Ciprian Voicilă - Scrisoare despre părintele Justin Pârvu
Dragă cititorule,
Îţi scriu cu anticipaţie pentru că marile dureri nu pot fi împărtăşite decât prin scris. Scrisul îţi oferă şansa de a‑ţi pune în ordine stările haotice pe care ţi le provoacă suferinţa, de a le organiza.
Astăzi a trecut la Domnul un om care se afla în contact permanent cu noi toţi şi cu Dumnezeu, deopotrivă. Singurul om care făcea legătura între România şi Dumnezeu. Afirmaţia poate să ţi se pară prea tare şi prea emotivistă. Dar am un argument solid: acest om avea conştiinţă creştin‑ortodoxă şi, deopotrivă, conştiinţă de român, o situaţie destul de rar întâlnită astăzi, când fie întâlnim creştini cosmopoliţi, alergici la cuvinte ca „român” sau „România”, fie găsim naţionalişti neduşi la biserică.
Părintele Justin a fost un paradox întrupat: în el s‑au întâlnit eroul, dar şi călugărul, românul autohton şi creştinul universal. A păşit în Lumina veşnică a lui Hristos o personalitate cu totul de neegalat: martir pentru Hristos şi pentru neamul românesc, pătimind 16 ani de temniţă grea. Cel mai căutat duhovnic, după moartea părintelui Cleopa. Omul care a readus la suprafaţa istoriei recente a României şi a conştiinţei creştinilor viaţa mucenicilor secolului XX, îngropaţi zeci de ani în uitarea comunist‑democratică. Omul care s‑a opus, suferind oprobriul multora, noului sistem concentraţionar – global, de această dată, care nu suportă refuzul, nici răsuflarea caldă a vieţii neîndosariată electronic. Omul care a îndrăznit – cum puţini mai au curajul să o facă – să se opună prin cuvânt încercărilor de dizolvare a identităţii Ortodoxiei.
Murind părintele Justin, nu a murit un om, ci mai mulţi deodată. A mai murit puţin din acea Românie interbelică, care a dat peste timp modele exemplare de viaţă şi gândire. A murit românul absolut şi creştinul absolut. Ne‑a părăsit modelul, pe care îl cercetam toţi – mai des, mai rar, dar ne întâlneam cu el negreşit – pentru a ne convinge încă o dată şi încă o dată că viaţa în Hristos nu este imposibilă în secolul XXI, nu este o simplă utopie, şi nici faptul de a fi român nu este un accident, ci un fapt de a fi în lume pe care l‑am primit din mâna lui Dumnezeu.
Da, părintele Justin, Cuviosul Justin a trecut la viaţa cea nestricăcioasă şi ne poate ajuta mai repede şi pe mai mulţi deodată. Dar mai aveam nevoie de el şi aici, mai exact acolo, la Petru Vodă. Am văzut odată o fotografie cu părintele Justin care privea prin lentilele unui binoclu militar. Această imagine sugerează de minune cam ce vreau eu să îţi transmit. De multe ori m‑am gândit că părintele Justin nu doar că ştie mai tot ce se petrece în ţară, dar se şi află la originea unor fapte, întreprinderi luminoase care stau ca o stavilă în faţa avalanşei de negură care ameninţă Biserica lui Hristos şi România.
Părintele Justin a ctitorit biserici şi mănăstiri, a întemeiat obşti monahale, a susţinut prin rugăciune şi prin faptă nenumărate proiecte culturale, dar, mai presus de toate, şi‑a ales mucenicia slujirii aproapelui, până la ultima suflare. Primea zilnic sute de persoane care îşi deşertau la picioarele sale noianul de probleme şi nelinişti, pe care părintele Justin le făcea una cu pământul prin rugăciunea sa. Avea puterea extraordinară de a ridica din prăpastia deznădejdii sufletele năruite. Nenumăraţi oameni au aflat răspuns la problemele lor doar vorbind câteva minute cu părintele, despre subiecte care, aparent, nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu problema stringentă care îi adusese acolo. Alţii au primit dezlegarea adăstând la uşa chiliei sale.
L‑am văzut cu puţin timp înainte de a fi internat la Cluj. Am ajuns noaptea, târziu, la Petru Vodă. Se făcuse ora 22 şi părintele încă mai primea oameni. Coada de la uşa chiliei sale părea că abia se formase. Era un călugăr care aştepta de la ora 10 să intre să se spovedească la părintele. Mi s‑a părut că are o răbdare de granit, pentru că avea puterea să îi lase continuu pe ceilalţi să intre, el lăsându‑se mereu la urmă.
Aşteptam deja de o oră şi ceva şi mă încolţise oboseala drumului de la Bucureşti la Petru Vodă.
Şi, dintr‑o dată, ca într‑o piesă de Eugen Ionescu sau ca într‑o nuvelă de Samuel Beckett, uşa pe care intrau pelerinii se deschise şi intră… un afro‑american. Persoana de culoare trece pe lângă noi, care stăteam cuminţi la rând, se apropie de părintele cel cu răbdare de oţel şi îi spuse în limba română:
Doamne, ajută!
Nu mi‑am revenit bine din surpriza situaţiei că tânărul călugăr îi zise:
Măi, Ioane, măi… Am auzit că tu eşti legionar! Am început să râdem, uitând dintr‑o dată şi de oboseală şi de tensiunea aşteptării. Ioan a fost botezat ortodox de părintele Justin.
Nu mă miră faptul că, la patruzeci de zile după adormirea părintelui Justin, din fotografia care stă pe fotoliul din care părintele îi sfătuia pe oameni, a izvorât mir. Dumnezeu a adeverit astfel nevoinţa mucenicească a părintelui, care s‑a jertfit până la capăt pentru aproapele său. „Mai mare dragoste nu este, decât să îşi pună cineva viaţa pentru prietenul său”. Nu mă surprinde nici că uleiul din candela care arde permanent la mormântul părintelui s‑a transformat în mir.
Eu l‑am văzut doar de vreo cinci, şase ori, de fiecare dată întâlnirea cu părintele fiind diferită, luminând parcă alte dimensiuni ale vieţii duhovniceşti. Despre părintele ar trebui să depună mărturie ucenicii. Ei sunt îndreptăţiţi cu asupra de măsură să o facă. Dar pentru că părintele Justin este un sfânt şi în Ortodoxie sfinţii aparţin tuturor, îţi povestesc aici, pe scurt, ce am înţeles eu din întâlnirile mele sporadice şi puţine cu sfinţia sa.
Mi‑am dorit mult să îl cunosc. Uneori dorinţa asta mi s‑a părut prea arzătoare, prea iraţională şi am suspectat‑o că ar fi pătimaşă. Mai întâi l‑am cunoscut prin cărţile cu şi despre el, care apăruseră în anii din urmă. Sunt câteva episoade din biografia părintelui care depăşesc imaginaţia şi creativitatea ori-cui, fie el scriitor, regizor sau pictor. Este, înainte de toate, acea scenă cutremurătoare în care părintele Justin săvârşeşte Sfânta Liturghie pe trupul unui muribund. „N‑am săvârşit niciodată o Liturghie mai fierbinte, în toate veşmintele ei, cu toate regulile ei, cum am săvârşit‑o acolo, pe acest cadavru”, avea să mărturisească părintele.
Am ajuns într‑o iarnă la uşa chiliei sale. Părintele stătea pe atunci sus, în mănăstirea de călugări. Am aşteptat o vreme, mai întâi afară, pe un ger înţepător. Apoi am păşit pe un culoar mic, îngust, în faţa uşii chiliei sale. Simţeam o presiune sporită din plin de nerăbdare şi de efortul meu de a sintetiza totul într‑o frază, două, conştient fiind că în urma mea aşteptau să intre la părintele mulţi alţii, ştiind totodată că în faţa părintelui Justin oamenii stau ca nişte cărţi deschise şi că, de multe ori, cuvintele sunt de prisos. Am intrat împins, cumva, de valul creştinilor care se înmulţiseră la rând. M‑am aşezat în genunchi la picioarele sale şi i‑am spus pe scurt problema care mă frământa. Mi‑a dat soluţia la ea, m‑a miruit şi, înainte să ies pe uşă, i‑am cerut un cuvânt de folos pe care să îl urmez. Mi‑a spus aşa:
„Să te rogi neîncetat, să îţi creşti copiii în frica lui Dumnezeu şi să faci pace pe oriunde te vei duce.”
Pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, privind retrospectiv întâlnirea, m‑a frapat chilia simplă, austeră, aproape sărăcăcioasă în care locuia părintele. Mi l‑am amintit stând uşor aplecat în faţă, gest prin care participa la suferinţele creştinului care şedea la picioarele sale şi care îşi deschidea în faţa sa sufletul. Nu mi s‑a părut întâmplător nici că primul sfat pe care mi l‑a dat se referea la Rugăciunea lui Iisus. În acel timp mă preocupa în mod deosebit tema, orice informaţie, fiecare sfat despre rugăciunea isihastă fiind binevenite. Povestindu‑i unui prieten monah întâmplarea, mi‑a spus că duhovnicii îmbunătăţiţi îţi dau primul sfat, primul cuvânt de folos în conformitate cu starea ta duhovnicească, cu ceea ce te frământă în acel moment.
Am regăsit în jurnalul meu o însemnare din 20 martie 2011. Ţi‑o citesc. „Am intrat la părintele Justin, m‑am aşezat în genunchi în faţa sa, mi‑am adâncit privirile în ochii săi senini, şi i‑am mărturisit cu o strângere de inimă că, deşi încerc să mă rog mult, citesc acatiste peste acatiste, mă rog cu necredinţă. Ca şi cum jumătate din mine crede că Dumnezeu o să mă ajute, iar cealaltă jumătate s‑ar îndoi amarnic pentru că Dumnezeu îi ascultă doar pe cei curaţi, morali, virtuoşi. Cu o seară înainte, la sfârşitul conferinţei de la Iaşi, dedicată sfinţilor închisorilor, dintr‑o coastă pe care părintele Justin i‑o dăduse lui Danion izvorâse mir. Părintele mi‑a spus, aplecându‑se în faţă spre mine, ca un bunic sfătos şi bun:
Măi, dacă aseară ar fi fost la conferinţă oameni necredincioşi, ar mai fi izvorât moaştele mir? Nu. Vezi? Dumnezeu ne dă după credinţa noastră. Trebuie să ne lăsăm cu nădejde sub pronia lui Dumnezeu şi să nu anticipăm noi asupra viitorului. Într‑adevăr, când omul anticipează viitorul, Îi îngrădeşte lui Dumnezeu libertatea de a interveni în viaţa lui. Tot atunci mi‑a spus:
Astăzi oamenii aleargă în Grecia, în Rusia, în Ucraina să se închine la moaştele sfinţilor, când cel mai simplu ar fi să se retragă într‑o cămară, să citească acatistul unui sfânt şi în felul acesta nu ar trebui să se mai ducă nicăieri pentru că sfântul ar veni el, negreşit, la ei”.
Cu o altă ocazie, am intrat cu Danion la el şi părintele mi‑a dat binecuvântare să strâng mărturiile despre minunile părintelui Ilie Lăcătuşu şi să facem cartea despre vieţuirea sa pentru Hristos şi ajutorul necurmat pe care îl oferă credincioşilor. I‑am spus:
– Părinte, dacă dumneavoastră îmi daţi binecuvântare, sunt sigur că o să iasă cartea. Şi părintele m‑a binecuvântat, râzând, şi mi‑a zis:
– O să iasă, o să iasă.
Altădată, înainte de a ne porni pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, părintele Justin ne‑a citit tuturor o rugăciune şi, cum stăteam eu pitulat sub patrafirul lui, a început să miroasă a flori uscate şi a mir, exact ca în capela în care se află moaştele părintelui Ilie Lăcătuşu. Mi s‑a părut straniu, de neînţeles, cum dintr‑odată am simţit acea mireasmă, care îmi era atât de familiară.
Ultima oară când am intrat în chilia părintelui ne‑a dat să sărutăm o părticică de sfinte moaşte de la Aiud. Le‑am sărutat, cu noi fiind şi o maică. Moaştele au izvorât mir când maica s‑a atins cu buzele de ele, mirul rămânându‑i ca o pecete sfântă pe gură.
Un amic, Ionuţ Crişan, mi‑a povestit o întâmplare din care putem înţelege de ce daruri minunate s‑a învrednicit părintele Justin încă din timpul vieţii. Prin 2007‑2008, Ionuţ a ajuns pentru prima dată la Mănăstirea Petru Vodă. A ţinut neapărat să intre în chilia părintelui şi să vorbească cu sfinţia sa. La Petru Vodă a regăsit două fete, pe care le cunoştea din vedere. Acestea erau însoţite de prietenii lor, doi arabi. Ionuţ le‑a propus să intre împreună la părintele, să primească un cuvânt de folos. Aceştia nu prea ar fi vrut să stea la coadă, fiind multă lume care aştepta la uşa părintelui. Ionuţ a insistat să rămână şi ei şi au intrat, într‑un târziu. Când au pătruns în chilia părintelui, nu mică le‑a fost mirarea când sfinţia sa le‑a zis, fiecăruia, pe nume. Dar ce miraţi au fost – aproape înfricoşaţi – cei doi tineri arabi când părintele le‑a rostit numele: Naşpan şi Sale. Părintele le‑a ţinut tuturor un cuvânt de folos, îndemnându‑i – printre altele – să citească Paraclisul Maicii Domnului. În acest timp, una dintre fete a început să plângă. Înainte de a ieşi pe uşă, fata a ţinut să îi mulţumească părintelui şi l‑a asigurat că o să îi urmeze întru totul sfatul. Ce se întâmplase? Misterul a fost elucidat mai târziu, când, reîntâlnindu‑se cu fata respectivă, Ionuţ a aflat că la acea întâlnire impresionantă, în timp ce toţi ceilalţi ascultau cuvintele de folos, doar ea auzea cu totul şi cu totul altceva: părintele o sfătuia să nu avorteze copilul pe care îl purta în pântece – era copilul unuia dintre cei doi arabi. Fata a urmat sfatul sfinţiei sale şi a născut, mai târziu, copilul.
Dragă cititorule, am luat ultima binecuvântare de la părintele, ca de altfel miile de credincioşi adunaţi atunci la Petru Vodă, când aparent el era mort, întins în coşciug, iar eu viu. Deşi în realitate era, dacă e să ne gândim mai bine, pe dos. M‑am mirat că mâna sa dreaptă era încă moale, deşi trecuseră trei zile de la moartea sfinţiei sale.
M‑a surprins mereu la părintele Justin o anumită filosofie a faptei, pe care le‑o preda tuturor celor care erau dispuşi să o înveţe. Dacă un om venea la el cu intenţia de a crea ceva ‑ o revistă, o instituţie, o mişcare socială, părintele îl binecuvânta, spunându‑i:
– Fă!, – în acest fel punând început bun lucrării în cauză şi învăţându‑i, mai bine‑zis reînvăţându‑i pe oameni importanţa faptelor. Românul zilelor noastre este apatic şi apatizat ba de calculator, ba de telefonul mobil, ba de televizor, ba de principiul de viaţă „dolce far niente”, ba de psihologia eternului asistat – „ăştia nu ne mai dau nimic!”–, ba de hipnoticul coş de cumpărături de la Carrefour sau Mega‑Image, pe care l‑a transformat într‑un obiect social total.
Ar trebui să îl rugăm pe părintele Justin să ne dea puterea de a pune în act tot ceea ce ne‑a învăţat prin cuvântul său şi mai ales prin faptele sale. A fost un om ale cărui fapte glăsuiau chiar mai mult decât cuvintele sale.
Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri - Clucerul Alecu Gheorghescu
Iubite amice,
Alaltăseară, pornind de la gara ta, adormisem adânc, legănat de valurile ascuțite ale liniilor de fier Strussberg; trei locuri de o parte a vagonului erau la dispoziția capului și picioarelor mele; când, pe la miezul nopții, mă simții scuturat de o mână viguroasă: era conductorul care intervenea în favorul dreptului bine plătit al unui călător îmbarcat la Mărășești; recunoscui dreptatea invocată și mă ghemuiam în limitele tichetului meu, căutând să apuc de picior somnul ce fugea, când aud un glas care se îngâna în scuze pentru supărarea ce-mi adusese și mă silea să răspund, ca om binecrescut, la asemenea politeță prin cuvintele banale: „Nu face nimica, domnule”, „Eram deștept”, „Sunt foarte bine”, „Nu dormeam”, „Erai în dreptul dumitale” etc.
Dar noul venit începu o conversație:
– Știi, cucoane Iancule, că nu te mai cunoșteam? Ai albit de tot de când nu te-am mai văzut.
La aceste cuvinte, simțindu-mă cam atins la amorul meu propriu, îi răspunsei cu oarecare amărăciune:
– Dar îmi pare, domnule, că barba dumitale nu are nicidecum dreptul d-a invidia pe a mea, că este, mi se pare, și mai lungă, și mai albă.
– Ce are a face! îmi ripostă el, dar dumneata ești un copil pe lângă mine.
Noul-venit era un bătrân bine conservat, grăscean și rumen la obraz, căruia nu i-aș fi dat nici șasezeci de ani.
– Eu te-am mai sculat o dată din somn; eram tânăr atunci și d-ta erai copil ca de vro opt-nouă anișori. Cuconul Tache, răposatul tatăl dumitale, era ispravnic la Focșani; eu am fost trimis de am ridicat în fiare pe clucerul Alecu Gheorghescu, tovarășul dumnealui la isprăvnicie. P-atunci erau câte doi ispravnici de fiecare județ, unul peste partea administrativă și celalalt pentru partea judecătorească, și amândoi ispravnicii în pricini grele judecau împreună, formând un fel de tribunal. Ce vremuri erau pe atunci! Clucerul Alecu făcuse mâncătorii, abuzuri sau prevaricațiuni, cum se zice astăzi…
Înțelegi, amice, că la aceste cuvinte somnul meu, dulcele meu somn, a zburat în fuga mare, și nici nu m-am mai gândit a-l prinde. Și, în loc de a închide pleoapele, am dat drumul limbei, începând la întrebări:
– Ia spune-mi, mă rog, cum ai ridicat în fiare pe acel ispravnic?
– Eram edecliu și aveam odaie în curtea domnească alături cu odaia lui tufecci-bașa, lângă ogeacul neferilor; la stânga, sub scară, ședea răposatul Măciucă, Dumnezeu să-l ierte, baș-ciohodar și mâna dreaptă a lui vodă, cum s-ar zice astăzi, întâiul aghiotant domnesc, om drept și plin de bun-simț.
Într-o noapte, după slujba curții, mă așezasem pe somn, când numai ce aud ciocănind la ușă și un glas care-mi striga: „Te cheamă vodă”. Nu știu nici cum am sărit din pat, nici când m-am îmbrăcat; într-o clipă îmi trântisem cizmele cele galbene, binișul, legătura la cap și hangerul la brâu, și eram la ușa iatacului domnesc. Baș-ciohodarul tocmai ieșea din odaie de la vodă și-mi zise repede: „Ai mai iute, că te cheamă vodă, și să te văd, Niculae!”
Răposatul Măciucă era oltean ca și mine și puțintel cam rudă după mamă.
Când am intrat în iatac la vodă, era șapte ceasuri, sau, cum s-ar zice astăzi, o oră după miezul nopții. Vodă era cu ghicelic de noapte pe cap și cu o scurteică lungă de pambriu verde, îmblănită cu pacea de samur; o făclie galbenă ardea într-un sfeșnic mare de argint dinaintea icoanelor. Cum intru în odaie, vodă se întoarce cătră mine și-mi zice cu un glas gros și răstit:
„Tu ești Niculae Păunel?”
„Eu, măria-ta.”
„De mult ești la curte?”
„Numai de un an, măria-ta”.
„Măciucă mi-a spus că ești harnic și cinstit. Ce slujbă ai îndeplinit pân-acum?”
„Nici una, măria-ta, decât că acum trei luni am întovărășit pe nenea Negreanu tufecci-bașa, când a prins pe Ghiță Cuțui”.
„Ia plicul de pe mescioară, pecetluiește-l cu pecetea de pe tăvița cu călimările și să plece îndată la Focșani, să-l dai în mâna nepotu-meu Tache, ispravnicul, fără să te simță nici pasărea măiastră. Bagă de seamă că ai să-mi aduci pe clucerul Alecu Gheorghescu în fiare; poimâne pe vremea asta să fii cu el la scara domnească. De cumva ți-o scăpa, mai bine să te duci să te îneci decât să dai ochi cu mine”.
Grigorie-vodă Ghica era un om mărunțel, barba potrivită în apărătoare și cănită, mai mult roșie decât galbenă, mustățile roșii trase în jos și despărțite sub nas prin două-trei muchi de brici, ras pe obraz pe lângă barbă; ochii vii, glas răstit și gros; el era un om cu foarte puțină învățătură și trecea între boieri ca unul din cei mai neînsemnați, deși fusese de mai multe ori agă, spătar și chiar vistier și ban mare.
El s-a suit pe scaunul domniei la 6 octobre anul 1822, trei ani după vestitul Caragea și îndată după zaveră, după uciderea slugerului Tudor, eroul care, indignat de jafurile oamenilor lui Ipsilant – cari din insurgenți în contra turcilor se prefăcuseră în cete de hoți, prădând drumurile și moșiile – intrase în corespondență cu Silistra valesi prin cancelarul consulatului nemțesc, bătrânul Udriski, arătând turcilor că răzvrătirea din Țara Românească nu era în contra turcilor, ci în contra fanarioților cari sărăciseră pe bieții locuitori. Atunci chehaia-beg, care și intrase în București cu oștire turcească, a invitat pe boierii cari mai rămăsese în țară să trimită pe câțiva dintr-înșii la Poartă, ca să arete sultanului păsurile țării. Adunându-se între dânșii, ei au ales pentru această misiune pe banul Barbu Văcărescu, pe logofătul Mihăiță Filipescu și pe banul Grigorie Ghica, cari, ajungând la Țarigrad și espunând starea țării și trebuințele ei, sultanul a numit pe banul Grigorie Ghica domn, deodată cu Ioniță Sturdza în Moldova. Poarta nu mai avea încredere în fanarioți. Ghica Grigorie, viind la domnie, a găsit țara secată cu totul în belșugul ei, înecată în datorii; boierii și negustorii pribegiți în toate părțile și răscoale pretutindeni: în sate, în orașe și pe drumuri.
Ghica Grigorie, care-și iubea țara, a luat sarcina de-a stărpi jafurile boierilor și ale ciocoilor, cari de la Caragea ajunsese fără frâu; capul nu-l tăia prea mult, dar când avea câte o pricină grea, chema de se sfătuia cu trei oameni: cu vornicul Costache Câmpineanu, cluceru Chiriac și cu baș-ciohodaru Măciucă. După ce-i auzea pe fiecare în parte, se culca, dormea un somn bun și pe la miezul nopții se scula, aprindea la candelă făclia din Vinerea Paștilor de la epitaf, cădea în genuchi dinaintea iconostasului și se ruga lui Dumnezeu ca să-l lumineze. Astfel a domnit el șapte ani și ajunsese să tremure boierii cei răi și ciocoii. Cât a domnit el, a fost bine pentru toți, liniștea domnea în țară; pânea și carnea bună, ieftină; toată lumea, negustor, meseriaș și țăran, mânca, bea și chiuia; veselie pretutindeni. El a deschis școalele românești și a gonit pe egumenii greci.
În noaptea când m-a chemat vodă, mi se făcea ziuă la poștă la Șindrilița, în cărucioara care se schimba din poștă în poștă și care ajungea totdeauna numai în trei roate. Pe la aprinsul lumânărilor, în ziua de patruzeci de mucenici, îmbrăcat tiptil, eram introdus ca călugăr în odaia răposatului coconu Tache, tatăl dumitale; parcă-l văz pe marginea patului, lângă scaunul cu două lumânări de seu în două sfeșnice de alamă cu mucări. Condicaru, în picioare, îi citea jălbile, întingând din vreme în vreme condeiul de peană de gâscă în călimările de la brâu, ca să scrie hotărârea ispravnicului; îndată ce condicarul Nicolae Sprâncenatu, cum îi zicea lui Ipătescu, mai în urmă bărbatul eroinei de la 1848, scrise hotărârea ispravnicului, cuconu Tache se uită la mine întrebându-mă:
„De la schit ești, părințele?”
„Sunt de la Poiana-Mărului, am o jalbă.”
Și mă apropiai de mescioara cu lumânările și-i pusei plicul domnesc în poală, cu pecetea în sus, potrivind să nu o zărească condicarul. Ispravnicul, îndată ce văzu pecetea, o și recunoscu, dar îmi zise:
„Ha, este de la părintele egumen!”
Și dete ordin condicarului și stegarului care mă băgase în casă să ne lase singuri.
Despecetlui plicul cu grabă, îl citi și văzui că i se înveseli obrazul și-mi zise:
„Vezi, numai așa dacă nu s-or stârpi mâncătoriile și angaralele, să se învețe minte ciocoii; până n-o băga câțiva în ocna părăsită, ei tot cred că vodă glumește. Clucerul Alecu nu este acum în oraș, s-a dus după lude în plasa Tohani, dar trebuie să vie astă-seară; du-te de te odihnește, că te chem eu la vreme”.
Bătu în palme și porunci feciorului să-mi aștearnă în odaia copiilor; m-am dus de m-am culcat în odaia d-voastre. Sunt d-atunci 55 ani, cucoane Iancule! D-abia mă furase somnul, când auzii trăsnete și pleosnete și doi surugii bătăioși cari urlau de ți se părea că cânta; peste un minut auzii și glasul lui cuconu Tache:
„Ai, scoală, c-a venit cluceru”.
Pornirăm amândoi pe jos spre casa clucerului, la care, în urma noastră, ceaușul de slujitori înșiruia oameni de jur împrejur; când ajunseserăm în pridvor, cuconu Tache intră în casă zicându-mi:
„Așteaptă aci până te-oi chema eu, și atunci să intri în odaie cu doi stegari”.
Din pridvor se vedea pe fereastră foarte bine în odaia clucerului, luminată cu trei părechi de lumânări; o grămadă de mosafiri se și așezaseră la ghiordum cu cluceru în mijloc răsturnat pe sofa. Când intră cuconu Tache, se sculară toți în sus, dar dumnealui luă pe cluceru de mână și-l trase în odaia d-alături; după vro cinci minute auzii că mă cheamă, mă luai îndată după glas și intrai în iatacul boierului. Cluceru ținea porunca domnească în mână, și dinții îi clănțăneau în gură. Cum intrai, cuconul Tache îmi zise: „Îndeplinește porunca lui vodă”.
Atunci luai fiarele din mâna stegarului, mă plecai și le pusei clucerului de picioare; în cinci minute eram pe drum cu două cărucioare de poștă, într-una eu cu ispravnicul în fiare, și în cealaltă doi arnăuți cu pistoalele încărcate, cărora li se dedese porunca să dea să-l omoare dacă o căuta cumva să scape.
Când ieșeam din Focșani, răsărea luna; nici gură de surugiu, nici plesnitură de bici, dar cărucioarele mele fugeau ca năluca cu umbra după ele și seara, când bătea meterhaneaua, mă dam jos din cărucioară și intram cu ispravnicul meu în odaia lui Măciucă, unde am așteptat până s-a sculat vodă de la masă, până s-a culcat beizadelele, s-a osteiat lumea din curte și au ieșit una după alta caleștile cu masalale a spătarului, a aghii și a ispravnicului de curte; atunci intră răposatul Măciucă și-mi zise: „Ai sus”.
Când am intrat în odaia lui vodă, Măciucă înainte, după el cluceru cu fiarele de picioare și eu după dânsul, vodă, care sta răsturnat pe sofa cu mânile încrucișate sub cap și cu picioarele unul peste altul grămădit, se sculă drept în picioare și, adresându-se răstit și necăjit către cluceru:
„Nu ți-e rușine, slugă necredincioasă și boier zăcaș!”
Și, întorcându-se către mine, îmi zise:
„Te fac divictar”.
Măciucă îmi făcu semn să ies și când trecui pe lângă dânsul îmi zise încet:
„Trimite-mi sus patru ciohodari”.
Ce s-o mai fi petrecut după aceea nu știu, dar, după ce m-am culcat, pare că auzeam prin somn un glas care se văita strigând: „Iartă-mă, măria-ta! Cine o mai face ca mine ca mine să pață”.
A doua zi până în ziuă, clucerul era pornit surghiun la Snagov, cu cămașa pecetluită pe el, și a rămas acolo până la venirea muscalilor.
Când eram pe la 1829 la Craiova, l-am văzut de gât cu generalul Roth, juca cărți cu miile de galbeni, căci era peste proviant.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/07/fotografie-ilustrandu-l-pe-omul-politic-ion-ghica-alaturi-de-vasile-alecsandri-la-constantinopol-in-anul-1855.jpg961700Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-07-22 17:13:382022-07-22 17:13:38Scrisorile lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri – Clucerul Alecu Gheorghescu
Moshe Carmilly-Weinberger - Noi, evreii, suntem şi rămânem recunoscători poporului român
Dr. Moshe Carmilly-Weinberger (1908-2010) a fost profesor emerit de studii evreiești la Universitatea Yeshiva din New York. S-a născut într-o familie de evrei ortodocși la Budapesta la 7 aprilie 1908, dar și-a petrecut copilăria în Transilvania.
În 1934, a preluat funcția de rabin-șef al comunității conservatoare din Cluj. În primăvara anului 1944, șeful Kolozsvar Judenrat i-a cerut să treacă granița în România și să se deplaseze la București pentru a pleda în numele colegilor săi evrei. A făcut acest lucru cu un mare risc personal, dar a ajuns prea târziu, deoarece evreii din Transilvania de Nord (inclusiv părinții săi) fuseseră deportați (de unguri) la Auschwitz și uciși. După aventuri uluitoare, a ajuns în Palestina în iulie 1944, unde s-a angajat în activități educaționale în mai multe școli. În 1948, a slujit în Ministerul de Externe al noului stat. La mijlocul anilor 1950, a acceptat o solicitare a Dr. Samuel Belkin, pe atunci președinte al Universității Yeshiva, și s-a alăturat facultății de studii evreiești a Universității. Aici a excelat ca profesor și savant timp de aproape douăzeci de ani, până la pensionare, în 1975.
De asemenea, a jucat un rol important în înființarea și conducerea continuă a unui institut de istorie ebraică și evreiască la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, institute care, după moartea sa, îi poartă numele. A publicat peste 250 de articole și 15 cărți. A făcut lucrări de pionierat în domeniile istoriei evreiești, literaturii ebraice și artei.
Sursă: Yeshiva Universty.
Salvarea şi tranzitarea refugiaţilor evrei în şi prin România se poate împărţi în două perioade. Una a avut loc între anii 1933-1940; a doua din 1940 până spre sfârşitul anului 1944. Astfel, în 1939, circa 20.000 de refugiaţi evrei – 10.000 din Polonia, 3.000 din Germania, 1.000 din Cehia, 6-8.000 din Slovacia – s-au străduit să ajungă prin Ungaria în România.
Autorităţile române nu numai că au închis ochii, dar ne-au şi ajutat să-i tranzităm pe refugiați spre Bucureşti. La nevoie ne-au dat până şi însoţitori, mai ales când era vorba de călătoria unor grupuri. Organele de poliţie române ne-au mai ajutat şi prin faptul că, din gară, cu prilejul controalelor efectuate, la trenuri, recunoscând pe refugiaţii evrei, îi îndrumau să vină de-a dreptul la noi. Nu era greu să fie recunoscuţi: vorbeau o limbă străină, pe feţele lor se citea spaima, îi mai trăda şi îmbrăcămintea. Aceşti refugiaţi părăseau oraşul însoţiţi de oamenii poliţiei până la Bucureşti. Se întâmpla, şi nu numai o dată, ca agenţii poliţiei să ducă refugiaţi de la gară direct la sediul Comunităţii, aflat la numai câteva minute de gară.
Într-un comunicat din 31 martie 1940, se arăta că la Sulina se aflau peste 2.500 de evrei refugiaţi, în condiţii precare. Comitetul pentru Ajutorarea Evreilor Refugiaţi a făcut tot ceea ce era necesar ca acest lot să fie îmbarcat. Pregătirea călătoriei pe mare, procurarea alimentelor, îmbrăcăminţii şi medicamentelor, a necesitat peste 5 milioane de lei, sumă la care evreii ardeleni şi bănăţeni au contribuit cu un milion şi jumătate de lei numai în perioada decembrie 1939 – martie1940. Permisiunea de a organiza călătoria acestui numeros grup în Palestina a fost acordată de guvernul român.
Evocând barbariile anilor 1941-1944, consider însă că este o datorie morală elementară ca să nu uităm şi să relevăm faptul că în acei ani în România a existat o rază de umanitate de care au beneficiat evreii. O rază de umanitate, ca şi un mod de gândire şi de acţiune opuse formulelor antisemite, dominante în Europa. Astfel, în vara anului 1942 delegatul lui Eichmann la Bucureşti, Gustav Richter, credea că a şi obţinut aprobarea lui Ion Antonescu pentru deportarea evreilor din România. Operaţiunea a fost zădărnicită de acţiunile unor forţe politice din ţară. La Bucureşti există un «Jewish Council», unde a activat şef-rabinul dr. Alexandru Şafran, dr. Wilhelm Filderman, Mişu Benvenisti, dr. Nicolae Iancu şi alţii. Era meritul lor că în anul 1943 a fost readus în ţară un prim grup dintre evreii deportaţi în Transnistria, cu un mare număr de copii.
Lupta pentru salvare, pentru supravieţuire, nu a fost uşoară, dar coducătorii evreimii nu au pierdut speranţa. În mod incontestabil, în spaţiul Europei Centrale şi Sud-Estice a existat o singură posibilitate pentru evrei de a ieşi din cercul de foc al teroarei naziste, o singură speranţă de a se salva. Refugiaţii evrei ajunşi în România, din Germania, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria – în anii cumplitelor masacre – aveau şansa de a pleca din porturile româneşti spre Palestina. Aşa s-a întâmplat şi în mai-iunie 1944.
Oricum ar fi privită această stare de lucruri, în orice fel s-ar analiza cele petrecute cu evreii în România din punct de vedere politic internaţional etc., rămâne un lucru care nu se poate nega: faptul că atunci când lumea a privit insensibilă spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusă să primească refugiaţi evrei şi a fost gata să deschidă pentru ei porturile sale.
Guvernul român se afla sub presiunea continuă a germanilor, care erau informaţi despre fuga evreilor din Ungaria în România. Ion Antonescu a publicat, la 3 mai 1944, un decret prin care evreii, care treceau clandestin granița, erau condamnaţi la moarte, ca şi cei care le ofereau adăpost. Frontierele României urmau să fie păzite şi de către soldaţi germani. În acelaşi timp, prin dispoziţii confidenţiale a anulat aplicarea acestui decret. În legătură cu acest decret trebuie însă să menţionez, încă o dată, că nu cunosc nici un caz de condamnare la moarte a vreunui evreu pentru trecerea frauduloasă a frontierei României în perioada mai-septembrie 1944. Ungaria a asasinat 80% din evreii săi, pe care i-a trimis în camerele de gazare de la Auschwitz-Maidanek, în timp ce România a vrut să salveze ceea ce se mai putea şi a aruncat colacul de salvare celor ce se aflau în pericol de a se îneca.
Hitler a pierdut războiul; evreimea a pierdut 6 milioane din membrii săi; lumea şi-a pierdut umanitatea, la fel şi iubirea creştinească a aproapelui. Poporul român s-a străduit în schimb să-şi salveze credinţa în omenie. Iar noi, evreii, îi suntem şi îi rămânem recunoscători pentru aceasta.
New York, mai 1988
Dr. MOSHE CARMILLY-WEINBERGER profesor emerit
de studii evreiești la Universitatea Yeshiva din New York
Nicolae Steinhardt - Antonescu a refuzat să execute programul de exterminare a populaţiei evreieşti, prescris cu străşnicie de stăpânul de atunci al Europei
Ce ştiu?
Ştiu ca toată lumea că mareşalul Antonescu a refuzat să execute programul de exterminare a populaţiei evreieşti, prescris cu străşnicie de stăpânul de atunci al Europei. Mareşalului Antonescu nu i-a lipsit curajul de a spune nu – şi îndoială nu încape că nu-i va fi fost uşor şi că refuzul acesta a însemnat şi asumarea unor riscuri imense.
Era vremea, dacă nu mă înşel, când dintre şefii statelor europene ocupate numai regele Danemarcei a cutezat şi el să nu se plece.
Mai ştiu, din gura lui Radu Lecca, împuternicitul guvernului Antonescu pentru problema evreiască, pe care am avut prilejul să-l cunosc în împrejurări cu totul excepţionale, petrecând timp îndelungat împreună şi împrietenindu-ne, că mareşalul Antonescu era ferm hotărât să nu omoare pe nimeni, ci numai să ceară contribuţii băneşti, îmbrăcăminte şi muncă obligatorie, tratament care atunci când sute de mii de ostaşi români luptau în cele mai grele condiţii în adâncurile Rusiei şi piereau cu miile putea să pară vexatoriu, dar se situa la o distanţă uriaşă de ce se întâmpla în alte ţări unde evreii au fost exterminaţi cu zel şi maximă conştiinciozitate.
Purtarea aceasta mărinimoasă a poporului român – căci nu a fost o bravadă personală a lui Ion Antonescu, ci expresia unei opinii publice şi a unui sentiment naţional – era de altfel conformă cu politica dintotdeauna a României care în 1939 a refuzat să accepte propunerea de a ocupa teritorii ale republicii cehoslovace ori ale Poloniei, iar în 1968 nu va interveni în treburile interne ale unei alte ţări şi nu-şi va trimite trupele în acea ţară prietenă şi vecină.
Mai ştiu de asemenea că Biserica Ortodoxă Română a consimţit – punând duhul mai presus de literă şi dragostea mai presus de orice – să elibereze certificate de botez unor evrei care socoteau că astfel vor putea să fie feriţi de deportări şi alte consecinţe grave ale condiţiei lor.
Procedând aşa, Biserica Ortodoxă Română a dat dovadă că între diversele culte care proslăvesc pe Dumnezeu pot fi deosebiri dogmatice şi că fiecare comunitate e îndreptăţită să-şi păstreze neştirbită credinţa dar că aceasta nu împiedică într-ajutorarea, mila şi solidaritatea în prezenţa nedreptăţilor, silniciei şi pornirilor sălbatice. Poporul român şi Biserica Ortodoxă au vădit mereu – şi mai ales şi din plin între 1940 şi 1944 – mărinimie, toleranţă şi repulsie, silă, scârbă faţă de orice formă de asuprire, împilare şi maltratare a celor lipsiţi de apărare.
Nu o singură dată au ieşit gospodinele din casă purtând tăvi cu ţoiuri de ţuică fiartă ori pahare de ceai fierbinte spre a-i omeni pe evreii care, în Bucureşti şi-n oraşele de provincie, efectuau pe străzi munca la zăpadă, şi parcă verbul a omeni nu şi-a aflat nicicând un înţeles mai precis.
Lucrurile acestea le ştiu pentru că le-am fost martor şi le-am trăit zi de zi, fiinţând între experienţa mea existenţială (cea implicată în „evenimente” şi cea spirituală) pe de o parte, şi cursul istoriei, pe de alta, relaţii fireşti de interacţiune. Într-un fel, patetic, le-am privit parcurgându-le durata, în altul, neimplicat, în perspectiva retrospectivă şi lămuritoare a depărtării. Mărturisesc că, purtând caldă iubire neamului românesc, am aşteptat – nu fără emoţie şi îngrijorare – să văd cum va reacţiona în dezvăluitoarele de suflete şi caractere împrejurări ale anilor acelora. Mare mi-a fost bucuria şi mult mi s-a liniştit cugetul constatând că speranţele mele nu au fost spulberate. Sfântul Antonie cel Mare proorocise vremurile în care toţi oamenii vor înnebuni: fiecare va crede că toţi ceilalţi care nu sunt întocmai ca el sunt nebuni (şi deci buni de stârpit). Românii au demonstrat că nu intră sub incidenţa acestei amarnice prevestiri, ei au crezut şi continuă să creadă că tot insul e liber să fie el însuşi.
Dinamica timpului ne îngăduie să sintetizăm şi să desprindem vectorii şi liniile de forţă ale modului în care un popor, o societate, o instituţie primesc şi „prelucrează” impactul unei anume perioade a istoriei. Ni se vădeşte acum lămurit că reacţia colectivă a poporului român şi a Bisericii covârşitoarei majorităţi a componenţilor săi în anii de încercare 1940-1944 şi-a aflat temeiurile în simţăminte de compătimire pentru suferinţă şi în refuzul de a se împărtăşi din potirul urii şi al prigoanei.
Fragment din „Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea” – apărută în prima ediție în 1993, la Ed. Dacia.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/06/nicolae-steinhardt-2.jpg462600Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-07-20 07:42:442022-07-19 23:55:59Nicolae Steinhardt – Antonescu a refuzat să execute programul de exterminare a populaţiei evreieşti, prescris cu străşnicie de stăpânul de atunci al Europei
Gheorghe Piperea - Trebuie să ne reușească demondializarea (IV)
Capitalismul de pradă este și cauza crizelor economice repetate și a penuriei. Cine deține resursele, poate controla economia și societatea, prin frică, sărăcire, privațiune energetică, înfometare și război și, uneori, prin recompense*. Stiglitz face interesanta remarcă după care Germania ar fi ales* să își facă întreaga economie dependentă de gazul rusesc „ieftin”.
Însă, în condițiile războiului din Ucraina, acest gaz nu mai este ieftin. Mult mai grav din punct de vedere moral – aprovizionarea cu gaz rusesc implică finanțarea indirectă a continuării războiului din Ucraina. În schimb, stoparea alimentării cu gazul rusesc antrenează consecințe economice și sociale grave. Aduce penurie și regres economic. Germania va fi pusă în fața unei alegeri între confortul cetățenilor săi și finanțarea indirectă a războiului. Desigur, politic vorbind, va avea câștig de cauză prima variantă. Stomacul este un dictator mai rău decât Putin, iar cămașa e mai aproape de piele decât șuba. În condițiile unei lungi și inutile perioade de restricții pandemice și ale unei neașteptate inflații, penuria va fi prioritară în politicile publice ale Germaniei și ale restului europenilor**. Gazul american este mult mai scump, deci se va reveni rapid la cel rusesc, pentru care există și infrastructură. Războiul și ucrainenii vor intra încet, dar sigur, în uitare.
Stiglitz aduce, de asemenea, în atenție șocanta penurie de lapte praf din SUA, din primăvara anului 2022, și spune, pur și simplu, că a fost cauzată de monopolul de pe piața acestui produs.
Dar constatarea ar trebuie să fie generică și extrapolată la toate tipurile de penurie cu care ne confruntăm – cea de energie, cea de carburanți, cea de materie primă, piese de schimb și semiconductori, cea de alimente, chiar și cea de inteligență și rațiune. Toate sunt cauzate, în mod fundamental, de monopol. Pandemia, războiul, geopolitica și politica internă a Chinei (care a dus la închiderea orașului Shanghai timp de 12 săptămâni, cauzând o „gaură” de 25% în comerțul global) sunt doar elemente circumstanțiale de agravare a acestei penurii cauzate de monopol***. Stiglitz spune că statele occidentale trebuie să înceteze să se alinieze în spatele marilor bănci și a creditorilor care le-au incitat să se împrumute la niveluri pe care nu le puteau suporta (datoriile suverane actuale se întinde pe 2-3 generații…).
De asemenea, Stiglitz spune că, la fel ca întotdeauna, țările în curs de dezvoltare sunt lovite cel mai grav de penurie.
Adaug eu că penuria, ca într-un cerc vicios diabolic, va determina și creșterea ratelor dobânzii la creditele sau obligațiunile suverane contractate de țările mici, cu consecința unei noi și masive redistribuiri injuste a bogățiilor. Statele mici, ca România, au ajuns să se împrumute la dobânzi de 10%, iar creșterea aberantă a acestor dobânzi nu se oprește aici. Statele mari, dezvoltate, cu rating AAA+, se împrumută și aiz la dobânzi real-negative, având și privilegiul de a tipări bani suplimentari față de nevoia de acoperire cu lichiditate a masei de bunuri și servicii aflate în comerț (quantitative easing), cu consecința inflației și, deci, a scăderii puterii de cumpărare a banilor. Creditorii, înclusiv fondurile de pensii care cumpăra bonduri americane, britanice, franceze sau germane, pierd masiv din această scădere a puterii de cumpărare, care a fost de cca 40% în ultimii doi ani (consecință a politicii prostești de combatere a pandemiei cu bani aruncați din elicopter – whatever it cost, quoi qu’il en coute).
Foarte interesantă este, din acest punct de vedere, afirmația lui Stiglitz după care „mulți subliniază ipocrizia SUA, care cer socoteală pentru agresiunea rusă, cu toate că SUA au invadat Iraqul sub un pretext fals, în 2003”. Stiglitz adaugă că, în combinație cu injustițiile istorice la adresa națiunilor mici, aceste evenimente și suite de fapte, comportamente și omisiuni ale SUA și ale Occidentului au discreditat total pledoaria occidentală în favoarea democrației și a statului de Drept international. De notat, în completare, că Putin doar a profitat de această incredibilă involuție, petrecută în Occident, care și-a degradat valorile, și-a distrus coeziunea, pe criterii de „corectitudine politică”, s-a concentrat pe ideologii de psihiatrie (considerând normal și îndreptățit obiceiul unor bizari de a se considera azi bărbat, mâine femeie și poimâine cerb), și-a abandonat rădăcinile creștine, și-a făcut cioburi vitrina drepturilor și libertăților fundamentale și s-a aruncat orbește în brațele unor impostori, ramoliți și proști care au tupeul să se numească lideri și, în plus, să îl sfideze pe Dumnezeu, în numele a ceea ce ei numesc „știință”.
Conform lui Stiglitz, după 40 de ani de conferințe și lobby pentru mondializare, ținute de Forumul Economic Mondial de la Davos (precum și de epigonii acestuia, n.n., Gh. P.), a devenit clar că managerii, tehnocrații, influencerii și soldații politici reuniți la Davos au comis erori majore de gestiune. Au prejudiciat acționarii, mai ales acționarii indirecți (stakeholders-i, „părțile interesate”, pe umerii cărora plânge Schwab, promițându-le că, în 2030, nu vor mai avea nimic în proprietate, dar vor fi fericiți…) au vătămat grav lumea, au distrus încrederea în capitalism și democrație. Au mințit, au utilizat dublul standard, au cauzat disonanță și regres cognitive. Au promis dezvoltare și progres pentru toată lumea, țări dezvoltate sau regiuni sub-dezvoltate, deopotrivă.
Dar numai multinaționalele occidentale s-au îmbogățit.
Conform lui Joseph Stiglitz, afirmația conform căreia îmbogățirea bogaților va atrage îmbogățirea tuturor, inclusiv a săracilor și a defavorizaților, a fost o escrocherie. Dacă lăsăm sarcina de a gestiona declinul mondializării mai bine decât soldații de la Davos au știut să-i gestioneze dezvoltarea, nu avem nicio șansă să „ratăm” aceleași greșeli. Ironic, desi acești bufoni penibili de la Davos visează la resetarea întregii lumii, prin demolarea în vederea mai bunei re-construiri, în realitate leadership-ul global trebuie resetat – un bun început ar putea fi demolarea prostocrației.
*Promovarea ex-cancelarului german Gerhard Schröder pe poziții de CEO la marile companii de petrol și gaz din Rusia nu a fost alegerea personală a acestuia, ci un element-cheie al acestei politici naționale germane.
**Țări ca România, care este un fel de fabrică de compomente pentru industria germană și o colonie de sub-contractanți ai corporațiilor, poate avea mult de suferit și îndurat din pierderile pe care le va putea suporta Germania cu ocazia schimbării surselor de aprovizionare cu materii prime.
***În timp ce lumea se așteaptă la foamete și nu știe cum să evite catastrofele umanitare care vin (europenii au uitat fenomenul ori l-au cantonat la țările sărace ale Africii, dar chiar și băncile centrale occidentale vorbesc de foamete…), UE insistă cu al său Green Deal, un plan execrabil de prost gândit, sub presiunea WEF, care va determina și mai multă penurie, precum și mai multă neîncredere în capitalism și democrație; în plus, cotele de carbon și identitatea (portofelul) digital, alte obsesii bruxeleze, vor bloca circulația capitalurilor și a persoanelor, vor determina legarea europenilor de glie sau aruncarea extra muros a ereticilor și a nesupușilor, cu consecințe civilizaționale incalculabile.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2021/05/gheorghepiperea-465x215-1.jpg395650Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-07-20 01:22:072022-07-19 04:25:33Gheorghe Piperea – Trebuie să ne reușească demondializarea (IV)
Gheorghe Piperea - Trebuie să ne reușească demondializarea (III)
În altă ordine de idei, economia de piață, astfel pervertită, a determinat capitalismul de pradă, low road. Susținut cu arme și războaie, resuscitat mereu cu catastrofe regizate și cu terapii de șoc, acest tip de capitalism gregar, de grotă, care își are sorgintea în comerțul cu sclavi de la începuturile ascensiunii SUA ca putere economică globală, este vinovatul principal pentru consumul iresponsabil de resurse, pentru transformarea pădurilor sau a animalelor în ființe pe cale de dispariție, pentru utilizarea muncii sclavilor sau a copiilor sub 15 ani, pentru vânzarea de armament utilizat la comiterea unor crime de război sau contra umanității*, armament cumpărat cu credite odioase acordate de marile bănci, dar suportate de populație, pentru comercializarea de medicamente exclusiv către țările bogate, în detrimentul țărilor sărace, din Africa sau din Asia de Sud, pentru vampirizarea energiei produse la nivel global, răpită populației și economiei sustenabile de marii neo-feudali ai tehnologiei, ai finanțelor, ai industriei farma-agroalimentare și ai industriei de armament ș.a,m.d.
Cel mai iritant mod de a conduce o corporație – vampir energetic este așa – numitul greenwashing, eticheta ipocriziei și a corupției morale a lumii de azi. Corporațiile obișnuiesc să cheltuie bani și să se promoveze ca entități responsabile social, pentru a da impresia lumii și stakeholder-ilor lor că „onorabila” corporație luptă pentru o lume mai bună, mai verde, mai incluzivă. Se utilizează ONG-uri și consultanți sau specialiști în Corporate Social Responsibility (CSR) (Responsabilitate Corporato-Socială – n. red.) – de aceea avem semnalizarea virtuții, corectitudinea politică, spectacolele jenante de la WEF sau de la ONU, sau de pe CNN cu adolescenți sau staruri de la Hollywood care „luptă” contra încălzirii climatice, ținând discursuri furioase în fața unor CEO care tocmai ce au coborât din avioanelor lor ultra-luxoase și poluante. De aceea avem și parade ale mândriei, precum și zile de luptă contra unor fobii. Bine, nimeni de la WEF nu s-a gândit la o zi internațională de luptă contra săracofobiei și a flămândofobiei. Cum ar fi putut? Ideologul principal al WEF, herr Schwab, a teoretizat conceptul de „mâncători inutili”. Cică am fi 4 miliarde în această categorie…
Prin intermediul acestei faune, democrația este înlocuită, treptat, cu corporatocrația și oengeocrația…
Conform lui Stiglitz, Adam Smith ar fi susținut, încă din 1790 (anul apariției Avuției națiunilor) că sistemul capitalismului nu este auto-suficient, întrucât are o tendință naturală către monopol.
Unde este monopol, este planificare centralizată, este birocrația deciziei, este dezinteresul pentru inovație și calitate, sunt aplatizarea și producția pe stoc. Exact ca în comunismul nu demult apus. (De fapt socialism, mai exact, deoarece comunismul îl experimentăm abia acum, iar modelele chinezesc sau australian sunt cele mai grăitoare – n. red.)
Economia de piață se poate prăbuși tocmai din cauza acestui monopol.
Ce se poate insinua în locul economiei de piață este ceva ce niciun occidental nu ar accepta – economia bazată pe oligarhi, de tip ruso-ucrainean, sau economia politic planificată, de tip chinezesc, unde proprietatea privată, libertatea economică și egalitatea de șanse în competiție nu există.
Cu toate acestea, occidentalul de rând, spălat pe creier și obișnuit cu parazitismul pe seama imigranților care lucrează pe 3 euro, vrea să fie verde, adică sărac. Îi cam convine „fericirea” promisă de Schwab, pentru 2030…
*Au existat mereu în ultimele două secole – și încă există – o sumedenie de tirani sau lideri de facțiuni etnice ori religioase care și-au creat, sub diverse pretexte ori la cererea metropolei, regimuri dictatoriale; cei care nu au reușit (chiar dacă și-au trecut prin foc și sabie poporul), au fost utili, totuși, controlului exercitat de metropolă asupra resurselor acelor teritorii turbulente, unde trebuia exportată „democrația”, cu tancul sau racheta.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2021/05/gheorghepiperea-465x215-1.jpg395650Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-07-19 09:04:452022-07-18 23:06:59Gheorghe Piperea – Trebuie să ne reușească demondializarea (III)
Remarcabilul EMIL CIORAN spunea, mai în glumă – mai în serios: „Ca să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract.”
De ce e limba română așa o limbă unică?
Așadar, să auzim 11 motive, care saltă limba de baștină a lui Brâncuși pe podiumul „pietrelor” rare ale omenirii.
1. Română este singura, din grupul de limbi romanice, care a supraviețuit în părțile acestea ale Europei. Rămâne un mister: cum de s-a întâmplat așa, în condițiile în care pe-aici au trecut valuri peste valuri de barbari, cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei) sau uralice (din nordul Eurasiei).
2. Româna-i veche de 1700 de ani. Și că-i veche n-ar fi cine știe ce motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călători în timp în Țara Românească acum 600 de ani, nu ne-ar fi chiar atât de deosebit de greu să înțelegem ce le spunea unul ca Mircea cel Bătrân ostașilor săi.
Poate vă pare de la sine înțeles, dar adevărul e că foarte puține limbi din lume și-au păstrat „trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu așa o stare de conservare.
3. Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât „enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului. Spunem „fata”, „băiatul”, „tabloul”, și nu „la fille”, „le garçon”, „le tableau”, cum ar fi în franceză.
Chestia asta ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o concizie-n exprimare. Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt, ca să ne facem înțeleși atunci, când ne referim la un obiect sau la o ființă anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de două cuvinte pentru asta.
4. „Se scrie cum se aude.” Se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu sute de particularități de pronunție pe care noi, români fiind, le punem în aplicare ușor, natural, fără să le pritocim.
N-avem nevoie de manualul de fonetică la capul patului, pentru ca organul din cavitatea bucală să se miște într-un fel când rostim „ceapă”, și în alt fel când rostim „ea”. Chiar dacă grupul de vocale e același. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula asta se învață cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.
5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata, din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte și propoziții. Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0 vorbitori de dalmată pe Terra în acest moment, și probabil c-așa vor rămâne până la finalul veacurilor.
Dalmata a fost declarată limbă moartă pe 10 iunie 1898. Este data decesului ultimului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea parțial. Înainte să moară, Udaina a mărturisit, că limba îi e familiară încă din mica copilărie, că și-i amintește „ca prin vis” pe părinții lui conversând, uneori, în această limbă.
6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. „PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere. Definește o boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de siliciu vulcanic. Interesant e, că boala nu prea se face, deci nici cuvântul nu se folosește.
7. Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma Barierei de Corali din Australia, Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertății. Româna a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E vorba de „dor” și „doină”, două cuvinte intraductibile, concluzionează UNESCO.
„Dor” și „doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante roz, decât ca niște alăturări de sunete – exprimă emoții, într-atât de specifice culturii noastre, încât traducerea lor în alte „glasuri” ar fi o contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm, că tot ele trec drept cele mai bogate în sens substantive din română.
8. Alt aspect unic în lume, româna „dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice. Vocabularul e, vorba vine, „italienesc”, dar rânduielile gramaticale sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele două registre, latin și slav.
Concret, cazurile dativ și genitiv au aceeași formă (ca-n latină), timpul viitor și perfect se formează după o regulă hibrid între latină și slavă, dar infinitivul se evită (ca-n limbile slave).
9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii. Româna e printre puținele limbi în care „câinii latră și ursul merge”. E limba cu cele mai absurde imagini proverbiale, dar și limba în care proverbele, deși tot un fel de metafore, sunt considerate limbaj accesibil, limbaj „pe înțelesul tuturor”.
Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă cea mai intimă preocupare a poporului român – sensul să fie bogat, dar fraza să fie scurtă. Să spui mult în foarte puține cuvinte (la asta se referea și Alecsandri în celebra „românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate, cele mai numeroase zicători autohtone au ca subiect înțelepciunea – aproximativ 25% din totalul frazelor-proverb.
10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne dă de înțeles că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima ediție a „Marelui Dicționar al Limbii Române” adună 170.000 de cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii au lăsat de-o parte diminutivele, și alea vreo 30.000.
11. La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte in interior, teritorial – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania).
Și totuși, nu-i cazul limbii române, în „curtea” căreia există graiuri și regionalisme, însă nu dialecte. Filologi precum Alexandru Philippide și Alf Lombard susțin că, iarăși, din punctul ăsta de vedere, româna e un fenomen fără precedent în lume…
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/d1e1eec083dbb48d532c5bae7928d95cv1_max_755x425_b3535db83dc50e27c1bb1392364c95a2.jpg394700Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-07-18 18:11:382022-07-18 22:25:0111 motive de ce limba română e așa de unică?
Nici unul dintre bărbații mari de la 1848 – observa într-un rând un învățat român – n-avea o înțelegere deosebită pentru muzică. Fiii de boieri de acum un veac au asimilat totul, în ce privește artele pe care le întâlneau în străinătate, nu însă și muzica. Nici astăzi, poate, nu avem destulă pricepere în această privință. Fiindcă muzica cere nu numai inteligență…
Opresc aici șirul ideilor pe care le dezvolta atât de sugestiv, într-o mai veche Istorie a literaturii române, profesorul Sextil Pușcariu. Nu e ceva de învățat de la ele? Sufletul cult românesc (cu cel popular e altă poveste) nu are toate dimensiunile. Nici nu le putea avea dintr-odată pe toate. A avut loc, în sânul lui, o dezvoltare vrednică de tot interesul, în zonele luminoase ale vieții spirituale, dar, în zonele unde raza inteligenței nu pătrunde, creșterea a întârziat. Va mai întârzia?
Dar timpul nostru tocmai aceasta aduce: o înțelegere muzicală a lucrurilor; un tulburător triumf al muzicii. Există, de pildă, suflete și națiuni care știu să „orchestreze”, în timp ce altele nu știu. De ce nu câștigă bătălii câte o națiune? Pentru că, poate, n-a avut nici un mare muzician – ne-a venit în minte, într-o bună zi. Nu orchestrează; nu gândește simfonic; nu cântă cu adevărat. Iar timpul nostru, ca orice timp în care „elementele” tind să se individualizeze, are nevoie de contopire și muzică.
În sufletul cult românesc, tăiat prea mult în colțuri, câteodată, divizat de lucruri și de sine prin cezurile necruțătoare ale inteligenței, timpul nostru vine să verse armonie și simțul întregului. Și nu numai armonie sau simț al întregului. E ceva mai material în muzică, nu o simplă idee poetică, iar de materie are nevoie un suflet, solicitat prea mult de teoretic și teorie, cum e acest inteligent suflet cult românesc.
Numai din muzică – dacă nu cumva o știi de-a dreptul – înveți ce e creșterea și devenirea. Simfonia singură îți arată cum crește materia sunetelor către sens. Muzica te familiarizează cu acest haos al lui ceea ce nu este încă, pe care ai să-l regăsești mai târziu peste tot acolo unde e viață: în tine, dacă în tine e viață; în istorie, unde ți se pare că e prea multă. Dacă avem astăzi nevoie să ne familiarizăm cu materia, să înțelegem dezordinea, haosul, atunci spiritul muzicii ne poate da o cheie. De cheia aceasta, cei mai mulți dintre marii noștri înaintași au fost lipsiți. Titu Maiorescu a plecat indignat de la reprezentația lui Lohengrin. Dar nu e nevoie să înscriem aceasta pe efigia ce se va bate în curând în amintirea lui…
De aceea, fenomenul cultural cel mai adânc, poate, ce se petrece de câțiva ani în România e sporirea interesului pentru muzica cea mare. Când vezi sălile acestea pline, ale concertelor, când asculți programele de zile mari ale radioului, poți nădăjdui că sufletul nostru cult va ști mai mult, va înțelege mai mult, mâine. E adevărat că există mulți snobi: iară e adevărat că mulți nu gustă din muzică decât voluptatea muzicii. Dar dacă arta nu e o formă superioară de bucătărie, atunci ceea ce se întâmplă astăzi are un sens de cultură. Timpul nostru ne trimite prin muzică un mesaj rafinat – ca să-i înțelegem întunericul și luminile.
Ioan Tobă Hatmanul, ultimul străjer al lui Ştefan cel Mare, un erou îngropat de istorie
Să-l cunoaștem pe Hatman
La 10 Iulie 1903 s-a născut Ioan Tobă zis „Hatmanul”, ofițer al Armatei României, participant la cele două Războaie Mondiale, salvatorul mânăstirii Putna în data de 5 iulie 1940. Datorită lui azi vizităm Mănăstirea Putna fără pașaport.
Născut în 1903, în Bordei Verde, o localitate din județul Brăila, fost licean militar la Craiova, cercetaş în Primul Război Mondial, ofiţer de cavalerie (promoţia 1925), Ioan Tobă „Hatmanul” a cunoscut gloria ca vânător de partizani sovietici în Munţii Iaila (Crimeea), în 1943, când autorităţile militare sovietice au pus şi un preţ pe capul lui pentru zelul cu care-şi executa misiunea, fiind rănit de trei ori şi, într-un final, în vara lui 1944 – când se preconiza că vom ajunge să apelăm și noi la forme ale luptei de gherilă cu sovieticii, invazia acestora părând iminentă –, fiind trimis în Germania, la un curs special, unde avea să-l surprindă, de altfel, actul de la 23 august 1944. Internat în lagăr de către nemţi, acceptă să intre în Armata Naţională, pentru care recrutează adepţi ca, în urma nerespectării angajamentelor lui Horia Sima, să intre în Waffen SS, sub comanda celebrului Otto Skorzeny.
Otto Skorzeny zis și „Cicatrice”
Prizonier la americani, trimis în România cu o legendă extrem de verosimilă (evadare din lagăr), scopul fiind acela de a organiza lupta de rezistenţă în munţi, Ioan Tobă-Hatmanul este reintegrat în armată, dar arestat, în 1947, de sovietici, condamnat la moarte pentru crime de război şi trimis în Siberia. Este salvat de abrogarea tocmai atunci a pedepsei capitale, supravieţuind dintr-un lagăr în altul (mutat periodic pentru că era un element cu reale calităţi de lider şi de instigator), până în decembrie 1955, când Konrad Adenauer, cancelarul Germaniei, obţinea de la Hruşciov eliberarea prizonierilor ofiţeri germani, unde, ca fost SS-Sturmbannführer, se încadra şi Hatmanu. Revenit în ţară, va fi internat direct în penitenciarul Gherla, de unde va mai ieşi abia în august 1964.
Ioan Tobă Hatmanul
Drama brăileanului care s-a bătut cu ruşii pentru fiecare palmă de pământ românesc şi care primise cele mai înalte distincţii române şi germane pentru vitejie pe câmpul de luptă nu a încetat nici după 18 ani de temniţă grea. Ofiţerul care ar fi preferat să moară luptând decât să-şi trădeze poporul şi-a găsit soţia, Clemance, bolnavă de astm, ulcer şi debilitate, iar fetiţa, Camelia – singurul său copil – dată afară din facultate, pentru „vina” de a fi avut tată pe Hatmanul. El însuşi spunea: „Mai bine muream pe front… Şi eram erou!”…
Sub preșul „istoriei”
Personaj de legendă, pe care nu-l găseşti în cărţile de istorie, despre care nu s-a vorbit înainte de ’89, Ioan Tobă-Hatmanul a eliberat Putna vremelnic deținută de Armata Roşie, în vara lui 1940. Faptele de arme ale Escadronului 25 Cavalerie, comandat de căpitanul Ioan Tobă, au fost ţinute sub tăcere.
Aceasta este una dintre cele mai controversate pagini ale istoriei noastre. Deşi nu se află consemnat în arhivele militare, incidentul e totuşi susţinut de martorii acelei teribile zile. Şi nu numai atât – Ioan Tobă descrie amănunţit, în propriul jurnal de luptă, mişcările trupei pe care o conduce, dintr-o localitate în alta, nu departe de Putna, în jurul datei de 6 iulie. Ei bine, locurile indicate sunt confirmate în documentele operative ale Diviziei 25 Infanterie, în componenţa căreia se afla Escadronul comandat de cel supranumit Hatmanul.
Ioan Tobă Hatmanul
Operaţiunea Putna, consemnată oră cu oră
Incidentul se petrece cu foarte puţin timp înainte ca o comisie româno-sovietică să stabilească noua graniţă comună, după ce URSS ne răpise Basarabia şi Bucovina de Nord, în urma ultimatumului dat României de Moscova, la 26 aprilie 1940. Satul şi mănăstirea Putna se află foarte aproape de graniţa de nord a ceea ce azi ştim că este judeţul Suceava. O zonă care trebuia să rămână în componenţa României, în urma redesenării forţate a hotarelor ţării.
Căpitanul notează, zi de zi, într-un jurnal propriu, denumit „Carnetul de bord al Escadronului 25 Cavalerie”, tot ce se întâmplă în viaţa sa de soldat. Legat strict de momentul Putna, Ioan Tobă arată că la 5 iulie 1940, ora 20.00 – „în timp ce luam masa cu ofiţerii detaşamentului sunt chemat la telefon de Divizie, care-mi ordonă să mă deplasez în marş galop în lina întâi, la Gura Putnei, ocupând poziţie în faţa trupelor roşii, pe aliniamentul Falcău-Straja-Vicovul de Sus”. Escadronul se afla în acel moment în zona Rădăuţi. Nu trec decât câteva ore şi la „ora 24.00 se întorc patrulele din posturi, aducând o carabină Manlicher, cu cinci cartuşe, a unui soldat ungur capturat pe câmp. Incident între patrula sergentului Grosu şi soldaţi sovietici. Schimb de focuri, deşi, conform pactului, sunt interzise”. La trei dimineaţa e consemnat că „după înapoierea tuturor patrulelor, detaşamentul meu se pune în marş forţat spre poziţia ordonată, 34 de kilometri. După trei ore, sosim în Gura Putnei. Contact cu căpitanul Vlădeanu din Regimentul 48 Infanterie şi apoi legătura cu Serviciul de Intendenţă al Diviziei, pentru aprovizionare” – fiind vorba de hrană pentru soldaţi, dar şi pentru cai. Suntem deja în ziua de 6 iulie, la ora 14.00, când „patrulele pleacă pe linia întâi”, iar căpitanul Ioan Tobă descrie în amănunt această acţiune de recunoaştere – „patrula numărul 4, comandată de sublocotenentul Nicolae Stănescu, la nord de Vicov. Patrula numărul 2, comandată de sublocotenentul Wilhelm Popescu, la sud de cota 467. Patrula numărul 3, comandată de sublocotenetul Nicolae Vassiescu, la nord de satul Falcău, cu misiunea de a lua şi păstra legătura cu trupele roşii, menţinând linia de frontieră stabilită de comisia româno-rusă”. Un fapt important se petrece la ora 17.00, când la Gura Putnei soseşte generalul Dăscălescu, comandantul Diviziei 25 Infanterie, „cu care stabilesc detaliile misiunii”, scrie căpitanul Tobă. Tot el arată că, la ora 20.00, „primesc ştirea că satul Putna şi mănăstirea au fost invadate de trupe roşii, împănate cu agitatori”. După numai un sfert de oră, „ordon marş galop spre Putna, având în avangardă plutonul sublocotenentului Ghiocel Constantinescu, urmat de grosul unităţii şi de Compania de Cercetare a Regimentului 48 Infanterie, aflată sub ordinele mele, comandantul Companiei, căpitanul Vlădeanu, călare, este alături de mine”. Trupa ajunge la mănăstirea Putna la ora 21.10 şi „se face recunoaştere, apoi curăţirea terenului. Se eliberează forţat satul şi mănăstirea, suspecţii sunt arestaţi, elementele trupelor roşii sunt dezarmate şi aruncate peste linia de demarcaţie. Se instalează o unitate pentru paza sfântului mormânt al lui Ştefan cel Mare şi a odoarelor mănăstirii”. La ora 22.15 „sosesc ştafete de la toate patrulele, care raportează că linia de demarcaţie a fost restabilită”. A doua zi, pe 7 iulie, „se dă din nou în primire grănicerilor români frontiera, astfel – posturile 1 şi 2 la Compania 5 Grăniceri, iar postul 3 la Plutonul de Vânători al locotenentului Titus Andronic”. Se consemnează, pentru zilele de 8 şi 9 iulie, că „toate odoarele şi tezaurul mănăstirii Putna sunt încărcate în două camioane şi expediate la mănăstirea Cozia”.
Ioan Tobă Hatmanul soția Clemance și Camelia, fiica lor.
Mormântul lui Ştefan cel Mare, împrejmuit de soldaţi sovietici
Din descrierea făcută de căpitanul Tobă reiese că în satul Putna exista, în 1940, o fabrică de sticlă a unui anume Fischer. Aici lucrau oameni din satele Seletin, Lăpuşna pe Siret şi Bănila pe Siret, localităţi care rămăseseră, după trasarea noii graniţe, în teritoriul sovietic. Astfel că oamenii de acolo nu mai aveau cum să ajungă la fabrica unde erau angajaţi. Tocmai de aceea patronul fabricii i-ar fi „invitat” pe soldaţii sovietici – nu se menţionează exact numărul lor, dar se pare că era vorba de cel puţin un pluton – să pună stăpânire pe satul Putna, mutând graniţa, încât angajaţii să se prezinte fără probleme la muncă. „Eram cu unitatea într-o permanentă alarmă, deoarece trupele sovietice încălcau frecvent şi abuziv noua linie de demarcaţie”, descrie căpitanul Tobă situaţia acelor zile. Tot el trimite un raport către conducerea Diviziei 25 Infanterie, pe 9 iulie 1940, în care arată că „Escadronul a părăsit vechea garnizoană Iţcani, la 28 iunie, şi de atunci se află în continuă mişcare, zi şi noapte. Nu am stat 24 de ore în acelaşi loc. Din 3 iulie şi până azi, 9 iulie, Escadronul s-a aflat mereu în stare de alarmă, caii tot timpul cu şeile pe ei şi oamenii tot timpul îmbrăcaţi. Abia azi toţi caii Escadronului sunt potcoviţi. Dau ca exemplu ultima zi, când Escadronul a plecat de la Falcău şi Gura Putnei spre Rădăuţi, la 10 noaptea, pentru ca la ora 12.30, pe 9 iulie, să ne întoarcem unde fusesem”, descrie Ioan Tobă situaţia dificilă a oamenilor şi a cailor care formau Escadronul. Căpitanul arată şi câteva din itinerariile trupei pe care o conducea, în perioada respectivă. Astfel, în 3 iulie, se deplasează între Burla, Horodnic şi Vârful Câlnic, pe 4 iulie – între Vârful Câlnic şi Rădăuţi, pe 5 iulie – între Rădăuţi, Voitinel şi Gura Putnei.
După salvarea Putnei, căpitanul a fost chemat la arme în Războiul din Răsărit, unde, aflat la comanda unui detaşament româno-german, a distrus formaţiunile de partizani sovietici pe Frontul din Crimeea.
Decorat de generalii români şi germani în Războiul din Răsărit, brăileanul supranumit „Hatmanul” şi „Vânătorul de partizani” a continuat să lupte cu Armata Roşie până la sfârşit, ca ofiţer de comando în trupele germane.
Un colonel a descoperit destinul unui capitan
Dan Gîju
Povestea aceasta ar fi rămas definitiv îngropată în tainiţele istoriei, ba chiar s-ar fi făcut scrum – şi nu e deloc o figură de stil – dacă în anul 2000 n-ar fi fost scoasă la lumina zilei, absolut din întâmplare, culmea, tot de un militar, colonelul Dan Gîju, care actualmente este directorul adjunct al Editurii Militare. Autor a numeroase cărţi, de la cele axate pe latura militară, până la romane, Dan Gîju vrea să facă, în urmă cu 13 ani, o amplă documentare despre „Escadrila albă” a României, unica escadrilă din Al Doilea Război Mondial în care piloţi erau numai femei. O unitate cu caracter sanitar. Dan află de o femeie al cărei nume este Mariana Drăgescu, una dintre eroinele acelei escadrile. „Eu aveam obiceiul ca, la finalul discuţiei cu un interlocutor, să întreb ce alte personaje a mai cunoscut de-a lungul vieţii, oameni cu totul speciali. O văd pe doamna Drăgescu luminându-se la faţă şi-mi spune scurt – Hatmanul”, îşi aminteşte Dan Gîju acea discuţie. Hatmanul era un fel de poreclă, pentru că Ioan Tobă a fost, pe frontul de Est, vânător de partizani sovietici. Partizanii atacau din spate trupele române, în acţiuni de comando. Femeia care fusese membră a „Escadrilei albe” îşi amintea de un bărbat înalt, cu ochi pătrunzători, care avea o uniformă deosebită de-a altor ofiţeri – cizme scurte, o bască pe care o purta într-o parte, pe cap. La brâu avea un pistol ca al unui cowboy, ţinut pe o centură, dar şi un cuţit lung. Băieţii din trupa lui aveau şi ei acelaşi fel de uniformă. Erau numai unul şi unul, toţi înalţi, descria Mariana Drăgescu acei oameni pe care-i cunoscuse în tinereţea ei. Trupa avea şi un cântec propriu – „Să trăiască Escadronul care-a dat atâţi eroi, să trăiască şi Hatmanul, cel mai tare dintre noi”. Revenind la discuţia din anul 2000, femeia spune oaspetelui ei că încă mai trăia, pe atunci, fiica lui Ioan Tobă – Camelia.
Comandant Aviator Mariana Drăgescu, la vârsta de100 de ani, cu un an înainte de plecarea de printre noi.
Un ofițer cu studii în drept
Arhivele militare arată că Ioan Tobă a făcut Şcoala de Ofiţeri Activi şi Cavalerie, având şi studii de Drept, fiind în Armată din 1925. Astfel ajunge publicistul Dan Gîju acasă la Camelia, în cartierul bucureştean Colentina. Femeia era foarte bolnavă, ţintuită în scaunul cu rotile. „Mi-a spus că nu mai are mult de trăit. Parcă o văd şi acum, stătea într-un scaun cu rotile. Pe o masă avea poza tatălui ei”, spune colonelul Gîju. Casa era înţesată de cărţi, iar printre ele erau documente care aminteau de vremuri demult apuse. „Fiica lui mi-a dat jurnalul de război al căpitanului Tobă, dar şi un album cu fotografii în care apare tatăl ei, în timpul războiului”, adaugă interlocutorul. Sunt singurele lucruri pe care jurnalistul militar le păstrează şi azi de la fiica lui Ioan Tobă. Femeia aceasta va avea parte de un tragic sfârşit, murind în mijlocul flăcărilor care i-au mistuit locuinţa. „Am vrut să mă întorc la casa fiicei căpitanului Tobă, să mai stăm de vorbă, mai ales că-mi promisese şi alte documente din timpul războiului. Cu mare surprindere am aflat însă de tragicul accident”, îşi aminteşte colonelul Gîju de ceea ce s-a întâmplat nu cu mult după prima sa întâlnire cu fiica lui Ioan Tobă. Cert este că toate cărţile şi documentele din casa aceea au dispărut pe veci. Vă daţi seama că s-ar fi distrus şi documentele pe care, din fericire, Dan Gîju le-a primit de la fiica Hatmanului.
Ioan Tobă Hatmanul și sublocotenenții
Jurnalul de război salvat cu… „spatele”..
Jurnalul de război al căpitanului Tobă are în sine o poveste, pentru că în 1974, la 28 decembrie, scapă de percheziţia Securităţii, ca prin minune. Pe atunci, căpitanul locuia în Braşov, alături de fiica şi de soţia lui. Numele soţiei avea o rezonanţă aparte – Clemance. După mai mult de patru ore de căutări, securiştii pleacă încărcaţi cu felurite documente. Autorităţile aflaseră despre Ioan Tobă că îşi scrie memoriile şi tocmai de aceea „mureau” de curiozitate să afle amănunte. Jurnalul scris în timpul războiului era la îndemâna tuturor, în acea zi tensionată, a „vizitei” securiştilor. Dar cineva din familie ia pur şi simplu caietul acela cu coperţi tari, îl pune pe un scaun, se aşează pe el, şi nu se mişcă de acolo decât după ce băieţii cu „ochi albaştri” se fac nevăzuţi. Jurnalul prezintă, între altele, faptele petrecute la mănăstirea Putna în iulie 1940. Iar în albumul cu fotografii, care şi el a scăpat vigilenţei securiştilor, există o imagine cu totul aparte, datată 8 iulie 1940, pe marginea căreia căpitanul Tobă indică o parte dintre ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii care au fost alături de el, la Putna. Astfel, pe rândul de sus, în picioare, se află, în poza cu pricina, sublocotenenţii Stănescu şi Constantinescu, căpitanul Grigorescu şi sublocotenentul Vassiescu. Iar pe rândul de jos sunt soldatul TR Postolache Ioan şi fruntaşul TR Comănescu Traian.
Așadar Hatmanul își cere drepturile de la statul german
Mariana Drăgescu
După alţi ani de suferinţă, Ioan Tobă a primit o pensie de fost ofiţer, dar nu de la statul român, pe care-l slujise cu credinţă, ci de la Republica Federală Germania, pentru că luptase şi ca ofiţer al Wehrmacht-ului.
Disperarea îl împinge să se adreseze inclusiv autorităţilor socialiste. Viaţa este din ce în ce mai grea. Securitatea îi percheziţionează locuinţa în repetate rânduri, confiscându-i documente din timpul războiului în căutare de materiale incriminatoare.
Scrie scrisori peste scrisori. Încurajat de atitudinea ostilă faţă de sovietici a lui Ceauşescu îi scrie acestuia, cerându-i clemenţă. Nu primeşte nici un răspuns. La 72 de ani îi scrie Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, explicându-i rolul său în salvarea Mănăstirii Putna. Nici aici nu are mai mult succes.
În ziua de 7 martie 1967, Ioan Tobă i-a adresat o scrisoare lui Nicolae Ceauşescu (o copie a documentului s-a păstrat până astăzi, prin strădania istoricului militar Dan Gîju). Maiorul Tobă povesteşte ceea ce s-a întâmplat la Putna, în iulie 1940 („Aşa s-au petrecut faptele şi aşa le relatez, pe cinstea mea de ostaş”) şi face mărturisiri pe care, citindu-le, nu poţi să nu te minunezi chiar şi acum, la patru decenii de la trecerea sa în eternitate. „În toată activitatea mea de ostaş, nu m-am dirijat decât de problemele ţării, neaderând la niciun fel de ideologie politică, fiindcă am fost militar, nu civil, şi aşa am fost educat. Sunt om al frontului. Aceasta mi-a fost cariera şi vocaţia. În vreme de pace nu-s bun de nimic, dar stau în linişte şi respect autoritatea constituită, până la chemare (…) Am luptat împotriva ruşilor pentru că aceştia au fost întotdeauna duşmanii neamului meu şi, ca ostaş, am fost crescut să lupt împotriva celor care ne încalcă ţara”, afirma Hatmanul în document, menţionând, de asemenea, faptul că, din 1944, s-a angajat în lupte doar împotriva soldaţilor sovietici, niciodată contra ostaşilor români prezenţi pe Frontul de Vest. Fostul ofiţer de cavalerie solicita, cu acest prilej, un paşaport pe o perioadă determinată, ca să meargă în Germania, unde să clarifice drepturile sale băneşti (primea pensie de la statul german). Nu se cunoaşte un eventual răspuns al lui Ceauşescu la această scrisoare, însă „Vânătorul de partizani sovietici” n-a ajuns niciodată în Germania.
O condamnare la moarte
Să ne întoarcem la momentul ascunderii jurnalului, căci mai era ceva în casa fiicei lui Ioan Tobă, iar colonelul Gîju primeşte de la gazda lui declaraţiile scrise ale celor care au fost martorii incidentului de la Putna. Şi în acest caz e o poveste interesantă. La începutul anilor ’70, căpitanul Tobă îi găseşte pe câţiva dintre cei care au fost direct implicaţi în ceea ce s-a petrecut în iulie 1940. Este vorba despre protosinghelul Veniamin, stareţ al mănăstirii Putna între anii 1935 şi 1948, apoi fostul ostaş din Escadrila 25 Cavalerie, Ion Larian Postolache, dar şi Schipor Dumitru, călugăr la Putna. „Căpitanul a vrut să lase posterităţii o dovadă a ceea ce se petrecuse la Putna. Pentru că ştia că nu i s-au recunoscut meritele, cât a trăit. Aştepta o consolare abia după moarte”, este de părere colonelul Dan Gîju. Nici pomeneală să-i fi fost recunoscute meritele, dacă vorbim mai ales de perioada care a urmat imediat după încheierea conflagraţiei, când Ioan Tobă este condamnat la moarte de Tribunalul Militar „Radu Negru” din Bucureşti, în 1947. Un articol din acele zile, publicat în ziarul „Scânteia”, îl descrie pe Ioan Tobă drept „criminal de război”, tocmai pentru că fusese, în Est, vânător de partizani roşii, dar şi din cauză că, din 1944, fusese trimis de Marele Stat Major al Armatei Române la o şcoală militară specială din Germania, după care a continuat să lupte împotriva sovieticilor, de data asta în uniforma armatei germane.
Un adevărat erou
Caracterul năvalnic al lui Ioan Tobă, pe front, e definit nu numai în descrierea felului în care acţionează la Putna – „ordon marş-galop” spre mănăstire, el fiind în fruntea trupei, după cum relatează faptele în propriu-i jurnal – dar şi în rapoartele diverşilor comandanţi ai săi, din anii următori, făcându-l să fie ultimul străjer al lui Ștefan cel Mare. Un exemplu concludent este în 21 ianuarie 1941, cu ocazia așa-zisei rebeliuni legionare, Tobă fiind atunci în garnizoana Bartolomeu din Braşov, sub ordinele Regimentului 6 Călăraşi. (Vom reveni cu detalii și dezvăluiri cu privire la acest eveniment controversat în cele ce urmează – n.red.) După ce legionarii pun stăpânire pe instituţiile oraşului, Hatmanul se prezintă la generalul Dragalina, comandantul garnizoanei, raportându-i că intră în acţiune. Aşa a şi făcut – în fruntea soldaţilor, Ioan dă asaltul, pe rând, asupra Prefecturii, Palatului Telefoanelor, Poliţiei, Poştei, eliberându-le pe toate, printr-o acţiune fulgerătoare. „Pe acest om se poate conta în situaţii dificile, de război. Are un curaj remarcabil. Duce o viaţă modestă, este educat şi manierat. Execută ordinele cu iniţiativă şi punctualitate”, arată comandantul Zonei de lucru 6-Focşani. „Cu asemenea ostaşi ţara e bine păzită, căpitanul Tobă este sufletul ostaşilor săi, pe care i-a dus mereu înainte, ca un călăreţ viteaz”, declară colonelul Măzăreanu, în 1941, în calitate de comandant al Regimentului 50 Infanterie, după ce ţara noastră începuse campania din Est. „Căpitanul cere să fie utilizat acolo unde pericolul e mai mare”, arată comandantul Grupului Vânători Călări, din cadrul Diviziei 4 Munte, în octombrie 1942. Sunt tot atâtea motive pentru care Ioan Tobă are pieptul plin cu decoraţii, remarcându-se Virtutea Militară, clasa I – de Aur, cât şi Steaua României.
Sfârşit mai tragic decât războiul
Ce şi-ar putea dori un erou, decât să moară pe câmpul de onoare?! Soarta însă a vrut să-l arunce pe Ioan Tobă în cumplita uitare, după război, iar curajosul bărbat să-şi găsească sfârşitul într-un mod cât se poate de anonim, în faţa unui ghişeu CEC din oraşul Braşov, unde i se face rău, dintr-o dată, la vârsta de 76 de ani, cât avea în 1979. Felul în care a murit este povestit tot de fiica lui, Camelia, atunci când aceasta a purtat discuţia cu musafirul ei, colonelul Dan Gîju.
De semnalat şi faptul că Ioan Tobă arată în memoriile sale cum, deja dat pe mâna ruşilor, este judecat din nou, de data asta de către Tribunalul Militar Ambulant din Sverdlovsk, în februarie 1950, tocmai pentru incidentul din 1940, de la graniţa de nord a României, în faţa mănăstirii Putna.
Ofiţerul român va fi eliberat abia în 1955, în urma unei înţelegeri între Germania Federală şi URSS, prin care soldaţii şi ofiţerii germani erau scoşi din lagărele siberiene. Tobă este încadrat în categoria foştilor combatanţi ai Germaniei.
Se întoarce în ţară, dar va fi din nou arestat şi închis, la Gherla, până în 1964.
Destinul căpitanului Tobă pare a fi desprins dintr-un roman. E şi motivul pentru care colonelul Dan Gîju scrie o carte despre acest personaj, intitulată „Zodia capului de mort”, care a văzut lumina tiparului în anul 2005. Titlul este semnificativ, pentru că Hatmanul purta mereu un talisman, sub forma unui cap de mort.
Ioan Tobă Hatmanul a luptat în Waffen SS
Şicanele sovieticilor pe graniţa de Nord – confirmate de istorici
Situaţia tensionată de pe graniţa noastră de Nord, în 1940, după ce ruşii ne răpiseră Basarabia şi jumătate din Bucovina, este confirmată şi de reputatul istoric Florin Constantiniu, în cartea sa „1941. Hitler, Stalin şi România”, sovieticii şicanând trupele române, încercând să depăşească până şi noul hotar, dar fără a se angaja efectiv în lupte cu noi. Erau mai degrabă grupuri răzleţe care încercau vigilenţa soldaţilor români, al căror moral era zdruncinat de masivele pierderi de teritoriu ale ţării.
Comemorare la mănăstirea Putna
Ioan Tobă Hatmanul
Revenind în anii ’70, o ceremonie cu totul specială, luând în considerare conjunctura politică de atunci, are loc în ziua de 7 iulie 1975, la Putna, în faţa mănăstirii adunându-se o parte dintre cei care luptaseră cândva pentru apărarea acestui loc. Se desfăşoară un ceremonial religios. Pe o bucată de marmură de Simeria, confecţionată cu ajutorul soţilor Paraschiva şi Alexandru Nicolescu, sunt gravate următoarele cuvinte – „7 iulie 1940. Salvatu-sa şi păstratu-sa în graniţele ţării noastre acest Sfânt Lăcaş, cu mormântul marelui voievod Ştefan, precum şi odoarele de preţ, de către Escadronul 25 Cavalerie Focşani, comandat de căpitanul de Cavalerie Ioan Tobă, Hatmanul, şi subalternii săi – sublocotenenţii în rezervă Ghiocel Constantinescu, Nicolae Stănescu, Nicolae Vassiescu, sergentul Constantin Grosu şi fruntaşii cu termen redus Traian Comănescu şi Ion Larian Postolache, stareţ al mănăstirii fiind arhimandritul Veniamin Grigoraş. Spre aducere aminte generaţiilor de azi şi de mâine”. Placa de marmură nu se mai află azi acolo unde a fost montată cu 37 de ani în urmă.
Arhivele vorbesc totuşi „printre rânduri”
Există totuşi informaţii, din aceleaşi arhive, care, puse cap la cap, ne pot da o anumită imagine, de ansamblu, atât despre omul Ioan Tobă, cât şi despre ce s-ar fi putut întâmpla la Putna în acel iulie năpraznic al anului 1940. Am studiat aceste arhive, pagină cu pagină, căutând cel mai mic detaliu care să scoată la lumină misterul acelor timpuri. Şi pot spune că, dacă ştii să le „asculţi”, arhivele, deşi par tăcute, ştiu totuşi să „vorbească”. De pildă, în propriul jurnal, Ioan Tobă scrie că pe 5 iulie primeşte ordin de-a se deplasa, cu escadronul său, la Gura Putnei. Să vedem ce zic documentele oficiale despre activitatea Diviziei 25 Infanterie, din perioada cuprinsă între 4 şi 15 iulie 1940 – Escadronul Divizionar se află consemnat, pe 5 şi 6 iulie – unde credeţi? – la Gura Putnei. Documentele oficiale ale Diviziei 25 Infanterie vorbesc şi despre faptul că la mănăstirea Putna „se formează gardă permanentă”, aşa cum aminteşte şi Ioan Tobă în jurnalul său. Nu există însă date oficiale în privinţa celor care au format atunci garda, la porţile mănăstirii. Şi încă ceva extrem de interesant – am văzut Ordinul Special din data de 7 iulie 1940, de la ora 13.30 – „Escadronul de Cavalerie predă poziţia grănicerilor şi trece în subordinea Detaşamentului Vicov din Regimentul 48 Infanterie”. Este exact momentul despre care scrie şi Ioan Tobă în jurnalul său – pe data de 7 iulie „se dă din nou în primire grănicerilor români frontiera”. Deci ce spune Ioan Tobă se potriveşte cu cele menţionate în documente. Ce se întâmplase oare cu frontiera noastră? – rămâne un gol de informaţie oficială despre intervalul cuprins între 5 şi 7 iulie. Că s-a petrecut ceva în acele zile, în faţa mănăstirii, o dovedesc şi ordinele Diviziei pentru Companiile 48 şi 49 Cercetare, de-a se deplasa spre Gura Putnei. „Misiunea este de a bara direcţia Gura Putnei-Putna-Poiana Crucii”, se arată în arhive. Dar împotriva cui trebuia organizată apărarea mănăstirii – întrebarea pare mai degrabă retorică, de vreme ce la mică distanţă, în nord, abia se stabilise noua graniţă cu sovieticii. Mai mult decât atât, Ioan Tobă arată în rapoartele sale că revine la Gura Putnei, în fruntea escadronului, pe 9 iulie. Iată ce este scris în documentele Diviziei 25 Infanterie – „9 iulie 1940, ora 12.30, Ordin Special către Escadronul 25 Cavalerie. Se pune în marş de la Rădăuţi la Gura Putnei, unde va aştepta ordinele Diviziei. Comandantul escadronului, Tobă, va sta personal la telefon şi va aştepta ordinele Diviziei, la Gura Putnei. Semnat generalul Dăscălescu, comandantul Diviziei 25 Infanterie”. Tonul acestui ordin dă senzaţia că la Gura Putnei, pe 9 iulie 1940, situaţia era foarte tensionată. Oare de ce?! O ultimă confirmare că la Putna s-a întâmplat ceva grav în prima parte a lunii iulie 1940 ne vine chiar de la călugării de azi ai mănăstirii. Ei ştiu de la înaintaşii lor că în acele cumplite zile de război odoarele lăcaşului de cult au fost transferate la Vâlcea. Despre vreo operaţiune militară la Putna nu a rămas, în schimb, niciun capăt de informaţie, aici, la mănăstire.
„Onoarea şi mândria vieţii noastre”
Emblematică pentru ceea ce s-a întâmplat la Putna, în iulie 1940, este scrisoarea pe care Ghiocel Constantinescu, unul dintre sublocotenenţii Escadronului 25 Cavalerie, o adresează lui Ioan Tobă, la începutul anilor ’70, atunci când Hatmanul dorea să refacă adevărul trecutului, pe baza mărturiilor celor care au făcut istoria. Iată câteva dintre acele emoţionante rânduri – „pentru noi, acţiunea noastră din zilele de 6-7 iulie 1940 reprezintă onoarea şi mândria vieţii noastre. La vârsta de 67 de ani trăiesc cu aceeaşi intensitate dramatismul ceasurilor hotărâtoare de atunci şi fericirea de a fi reuşit. Singura recunoaştere a meritelor noastre – şi cred că va rămâne singura – a fost lauda generalului Dăscălescu, comandantul Diviziei 25 Infanterie, care vădit mişcat – îţi aminteşti? – ne-a spus ‘bravo, băieţi! Fapta voastră va rămâne în istorie’, apoi n-a mai putut continua şi ne-a îmbrăţişat, având lacrimi pe obraz, el, luptătorul călit în două războaie mondiale. În istorie, acţiunea noastră nu se află consemnată. Dar nici nu trebuie să avem asemenea ambiţii. Am dat, după 1948, zeci de autobiografii. Pe toate le-am completat corect. Dar n-am putut pomeni în niciuna de salvarea Putnei, pentru a evita urmări nedrepte. Istoria se scrie de învingători, care au întotdeauna dreptate. Învinşii n-o scriu, ei doar o ţin minte, aşa cum ştiu ei că a fost, iar dacă uneori o scriu, atunci trebuie să ţină seama ca scriptura lor să nu supere pe cei tari”. Azi, pe cine ar mai putea supăra? Când eroii de la Putna deja nu mai sunt printre noi…
Faptele de arme din iulie 1940, de la Mănăstirea Putna, pe care Ioan Tobă-Hatmanul le descrie în detaliu, nu sunt consemnate în arhivele militare. Le-au dus cu ei în mormânt ostaşii care s-au bătut cu ruşii, martori la atâtea nenorociri care s-au abătut asupra României. Azi, eroii de la Putna nu mai sunt printre noi, ca să depună mărturie pentru ce a fost. Şi nici comandantul lor, brăileanul Ioan Tobă-Hatmanul. Uitat de toată lumea, mai puţin de familie şi Securitate, nedorit de nimeni în ţară pentru care şi-a vărsat sângele, Hatmanul se sfârşeşte, în anul 1976, în timp ce stătea la coadă la CEC. Un sfârşit banal pentru un om extraordinar, doborât însă de greutăţi pe care puţini le-ar fi suportat. Aşa cum am zis şi la început, memoria lui este, însă, vie, deşi trăieşte, la rândul ei, de pe o zi pe alta. Avem sacra datorie să o perpetuăm, pentru că fără eroi nu avem trecut. Iar fără trecut nu avem nici viitor!
Am consemnat pentru dumneavoastră din surse: romaniaimaginideierisiazi.wordpress.com, facebook.com pagina Portalul Revolutiei Romane.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2022/07/radauti-stefan-voda-putna-manastirea-putna089753_n.webp9531280Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-07-17 09:06:572022-07-17 04:19:29Ioan Tobă Hatmanul, ultimul străjer al lui Ştefan cel Mare, un erou îngropat de istorie
Acum vreo câțiva ani erau la modă criticile aduse stângii marxiste și a întregii sale ideologii, pe un motiv foarte simplu și, în fond, foarte cuminte: stânga marxistă și comunismul în speță, reprezintă o ideologie împrumutată, calchiată după modele străine (apusene sau rusești). Ca urmare este o maimuțăreală de copii bine intenționați, care au citit până la surmenare pe Marx și Lenin, alături de o propagandă subversivă a Marelui Sanctuar de la Moscova, și de o luptă de clasă de ridicolă importanță socială, a unui grup de marxiști autohtoni semidocți și fără nici o înțelegere pentru realitățile de aici. Așa se spunea acum câțiva ani, când se încerca înfiriparea unei ideologii străine, marxiste, la noi în țară.
De vreun an încoace, se încearcă introducerea altei ideologii străine, poate mai primejdioasă ca cea dintâi: ideologia fascisto-hitleristă, bazată pe lupta de rasă și de religie, pe șovinism fără omenie și pe un patriotism ridicol.
Primo de Rivera
Istoria acestei ideologii de dreapta se cunoaște. Ce a încercat ea și cum a rătăcit ea mințile cu maimuțăreala hitleristă, nu mai e nevoie să repetăm; o știe toată lumea, și în gazeta acesta s-a vorbit adesea de ea.
Românii au avut acest destin funest al împrumuturilor străine cu orice preț. Nu e vorba de cultură, aici, pentru că valorile culturale, oricât ar fi ele de etnice, au întotdeauna o esență universală. Nu e vorba, de asemenea, de împrumuturi materiale; pentru că progresul nu poate începe fără bani, și o țară bogată nu este întotdeauna în lipsă de bani. Mă gândesc însă la împrumuturile de doctrină politică, la copia ideologiei politice a altor țări. Doctrina noastră politică trebuie să iasă din chiar realitățile noastre românești.
Totuși, după cum se știe, de la originile statului nostru modern, doctrina politică a fost întotdeauna împrumutată. Ce să mai vorbim de groaznicele doctrine băgate cu de-a sila în mintea șurtucarilor noștri, de la bonjurism și liberalism până la sindicalism și „Cultul Patriei”? Să ne oprim numai la ultima dintre aceste bâlbâieli în stil mare; la „dreapta” și la „stânga” noastră.
Miguel de Unamuno
Am văzut că există „dreaptă” și „stângă” în Apus – am inventat și noi una. Să avem și noi „dreapta” noastră! Să avem și noi „stânga” noastră! În fond, ce avem noi de-a face – cu nevoile neamului nostru – cu asemenea scheme apusene?! Pentru noi, pentru istoria și realitățile noastre de azi, există numai două drumuri: înainte și înapoi, revoluție sau reacțiune. Să nu se confunde „stânga” cu revoluția și „dreapta” cu reacțiunea, să nu se confunde realități cu formule, fenomene organice cu ideologii abstracte. Stânga poate fi tot atât de reacționară ca și dreapta – și vice-versa.
Ce căutăm noi la dreapta sau la stânga, n-am înțeles niciodată. Cum putem noi imita hitlerismul care persecută creștinătatea sau comunismul care incendiază catedralele (vezi telegramele de la Paris de acum două zile) – îmi stă mintea în loc, dar nu înțeleg. Huligani și barbari sunt și comuniștii incendiatori de biserici – ca și fasciștii prigonitori ai evreilor. Și unii și alții calcă în picioare omenia, credința intimă pe care e liber s-o aibă fiecare individ. Și unii și alții se răscoală teluric contra sâmburelui dumnezeiesc din fiecare om, contra credinței și omeniei lui.
Priviți dreapta: oameni decapitați în Germania, gânditori prigoniți în Italia, preoți creștini schingiuiți în Germania, evrei expulzați. Priviți stânga: preoți creștini puși la zid în Rusia, libertatea de gândire pedepsită cu moartea, huliganismul comuniștilor de la Paris, acei bravi comuniști francezi, care militează pentru un înalt ideal umanitar și-și inaugureazã Evul incendiind catedralele. Frumos ideal! Frumoase perspective!
Amintiți-vă cazul Spaniei. După odioasa dictatură a imbecilului Primo de Rivera – autor al atâtor crime politice, care a expulzat pe Miguel de Unamuno – vine revoluția „de stânga”, cu catedrale incendiate, cu preoți schingiuiți, cu călugărițe violate. Parcă n-ar mai exista omenie. Parcă o mahala de bieți ovrei copleșită de necazuri – sau o mănăstire de maici ar fi capul răutăților.
Și totuși, oameni inteligenți se încăpățânează să introducă această țară blândă în Codul Bunului Călău hitlerist sau Codul Bestiei Roșii marxist. Nu, domnilor, nu vă lăsați păcăliți de vorbe. Tot atâta sânge nevinovat se va vărsa pe străzi, fie că „puterea” va fi cucerită de „stânga”, fie de „dreapta”. Vom vedea bătrâni cu capetele sparte, oameni puși la zid și femei necinstite – și într-un caz, și în celălalt. Și ne vom trezi mai păcătoși, mai îngreunați de viața aceasta tristă – și în dimineața steagului roșu, ca și în dimineața cămășilor verzi. Este aceeași barbarie în amândouă părțile. Aceeași dictatură a brutei, a imbecilului, și a incompetentului – și în Rusia, și în Germania.
Cine simte înapoia lui Istoria, cine simte Dacii loiali și modestia voievozilor și dârzenia răzeșilor, cine simte că pe acest pământ românesc s-a vărsat atâta sânge numai pentru a păstra neștirbită omenia – și în care cauză am pierdut cultura și civilizația, în veacuri de luptă – acela nu-și poate uita mintea nici la stânga, nici la dreapta. Pentru acela, există numai un drum: înainte.
Mircea Eliade, în „Credința”, An II, 14 Februarie 1934, nr.59, pag. 2.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/11/eliade-850x468.jpg468850Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2022-07-16 09:36:442022-07-16 01:38:41Mircea Eliade – Contra dreptei și contra stângii
