocmai pentru ca metisii rezultati din combinarea lor sa nu mai aiba nimic care sa sugereze romanitatea, sau poporul european primordial. Vi se pare dur, culmea, radical ce spun?! In cinci ani de acum incolo veti vedea si mai mult aceste fenomene. Cum vi s-ar parea un negru african in ie si itari imbracat?! Dar unul in suba de cioban, la stana, manand oile, caprele pe pasunile alpine din Carpati?! Nu-i asa ca este „modelul de roman adevarat”? Nu-i nimic! Probabil ca barbatii africani sunt mai virili, mai potenti decat barbatii romani, si de aia… Imi asum ce spun si nu ma scuz pentru ca aceasta nu este tabú si nici vulgaritate. Se afla pe undeva in fanteziile unora dintre ai nostri…

Si tocmai din acest motiv al modei multiculturalitatii acceptam clar sa fim condusi de straini (presedinte german, prim-ministru ungur – dintre principalii nostru dusmani de pe suprafata acestei planete, cei care mereu ne-au tradat, ne-au vandut, ne-au colonizat si ne-au furat). Dar in spatele lor stau altii care au multe motive ascunse sa ne faca sa disparem, sa ne dizolve. Nu va faceti griji! Romanii, Romania, ne dizolvam singuri acceptand directivele lor. Dar de ce vor sa ne distruga? Raspunsul este foarte simplu: ca sa puna mana pe resursele minunate pe care le are aceasta tara, vazute (cernoziom, sare, aur, argint, wolfram, molibden, staniu, stibiu, platina, sulf etc.), dar si nevazute (energetice…). Va mai aduceti aminte de accidentul aviatic din Bucegi, cand acei alogeni au fost intrebati cu voce de tunet, de catre fiinte umane uriase, puternice, intelepte, ce cauta pe pamantul strabunilor? Noi nu putem uita! Si nici voi nu ar trebui!

Uite asa dispare poporul roman. Toate acestea sunt mult dincolo de fenomenul de mankurtizare, care este declansatorul disolutiei romanilor in tara si in lume. Acestea sunt acceptarea, din pure fantezii care nu ne apartin, viselor altora, in loc sa visam noi pe ale noastre. Avem atat de multe de facut incat am avea nevoie de cativa zeci de ani sa le facem, nu numai sa ne recuperam tara (sau ce se mai poate recupera), ci si sa incepem sa prosperam.

Cand nu mai vrem sa fim romani, vrand sa fim lasati in pace sa facem, chipurile, ce vrem noi (de fapt ce vor altii, crezand ca fanteziile lor sunt ale noastre..), acceptam de buna-voie asasinatul economic al strainilor care sunt pusi chiar in functii de conducere in tara. Nu ne pasa! Nu intelegem ca, astfel, nu mai avem viitor! Insa, in zadar atragem atentia asupra acestor pericole. Trezirea vine din constiinta. Romanul, cand va fi constient de pericol, va simti in inima alarma pieirii sale! Va stii ca nu va mai dura mult si va disparea de pe fata pamantului, fie prin asimilarea altor identitati, fie prin renuntarea la oricare identitate in detrimentul de a fi de nicaieri, fie prin distrugerea propriei identitati si propriului viitor socio-economico-politico-etno-geografic, fie prin toate acestea la un loc. Uite asa disparem! Si se pare ca inca nu ne-am trezit ca asta si vrem. Romanul inconstient se autodistruge pe el insusi. Si atunci ce…?

Cam asta se poate intampla atunci cand nu mai vrem sa fim romani.

teodor palade, scenariile politice

Teodor Palade – Scenariile politice, aceste teribile arme ale manipularii

/0 Comments/in /by
teodor palade, scenariile politice

Teodor Palade - Scenariile politice, aceste teribile arme ale manipularii

Ati observat? Suntem asaltati de scenarii. Vin de peste tot. Scenarii cu privire la cresterea salariului minim, scenarii pentru salvarea de la colaps a sistemului de pensii, pentru reforma din invatamant, pentru exploatarea in folosul altora a rezervelor de gaze din Marea Neagra, pentru salvarea padurilor, pentru stoparea inflatiei, pentru contracararea ofensivei unguresti, pentru anularea pensiilor speciale, pentru organizarea alegerilor anticipate, pentru desfiintarea programului „Prima casa” etc. Ne facem visuri, avem reverii, suntem ingrijorati si chiar ne croim viitorul in functie de scenariile care circula, cu o frecventa ametitoare, pe toate canalele media. Suntem educati, ne hranim, ne imbracam, ne alegem meseria, emigram sau nu, ne insuram sau divortam, ne hotaram daca sa facem sau nu copii, manati din urma de haita scenariilor. Practic, TRAIM conform scenariilor!

Fiecare cu scenariul sau

Fiecare partid, mic, mare sau cel mai mare, fiecare minister si fiecare agentie guvernamentala, fiecare firma serioasa sau de conjunctura, toate, cheltuiesc o multime de timp si arunca o gramada de bani cu elaborarea de scenarii. Au aparut structuri specializate, s-au nascut meserii adiacente, iar „facatorii” de scenarii s-au autodenumit, pompos, analisti sau experti.

Inclusiv ceea ce numim Puterea, adica intreaga osatura guvernamentala formata din toti cei care raspund de destinele natiunii, cei care teoretic ar trebui sa lucreze cu proiecte serioase, cu programe sau cu planuri de executie, actioneaza si se misca dupa cum le spun scenariile. Nestatornici din fire, schimbam prim-ministri cu o frecventa de unul pe an. In medie, aducem alti si alti ministri la ministere cam o data la sase luni. Si, ca si cum numai pentru asta ar fi fost adusi acolo, noii ocupanti ai caldutelor fotolii fabrica in regim de urgenta scenarii. Lansarea de scenarii a devenit o moda. Ai ajuns ministru si nu ai scos imediat pe piata un scenariu, nu esti bun de nimic. Nu conteaza daca scenariile tale au vreun rost ori ba. Nu intereseaza nici utilitatea lor practica. Ai scenariu, esti bun. Nu ai, esti un impotent politic. Eficienta ta ca demnitar este apreciata prin prisma numarului de scenarii elaborate. Pana si in inalta sfera a Cotrocenilor, trepadusi insarcinati cu producerea de scenarii se calca pe bataturi…

Mai grav este ca, in conformitate cu aceste scenarii, scoase in devalmasie de fiecare neavenit ratacit temporar pe poteca arivismului politic, sunt elaborate legi, este modificata Justitia, sunt eliberati criminali sau sunt arestati nevinovati, se construiesc de forma sau se desfiinteaza cu adevarat spitale, sunt ajustate pozitiv sau negativ cheltuielile statului, se croieste bugetul tarii, se multiplica sau se reduce numarul de ministere, este inzestrata armata sau se stabileste varsta de pensionare. Cui sa-i mai pese ca sub invazia scenariilor se surpa tara?

Nu apucam sa deschidem un ziar, o pagina pe internet sau un post de radio in care se dezbate realitatea noastra sociala, ca suntem inundati de scenarii: „Trei scenarii care ii fac fericiti pe cei din PSD”; „Scenariul care ar putea arunca in aer scena politica”; „Top 5 scenarii politice pentru perioada imediat urmatoare”; „Scenariile de lucru in criza politica”; „Scenarii de politici publice”; „Trei scenarii pentru cresterea salariului minim”; „Pensionarii si pensiile lor in diverse scenarii”; „Scenariu pentru activitatea extracuriculara la educatie”; „Scenarii de utilizare pentru psihoterapeuti”… Inebunesti!!!

Autorii si actorii

Cum bine stim, scenariile sunt elaborate pentru actori. Pentru aceia care aproape niciodata nu arata ceea ce sunt cu adevarat. Asta este meseria lor. Sa se prefaca. Sa ne minta cat mai credibil. Iar cei care ne-au mintit cel mai iscusit, sa fie onorati cu premii. Ne-am obisnuit sa fie asa si nici nu mai realizam ca, de fapt, traim ca intr-o uriasa sala de spectacole. Uitati-va imprejur! Cu mici exceptii, nimic din ceea ce ni se prezinta nu este adevarat. Adevarul, aflat undeva acolo, in spatele aparatului de fabricat scenarii, dincolo de cortina, nu ne este harazit noua. Noi suntem fraierii care platim bilete scumpe pentru a lacrima in pumni sau hohoti de ras vrajiti de minciunile actorilor. Uneori injuram, alteori aplaudam dar, de cele mai multe ori, ne complacem in postura de spectator fara nici o responsabilitate. Adevarul? Cui ii mai pasa de adevar? Prizonieri ai miilor de inselaciuni cosmetizate, am ajuns sa credem ca nici nu avem nevoie de el.

Cine sunt cei care scriu scenariile spectacolului? Cine sunt actorii? Ii stim cu totii! Sunt alesii nostri, politicienii! Urcati la putere sau cazuti in opozitie, ei ne mint frumos in timp ce ne baga mana in buzunar. Ei, actorii politici, sunt aceia care, profitand de naivitatea noastra, pentru a ne putea manevra, cu fiecare nou scenariu ne tin apasati de incertitudine si au impresia ca sunt cu atat mai puternici cu cat suntem noi mai cu sufletul la gura.

Nu se intampla numai la noi

Sa nu credeti cumva ca suntem singurii care, ca intr-un motagne russe, ne ridicam spre slavi sau ne prabusim in negrul hau din cauza scenariilor. Se intampla aidoma in case mult mai mari. Conducatorul ales democratic al celei mai democratice tari din lume risca sa-si piarda scaunul, urmarea unui scenariu aiuristic elaborat de opozitia politica si urmat cu incapatanare tipic americana de autorii lui. Traim cu totii groaza apocalipsei generata de pericolul incalzirii globale – un scenariu dospit in creierele celor impinsi de interese financiare imense si aruncat peste noi prin toate canalele media existente. Cunoastem foarte bine scenariul penibil care a stat la baza atacarii Irakului, razboi care a pustiit unul dintre leaganele civilizatiei lumii. N-am uitat scenariile mincinoase care au declansat devastatoarele „revolutii” ce au marcat sangeros lumea prin asa-zisa Primavara Araba. Dupa aproape douazeci de ani inca se discuta despre existenta scenariului politic care ar fi a condus la tragedia prabusirii celor doua turnuri gemene din New York City, eveniment care a schimbat definitiv mersul firesc al relatiilor internationale mondiale. Ne confruntam zilnic cu scenarii referitoare la izbucnirea celui de al treilea razboi mondial. Zeci de scenarii apocaliptice pe teme politice, religioase, extraterestre sau tectonice umplu coloanele ziarelor si ocupa spatiile de emisie ale posturilor de televiziune din intreaga lume.

De ce scenarii?

Scenariile reusesc sa produca ceva ce azi pare absolut necesar societatii romanesti. Ceva fara de care nu numai Romania, dar si lumea in care traim nu ar mai putea functiona conform dorintelor celor care ne conduc. Ele, scenariile, creaza CONFUZIE. Si, mai ales, asigura perpetuarea acesteia. Iar confuzia este starea care asigura premizele manipularii cu maxima eficienta a mintii, atat la nivel individual cat si la dimensiunea maselor mari de oameni. Cuprinsi de confuzie putem fi determinati sa luam decizii care ne dezavantajeaza, sa alegem asa cum ni se sugereaza si nu cum ar fi firesc, sa reactionam ilogic si, de ce mai multe ori, sa actionam neconform cu convingerile noastre. Confuzia genereaza un climat in care persista frica si nesiguranta, stimuleaza neincrederea in societatatea in care traim, alimenteaza inclusiv neincrederea in propriile puteri sau posibilitati.

Traim in plina epoca a manipularii. Suntem manipulati prin imagini, ne este manevrata mintea prin intermediul mass-media – aceasta neoprita nascatoare de stiri false („fake news” pentru romanul ajuns deja, inclusiv in exprimare, la stadiul de fericit cetatean european). Exista tehnici de manipulare electorala, manipulare emotionala, manipularea prin inducerea vinovatiei ori manipulare prin folosirea altora ca exemplu. Mintea ne este influentata copios prin retele sociale ale internetului, retele create de la inceput in acest scop. Exista deja o ramura a psihologiei numita psihologia manipularii. Intregi departamente ale serviciilor secrete si ale partidelor politice au ca principala preocupare manipularea cetateanului.

De ce scenarii? Fiindca politica prin scenarii este parte a politicii manipularii. A politicii prin care ne este modelata mintea. A politicii destinate indobitocirii cetateanului prin fluturarea in fata ochilor a nesigurantei zilei de maine, a perspectivei saracirii, a razboiului pustiitor, a apocalipsei iminente sau a unui viitor paradisiac.

De ce scenarii? Fiindca fiecare scenariu este o arma. O arma teribila destinata manipularii. O arma distrugatoare de destine, invelita de cele mai multe ori in aura mincinoasa a dorintei de a evita un rau amenintator sau stralucind in nimbul nazuintei omenesti de mai bine!

A consemnat Teodor Palade via teopal.ro.

mircea dogaru, poporul de imparati, tara nimanui, romani

Mircea Dogaru – Poporul de imparati din tara nimanui

/0 Comments/in /by
mircea dogaru, poporul de imparati, tara nimanui, romani

Mircea Dogaru - Poporul de imparati din tara nimanui

Astazi popoarele care au daruit lumii marile civilizatii, ori au disparut (sumerienii, persii, vechii egipteni, incasii etc.) ori, comparativ cu gloria trecuta, vegeteaza (grecii, italienii, olandezii, spaniolii, portughezii, englezii, turcii, arabii etc.). NOI cei nascuti din ciocnirea a doua civilizatii care au modelat fata Lumii Vechi, traco-daca si romana, nu am avut inca momentul nostru de stralucire. Ba parca, cel putin teritorial, traim intr-un regres continuu! Suntem un popor „nascut batran”, sau „neterminat”, spun unii, „popor vegetal”, proclama altii! „Strainii sunt de vina” si faptul ca ne-am nascut in „calea rautatilor”, proclamam NOI! Sau „greaua mostenire a trecutului” sustine fiecare generatie lamentandu-se ca „nu sunt vremurile sub oameni, ci bietul om sub vreme” si refuzand sa priceapa ca omul nu poate fi „sub vremi” ci tot sub oameni, sub alti oameni care au avut taria sa-si supuna vremurile. Si niciodata nu ne-am pus intrebarea de bun simt: „Dar NOI, NOI chiar nu avem nici o vina”? Strainii ne resping pentru ca au ceva cu NOI, sau pentru ca nu pot sa ne inteleaga? Dar, NOI, NOI ii intelegem oare? Am facut ceva concret sa-i intelegem si sa ne facem intelesi? Ii vorbim strainului, adesea copilul sau chiar nepotul nostru, la scara istoriei, in limba lui si pe coordonatele mentalului lui, sau in limba noastra pe coordonatele gandiri noastre intortocheate de griji, batran si sfatos chiar si cand cere?

Se impaca vreunul din NOI cu ideea de a fi doar simplu soldat al datoriei si nu un Napoleon genial in toate, gata sa gaseasca solutii si sa dea sfaturi oricui, la orice, oricand si in oricare imprejurare? Se simte vreunul din NOI in stare sa primeasca lectii, nu numai sa dea? Vrem cu adevarat sa invatam despre si de la altii si sa-i invatam, la randul nostru, cate ceva, despre NOI? Stim si daca stim, recunoastem oare cine suntem cu adevarat?

DE CE?

Ne tragem seva, ca popor statornic, in aceasta parte a Lumii Vechi, dintr-o „semintie” care era, pentru antici, „cea mai numeroasa” dupa cea a „inzilor” considera Herodot cu doua milenii si jumatate in urma, ar fi putut fi „de neinfrant si cu mult mai puternica decat toate semintiile pamantului”! Ar fi putut fi, dar nu a fost! De ce ? Nu numai ca inaintasii nostri nu au durat un imperiu care sa supuna lumea, dar si-au pierdut treptat bastina!

Spatiul nord tracic, spatiu al etnogenezei omenesti, cuprins, intre Dunarea de mijloc si Adriatica, Kosovo, Nordul Greciei (linia Skok-Jirecek-Philippide) a explodat in puzderie de „insule” gravitand, de jur imprejurul „continentului nord-dunarean” (Adolf Arnbruster) redus la ceea ce, la 1 Decembrie 1918 s-a numit Romania Mare. Si „erodarea” a continuat: am pierdut Tisa cu Jula, Seghedinul si Debretinul, Timocul si Vestul Banatului in 1920, Moldova de Est si de Nord, cu Tara Hertei, in 1940, Vlahia Dristorului care s-a dus, tot in 1940, dupa fosta „Vlahie care este Tara lui Asan”, Insula Serpilor in 1948… De ce, daca vitejia nu ne-a contestat-o niciodata nimeni? Si nici dreapta judecata! De ce, daca inaintasii nostri au fost „cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci” (Herodot)?

dac tarabostes, sfinxul din bucegi, poporul de imparati, tara nimanui, mircea dogaru

In Evul Mediu romanesc nici un proiect de cruciada nu ne-a ocolit. Imparatul latin de Constantinopol, Henri de Hainaut (1206-1216) fiind incredintat ca romanii erau „oamenii… cei mai temuti si cei mai tari ai intregului imperiu, ba chiar ai pamantului”! Si nici un papa, rege ori imparat catolic n-a imaginat o cruciada anti-otomana fara „Magna Valahia” (Marea Tara a Romanilor, Mapamondul Borgian), sec. XV, sau „blocul dacic” (1595, Barton, agent englez la Poarta). De ce, daca „s-a temut insusi Soliman” (Magnificul, dupa Anton Verancsics) sa ne atace in 1526 cand a desfiintat Ungaria, sau in 1526 cand a indraznit sa asedieze Viena, de ce, cand in fata Plevnei, in 1877 rusii ne-au cerut disperati ajutor, de ce, cand in prima conflagratie mondiala, Occidentul, prin Georges Clemenceau declara „in fata poporului roman imi scot respectuos palaria”, am pierdut treptat aproape totul? De ce am castigat batalii, dar am pierdut de fiecare data, razboiul? De ce vitejii traco-daci si-au pierdut rand pe rand pamanturile in fata legiunilor Romei, in 146 i. Chr. si 106 p. Chr.? De ce, daca erau „superiori aproape tuturor popoarelor si aproape egali cu grecii” (Cassius Dio) si-au pierdut limba, mare parte din obiceiuri si traditii, intr-un cuvant cultura, capotand in fata civilizatiei romane? Si daca tot si-au impletit destinul cu al semintiilor mediteraneene, de limba si cultura latina, venite in dacii „ex toto ni orbe Romano” (Eutropius), de ce poporul rezultat din impletire n-a mostenit de la romani tenacitatea, disciplina, acceptarea ordinei, si „supunerii fata de porunci” (Strabon) care, racordate calitatilor lor nationale, acestia ca si ale romanilor, i-ar fi facut stapanii lumii? De ce i-au influentat ei pe cuceritori, odata deveniti cetateni ai republicii si militari, legiune dupa legiune proclamandu-si comandantul imparat si indreptandu-se de la Dunare spre Roma, cu vechea „netemere de moarte” a „poporului nemuritor” (Herodot, Ovidiu, Pomponius Mela, Strabon).

De ce n-am suportat, ca germanicii ideea unui conducator pe care sa-l urmam? De ce, inteligenti fiind si autori individuali de planuri perfecte, niciodata aproape duse la bun sfarsit, n-am durat o putere care sa infrunte veacurile? De ce imparatii basmelor noastre, Ros Imparat, Verde Imparat etc., sunt simpli cnezi de sate in realitate, de ce Fetii nostri Frumosi au alergat dupa himere si „tinerete fara batranete” sau „viata fara de moarte” nu dupa concret, chiar daca fetele noastre l-au preferat pe Catalin, „Luceafarului”? De ce taranii nostri si-au spus pruncilor „coconi”, adica fii de imparati si nevestelor „cocoane”, voievozii s-au numit „dominus –domn”, purtand mantia de purpura si coroana imperiala? De ce, avand ca indivizi toate calitatile si stapanind un pamant atat de bogat, a carui „dulceata” l-am preschimbat in Eden pentru „latrones gentium” din toate timpurile, am fost si suntem condamnati sa fim vesnic „popor sarac din tara bogata? De ce, darzi si razboinici”? „Adevarata intruchipare a lui Marte” (Ovidiu) ne-am topit in popoarele moderne vecine, constituite pe pamantul nostru, cu sangele nostru curgandu-le prin vene, cu trasaturile noastre, dar cu alte apucaturi in spatele pavezei ridicata de limbi straine noua, pe care le-am insusit uitandu-ne stirpea? De ce suntem romani, dar si, in parte, unguri, secui, ceangai, bulgari, sarbi, croati, sloveni, slovaci, cehi, hutuli, si de foarte curand „ucrainieni”? De ce buciumele si doinele noastre plang? De ce intotdeauna eroul moare acceptandu-si cu fatalism destinul? De ce, la trei romani, doi se intorc intotdeauna impotriva celui de-al treilea? De ce, beneficiind de uriasul bagaj de cunostinte tehnice si inventivitate mostenit de la inaintasii traco-romani, am durat o civilizatie a lemnului, in „Tara de piatra”? De ce NOI, „urmasii cetatenilor Romei” care au cladit Europa, NOI, artefact al istoriei suntem astazi invitati sa intram, alaturi de urmasii „barbarilor” in „casa comuna” care a fost de fapt CASA NOASTRA? De ce, din bagajul de intelepciune mostenit ne-am facut lozinci doar din proverbele ce accepta fatalitatea: „Apa trece, pietrele raman”! „Capul plecat sabia nu-l taie” (dar nici lumina nu vede! – n. red.) „Fa-te frate cu, dracul pana treci puntea”! S.c.l., sugrumandu-ne in numele lor, in fasa, eroii? Si fara sa ne gandim ca, apa trecand roade piatra care, se tot micsoreaza, ca nu e nevoie ca sabia sa desprinda capul care va fi strivit de cizma straina pusa pe grumaz si ca o data pe punte, diavolul ne va arunca de fiecare data in hau! De ce ne-am impiedicat eroii sa-si urmeze destinul ? Din „pizma” care, potrivit cronicilor l-a ucis si pe Domnul Unirii? Ca nu cumva sa sara „cizmarul peste calapod”? De ce ne place sa ne punem in frunte prosti, pentru a putea sa-i batjocorim apoi cum ne vine la gura, aratandu-ne superioritatea doar prin vorbe? Si de ce vedem intotdeauna doar „paiul din ochii altora” si niciodata „barna” din proprii ochi? De ce la NOI, „prostul moare” intotdeauna „de grija altuia”? De ce n-am acceptat niciodata principiul „omul potrivit la locul potrivit”? De ce clamam nevoia de Tepes, dar admitem ca „hotul neprins e negustor cinstit”? De ce admitem transformarea hotilor in negustori cinstiti si a tradatorilor in eroi, gratulandu-i cu invidie cu un „bravo lui, baiat destept! Cine poate, oase roade”? De ce, generatie dupa generatie, ne confruntam in saracie cu lustru, exact cu aceleasi probleme, refacem ca Sisif drumul, la infinit, cand solutia era mostenita? De ce sfarsim la batranete prin a deveni exact ceea ce uram mai mult in tinerete, pentru ca generatia urmatoare sa o ia de la capat, cu speranta ca, daca, „strange un pic cureaua”, o sa-i fie mai bine, candva, „la pastele cailor” sau, mai curand pe lumea cealalta? „Vulturii nu vaneaza muste!”, ne-au lasat diata mosii si exact asta facem, nascandu-ne si murind, generatie dupa generatie, in una si aceeasi vesnica reforma, care ne scoate periodic gunoaiele la suprafata, ca furtuna ce rascoleste fundul apelor adanci, fiindca mandria ne-a impiedicat de fiecare data, sa incepem cu inceputul cu acel strop de intelepciune care spune „Cunoaste-te pe tine insuti”! Si, cunoscandu-ne, ne-am fi dat seama ca tragedia noastra incape in cinci vorbe – „Sa moara si capra vecinului”!

traci, poporul de imparati, mircea dogaru

Avem tot ce ne trebuie sa cladim piramide dar constiinta noastra nu depaseste stadiul de plan, fiindca de mii de ani ne amagim cu minciuna ca „Pe-al nostru steag e scris Unire/Unire-n cuget si-n simtiri”! Noi cei care sarim intotdeauna cu usurinta nevastuicii, dintr-o extrema in cealalta! De ce, scapati de marxism, de patriotardism, ne aruncam astazi, cu bucuria prostului intr-un nou tip de „internationalism” la fel de antiuman ca si cel „proletar”? Chiar nu putem trai fara „isme”?

CE NE LIPSESTE?

Cheia insucceselor noastre din totdeauna nu sta in suma defectelor noastre care, trecand pe plan la elite, ne saboteaza INTERESUL NATIONAL, aceleasi defecte sesizate de Herodot in veacul V a. Chr., de Mauricius in veacul VI p. Chr., de Kekaumenos in 1078, de mii de tineri reformatori ai natiei sau de observatori straini pe care ne grabim sa-i huiduim si chiar de NOI insine, atunci cand ne analizam la rece clasa politica, in cuvinte identice pe parcursul a doua milenii si jumatate: „umbla pe toti sa-i insele si minte strasnic si fura mult, jurandu-ne zilnic cu juraminte infricosate si isi calca usor juramintele si facand si fratii de cruce si de cumetrii, inchipuindu-si ca prin aceasta va insela pe cei mai simpli”! Cheia se afla in cuvintele lui Herodot – „sub o conducere unitara”! „Sub o conducere unitara”, semintia inaintasilor nostri si a noastra ar fi putut deveni „de neinfrant si cu mult mai puternica decat toate semintiile pamantului”!

Dar de cate ori au acceptat inaintasii nostri si noi insine unitatea in istorie? – „De ce ala si nu EU”? De circumstanta l-au acceptat pe Burebista in fata asaltului Romei si, cand Cezar a pierit, de „Maur” n-a mai fost nevoie! Porniti pe un drum uniti in interes national s-au gasit intotdeauna, de-a doua zi, unii cu idei, care au actionat independent si contrar, din pozitie subalterna. Decebal tradat si parasit, Vitalian tradat si ucis, Gelu parasit si uitat, Ahtum tradat si ucis si asa mai departe, Vlad Dracul, Vlad Tepes, Ion Voda, Mihai Viteazul, Constantin Brancoveanu, Horea, Tudor, Avram Iancu, Ion Antonescu s.c.l. Au rezistat ca lideri la romani cei foarte norocosi si cei ce au stiut sa-i scurteze de cap pe „hicleni”. Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Petru Rares s.c.l., dar acestora li s-a dus vestea de „degraba varsatoriu de sange nevinovat”. Tara a ramas aceeasi si a indurat si mai departe, suportandu-si fatalist boierii pe care Macarie ii definea la 1538, pentru eternitate, drept „minti oarbe pentru cele ce vor veni, dornici doar sa-si insuseasca averile altora, iar pe ale lor sa le inmulteasca cu mijloace nedrepte”, prea rar saturandu-se de reforma si sculandu-se impotriva „balaurilor ce ne inghit de vii” (Tudor Vladimirescu)! Ba chiar acceptand periculoasa idee ca nu am fost si nu suntem in stare sa facem nimic decat „sub bici”!

traci, tara nimanui, poporul de imparati, mircea dogaru

Soarta noastra ar fi fost alta si va putea fi alta daca am fi inteles ori vom intelege ca, in numele INTERESULUI NATIONAL ar fi trebuit sau va trebui, odata decizia luata si liderul ales, sa actionam uniti nu numai prin vorbe, de la „opinca la vladica”, pentru telul propus, fara sa acordam prioritate intereselor personale sau de partid. Dovada ca doua milenii de istorie de experiente catastrofale, de pierderi irecuperabile, de la Herodot citire la trezirea constiintei nationale, n-au schimbat intr-adevar nimic, sta in plangerea „reformistilor” de la 1769, care-si doreau exact ce ne dorim si NOI astazi:

„In cele patru parti ale lumii
Prea numiti erau romanii
Ca sunt escusiti la fire
Dar n-au intre ei unire.
Si dintr-a lor neunire
Va veni a tarii pieire.”

(Istoria tarii Romanesti da la let 1769)

Iar daca cei ajunsi, cel mai adesea pe nemerit, in fruntea bucatelor, au subordonat aproape intotdeauna INTERESUL NATIONAL, lacomiei: setei de putere, ambitiilor lor meschine, poporul s-a facut in egala masura vinovat de a se fi complacut, adaptandu-se fara ambitii oricarei situatii si facand din complacere si adaptabilitate un modus vivendi. In 1736-1739, unul din cumplitele razboaie ruso-austro-turce, decise sa rezolve „Chestiunea Orientala” (nerezolvata nici astazi cu toate bombardamentele din Kosovo), ne-au insangerat pentru a mia oara tara, excese deosebite petrecandu-se in Banat, acolo unde romanii luptau atat in armata romano-germana, cat si in armata turca si, cei mai multi pe cont propriu, ca haiduci impotriva colonistilor catolici. Cu stupoare notau agentii imperiali ca, la hore, duminica, jucau alaturi de tarani, haiduci si soldati romani in uniforme nemtesti sau otomane chiuind „Tine Doamne tot asa, nici cu turcu nici cu neamtu! Tine Doamne tot asa!” Haosul devenise stare naturala, iar urmasii cuceritorilor Lumii Vechi – un popor de supravietuitori!

Tradarile si ambitiile personale, lipsa de unitate au facut ca planul unirii tuturor romanilor, conceput atunci, la jumatatea veacului XVIII, sa tot fie amanat, pana Europa s-a incaierat, miza fiind tocmai bogatiile noastre, si – Razboiul Crimeei a pus capat celei de-a „n-” a „Noi Ordini” continentale introdusa cu tunul de „Sfanta Alianta”. Condusa de tineri cu pregatire militara, dar si scoliti in revolutiile europene, generatia pasoptista a reusit sa-si impuna vointa vechilor „boieri” si sa realizeze, dintr-o fictiune numita „Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei”, printr-o lupta tenace, in perioada 24 ianuarie 1859 – 11 decembrie 1861, unirea reala, intr-un singur stat numit ROMANIA. Ne va dezvalui secretul scrisoarea din 13 ianuarie 1856 a lui Mihail Kogalniceanu catre C.A. Rosetii: „am indemnat pe toata lumea si sper sa fi reusit, ca fiecare sa lase deoparte orice dusmanie, orice parere de mana a doua si sa ne tinem hotarat si uniti sub marele si nobilul steag al Unirii”!

Printr-un efort de vointa surprinzator, care a dovedit ca se poate, unitatea a rezistat atunci pana la implinirea obiectivului Unirii avand deci ca liant camarazii de arme si idei, dar a capotat ulterior in fata magicului cuvant „Reforma”. Proiectul de reforma agrara din 1862 i-a facut pe cei ce purtau in suflet germenul parvenirii si demonul lacomiei, sa devina peste noapte, din „marxisti”, boieri. Este cazul lui I.C. Bratianu, daca nu artizanul, cel putin sufletul „Monstruoasei coalitii” care a dus la rasturnarea ctitorului Romaniei moderne, Alexandru Ioan Cuza, punand sub semnul intrebarii insasi Unirea in perioada 11 februarie – 10 mai 1866!

In locul lui Cuza care a acceptat sacrificiul de dragul INTERESULUI NATIONAL, a fost adus un strain si inoculata criminala idee ca nu suntem in stare sa ne guvernam singuri. Ca, ne trebuie un mediator strain pentru a realiza ceva! Nemaivorbind de faptul ca NOI cei nascuti intr-o Republica devenita „imperium mundi” am acceptat reintoarcerea de la democratie la barbarie prin „regalitatea” reintrodusa intr-o Europa unita si civilizata de germanici (franci, ostrogoti, vizigoti, vandali, saxoni) la inceputurile evului intunecat!

Uitam adesea, datorita meritelor minore incontestabile ale lui I.C. Bratianu, in continuarea operei cuzistilor, de modernizarea structurilor statale, uitam ca, la apusul carierei, el a fost alaturi de Carol I, partizanul si semnatarul unui tratat secret de alianta a Romaniei cu Austro-Ungaria-Viena (18/30 octombrie 1883) indreptat nu numai si impotriva Frantei, Marii Britanii si Rusiei, dar si a INTERESULUI NATIONAL care cerea eliberarea teritoriilor celor 4 milioane de romani supusi de Ungaria dualista genocidului etnic si cultural si Unirea lor cu tara! Ca o ironie a sortii insa, cel ce va relua munca lui Mihail Kogalniceanu si Cuza, in perspectiva primei mari conflagratii mondiale, avea sa fie tocmai fiul sau, Ionel Bratianu, adevaratul artizan, alaturi de Regina Maria, a Marii Uniri din 1918. Cu diplomatie dar si cu duritate, el a explicat generatiei sale ca „In chestiunile cele mari, in acele de ordin moral care stapanesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare si de nationalitate, nu pot fi preturi de tocmeala, nu pot fi motive de oportunitate ca sa te hotarasca a le compromite, coborandu-te de pe taramul inalt si sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor si anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora rasplatirii!”

monstruoasa coalitie, cuza voda, alexandru ioan cuza, poporul de imparati, tara nimanui

De ce era necesara o astfel de punere la punct? Pentru ca adevarul in privinta elitei noastre politice din primele decenii ale veacului trecut, elita idealizata de „urmasii” sai intru totul de astazi, difera ca Cerul de Iad de ceea ce ni s-a inoculat prin educatie, si fara cunoasterea acestui adevar, am ajuns sa facem scump platita greseala din 1996, cand ne-am dat pe mana celor „15.000 de specialisti”, adica propriilor noastre himere! In cuvinte cumplit de actuale, unul dintre analistii politici lucizi, facea din interior, radiografia elitei politice romanesti a anilor 1914-1919 definind-o drept Turn Babel… in care cele mai scarboase ambitii cautau sa-si faca locul la adapostul declaratiilor patriotice… Toata lumea facea politica europeana si nimeni romaneasca, adica toata lumea se preocupa de soarta Europei si nimeni de a Romaniei.

„Romanii se imparteau in francofoni si germanofili si cereau intrarea noastra imediat in razboi, dupa cum simpatiile lor se indreptau spre unii sau altii din beligeranti, fara sa se ocupe de interesele romanesti. Nimeni nu mai simtea romaneste.” (C. Argetoianu).

Daca am fi cunoscut si acceptat acest adevar am mai fi fost oare nevoiti sa o luam iarasi de la capat sau sa suportam oracaiala bicisnica a unor falsi profeti botezati „analisti politici”? Fiindca Europa nu a permis Unirii celei Mari, platita cu un milion de martiri, carora, in loc de Rememberance Day, le dam astazi Valentine’s Day, sa existe decat 20 de ani, dupa care, in anul tradarii generale 1940, cand diplomatii lesinara ca midinetele, semnandu-i decesul, cand regele, politicienii si generalii, si-au pus limba in ghips ne primind ordinul de lupta, armata tarii s-a retras de la toate fruntariile fara sa fi tras (suprema umilinta) un foc de arma! Cu o singura exceptie – maiorul Valeriu Carp, simplu comandant de batalion care s-a jertfit INTERESULUI NATIONAL, oprindu-i pe rusi cu foc in fata Putnei! Iar rasplata ia fost pe masura! Proclamat de Rusia „criminal de razboi” figureaza inca pe lista infamiei, in tara in care, o justitie chioara i-a declarat eroi pe spionii „defectori”, care, vazand secrete economice si militare „n-au tradat poporul roman, ci pe Ceausescu”(! ! ! !).

In aceeasi situatie se afla Reintregitorul, militarul care a reinviat virtutea romana, angajandu-i pe romani intr-un RAZBOI NATIONAL FARA ALIATI CONSFINTITI PRIN TRATATE! Si a facut-o ridicand prin proclamatia „Catre romani” din ianuarie 1941, steagul lui Mihail Kogalniceanu, Cuza si Ionel Bratianu: „Fii om, fii drept si recunoaste ca deasupra ambitiilor si intrigilor si urilor este Patria, este vesnicia Neamului si ca acolo trebuie sa ne intalnim intotdeauna chiar daca nu intelegem de fiecare data.” (Ion Antonescu). Pentru ca nu Unirea pamanturilor noastre intr-un tot a fost „cheia de bolta” a edificiului nostru national ci „unirea in cuget si-n simtiri”, unitatea care ne-a lipsit aproape intotdeauna si ne lipseste si astazi cand suntem pe cale sa cedam pentru eternitate, parti din teritoriul ramas, fara se ne punem, orbi la colapsul spre care ne indreptam ca neam, intrebari.

Ai voie?

Ai voie, in dispretul majoritatii, urmand doar propriul interes, sa calci in picioare jertfa generatiilor trecute si viitorul generatiile nenascute? Ai voie sa te substitui lui Dumnezeu, decizand unilateral ca binele general nu tine de vointa majoritatii dispretuite, ci de vointa celor putini si (auto) „alesi”, despre a caror moralitate si calitati reale ar fi multe de spus? Ai voie sa vinzi in detrimentul INTERESULUI NATIONAL suflete de romani, pamant romanesc, paduri, pasuni, ape, fabrici, holde, mine, drumuri, flote, banci? Gandeste-te, spunea geniul national, si el hulit astazi de epigoni, ca „Tara este rodul muncii unor zeci de generatii si apartine altor zeci de generatii care vor veni.” (Mihai Eminescu). Iar INTERESUL NATIONAL este liantul fara de care ne-am inceta existenta ca fiinta etnica, este coloana noastra vertebrala, este ceea ce ne face demni si egali in randul celorlalte natiuni, amintindu-le ca avem, NOI „o misie a implini in lume.” (Nicolae Balcescu). Cu singura conditie de a ne tine „hotarat uniti” sub steagul lui! Cine s-a saturat de Romania este liber sa plece unde o vedea cu ochii! Dar fara pamantul mortilor nostri si al pruncilor nostri nenascuti, pe talpi! Pentru ca nimeni nu are dreptul sa ia decizii pentru altii!

De mii de ani ne lamentam! De mii de ani cladim scenarii si ne ucidem, din indolenta sau invidie visele. De mii de ani speram ca, poate o noua generatie va avea curajul sa se priveasca sincer in oglinda sufletului si sa extirpeze, in sfarsit, cancerul din NOI! Romanul… dusmanul romanului! Singurul etern! De mii de ani adormim cu speranta ca generatia copiilor nostri va fi poate cea aleasa, aceea care va gasi solutia nu in „isme”, nu pe pamant strain, ci in sine! Sa fii sosit oare clipa? Sa se fi nascut in sfarsit o generatie de romani soldati, dupa atatea generatii de romani – Napoleoni si „imparati”? O generatie unita, capabila sa-i schimbe mentalul, genetic mostenit, de „supravietuitor”, intr-unul de „cuceritor”? Si, daca aceasta este generatia, va intelege ea, oare, ca nu Canada trebuie cucerita, nu Statele Unite, nu Germania, ci ROMANIA?

A consemnat pentru dumneavoastra, col. dr. Mircea Dogaru via justitiarul.ro.

nagy attila, jertfa, neam, jertfa neamului, jertfa neamului romanesc, neamul romanesc, lucrarea in duh, lucrarea duhului, identitatea maghiara

Nagy Attila-Mihai – Pastrarea identitatii maghiare prin asimilarea culturii romanilor

/0 Comments/in /by
nagy attila, jertfa, neam, jertfa neamului, jertfa neamului romanesc, neamul romanesc, lucrarea in duh, lucrarea duhului, identitatea maghiara

Nagy Attila-Mihai - Pastrarea identitatii maghiare prin asimilarea culturii romanilor

Cum au imbinat alte etnii din Romania cultura proprie cu cea romaneasca, ar putea-o face si maghiarii/secuii, in loc s-o respinga.

Dar, cum a scris Valeriu Braniste, si chiar si un maghiar, Prohászka Lajos, ungurilor le este parca frica de intalniri interculturale, ca nu cumva sa-si piarda identitatea. Ceea ce ma face sa concluzionez ca au o identitate putin cam nesigura, pe fondul inconstientului colectiv.

Caci puterea identitatii se arata nu prin refuz, cum cred secuii/maghiarii, ci prin capacitatea de asimila, de a imbina cele doua culturi. Daca prin asimilare preiei valori culturale romanesti, nu inseamna ca pui in pericol identitatea culturala a etniei tale minoritare.

Mai bine ne imbogatim reciproc, dacat sa ne dezmembram prin izolare. Oricat de mare ar fi orgoliul cultural maghiar, romanii au valori culturale foarte mari, pe care le putem asimila inbogatindu-ne prin ele.

Pe de alta parte, secuii umbla peste tot prin Europa pentru a copia modele de autonomie. Trecand peste faptul ca nu prea le gasesc, a copia inseamna insa ca cel copiat ramane dupa aceea tot in exterior, adica neasimilat. E adevarat ca aceasta este o caracteristica a intregii culturi occidentale, despre care Vasile Bancila scria ca traieste din imitatie.

Ungurii refuza insa cu incapatanare sa ia in calcul acea varianta a pastrarii identitatii prin asimilarea culturii majoritarilor, a romanilor, imbogatindu-se organic, din interior, deci nu prin ceva impus din exterior, cum e ideea autonomiei.

Din asimilarea culturii majoritarilor poate rezulta o cultura maghiara noua, organica! Si nu e nicio problema daca va fi diferita de cea maghiara din Ungaria. Ba chiar e mai bine, caci putem contracara ideologia nationalista, culturala, neohorthysta a ungurilor din Ungaria lui Orbán Viktor, prin care ne uniformizeaza potrivit ideilor lor si ne iubim propria identitate culturala, de maghiari/secui, transformandu-ne intr-o remorca a culturii neohorthyste.

Noi, ungurii, niciodata n-am realizat imbinarea specificului gandirii neamului cu alte culturi, adica organicitatea manifestata intr-o filosofie moderna, pe fond ortodox, pe care au reusit-o filosofi romani ca Noica, Nae Ionescu sau Vasile Bancila. Iata un exemplu pe care l-am putea urma si noi, secuii/unguri, pe plan cultural. Caci nu totul este postmodern.

Un articol de Nagy Attila-Mihai via certitudinea.ro.

ilie badescu, centenar, elite false

Ilie Badescu – Taranii, „singura aristocratie cu investitura divina”

/0 Comments/in , /by
ilie badescu, centenar, elite false

Ilie Badescu - Taranii, „singura aristocratie cu investitura divina”

Una dintre trasaturile definitorii ale poporului roman este autohtonia, adica legatura neintrerupta cu pamantul cuprins in geografia Romaniei perene, afirma profesorul Ilie Badescu. Romanii sunt un popor autohton in acest loc si au continuitate neintrerupta, cum putine popoare au in aceasta regiune. In opinia sociologului, pamantenia are o valoare fundamentala in sistemul de valori al societatilor satesti. Tot ce s-a intamplat in lumea satului este centrat pe pamant si pe simbolistica lui. Taranii, in sens generic, reprezinta singura aristocratie cu investitura divina, ei sunt oamenii pamantului, care au fost chemati de Dumnezeu sa stapaneasca pamantul si ceea ce creste pe el.

Domnule profesor, unde se situeaza satul romanesc pe axa traditie-deschidere europeana?

Satul romanesc se situeaza pe o linie istorica proprie, cu elemente de continuitate, dar si cu elemente de ruptura. Depinde ce intelegem prin deschidere euro­peana. Fenomenul acestei „noi deschideri” se dovedeste a fi unul contradictoriu: a mijlocit caderea regimurilor comuniste, ceea ce este in sine un fenomen pozitiv si, pe de alta parte, a provocat un pachet de procese cu tendinta negativa, agravate in mediul satelor romanesti. Pentru economiile nationale ale Estului, aceas­ta deschidere a imbracat forma unui razboi economic, pe care localnicii l-au pierdut sub cele mai multe aspecte. In general, deschiderile Europei, adica intalnirea Estului cu Vestul, au fost contradictorii, incepand poate cu acea teribila „deschidere” a cruciadei a IV-a, care-a insemnat prima cadere a Constantinopolului si un jaf inspaimantator pentru cetatea Bizantului. Mai tarziu, aceasta a mijlocit caderea imperiilor estice, dar, socialmente, a adus in satul romanesc si procese cu tendinta negativa, precum este prabusirea ratei natalitatii. In satul romanesc se nasteau intr-o familie intre 3-5 copii. Azi sunt sate in care de 10 ani n-a mai fost un botez. In al doilea rand, aceasta deschidere a indus asa-numitele „efecte perverse”, precum cele de masiva destaranizare si destinerire a satului care dureaza deja de mai bine de 20 de ani.

Noua deschidere europeana, ca sa ne referim la o alta fateta a intalnirii Estului cu Vestul, a adus si caderea imperiului bol­sevic, de esenta pagana anti-euro­peana (caci era potrivnic spiritualitatii iudeo-crestine, care este fundamentul identitatii europenilor). Dar a adus si posibilitatea omului de oriunde din arealul Europei sa migreze in zone in care munca este mai bine platita, provocand mari dezechilibre zonelor cu salarii mici. In aceasta competitie, piata occidentala exercita o atractie foarte mare, indusa tocmai de marile decalaje ale scarii salariilor. Asa incat, din acest punct de vedere, ceea ce numim deschiderea Europei a avut, in prima ei faza, mai ales efecte negative asupra lumii rurale. Satul s-a depopulat rapid si masiv. In acelasi timp s-au prabusit industriile regionale, adica acele centre industriale care, inainte de Revolutia din 1989, reprezentau centre de polarizare a fortei de munca in anumite regiuni, pe o raza de 100-150 de kilometri. Prin aceste miscari pendulatorii ale fortei de munca din mediul rural spre centrele industriale urbane, bine cunoscutul navetism ru­ral-ur­ban, s-a conservat structura gospodariei taranesti, pe toata durata „dictaturii de dezvoltare”, cum a fost denumita perioada anilor 1964-1980.

Ce s-a intamplat cu gospodaria taraneasca dupa 1989?

Lovitura puternica data gospodariei taranesti si familiei rurale a venit dupa 1990. Sigur ca satul a fost lovit si in perioada comunista, prin razboiul social impotriva taranimii si, apoi, prin dislocarea masiva a populatiei rurale, adusa de industrializarea accelerata. Insa dupa 1989, fenomenul acesta a capatat pro­portii alarmante, caci a indus dezechilibre si mai mari, in frunte cu cea mai mare contractie a stocului genealogic rural si deci cu un declin puternic al biosului rural. Tinerii care pleaca din sat in clipa de fata reprezinta poten­tialul biologic al satului si deci al Romaniei rurale, care cuprin­de 47% din populatia tarii. Astfel ca satul este destinerit si, prin efectul combinat al destineririi si al prabu­sirii ratei ferti­li­tatii, satul este si imbatranit. In ultimii 15 ani, varsta medie a po­pu­la­tiei rurale a crescut cu 3 ani, de la 37 la 40 de ani. Orasul a imbatranit si mai puternic, varsta medie a urbanului a crescut de la 33 la 40 de ani, orasul imbatranind astfel cu 7 ani. Imbatranirea societatii romanesti este un fenomen alarmant si este in mare masura legat tocmai de aceasta deschidere europeana, care a actionat ca un fel de pompa de absorbtie a populatiei tinere, diminuand rata de inlocuire demografica a gene­ra­tiilor vechi.

Cum s-a ajuns la faptul ca taranii si-au vandut pamantul pe care l-au primit in anii ’90 ?

Deschiderea europeana a golit „stupul rural” incat fortele roditoare ale familiei nu mai sunt in sat. A fost dezechilibrata comuna rurala. Satul ca unitate culturala si spirituala a fost profund cla­ti­nat. In fata acestei viituri antiruraliste, guvernantii n-au „con­struit” nici un stavilar, adica au reactionat printr-un absenteism politic grav cand au adoptat legi care au slabit dramatic forta de aparare a satului, precum cele doua legi cu efecte devastatoare, legea fondului funciar si legea lui Lupu, a restituirii integrale intr-o singura forma, adica prin anarhizare sociala si printr-un efect de faramitare a exploatatiilor rurale. Echipamentele si uneltele rurale fusesera proprietatea muncii ta­ra­nesti si ar fi trebuit, intr-o forma sau alta, sa ramana gospodariilor taranesti. Or, ele nu au fost restituite, astfel ca lotul de pamant primit, fara animale si fara unelte, n-a mai avut nici o valoare. Si atunci, taranul l-a vandut in gra­ba, constrans de situatia creata si de necesitati. Asa ca, atunci cand vorbim despre sat in lumina prefacerilor din ultimii 30 de ani, trebuie sa fim realisti. Din acest punct de vedere deschiderea eu­ro­peana a avut efecte impartite. Sigur ca e posibil ca, in timp, ea sa aduca si efecte pozitive.

Tinerii care se intorc in tara isi renoveaza casa, dar nu mai lucreaza pamantul, desi inainte romanul era legat de pamant. Cum sa ne raportam la aceasta rea­litate?

Legatura cu pamantul este cea de-a doua parghie a supravietuirii sistemului taranesc. Cand legatura organica cu pamantul a slabit, ori s-a deteriorat, apar fenomene primejdioase, precum este sentimentul de strainatate in raport cu pamantul. Un celebru personaj al romanului Niste tarani, al scriitorului de geniu Dinu Sararu, spune la un moment dat: „privesc la pamant ca la o strainatate”. Niciodata taranul nu a avut un asemenea sentiment, care anunta o ruptura a legaturii societatii romanesti cu tot ceea ce reprezinta pamantenia, adica tocmai cu talantul pe care Dumnezeu l-a daruit omu­lui la creatie. Noi, romanii, suntem un popor autohton. Ta­ra­nii, in sens generic, reprezinta singura aristocratie cu investitura divina, ei sunt oamenii paman­tului, au fost chemati de Dum­nezeu sa stapaneasca pamantul si ceea ce creste pe el. Dum­nezeu, dupa ce a creat omul si familia, prima pereche, i-a chemat la acest legamant: „cresteti si va inmultiti si stapaniti pamantul”. Prin urmare, Dumnezeu, i-a facut stapani pe pamant, adica aristocrati cu investitura divina. Ei au pamantul de la Dum­nezeu, nu de la regi.

Una dintre trasaturile definitorii ale poporului roman este autohtonia, adica legatura neintrerupta cu acest pamant cuprins in geografia Romaniei perene. Romanii sunt un popor autohton in regiunea aceasta, au continuitate cum putine popoare au, un alt exemplu ar fi grecii in aceasta regiune. Prin urmare, pamantenia are o valoare fundamentala in sistemul de valori al societatilor satesti. Pamantenia reprezinta un element vital, tot ce s-a intamplat in lumea satului este centrat pe pamant si pe simbolistica pamantului. In legenda cosmogonica Satana si Bunul Dumnezeu, remarca Mircea Eliade, atunci cand diavolul il rostogoleste pe Dumnezeu Creatorul in intentia malefica de a-l ineca in oceanul primordial, pe masura ce nefartatul il rostogoleste se intinde uscatul, vedem astfel ca pamantul este cosubstantial actului creator al divinitatii. Un mare savant german, Carl Schmitt, vorbeste de nomosul sau spiritul pamantului. Nomosul pamantului se transforma in timp si devine, de pilda, in faza oceanica a istoriei universale, nomos maritim.

Avand in vedere aceste aspecte, cred ca nu putem experimenta pe seama lumii rurale in mod neresponsabil, pentru ca efectele vor fi dezastruoase. De aceea, dupa opinia mea, problema taraneasca reprezinta una dintre chestiunile-cheie ale statelor intelepte.

Sursa: ziarullumina.ro.

teodor palade, autoritarism

Teodor Palade – Pericolul instalarii autoritarismului in Romania, intre iluzie si realitate

/0 Comments/in /by
teodor palade, autoritarism

Teodor Palade - Pericolul instalarii autoritarismului in Romania, intre iluzie si realitate

Scriam cu o luna in urma, odata cu scoaterea PSD de la guvernare, un articol intitulat „Ura, avem tatuc!”

Semnele

Era o prima reactie la pericolul ce se intrevedea: intreaga putere sa se concentreze in mana unui singur om. Tuturor ne este cunoscuta setea nemasurata de putere a celui care azi ocupa inalta demnitate de presedinte al Romaniei. Cunoastem, de asemenea, nenumarate sale incercari de a dicta in guvern, de a-si pune oamenii loiali in cat mai multe functii publice, de a respinge pana la limita absurdului tot si pe toti cei care nu-i convin, de a incendia si arde din temelii (ca un Nero nascut intre sasi) cel mai important partid politic din tara, de a impune anumite solutii Parlamentului, de a lua decizii in domenii de interes strategic pentru tara fara a se consulta cu cineva si fara a da cuiva socoteala, de a angaja Romania in tratate si intelegeri internationale fara niciun mandat din partea Parlamentului. Am fost martori, cu totii, la obraznicia cu care a incercat sa preia functii ale Guvernului („ca sa nu-si faca de cap…”) plasandu-si abuziv sezutul in fotoliu de la Palatul Victoria sau prin chemarea la ordin a ministrilor la Cotroceni, la nonsalanta cu care a incalcat decizii ale Curtii Constitutionale si la lejeritatea cu care a ignorat prevederi ale Constitutiei atunci cand interesele sale personale i-au dictat-o.

Si, de notat, toate acestea se intamplau cand la excesele presedintelui exista o opozitie serioasa in Guvern, cand se manifesta o permanenta, dar nu suficient de ferma, reactie de ponderatie din partea principalului partid politic al tarii, partid care detinea majoritatea in Parlament, nominaliza prim-ministrul si aviza ministrii! Se intampla, deci, atunci cand tendintele prezidentiale de acaparare a puterii totale intampinau o oarecare limitare.

Situatia de acum

Alta este situatia acum. Partidul majoritar este pres la usa Cotroceniului. Prim-ministrul ii canta presedintelui serenade la chitara pentru ca i-a aruncat scara de matase din balconul palatului din deal, scara care i-a permis urcarea in alcovul de premier. El, premierul, se declara fara sfiosenie servitorul supus pe viata al presedintelui si nu indrazneste sa scape nici macar o timida flatulenta pana nu capata aprobarea stapanului. Guvernul este doldora de ministri servili, in parte fosti slujitori directi la Cotroceni, care se imbulzesc, dandu-se de ceasul mortii, sa-i satisfaca toate capriciile. Administratia locala, in curs de inlocuire din temelii in toata tara, i se inchina in fiecare dimineata, la rasaritul soarelui, ca unui zeu, sporindu-i infatuarea si alimetandu-i ingamfarea nemasurata. Justitia, decapitata pana acum prin blocajul personal al presedintelui, urmeaza sa primeasca noi conducatori, umili si ei, numiti desigur de cel care detine deja atat puterea legislativa cat si pe cea executiva. Armata are un ministru, fost pana mai ieri general activ preaplecat politicului in ciuda statutului sau de militar. Un general acum in rezerva care ii datoreaza presedintelui evolutia de-a dreptul fulminanta (in grad si in cariera) din ultimii ani si care n-ar iesi din cuvantul lui nici sub amenintarea Curtii Martiale.

Cat de departe suntem?

A mai ramas foarte putin pana in momentul in care ne vom trezi, nedumeriti, in situatia in care premizele s-au si transformat, „pas cu pas”, in autoritarism. Iar autoritarismul este germenele totalitarismului. E suficient pentru autoritarism sa gaseasca un teren fertil si gata, infloreste in noua forma. Ce ne mai ramane de facut pana la atingerea pragului de la care va fi extrem de greu de revenit la statutul democratic al tarii? Nu foarte mult. Mai trebuie doar sa-l alegem pe dl. WKI pentru inca cinci ani in functia de presedinte. Sa-l votam pe el, intr-o majoritate zdrobitoare, cerinta in ale carei panze larg desfasurate sufla inspirational vanturile dinspre apus aducatoare de „democratie adevarata”. Ne mai ramane sa concretizam apoi alegerea, confirmand inca o data zvonurile privitoare la imbecilitatea noastra ancestrala in a ne desemna conducatorii, aplicand plini de incredere in viitorul fericit care ne paste stampila cu tus albastru in patratica cu numele Iohannis de pe buletinul de vot. Si s-o facem fara sa realizam ca, de data aceasta, acest Iohannis, stampilat in 2019, este cu totul altul decat celalalt Iohannis ajuns acum cinci ani printr-o minune in fruntea statului. Minune excelent controlata, atunci, de Dumnezeul lui care se mutase, temporar, peste ocean.

Ce va urma?

Ce va urma? Profitand de valul de simpatie (inexplicabil pentru orice creatura cat de cat rationala), in conformitate cu cele deja declarate de potentialul viitor/ trecut prezident, el va cere, prin referendum, modificarea Constitutiei in sensul sporirii puterii presedintelui. Motivatia este simpla. „Ciuma Rosie”, pentru a subjuga Justitia cu scopul de a-si scapa de pedeapsa penalii, a incercat si deja in parte a reusit sa limiteze prerogativelor prezidentiale. Nici nu conteaza cat de reala este afirmatia! Ca urmare, acelasi popor care a demonstrat cu prilejul scrutinului ca il iubeste pe Iohannis va trebui sa decida daca situatia mai poate ramane asa. Este de acum clar ca pentru a scapa definitiv tara de partidul demolator ce se opune progresului, Romania are nevoie de un presedintele puternic… Acesta va fi probabil dicursul, rostit taraganat, de noul nostru tatuc. Si astfel, aplaudandu-l frenetic pe cel harazit, nici nu observam larg deschisa cale spre autoritarism!

Nu, nu aiurez. Fara sa cad in greseala de a compara statura politica a lui Putin cu aceea jalnica a lui Iohannis, pentru a va convinge ca n-am luat-o razna, voi folosi argumentele profesorului universitar doctor Andrei Taranu si voi lua ca exemplu pasii parcusi in Rusia pana s-a ajuns la autoritarismul, ne contrazis de nimeni azi, al presedintelui Putin: „… a pastrat o aparenta de democratie – alegeri, presa, societate civila – doar ca supravegheata si permanent cu sabia deasupra capului. Pentru a pastra aceasta aparenta, a schimbat Constitutia, intai, pentru a limita puterea presedintelui (atunci cand s-a impus ca prim-ministru) si apoi pentru a o creste cand a revenit in functia de presedinte. Astfel, s-a impus cel mai nou model de autoritarism – cel pe care stiinta politica il numeste autoritarism electoral. Un asemenea autoritarism se defineste prin incercarea de a se legitima prin aparente. Desi toata lumea (inclusiv alegatorii) stie ca alegerile sunt doar aparente (alesii se stiu de la bun inceput), ca presa este doar aparent libera, ca dizidentii mai au doar un ragaz pana vor fi eliminati (…), regimul se preface ca totul este corect si democratic”[1].

Similaritatile in evolutie sunt frapante! Dar sa continuam: „In paralel, a cautat suportul maselor prin cresterea relativa nivelului de trai, sacrificand pentru aceasta acea parte dintre oligarhi care nu i s-au supus de la bun inceput – cazul Hodorkovski e cel mai celebru, dar nu e singurul. Astfel, in paralel cu cresterea suportului popular, Putin a crescut si presiunea asupra elitelor concurente (putinii democrati si liberali din Rusia)… (…) Asumarea acestui model cezarist a reprezentat reprosul permanent al elitelor concurente la adresa autoritarismelor – faptul ca persoana liderului inlocuieste ideologia sau programul (permitand astfel voluntarismului la guvernare) si faptul ca institutiile sunt puse intre paranteze prin vointa liderului, ceea ce doar simuleaza democratia, nu o si intareste”[1]

Ne paste, cu adevarat, pericolul instaurarii unui regim autoritarist in Romania?

Din nefericire, semnele etalate in capitolul de inceput sunt confirmate si de altele, descoperite in ultimii ani: trasaturile de caracter cu reale tendinte egocentrice ale celui care a ocupat si ocupa inca palatul Cotroceni; urmele cu iz dictatorial persistent inca lasate de predecesorul acestuia in biroul prezidential, urme pe care, fara pic de ezitare, chiriasul din deal calca tot mai apasat; folosirea minciunii ca instrument principal de conducere; exacerbarea orgoliul inascut etalat in fiecare aparitie publica; prea desele excese de superioritate in raporturile cu cetateanul, excese de nimic justificate intr-o democratie in care alesii ar trebui sa fie slujitorii cetateanului si nu stapanii sai; incercarile repetate ale presedintelui aflat acum pe cai mari de a se substitui celorlalte puteri din stat… ne indreptatesc sa luam in calcul o asemenea posibilitate.

O putem evita? Putin probabil. Ar fi o prostie sa excludem varianta, deja confirmata de situatii anterioare, a orbirii colective, a manifestarii efectului de turma ce ar avea ca rezultat alegerea domnului Iohannis pentru a doua oara in inalta demnitate de presedinte. Ar fi, de asemenea, o naivitate fara margini daca am ignora influenta externa, sosita in valuri succesive pentru a mentine pe linia de plutire corabia iohannesciana. Fara a sustine ca doamna Dancila ar fi vreun far calauzitor pentru Romania (nu am simpatii politice si prin urmare nici antipatii de asemenea natura), pericolul realegerii dlui Iohannis mi se pare infinit mai toxic pentru tara decat varianta Dancila.

Personal, prizonier neputincios al educatiei primite, egocentrismului, urii nemasurate, arogantei, aerelor de princiara superioritate, minciunilor sfruntate, lenei patologice, lipsei oricaror sentimente omenesti si romanesti, gravelor tare comportamentale si evidentului apetit spre autoritarism, le prefer naivitatea si chiar candoarea puerila (ambele, cele din urma, trasaturi periculoase si ele pentru un conducator de tara).

In incheiere

Ca oricare om rational, consider ca e mai bine sa deschid larg ochii acum decat sa-i sterg de lacrimi mai tarziu. Tot ca orice om cu capul pe umeri, stiu ca alegerile au un singur scop, acela de a da votantului impresia ca numai el este acela care hotaraste asupra viitorului sau. Mai stiu ca adevaratele jocuri nu se fac la urne, ci cu totul in alta parte. Cunosc, de asemenea, ca democratia este cu totul altceva decat ceea ce traim noi azi in Romania. Si, nu sunt singurul! Ma sustine, iata, juristul, sociologul si politicianul Maurice Duverger: „Raportand democratia la functiile regimului politic, M. Duverger sublinia ca aceasta nu inseamna doar dreptul de a participa din cand in cand la alegeri, ci presupune egalitatea din punct de vedere social, economic si un ansamblu de institutii prin care masele sa poata realmente realiza politica, sa poata conduce”.[2]

A consemnat pentru dumneavoastra Teodor Palade via teopal.ro.

Note de referinta:

[1] „Autoritarismul, aceasta eterna poveste”, Andrei Taranu, Revista TIMPUL, format online, 16.11.2018.

[2] Ana Maria Roxana PAICA, „Tipuri de regimuri politice: democratie, autoritarism si totalitarism”.

ionut tene, nicolae iorga, traian boeru

Ionut Tene – Cine l-a asasinat pe Nicolae Iorga?

/1 Comment/in /by
ionut tene, nicolae iorga, traian boeru

Ionut Tene - Cine l-a asasinat pe Nicolae Iorga?

Nu voi intra in amanuntele cronicii asasinarii marelui istoric Nicolae Iorga. S-au facut filme artistice, cateva documentare si s-au scris zeci de carti si tone de articole de revista pe aceasta tema. Toate acestea au aruncat, circa 70 de ani, multe minciuni, idiosincrazii ideologice comuniste si nu numai, pe seama asasinarii marelui carturar. In noiembrie 1940, Romania se afla pe terenul confruntarii intre serviciile de informatii germane si sovietice in vederea pregatirii si pornirii razboiului dintre Hitler si Stalin. In special Rusia sovietica nu avea nici un interes de stabilitate in tara noastra si, asa cum prevedeau planurile generalului sovietic Suvorov, Romania urma sa fie atacata de URSS in toamna lui 1941, ca stat aliat Germaniei si pentru a fi anihilate campurile petrolifere de pe Valea Prahovei, exploatate in beneficiul Wehrmachtului. Pe fondul instaurarii statului national-legionar si a dorintei membrilor Miscarii Legionare de a se razbuna sau a trage la raspundere pe cei vinovati de asasinarea prin sugrumare, a lui C. Z. Codreanu in noiembrie 1938, NKVD a racolat doi agenti relativ importanti: Dumitri Grozea, seful Corpului Muncitoresc Legionar, si pe Traian Boeru, cel care a condus echipa mortii de asasinare a profesorilor Virgil Madgearu si Nicolae Iorga, in noaptea de 28 noiembrie 1941. Cel mai bun pretext pentru Stalin era ca Romania e instabila politic si trebuia ocupata ori impartita teritorial cu Germania, asa cum s-a procedat in 1939 cu Polonia, in urma Pactului Ribbentrop – Molotov. Sa nu se uite faptul ca, in noiembrie 1940, cand Iorga a fost asasinat, Hitler si Stalin erau buni colaboratori, iar comertul ruso-german cunostea o inflorire fara precedent.

traian boeru

Nicolae Iorga este luat de acasa din vila sa de la Sinaia, de langa sotie, de o echipa din politia legionara, condusa de Traian Boeru. Nicolae Iorga nu era iubit de legionari, deoarece a fost unealta lui Armand Calinescu in asasinarea prin sugrumare a lui C. Z. Codreanu, in urma unei scrisori in care il acuza pe acesta de „necinste sufleteasca” si regimul carlist s-a folosit de un proces de ultraj, pentru ca Iorga era demnitar, si l-au inchis pe Capitan. Mai mult, Iorga a fost vazut de N. Steinhardt cum scuipa si dadea cu picioarele in cadavrele legionarilor executati de politie in strada si aruncate pe caldaram, in urma asasinarii premierului criminal Armand Calinescu. Cu toate acestea, legionarii nu doreau moartea marelui carturar, nu neaparat ca-l iubeau, ci intuiau clar consecintele dezastruoase de imagine datorate unui astfel de asasinat. Horia Sima, in cartea „Era Libertatii”, descrie cum a incercat cu disperare sa-i ajunga din urma pe asasini si cum cu o echipa din politia legionara a umblat cu masinile toata noaptea pe Valea Prahovei pentru a preveni asasinatul, dupa ce au aflat informatia ca Traian Boeru vrea sa-l ucida pe carturar. Personal a fost sunat Iorga acasa la Sinaia, de catre liderii legionari din Bucuresti, care l-au avertizat ca o echipa iesita de sub control vrea sa-l asasineze, dar sotia istoricului nu l-a lasat pe acesta sa fuga. Ciudat? Ea s-a justificat mai tarziu la proces ca a crezut ca telefonul facea parte din „scenariu”. Nicolae Iorga moare impuscat in cap la 69 de ani, fiind gasit intr-un sant, pe soseaua Ploiesti-Strejnic. Autorii asasinatului sunt Ion Tucan (secretar general al Institutului National al Cooperatiei), Stefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Stefan Iacobete (sofer INC) si Tudor Dacu (informator al Politiei Legionare) sub comanda lui Traian Boeru, agent NKVD infiltrat in structurile legionare. Paradoxal este faptul ca Traian Boeru nu este arestat de Ion Antonescu, ci lasat liber. Horia Sima l-a anuntat pe generalul Antonescu ca faptasii crimei Iorga-Madgearu au fost prinsi de politia legionara si-l intreaba ce intentie are cu ei. Antonescu cere sa fie dusi imediat la el. In biroul generalului se gaseau Ica Antonescu si colonelul Riosanu. Antonescu i-a primit cu intelegere si le-a spus: „Ati lucrat bine, mai baieti! Canalia asta trebuia de mult sa piara!”. Peste doua zile asasinii au primit pasapoarte si au plecat in Germania. Miscarea Legionara ii eliminase pentru totdeauna din cadrul miscarii si nu mai aveau contact cu legionarii. Boeru nu a fost inchis in lagarul de la Buckenwald, unde erau ceilalti legionari, ci traia intr-un camin german, unde avea casa si masa, iar intre timp toti trei lucrau. El nu avea voie sa vorbeasca cu ceilalti legionari sau sa intre in cladirea Legatiei romane de la Berlin.

La Viena, in 1945, toti legionarii se temeau sa discute acest caz si toti credeau ca la mijloc a fost o mana straina. Dar nimeni nu stia cine a fost in spatele lui Boeru. Dupa intrarea rusilor in Austria si apropierea lor de Viena, legionarii au inceput sa se imprastie pe drumuri diferite, cat mai spre apus, ca sa nu cada prada in mana rusilor. Legionarii, in drum spre Salzburg, l-au intalnit pe Boeru cu grupul lui, care a spus ca el ramane pe loc: „Pot sa vie rusii, noi nu ne temem de ei.” Acest lucru a intarit presupunerea ca el fusese un agent al NKVD.

Mai exista o marturie, a generalului Nicusor Dragomir, care a fost trimis dupa razboi in Siberia si care a aflat, de la un general sovietic cazut in dizgratie, ca nu legionarii, ci agentul lor infiltrat in randurile Miscarii Legionare a pus la cale asasinarea lui Nicolae Iorga, din ordinul lui Stalin, pentru a se crea o imagine proasta noului regim si a induce instabilitatea in tara, pretext clasic pentru o interventie militara sau o imparteala a tarii intre germani si rusi.

Mai ciudat este faptul ca, dupa razboi „legionarul” Traian Boeru devine un prosper om de afaceri respectabil, care, desi toata lumea stia ca l-a asasinat pe Iorga, nici justitia germana si nici Legatia Romaniei comuniste de la Bonn nu a cerut extradarea sau judecarea lui. Boeru a decedat in anonimat la inceputul anilor ’90, fara sa fie deranjat de agentii sefului SRI de atunci, filo-sovieticul Virgil Magureanu. Traian Boeru a fugit in Germania, in 1941, singur, familia ramanandu-i in Romania, la Constanta. Aici s-au petrecut alte doua lucruri destul de ciudate: nimeni nu s-a legat in vreun fel de sotia si copiii lui Traian Boeru dupa 1944, cand, se stie, familiile erau deseori puse in situatia de a plati ele pentru crimele reale sau imaginare ale celor fugiti din tara, aceasta plata insemnand sa suporte diferite tracasari si persecutii. Vecinii s-au mirat ca familia lui Traian Boeru nu a fost deranjata de nimeni, adica de autoritatile instalate la putere de Armata Sovietica. In plus, pe la finele anilor ’50, familia acestuia a primit permisiunea de a parasi Romania si de a pleca in Occident, la Traian Boeru! Asta intr-un moment in care legionarii infundau inchisorile, inclusiv pentru vina de a-l fi „asasinat” pe Nicolae Iorga.

Am convingerea din ce in ce mai certa ca, daca s-ar face cercetari pe linie oficiala in arhivele NKVD/KGB de la Moscova, vom avea surpriza, ca si masacrul de la Katyn – o intorsatura istorica cu 180 de grade a faptelor – ca 70 de ani am fost mintiti despre faptul ca Nicolae Iorga a fost asasinat de legionari. In fapt, marele carturar a fost ucis de o echipa de agenti NKVD, condusa de un spion infiltrat: Traian Boeru, care a facut jocul comunistilor.

A consemnat Ionut Tene via CERTITUDINEA, nr. 50, 2019.