Irina Bazon - Consecințele îndepărtării de firescul tradiției
Casa țărănească și casa modernă
„Lumea, aşa cum e, e zidită bine; n-o poţi schimba. Lumea e-n cuprinsu ei, nu în al nostru”; „Pământul și cerul se țân laolaltă. Și stelele, și copacii și omul țân toate laolaltă. Da cine le poate schimba? Nime! Încă vine primăvara și vara, apoi vine toamna cu ale ei și la sfârșit iarna. Așa sunt rânduite și așa merg… Lumea e așa cum a lăsat-o Dumnezeu; așa cum e, ea se țâne, are o rânduiala, nu vezi?” [6]
Cum am arătat într-un articol anterior, casa era pentru ţăran un loc de tihnă şi armonie, benefic şi sănătos. Îi conferea nu numai stabilitate în plan material, dar şi un echilibru interior, al omului ancorat în rânduială. Aceasta fiindcă nu era un spaţiu neutru, ci avea şi o valoare sacră. Omul, pentru a putea nădăjdui în trăinicia şi realitatea lucrurilor pe care le face, „imită ceva ce a făcut Divinitatea” şi „trebuie să creeze nu numai în conformitate cu actul divin, ci şi «în acelaşi timp», deci, simbolic vorbind, reface Creaţia, cosmogonia, cu oricare dintre actele sale orientate spre real” [1].
Astfel munca sa „sfinţeşte locul”, devine roditoare, iar ceea ce construieşte este trainic, un lucru bine împlinit, care izvorăşte dintr-un act de dăruire, având că scop perpetuarea vieţii. Prin aceste însuşiri, el imită actul divin, punând o temelie nu numai materială, dar şi spiritual-ontologică zidirii pe care o ridica. Însă care a fost soarta celor create de om atunci când, în loc să mai imite actul divin, omul a crezut că i se poate substitui, încetând să-l mai ia drept izvor și model al creațiilor sale, sedus de ideea că poate face din lume propria sa creație? Istoria ne confirmă că sistemele construite de un astfel de om, care a ignorat sau a nerespectat sensul Creaţiei divine, precum şi tezaurul de înţelepciune al strămoşilor, nu au fost trainice și benefice, dimpotrivă, roadele lor au otrăvit firea și omul, care a decăzut din demnitatea si vocatia la care Dumnezeu l-a chemat. Unicul lor scop nu a mai fost perpetuarea vieții, ci ambiția autoafirmării omului ca singurul stăpân al Creației, avid de a schimba din temelii ordinea dată.
Or, țăranul știa că este nedemn să fie stăpânit de astfel de ambiții, în care mocnesc patimi fără număr. Scriitorul american agrarian Wendell Berry scria că ţăranii „ştiu că păstrarea identităţii lor depinde de străduinţa lor de a primi cu recunoştinţă, de a folosi cu responsabilitate şi de a transmite mai departe intactă o moştenire – atât naturală, cât şi culturală – venită din trecut” [2]. Ei vorbesc limba vie a tradiţiei, care concentrează adevărurile referitoare la om şi întreaga înţelepciune privind modul cel mai virtuos de vieţuire a lui în lume şi în comuniune cu ceilalţi (din prezent, dar şi cu strămoşii şi urmaşii săi). Însă, fiindcă are această semnificaţie, tradiţia nu înseamnă numai conservare, ci, mai ales, transmitere, dialog, fiind „limba vitală a unei comunităţi tocmai pentru că este orientată spre viitor, spre cei care vin.” (Gheorghe Fedorovici [3])
Prin urmare, țăranii porneau de la lucrurile date, pe care le respectau ca daruri de la Dumnezeu: pământ, apă, plante, animale, vremea, roadele sănătoase ale naturii şi cunoştinţele moştenite de la strămoşi [4]. În opoziție cu omul tradițional, omul civilizaţiei industriale şi tehnologice e stăpânit de ambiţia vanitoasă de a inventa, prin inginerii şi tehnologie, o nouă ordine, o nouă creaţie, riscând să alunece, inconștient, pe panta propriei extincții. Mai ales atunci când efectele acțiunilor sale sunt anularea tradiţiilor şi a specificului local, devastarea bunurilor naturale și spirituale și instrumentalizarea omului, forțat să trăiască şi să muncească într-un mediu tot mai toxic pentru sănătatea sa fizică şi sufletească. Viața omului simplu nu se mai desfășoară firesc din cauza solicitării nervoase și sufletești la care este supus, nevoit să se adapteze la o ordine prea sofisticată şi artificială, care îi complică şi îi scumpeşte infinit traiul. Ceea ce definește aceasta orânduire este lipsa măsurii și a smereniei. Negând rânduiala divină a lucrurilor, consecința iminentă a acestei noi ordini este alterarea Creaţiei.
Când industrialismul şi finanţele domină și pervertesc o lume dedicată trup și suflet nu acoperirii nevoilor reale, ci „progresul” cu orice preţ, a avea o casă, în cadrul acestui sistem, nu mai ţine de o ordine a firescului, ca în lumea ţăranului. Omul nu mai apucă să cunoască tihna şi sentimentul securităţii care stau, de fapt, la baza motivaţiei de a avea o casa: aproape toată viaţa va trăi sub presiunea obligaţiei de a achita rate şi dobânzi enorme unor bancheri specializaţi în „ştiinţa” creării banilor din nimic. Locuinţa lui este, în general, golită de însuşirile estetice şi spirituale care umanizau casa ţăranului, integrandu-se într-o serie de alte spaţii uniformizate în construirea cărora au primat criterii comerciale şi cantitativul nivelator.
De fapt, casa omului contemporan contrazice, din ce în ce mai izbitor, arhitrâmbițatele valori ale progresului, printre care eficiența, sporirea fericirii si a confortului, îmbunătățirea calității vieții. Nu numai că sunt construite din materiale dăunătoare sănătăţii şi mediului, dar este necesar un consum imens de energie şi resurse pentru fabricarea unor astfel de case lipsite de frumuseţe. Ceea ce rezultă e o locuinţă care, pe lângă nefirescul ei, este exorbitant de scumpă. Omul este nevoit să-şi consume zilele într-o munca înrobitoare pentru a intra, după o viaţă întreaga irosită, în posesia unei cutii de beton scumpe, nesănătoase şi netrainice. Aşa cum hrana pe care ne-o oferă producţia industrială (al cărei „motor” e pus în mişcare prin stimularea consumului nemăsurat şi dominaţia cantităţii) nu mai este un dar sănătos din roadele naturii, ci un produs comercial toxic, la fel şi locuinţele pe care le obţinem cu eforturi şi sacrificii imense sunt o imitaţie proastă a ceea ce înseamnă, în mod firesc, casa.
Cum am putea să ne sustragem acestui miraj industrialist care ne promite un paradis terestru, dar ne oferă, în schimb, imitaţii proaste, inestetice şi costisitoare? Să luăm exemplu de la ţăranul român care dispunea de multă ştiinţă şi înţelepciune de vreme ce îşi construia singur casa şi era domn peste o gospodărie care îi asigura toate cele necesare sănătăţii trupului şi sufletului.
Ţăranul avea cea mai strânsă legătură cu pământul – cuvântul „ţăran” provine din latinescul „terra” – „pământ”: „ţăran” înseamnă „omul pământului”, iar „ţăran fără pământ e un nonsens”, cum spunea filologul George Pruteanu (de asemenea, după cum sugerează chiar termenul, ţăranul este omul cel mai ataşat de ţară şi cel mai devotat acesteia, cuvântul „ţară” având şi înţelesul vechi de „ţărănime”: „la ţară” înseamnă „la sat”). El era conştient de valoarea pământului pe care trebuia să-l lucreze cu grijă şi să-l sfinţească şi a tuturor bunurilor provenind din natură. Nu numai hrana sănătoasă, dar şi materialele de construcţie îi erau la îndemână. Oricât ar părea de uimitor, materialele de construcţie erau (şi încă sunt) uşor de procurat din natură şi accesibile oricui, la un preţ derizoriu comparativ cu cel al produselor industriei materialelor de construcţii, una dintre cele mai costisitoare şi poluante la nivel mondial. [5]
Fiindcă pentru ţăran avea întâietate ordinea naturală deja existentă; el îşi cunoştea propriile limite, fără să fie stăpânit de ambiţia trufaşă de a domina firea (Constantin Noica spunea că la noi există „o dulce continuitate între fire şi spirit”); iată două cugetări ţărăneşti care fac parte dintr-o colecţie de ziceri culese de Ernest Bernea în cartea Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român: „Lumea, aşa cum e, e zidită bine; n-o poţi schimba. Lumea e-n cuprinsu ei, nu în al nostru”; „Pământul și cerul se țân laolaltă. Și stelele, și copacii și omul țân toate laolaltă. Da cine le poate schimba? Nime! Încă vine primăvara și vara, apoi vine toamna cu ale ei și la sfârșit iarna. Așa sunt rânduite și așa merg… Lumea e așa cum a lăsat-o Dumnezeu; așa cum e, ea se țâne, are o rânduiala, nu vezi?” [6].
Or, omul care s-a separat de fire printr-un exces de raţionalitate (mai ales omul occidental) a pregătit terenul pentru transformările aduse de civilizaţia industrială în cadrul căreia ordinea naturală este forţată să se supună raţionalităţii umane: adică omului „iluminat ştiinţific” care planifică de zor și cu mult zel modificarea naturii (sau a normalităţii) – până la redefinirea ei – conform unei reţete gândite de el prin care aspiră, în numele „progresului”, să facă din lume propria sa creaţie. A reuşit acest om devotat progresului şi pus pe fapte mari să-şi împlinească aspiraţia? Ca să răspundem, e suficient să cităm un înţelept proverb românesc care spune că „unde e multă minte, e şi prostie multă” [7].
O altă cugetare ţărănească foarte sugestivă, care, pentru omul vremurilor pe care le traversăm, ar trebui să sune ca o avertizare pe care ne-o transmite, peste timp, înțelepciunea străbunilor: „Am auzit că-s oameni învățați; da’ ce ştiu ei? Ştiu ce-i rânduit da’ ştiu în parte, că odată mintea, oricât de deşteaptă ar fi, să scrânteşte de nu mai e bună de nimic. Lasă lucrurile să meargă în legea lor; ce te bagi în treburi dumnezeiești? Te crezi mare, da’ te frângi. Și diavolu’ a vrut odată să întoarcă lumea altfeliu și-o căzut. Omu’ să rămâna om!” [8]
Suveranitatea României trebuie trăită încontinuu de fiecare român în parte. Iar de interesul național al țării noastre trebuie să se țină cont și să fie respectat de orice țară sau popor din lumea aceasta, așa cum și noi avem datoria morală să respectăm interesele legitime ale celuilalt.
România are nevoie de un nou naționalism, adaptat provocărilor secolului XXI! Un „naționalism cuviincios” cum l-a numit Petre Țuțea.
Un naționalism bazat, mai presus de toate, pe viziunea creștină a limitei, a înfrânării și a dragostei jertfelnice față de Hristos și față de aproapele nostru. Suveranitatea națională cere acțiune și faptă creștin ortodoxă, care întăresc mediul comunitar, ideea de dezvoltare durabilă și de cooperare între națiuni suverane, pentru apărarea propriului patrimoniu natural și cultural, ținând seama că avem o singură planetă. Trebuie să cooperăm cu celelalte națiuni, nu pe baze abstracte și interese financiare înguste, după legile neoliberalismului, ci pe bază de vecinătate sau/și de afinități etnice și culturale.
Naționalistul român adevărat acționează din dragoste, nu din ură. Resentimentul și ura față de alte popoare îi sunt sentimente necunoscute. Dimpotrivă, el consideră că binele pe care îl dorește țării sale, cum ar fi suveranitatea națională, controlul asupra patrimoniului natural și cultural, trebuie să fie și binele de care să beneficieze celelalte națiuni. De pe această poziție încearcă să înțeleagă conflictele din lume.
Naționalistul român nu este însetat de răzbunare, ci de dreptate.
Deși iubește tradiția și respinge partea decadentă a societății moderne, naționalistul nu este pironit în trecut sau într-o viziune defetistă asupra lumii.
Nici nu este „izolaționist”, repliat asupra lui însuși. În relațiile internaționale, va condamna orice stat artificial care va oprima o colectivitate istorică de pe teritoriul lui.
Nu este etnicist sau rasist. Luptă să-și apere „nevoile și neamul” și întreaga civilizație românească.
Relația noastră cu oricare construcție supranațională trebuie să pună pe primul plan interesul național.
Obiectivele patriotismului în limitele adevărului
Întărirea legislativă și constituțională a statului. Legi administrate eficient de funcționari în a căror autoritate populația să aibă încredere.
Relansarea cercetării și dezvoltării cu implicarea universităților.
Politici monetare și fiscale ferme. Nivelul taxelor să fie scăzut. Păstrarea monedei naționale este un mare atu, care nu trebuie neglijat. Sub nici o formă nu trebuie aderat la moneda euro.
Dezvoltarea căilor de transport. O țară curată și îngrijită.
O politică externă regională și globală de promovare a concilierii.
Transformarea unui handicap în avantaj de nișă economică: agricultura românească – cu scopul final de a asigura independența alimentară a țării. Protecția pădurilor și conservarea mediului.
Dezvoltarea durabilă – concept național.
Securitatea persoanei: strategia de sănătate bazată pe prevenție, hrană sănătoasă, educație prin mișcare, politică demografică stabilă.
Pentru a realiza aceste obiective spunem:
Un NU hotărât privatizării sistemului de sănătate. Este un bun public și nu trebuie privatizat, ci parțial mutualizat. Trebuie îmbunătățit prin investiții.
Un NU hotărât înstrăinării sectorului de energie. Este un sector cheie al economiei, trebuie să rămână în mâinile românilor.
Un NU hotărât exploatării de către străini a resurselor naturale. Ele aparțin românilor și trebuie exploatate de către statul român.
Un NU hotărât vinderii pământurilor agricole și pădurilor. Ele sunt ale românilor.
Un NU hotărât asumării responsabilității de către guvern în 75% din legi. (Este o formă de dictatură, Parlamentul trebuie să-și recâștige rolul.)
Un NU hotărât investițiilor speculative, care sifonează bogăția creată de alții sau de natură. (Un DA hotărât pentru salvarea Roșiei Montane.)
Un NU hotărât acelor corporații transnaționale care vin în România pentru a o transforma într-un bantustan, otrăvindu-ne hrana, apa și sufletele.
„Cumpăna Romaniei”, de Călin Georgescu, Editura Christiana, București, 2016.
Irina Bazon - Respectul față de fire și valoarea pământului în concepția țăranului român
„Ţăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie. El n-are unde să-şi mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini. De aceea ţăranul e pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului naţional. […] pentru ţăranul nostru, pământul nu e un obiect de exploatare, ci o fiinţă vie … pământul e însuşi rostul lui de-a fi. Pământul nostru are un glas pe care ţăranul îl aude şi-l înţelege.” (Liviu Rebreanu [1])
De-a lungul unei istorii potrivnice, ţăranul român s-a simţit mereu legat, prin rădăcini adânci, de pământul său, pe care l-a apărat cu o îndârjire ce deseori a mers până la jertfă, ştiind că în acest fel îşi apără însăşi fiinţa. Fire paşnică şi blândă, a fost străin de orice ambiţii de cucerire a altor spaţii, de râvna de a cotropi şi supune alte neamuri. „Neamul românesc a fost cel mai liniştit din lume. În trecutul nostru n-avem niciun războiu de cucerire, ci numai de apărare”, spune Liviu Rebreanu [2]. Prin urmare, năzuinţa românilor nu a fost decât aceea de a-și apăra spaţiul în care se simţeau înrădăcinaţi, aspirație concentrată în strigătul „Pe aici nu se trece”, care a izbucnit din piepturile celor care s-au luptat la Oituz, în războiul din 1917.
Barbarii şi năvălitorii „umblători după pradă şi setoşi de sânge” (L. Rebreanu) nu i-au clintit de pe pământul strămoşesc (versurile lui Eminescu „Dar noi locului ne ţinem,/Cum am fost aşa rămânem” exprimă desăvârşit această înrădăcinare a poporului român [3]), ei au rămas în satele lor sau la adăpostul codrilor şi munţilor, vieţuind într-o profundă solidaritate şi comuniune sufletească, intimă, cu pământul, cu spaţiul natural al ţării, care, după cum constată Dumitru Stăniloae, „are faţă umană românească şi poartă veşmânt românesc” [4].
Înfrăţirea cu firea şi cosmosul
Trebuie să ne oprim puţin asupra acestei legături adânci dintre ţăranul român şi spaţiul ţării, de care el nu se poate rupe, fiindcă îl simte ca parte din fiinţa sa. Această legătură este ilustrată astfel de Păr. Dumitru Stăniloae: „Faţa omului s-a imprimat în peisajul ţării, peisajul s-a imprimat în faţa omului. Spaţiul ţării e spaţiul umanizat în mod românesc sau transfigurat în faţă românească, dat fiind că el capătă, prin afecţiunea şi familiaritatea faţă de el, o frumuseţe care depăşeşte trăsăturile inexpresive ale unei naturi văzute prin ochi obiectivi, ştiinţifici, neutri.” [5] Astfel se explică intensitatea dorului celui care s-a despărțit de acest spaţiu, dor care devine pentru el „o adevărată boală”. Românul plecat din ţara sa „tânjeşte printre străini”.
Această înfrăţire a țăranului cu firea şi cosmosul, înţelese într-o viziune profund românească (după cum arată Ovidiu Papadima), este mărturisită pretutindeni în folclorul nostru (cea mai ilustrativă în acest sens fiind balada Mioriţa). Numai dacă înţelegem natura acestei solidarităţi intime dintre ţăranul român şi fire – despre care vorbesc cei mai de seamă cercetători şi cunoscători ai sufletului românesc: Dumitru Stăniloae, Constantin Noica, Mircea Eliade, Ovidiu Papadima, Liviu Rebreanu – ni se descoperă şi marea însemnătate pe care o are pământul pentru el.
Dumitru Stăniloae arată că legătura dintre ţăranul român şi cosmos este impregnată de o viziune personalistă şi liturgică specific creştină: „Cosmosul este scăldat în comuniunea personalistă între oameni ce se iubesc şi se doresc. Toate amintesc în Mioriţa de persoane.” [6] Ca mediu al comuniunii cu persoanele dragi, natura poartă întipărit în ea chipul românesc, „peisajul ţării este pentru el profund personalizat”. Dorul trezeşte în sufletul celui aflat între străini chipul persoanelor iubite, precum şi cel al înaintaşilor, încadrat în frumuseţea sărbătorească a peisajelor, ceea ce îndulceşte şi înseninează aleanul (dorul nu a fost niciodată, la poporul nostru, o stare tulbure sau de o tristeţe sumbră). Expresia „Codru-i frate cu romanul” reflectă această caracteristică distinctivă a spaţiului românesc.
Ludovic Bassarab: Ciobănaș cu oi
Viziunea liturgică asupra cosmosului, însușită pe deplin de țăranul român, a fost observată şi de Mircea Eliade: „Terorizat de evenimentele istorice, geniul neamului românesc s-a solidarizat cu acele realităţi vii pe care istoria nu le putea atinge: cosmosul şi riturile cosmice. Dar strămoşii românilor erau deja creştini, în timp ce neamul românesc se plăsmuia între catastrofe istorice. Aşa că simpatia faţă de cosmos, atât de specifică geniului românesc, nu se prezintă ca un sentiment păgânesc, ci ca o formă a spiritului liturgic creştin. Pentru creştinismul arhaic, aşa cum a fost el înţeles îndeosebi de către Sfinţii Părinţi orientali, Cosmosul n-a încetat o singură clipă de a fi creaţia lui Dumnezeu, iar ritmurile cosmice au fost tot timpul concepute ca o liturghie cosmică. Solidarizaţi spiritualiceşte cu Natura, românii n-au făcut un act de regresiune către orizontul păgânesc ci, dimpotrivă, au prelungit până în zilele noastre acea magnifică încercare de încreştinare a Cosmosului începută de Sfinţii Părinţi […] … pentru creştinismul arhaic, Cosmosul participă la drama Divină, că, întocmai după cum sufletul omului e însetat de mântuire, tot aşa Natura întreagă geme şi suspină aşteptând Învierea.” [7]
Constantin Noica vorbește despre „dulcea continuitate între fire şi spirit” [8] (spiritul nu se distanţează de fire, ca în Apus, pentru a o supune examinării obiective, raţionale, înstrăinându-se, în cele din urmă, de ea), despre măsura noastră, care este „mult mai angajată în Absolut decât cea din Apus” şi „nu cade niciodată în suficiență” şi excese (care au tulburat și întunecat deseori sufletul omului apusean; armonia dulce şi duioasă cu natura, în care trăieşte poporul român, pare a fi fost pierdută de omul occidental în ambiţia sa de-a modifica şi domina natura pentru o supune raţionalităţii utilitariste, transformând-o într-un instrument de exploatare).
„Politeţea atât de fragedă şi de ingenuă” faţă de fire
Paginile scrise de Ovidiu Papadima despre strânsa solidaritate sufletească dintre ţăranul român şi natură, dintre ţăran şi făpturile cosmosului, despre „politeţea atât de fragedă şi de ingenuă” pe care o manifestă acesta faţă de fire, a cărei puritate apropiată de sfinţenie – pe care sufletul lui o intuieşte – caută să o protejeze, despre respectul pe care ţăranul îl arată „pentru aproape orice fărâmă a lumii sale” – sunt cele mai frumoase din literatura română pe această temă. Şi, susţine O. Papadima, acest respect faţă de fire este „unul dintre cele mai frumoase capitole ale folclorului nostru”[9], pe care se cade să îl cunoaştem, fiindcă este o caracteristică esenţială a sufletului românesc. E necesar să ne reamintim de această însuşire sufletească de mare nobleţe, care poate aduce o lumina în vremurile înnegurate pe care le traversează astăzi poporul român. Redescoperirea gândirii folclorice a poporului nostru, opusă gândirii egoiste şi exploatatoare dominante în lumea contemporană, ne poate oferi nu numai bucurii înviorătoare, menite să risipească oboseala din sufletele noastre, ci şi un răspuns practic la problemele actuale ce ne copleşesc. Aceste probleme nu vor găsi rezolvare dacă lumea prezentului, prea încrezută în sine şi în progresele ei tehnologice, ignoră vechile adevăruri şi rosturi ce vin din duhul strămoşilor.
„Că închipuirea omenească a firii nu e un joc fabulatoriu, se vede răspicat din imensul respect pe care îl are ţăranul român faţă de celelalte fiinţe şi chiar faţă de lucruri”, fapt vădit din exemplele folclorice culese de Ovidiu Papadima. Ţăranul îşi arată preţuirea faţă de pământ şi plante, faţă de elementele firii (foc, apă, vânt), fiindcă ştie că toate au rostul lor în rânduiala cosmică în care le-a aşezat înţelepciunea divină şi pe care toate se trudesc să o împlinească, în folosul omului. Pământ, plante, animale, toate vin cu jertfa lor ca un prinos prin care menţin rânduiala, echilibrul şi armonia în lume, îndestulând şi bucurând omul. Prin voia lui Dumnezeu, omul a fost lăsat conducător peste fire şi vietăţi, însă prin aceasta i s-a încredinţat o misiune, o responsabilitate uriaşă, pe care ţăranul şi-o înţelege şi se osteneşte s-o ducă la îndeplinire cum se cuvine.
Dar, pentru acest rol uriaş care-i conferă statutul de stăpânitor al firii, şi, în această calitate, de beneficiar al tuturor acestor daruri care-l hrănesc şi-i dau bucurie, el poartă o nesfârşită recunoştinţă. În această recunoştinţă își are izvorul şi respectul enorm pe care îl arată faţă de pământ, apă, aer, foc etc., faţă de toate făpturile. El simte că are o mare răspundere şi că, în acelaşi timp, alunecarea în mândrie l-ar transforma într-un tiran al firii, într-un exploatator crud al ei, ce ar strica rânduielile şi ar sfârşi prin a nimici natura și a se autodistruge. Ţăranul ştie că atunci când abuzează de această jertfă şi dărnicie a firii, trufia şi lipsa sa de respect nu-i vor fi spre folosul său, ci spre osândire. De aceea, răspunderea pe care o poartă este mereu însoţită de smerenie, de precauţie, de cumpătare.
Aici este, din nou, reflectată viziunea liturgică asupra cosmosului pe care țăranul român și-a însușit-o în totalitate, pe cand omul modern a pierdut-o. După cum arată Dumitru Stăniloae, omului i s-a dat calitatea și sarcina de-a sluji ca preot al universului, având menirea de a-l pune pe acesta în slujba lui Dumnezeu și a binelui, așa cum a dorit Dumnezeu în momentul creării lui. Astfel, el poate face din cosmos un locaș al lui Dumnezeu dacă își asumă responsabilitatea ce i-a fost încredințată, minunata vocație la care a fost chemat. Omul care își uită adevărata lui misiune poate să strâmbe cosmosul, să-l despartă de Dumnezeu, făcând din lume „un izvor al tuturor ispitelor”(Păr. Dumitru Stăniloae). Dar, atunci când își menține slujirea, când „își pastrează responsabilitatea lui pentru univers în fața lui Dumnezeu”, o poate restabili în statutul ei de locaș al Domnului, răstignindu-și pornirile spre egoism și lăcomie individualistă, pentru a nu altera lumea în care i s-a dat să slujească, ci pentru a o transfigura și a o ridica pe o treaptă de sfințenie, pentru a susține pacea și unitatea între persoane, „pe care a voit Domnul să le înfăptuiască între noi prin jertfa Lui” [10].
Exemple folclorice
Există nenumărate exemple folclorice, adunate de Ovidiu Papadima, care ilustrează cele spuse mai sus. Faţă de pământ, ţăranul are un sentiment de pietate, atribuindu-i însuşiri umane: „Pământul trebuie să se odihnească ca şi omul. Dacă rodeşte câţiva ani de-a rândul, pe urmă trebuie să fie seceta, că el atunci se odihneşte” [11]. Acest exemplu întăreşte constatarea lui O. Papadima conform căreia gândirea folclorică se axează pe „misiunea de a împăca omul cu natura”. E un îndemn spre a menţine sau a restabili armonia dintre om şi fire, de a respecta concordanţa tainică dintre rânduielile cosmosului. Într-un alt exemplu, brazdele trase de ţărani cu plugul sunt asemănate unor răni sau tăieturi pe faţa pământului, fiindcă pământul suferă atunci când este arat. În viziunea folclorică ţărănească, pământul nu trebuie făcut să sufere mai mult decât este necesar pentru asigurarea hranei.
Ludovic Bassarab: Țăran cu caruță
Ţăranul tratează cu mult respect şi dragoste vitele, a le înjura sau le chinui fiind un păcat foarte mare; la fel, a consuma carne de vită era considerat un păcat: „Vita te hrăneşte, cu boul lucrezi şi te înavuţeşti, şi încă s-o mănânci?” [12]. Cu animalele, ţăranul se comportă ca un stăpân, dar şi ca un părinte,„punând în lucrare nu numai mintea sa, ci şi inima în raportul său cu ele” (Dumitru Stăniloae [13]). Animalele de curte se îngraşă pentru că se simt iubite şi se simt mai bine la casa unui sărac care le înconjoară cu dragoste, decât la casa unui bogat care le tratează ca pe nişte valori strict economice.
De acelaşi respect plin de compasiune se bucură şi plantele. Într-o poveste se spune că porumbul şi grâul se plângeau lui Dumnezeu de chinurile prin care trebuie să treacă până ajung hrană pentru om. Ele au însă conştiinţa că îşi împlinesc datoria cu jertfă lor, iar durerea lor este transfigurată de misiunea sfânta pe care o au, în armonia universală de rânduieli, de a răsări şi de a se chinui pentru îndestularea omenirii. Ţăranul, plin de recunoştinţă faţă de jerfa lor, le închina înainte de a fi măcinate sau pisate, şi făcea semnul crucii deasupra pâinii sau a mămăligii înainte de a fi tăiate.
Însă când omul încalcă, prin strâmbătăţile lui, legile fireşti, atunci firea se răzvrăteşte, iar Dumnezeu îi dă dreptate. „– Mă taie, Doamne, şi mă desfac./ – Bine fac, creşte şi sporeşte./ – Şi mă usucă, mă duc la moară, mă sfărâma şi mă fac făină./ – Bine fac, creşteţi şi sporiți./ – Şi mă pun pe foc, mă fac mămăligă, mă fierb./ – Bine fac, creşteţi, sporiți./ – Şi pe mine – adaugă grâul – mă fac pâine, ne pun la dospit, ne frământă şi ne chinuie./ – Bine fac, creşteţi, sporiți./ – Şi ne pun în cuptor, de ne coc./ – Bine fac, creşteţi, sporiți./ – Şi pe urmă ne scot şi ne pun din nou în foc, zicând că nu suntem bine copţi./ – Apoi aceasta e rea treabă; să nu creşteţi, să nu sporiți”. Tot ceea ce încalcă măsura şi cuviinţa, tot ceea ce forţează limitele este păcat în gândirea ţăranului. Lumea este întocmită, în credinţa sa, după o ordine morală care, subliniază O. Papadima, „e, în acelaşi timp, şi o ordine estetică, fiindcă e întemeiată pe armonii”[14].
Preţuirea pe care o arată ţăranul firii, care îi e atât de prietenă, izvorăşte şi din conştiinţa purităţii ei. În concepţia populară, toată firea, în afară de om, e sfânta prin neştiinţa ei de păcat. De aceea, ţăranul se fereşte instinctiv să întineze prea mult blândeţea şi puritatea firii. „Albina, ca şi oaia, e sfânta. Ei nu-i poate face diavolul nimic”; „E bine să prindă roii numai un om curat, un bărbat bătrân şi evlavios, pentru că la acesta trag mai iute albinele decât la altul” [15]. Un pământ atins de păcat devine neroditor, iar tot ce a răsărit din el veştejeşte. „Femeia care trăieşte în fărădelege, pe unde calcă, pământul arde sub picioarele ei. Pe câmp să n-o trimiţi la lucrat, la prăşit, căci nu va fi nimica în urmă ei, totul se tulbură şi nu-i cu spor.” [16]
În credinţele despre creaţie, pământul a fost la început transparent, dar s-a înnegrit după crima lui Cain, fiindcă Domnul a vrut să ascundă chipul îngropat al lui Abel. Pământul nu poate ascunde nici astăzi păcatul, chiar dacă este negru, fiindcă firea, neputând să îl rabde, îl descoperă. Pe locul unde a fost îngropat un prunc lepădat, bate piatra pentru a „sfărma pământul ca să descopere ce s-a făcut”. Totuşi, spre deosebire de sufletul rus, care este „zbuciumat între extreme”, sufletul românesc nu este întunecat de nelinişti tragice. El tinde să revină la echilibrul şi seninătatea date de conştiinţa folclorică potrivit căreia „fiecare fapt îşi are undeva pe altul, care să-l cumpănească, răscumparându-l” [17]. Cumpăna senină poate fi restabilită prin mărturisire, o cale de izbăvire esenţial creştină.
Arthur Verona: La seceriș
Țăranul crede că „e păcat grozav când oamenii văcuiesc grâul şi stropesc via – «că tare o ustură ochii pe Maica Domnului»” [18]. Explicaţia este că el asociază, în mod firesc, grâul şi vița de vie cu imaginea trupului lui Iisus, astfel că trebuie păstrate curate pentru pregătirea cuminecăturii (ideea este reflectată adesea şi în iconografia populară). Așadar, pentru țăran, câmpul semănat și curat are o mare însemnătate fiindcă din grâu se face prescură adusă pe masa altarului ca euharistie (împărtășanie). Cum arata Pr. Dumitru Stăniloae, „în această jertfa de pâine și vin a noastră e rezumat cosmosul întreg care ne este necesar existenței noastre”. [19]
După Bobotează, nu se spală albituri timp de două săptămâni, pentru a nu întina puritatea apelor sfinţite. Un sentiment de respect grijuliu este arătat şi faţă de foc, ceea ce a dat naştere zicalei „să nu te joci cu focul”. Nu se pun spini în foc pentru a nu-l înţepa, iar seara era învelit cu grijă în vatra, ca să adoarmă. „Focul, apa şi vântul… să nu-i blastemi” [20], fiindcă pot aduce mari nenorociri, iar Dumnezeu le dezlănţuie doar pentru a pedepsi păcatul.
Toate aceste exemple oglindesc deosebita frumuseţe morală a sufletului românesc. E o însuşire esenţială a lui pe care merită din plin să o reţinem pentru „nobleţea cu care purifică sufletul uman de zgura unei lăcomii în exploatarea firii, prin care astăzi omul modern umileşte şi mai ales pustieşte pământul”[21].
Românul „se odihneşte în peisaj ca între părinţii şi fraţii lui”
Legătura intimă a ţăranului român cu natura şi cosmosul reflectă nu numai tendinţa lui de a nu se lăsa terorizat de evenimentele istorice. Ea a dat poporului român şi o uimitoare putere de a rezista în faţa celor care voiau să-l alunge de pe pământul strămoșesc, forţa de-a apăra acest spațiu chiar cu prețul vieții. Fiindcă, „persistând în peisajul lui, persistă în cadrul liturgic rânduit lui”, în comuniunea spirituală cu cei dragi, cu cei vii şi cu strămoşii, iar „el se odihneşte în peisaj ca între părinţii şi fraţii lui” [22]. Poporul nostru nu a cunoscut acea sete de expansiune şi exploatare a naturii care l-a stăpânit pe omul occidental (individualistul din care a evoluat în omul corporatist), care, ajungând deseori să nu mai aibă o legătură organică, solidă, cu pământul [23], s-a lăsat condus de interese strict economice (sau, cu un termen mai adecvat, antieconomice), orientate spre acumulare de profit prin orice mijloace. Astfel se explică şi tendinţele lui colonialiste.
Însă, atunci când omul pierde relaţia intimă cu natura, el devine „o fiinţă lipsită de delicateţe, de gama bogată a sentimentelor, devine un automat aservit gândirii matematice exclusiviste şi exploatatoare. Unde omul pierde relaţia sufletească de un caracter mai intim şi mai multiplu cu natura, îşi ciunteşte grav umanitatea sa, inteligenţa sa, înaintând spre o existenţă chinuită până la marginea neantului.” [24]
Ţăranul român a preferat mereu sărăcia, unica sa cerinţă fiind aceea de a fi lăsat să trăiască liniştit pe pământul strămoșilor lui, din munca pământului său. Jefuit şi împilat în dese rânduri de către asupritorii săi, el a luptat mereu ca să-şi apere „sărăcia şi nevoile şi neamul”, nu pentru a obţine „privilegii” care să îi permită să trăiască sau să se îmbogățească din munca altora. Liviu Rebreanu spunea că adaptarea la sărăcie i-a dat poporului român puterea să reziste, fără ea „n-ar fi putut îndura viaţa şi s-ar fi sfărâmat şi topit printre celelalte neamuri” [25]. Sărăcia şi simplitatea au fost, de fapt, modul lui firesc de a vieţui, în cumpătare, chibzuinţă şi nădejde în Dumnezeu. Însă, prin aceasta, el a fost mai aproape de sufletul său decât omul Apusului ahtiat de obținerea bogației, şi astfel şi-a păstrat frumuseţea, care, „transfigurând realitatea, devine izvor de speranţă şi mângâiere”(L. Rebreanu). Pentru ţăranul român integrat în rosturile străvechi, pământul nu a fost niciodată un obiect de exploatare, ci un bun venit din strămoşi, care nu poate fi măsurat în bani şi care e menit a fi folosit cu grijă şi respect, în chip euharistic (eucharistia înseamnă „mulţumire”, „recunoştinţă”): ca pe un dar, în scopul perpetuării vieţii, un dar din care trebuie să dăruim, la rândul nostru, într-un nesfârşit act de mulţumire către Dumnezeu şi înaintaşi.
Note: [1] Liviu Rebreanu, „Laudă țăranului român”, discurs de recepție la Academia Română, 29 mai 1940, Imprimeria Națională, București, 1940. [2] Ibidem. [3] Dumitru Staniloae, cap. „Înrădăcinarea în spațiul propriu”, în „Reflecții despre spiritualitatea poporului român”, Editura Elion, București, 2004, p. 6. [4] Ibidem, p. 15. [5] Ibidem. [6] Ibidem, p. 16. [7] Mircea Eliade, „Profetism românesc”, Editura Roza Vânturilor,București, 1990, pp. 146-147. [8] Constantin Noica, „Pagini despre sufletul românesc”, ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000. [9] Ovidiu Papadima, O viziune romaneasca a lumii. Studiu de folclor, Ed. Saeculum, București, 1995, p. 82. [10] Dumitru Stăniloae, „Liturghia cosmică” http://www.crestinortodox.ro/religie/liturghia-cosmica-96036.html [11] Ovidiu Papadima, op. cit., p. 84. [12] Ibidem, p. 98. [13] Dumitru Stăniloae, „Reflecții despre spiritualitatea poporului român”, p. 21. [14] Ovidiu Papadima, op. cit., p.78. [15] Ibidem, p. 93. [16] Ibidem, p. 94. [17] Ibidem, p. 95. [18] Ibidem, p. 99. [19] Dumitru Stăniloae, „Liturghia cosmică”. [20] Ovidiu Papadima, op. cit., p. 83. [21] Ibidem, p. 82. [22] Dumitru Stăniloae, „Reflecții despre spiritualitatea poporului român”, pp. 16-17. [23] „Cel dintai (omul satului) e integrat prin folclor in armonia firii; celalalt (omul orasului) e izolat, instrainat de ea prin stiinta moderna, care a creat un univers mecanic, unde omul se simte ingrozitor de singur. Intaiul traieste, viu inca, toata poezia cosmosului; celalalt traieste drama atroce a conditiei umane de azi.” (Ovidiu Papadima, op. cit., p. 11) [24] Dumitru Staniloae, op. cit., p. 19. [25] Liviu Rebreanu, „Laudă țăranului român”.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2020/06/romania-e2809dc89bara-mea-de-cc3a2ntec-c89bara-mea-de-dore2809d-via-din-romania-cu-dragoste.jpg420640Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2020-06-11 08:27:442020-06-15 15:30:08Irina Bazon – Respectul față de fire și valoarea pământului în concepția țăranului român
De-a lungul istoriei se desprind două tendinţe ale spiritului omenesc: soteria şi sympathia. Adică încercarea de salvare, de mîntuire, de ieşire din lume – şi încercarea de a găsi suport în lume, de a iubi lumea, de a căuta armonia cu toată existenţa şi, mai ales, de a iubi această armonie, de a o socoti însăşi temelia vieţii. După cum vedeţi, e vorba de două sensuri ale existenţei, de două orientări spirituale; două posibilităţi de a afla împăcarea sufletului cu lumea. Şi una şi cealaltă se fundează pe participare; sufletul (sau conştiinţa, cum vreţi să-i spuneţi) încearcă o trecere dincolo, o pierdere a limitelor sale (dar nu şi a eficienţei sale) într-un principiu obiectiv (transcendent sau imanent: soteria, sau sympathia). Ieşi din lume ca să te predai unui Mîntuitor; sau te pierzi în lume, te împaci cu lumea (adică renunţi la anumite limite, la anumite asperităţi – şi fiecare renunţare înseamnă o pierdere aparentă). În ambele cazuri se experimentează aceeaşi armonie dătătoare de sens existenţei. Şi prin sympathia şi prin soteria omul încearcă să scape de o necesitate cosmică, de destinul condiţiei sale umane (fireşti).
Am transcris acest fragment dintr-un articol intitulat Căile spiritului şi apărut acum vreo doi ani în revista „Azi”. Am socotit că este cea mai bună introducere la consideraţiile asupra timpului nostru, care urmează mai jos.
Niciodată nu s-a vorbit mai mult ca astăzi despre „istorie”. Lăsăm la o parte cele trei ţări în care conştiinţa creării istoriei este necontenit exaltată: Italia, Rusia şi Germania. Fiecare dintre aceste neamuri cred că revoluţia lor a deschis o nouă epocă în istoria Europei şi a creat un om nou. Dar şi în afară de graniţele acestor ţări care au cunoscut revoluţia şi luptă astăzi ca s-o menţină sau s-o depăşească – şi în afară de Rusia, Germania sau Italia se vorbeşte necontenit de „istorie”. Ceea ce este mai surprinzător, vorbesc chiar oamenii care sînt lipsiţi de orice mare viziune istorică; bunăoară, oratorii partidelor guvernamentale din România. Am auzit de curînd pe un tînăr guvernamental vorbind despre „linia istorică a României” – expresie pe care ne obişnuiserăm s-o întîlnim in cercetările unor gînditori politici de seama d-lor profesori Rădulescu-Motru şi Nae Ionescu. Chiar oamenii politici de profesie, chiar gazetarii care judecă evenimentele după anumite contabilităţi misterioase – chiar aceşti oameni sînt preocupaţi astăzi de „istorie”, de „destinul istoriei” şi celelalte.
Ca tot ce se întîmplă astăzi în cultura şi politica românească, şi aceste preocupări faţă de „destinul istoric” al neamului nostru îşi găsesc izvorul central în scrierile politice ale lui Eminescu, şi în continuatorii gîndirii eminesciene: Nicolae Iorga şi Nae Ionescu. Profesorul N. Iorga a vorbit încă din 1905 despre „rosturile” neamului nostru – deşi nu-i acorda, pe atunci, un sens dinamic, de „misiune”. În schimb, profesorul Nae Ionescu a făcut, de la începutul carierei d-sale publicistice, apel la noţiunile de „destin” şi „linia istorică a dezvoltării neamului românesc”, de cîte ori dezbătea o problemă de politică.
Dar nu aceste izvoare ale gîndirii şi lexicului politic de astăzi ne interesează. Este un lucru bine cunoscut că înapoia opiniilor politice sau a faptelor semnificative din istorie – se află întotdeauna o viziune sau un sistem articulat de gîndire politică, aparţinînd unui geniu sau unei elite.
În notele de faţă ne interesează un alt aspect al problemei mult mai semnificativ, si anume, aderenţa aproape totală a maselor alfabetice româneşti la aceste preocupări „istorice”. Astăzi, nu numai generaţiile tinere – antrenate de mulţi ani în luptele politice naţionaliste – ci şi „oamenii de meserie”, „politicienii” şi clientela lor electorală, sînt nevoiţi să vorbească despre „istorie” şi „destin românesc”. În măsura în care se organizează o conştiinţă civilă românească şi autonomă – orizontul şi dogma acestui „destin istoric” domină orice alt element de doctrină sau tehnică politică.
De aceea nu ne putem lăsa convinşi de lozinca zilei: primatul politicului. Căci, nu este vorba de un primat al politicului – ci de un primat al istoriei. Imensa majoritate a maselor alfabetice-româneşti, negăsindu-şi un sens al existenţei în soteria, în mîntuirea prin contemplaţie şi depărtare de lume – şi-au căutat un sens al existenţei în sympathia, adică în colectivul viu şi istoric. Neputînd să se „piardă” în Dumnezeu sau în contemplaţia Firii – au vrut să se piardă în substanţa vie şi organizată a colectivului.
Mulţi au făcut acest gest din instinct profund al fiinţei lor – instinct care-i apăra de „ratare”, de sterilitate. Alţii au făcut gestul de sympathia din disperare. O bună parte dintre tinerii care încercaseră să se realizeze în multiplele domenii ale gîndului şi ale artei, şi care s-au întors nemulţumiţi sau zdrobiţi de munca aleasă a creaţiei personale – au căutat realizarea lor totală şi desăvîrşită în acţiunea colectivă, istorică (greşit sau abuziv numită „luptă politică”).
Aceeaşi sete pentru un om profund şi viu, pentru un om creator şi responsabil – îi domină. Foarte puţini s-au menţinut pe linia soteriei. Majoritatea şi-au găsit sensul existenţei şi au încercat să realizeze acel om nou şi fertil după care e însetată epoca noastră – în sympathia, în abandonarea totală in istorie.
Nu este vorba, deci, de un primat al istoriei. Pentru că, dacă lupta e autentică şi creatoare, ea nu poate duce numai la o bună întocmire a statului – ci şi la o nouă epocă în istoria României, la realizarea destinului neamului nostru, la un om nou românesc. Şi toate acestea nu sînt obiective politice – ci misiune istorică, viziune spirituală. Realizabilă nu numai prin lupta politică – ci înainte de toate printr-o nouă luminare a fiinţei româneşti, prin organizarea unei „conştiinţe civile” în locul vechii şi importantei „conştiinţe politice”.
Cea mai bună verificare a acestor observaţii – este „succesul” de care se bucură astăzi cuvintele „istorie” şi „destin istoric”. Chiar vechile partide electorale au simţit nevoia să-şi abandoneze unele lozinci politice şi să le înlocuiască prin lozinci noi, „istorice”. Semnul acesta nu ne înşeală niciodată. Cînd profesioniştii sau organizaţiile îmbătrînite împrumută idei, scheme şi lexic de la adversarii lor tineri – înseamnă că nu mai pot domina „opinia publică”, şi, ceea ce e mai grav, nu mai pot canaliza elanurile creatoare ale naţiunii.
Asistăm astăzi, la un fenomen cu considerabile consecinţe pentru fiinţa românească (dacă se va realiza pînă la capăt). Asistăm la disoluţia obiectivelor politice (partide, legi, administraţie, afacerism, ambiţie etc.) – şi înlocuirea lor cu obiective „istorice” (un om nou, o altă Românie, o altă libertate). România veche a trăit sub semnul politicianismului (căci în fond, noi nu am avut decît doctrine politice – dar practicile au fost întotdeauna politicianiste). România nouă vrea să trăiască sub semnul istoriei, adică al unui destin spiritual. Rădăcinile acestei fundamentale orientări stau însă mult mai adînc înfipte. Ele se găsesc într-o mare sete lăuntrică de „mîntuire”, de „sens al existenţei” – şi într-o mare groază de ratare şi sterilitate. Această sete şi această groază, care se întîlneau altădată atît de rar în masele alfabetice româneşti – caracterizează toate clasele de tineri de la război încoace. A fi simţit numai atît – şi încă este un pas uriaş înainte.
Mircea Eliade, „Vremea”, Anul IX, Nr. 434, 26 Aprilie 1936.
Andrei Ernest - Ceaușescu, FMI și proiectul de țară
La sfârşitul anului 1982, România atingea vârful datoriei externe de 11 miliarde USD, fiind dependentă Fondul Monetar Internaţional, care, în înţelegere cu miliardarul George Soros, despre a cărui implicare în evenimentele din decembrie 1989 voi vorbi ulterior, a planificat, o serie de operaţiuni speculative dezastruoase pentru România.
După aceste operaţiuni speculative, ţara noastră ar fi urmat să intre în blocaj financiar şi încetare de plăţi. Numai că NICOLAE CEAUȘESCU a luat FMI-ul prin surprindere, hotărând după 1985 să facă plata tuturor datoriilor externe înainte de termen, România nemaintrând în capcana tranzacţiilor bursiere întinsă de FMI. Soros reuşind ulterior să dea un „tun” de 1,1 miliarde de lire sterline prin intermediul bursei din Londra. Chiar şi aşa FMI-ul a impus României penalizări pentru plăţi anticipate, potrivit inforor.com.
Din cauza FMI-ului dirijat de SUA, care cerea achitarea datoriei României cu o dobândă triplată, mare parte din producţia agricolă şi industrială a ţării a trebuit să ia calea exportului, creând deja cunoscutele cozi la produsele alimentare. Agentul termic a fost raţionalizat şi benzina a fost distribuită pe cartelă. Aşa se face că, începând din 1987, SUA au dezlănţuit o campanie intensă de diabolizare a lui CEAUȘESCU prin intermediul presei occidentale. Posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii au lansat în premieră zvonul fals că Gorbaciov stabilise un înlocuitor al lui CEAUȘESCU.
În martie 1989, când CEAUȘESCU reuşise să ramburseze integral datoriile, România mai avea în plus 3,7 miliarde USD depuşi în bănci şi creanţe de 7-8 miliarde USD. La această sumă s-ar fi adăugat şi exporturile României din 1989 care au fost de 6 miliarde USD. Arhivele oficiale, coafate în cei 24 de ani scurşi de la revoluţie, nu mai pot justifica azi decât existenţa a 2 miliarde USD. De ce s-au „volatilizat” aceşti bani? Cine a făcut-o?
Există indicii că în noaptea de 14-15 decembrie 1989, de la flotila prezidenţială de la Otopeni ar fi decolat un avion Il-18, care a executat un transport special, cu destinaţia Teheran. Şi că avionul ar fi avut la bord lingouri de aur cântărind 24 t. Într-adevăr, avionul figurează în fişele de evidenţă aeriană că s-a întors gol din Iran, pe 4 ianuarie 1990. Dacă lucrurile sunt reale şi explicaţia poate fi una extrem de simplă. CEAUȘESCU descoperise încă din 1987 că România avea în propria ogradă toate „comorile” care-i permiteau să nu mai depindă vreodată de FMI şi mai mult decât atât i-ar fi făcut concurenţă acestui organism. Un prim pas fiind acela de a se asocia cu China, Iranul şi Libia, într-o bancă care să acorde împrumuturi cu dobânzi mici, destinate ţărilor în curs de dezvoltare. Banca în cauză se numea BRCE (Banca Română de Comerț Exterior) prin intermediul căreia, întreprinderile de comerț exterior ale României derulaseră operaţiunile de aport valutar special, de pe urma cărora a fost rambursată datoria externă a ţării noastre.
FMI îşi permitea să acorde de câteva decenii împrumuturi, condiţionate de ingerinţele brutale în economia ţărilor creditate, datorită rezervei de 2.996 tone de aur, de care dispunea. Hărţile cu zăcămintele minerale începuseră să fie introduse pe calculator în România, la sediul Întreprinderii de Prospecţiuni şi Foraje „Geofizica” din anul 1971 şi erau permanent actualizate, aşa că CEAUȘESCU a aflat că din munţii României se extrăseseră până în 1987 circa 2.070 de tone de aur şi că România mai avea 6.000 tone aur, adică de trei ori cât se exploatase până atunci şi care în 2013 a ajuns să valoreze 250 miliarde euro.
Numai că pe lângă aur, CEAUȘESCU ştia că în aceleaşi zăcăminte se află argint şi metalele rare, extrem de valoroase precum arseniu, galiu, germaniu, molibden, titan, vanadium, wolfram etc. Şi conta mult pe acestea întrucât ele sunt evaluate azi la 6.000 (!!!!!) de miliarde de euro. În acei ani, aplicaţiile de larg consum ale tehnologiei utilizate de americani şi sovietici la programele lor cosmice Apollo şi Soiuz abia începeau să apară pe piaţă. Video playerele/recorderele, camerele de filmare video, calculatoarele şi telefonia mobilă, au la bază microprocesoarele la fabricaţia cărora materia primă sunt metalele rare aflate din abundenţă, alături de aur în zăcămintele din Munţii Apuseni (minele Roşia Montană, Almaş, Baia de Arieş, Bucium, Brad şi Săcărâmb).
După 1990 au apărut o mulţime de producători europeni de telefonie mobilă precum Nokia care au fost nevoiţi să importe aceste metale rare din Africa Centrală şi Australia, deşi România era mai aproape. Boom-ul producţiei la nivel mondial de calculatoare şi telefoane mobile s-a produs după 1990, când în România avusese deja loc scurt-circuitul din decembrie 1989. Chiar şi aşa, CEAUȘESCU prevăzuse această dezvoltare şi construise împreună cu concernul american Texas Instruments, o întreagă platformă industrială dedicată electronicii, numită IPRS Băneasa, lăsând-o moştenire românilor. Care cu o minimă investiție, ar fi permis României să producă şi să deţină calculatore, telefoane mobile, reţele proprii de internet şi de telefonie. Numai că imediat după 1990, IPRS a fost dezmembrată cu bună ştiinţă pentru a fi transformată în investiţie imobiliară.
Să nu fi ştiut aceste lucruri cel care conduce „de facto” SIE, generalul Silviu Predoiu, absolvent al facultăţii de Geologie care a lucrat ca inginer geolog la ICE Geomin (1984-1985) și la Întreprinderea de Metale Rare din București -IMRB (1985-1990), îndeplinind din 1987 funcţia de CI-st al IMRB? Să nu fi ştiut aceste lucruri preşedintele-geolog Emil Constantinescu, cel care a avut revelaţia nerentabilităţii mineritului în România, închizând jumătate din exploatările miniere? Să nu-i fi spus măcar şeful cancelariei sale prezidenţiale, Dorin Marian şi el geolog de meserie? Să nu fi ştiut nici măcar premierii Teodor Stolojan şi Nicolae Văcăroiu, proveniţi din Consiliul Planificării economice de dinainte de 1989? Şi nici Ion Iliescu fost membru CPEx al PCR? Pe baza estimărilor specialiştilor săi, CEAUSESCU şi-a făcut un plan de extracţie masivă până în anul 2040, astfel încât banca pentru investiţii în ţările în curs de dezvoltare, să beneficieze de un flux neîntrerupt de finanţare, acoperit în aur.
Aşadar, CEAUȘESCU intenţiona ca în decurs de o jumătate de secol să extragă la greu aur şi metale rare româneşti, care să-i asigure un fond anual de cel puţin 8 miliarde USD pe care România să-l ruleze prin intermediul BRCE (care avea ea însăşi un capital de peste 10 miliarde USD), investindu-l în construcţia de obiective economice şi de infrastructură în afara graniţelor, cu proiecte concepute de arhitecţii români, cu mână de lucru constituită din muncitori şi ingineri români şi cu utilaje şi maşini proiectate şi produse în România. Unde? În primul rând în China şi în statele prietene acesteia din Asia de Sud-Est, în Iran şi în statele musulmane aliate acestuia din Africa şi Orientul Apropiat şi pe cont propriu în America de Sud. Adică exact ceea ce face China acum cu Victor Ponta şi Traian Băsescu care stau cu mâna întinsă la cerşit pentru posibile investiţii de 8 miliarde de euro (anul despre care se vorbește aici este 2016 – n. red.).
Acest plan, conceput de mintea nu prea şcolită a lui CEAUȘESCU, un om neobişnuit de patriot pentru poporul lipsit de recunoştinţă, din mijlocul căruia s-a ridicat, era genial. Interesant ar fi să urmărim ce s-a întâmplat cu „comoara” respectivă, după asasinarea lui CEAUȘESCU. BRCE, care după revoluţie şi-a schimbat numele devenind Bancorex, a ajuns în faliment în 1999, după ce prin ea, Ion Iliescu a miluit cu credite nerambursate sau ilegale zeci de mii de membri ai nomenclaturi postdecembriste, provenită din falşi dizidenţi şi chiar suspecţi de terorismul practicat după Lovitura de Palat din 22 decembrie 1989.
Sub privirea guvernatorului BNR, Bancorex a fuzionat prin absorbţie în Banca Comerciala Romana (BCR) şi la privatizarea din 2006 a BCR, guvernatorul BNR împreună cu premierul Tăriceanu a obligat poporul român să plătească suma de 3,75 miliarde euro către Erstebank, din Austria, pentru găurile negre avute de Bancorex. Cum din privatizarea BCR românii au încasat de la austrieci numai 2,25 miliarde euro, ei mai au de plătit acestora încă 1,5 miliarde euro. Dacă prin absurd la conducerea României ar fi nimerit din greşeală vreun om cât de cât patriot precum CEAUȘESCU şi i-ar fi trăsnit prin cap să aplice Testamentul lui CEAUȘESCU, i-ar fi fost imposibil, căci îi lipsea una din rotiţele mecanismului conceput de el, banca românească.
Din septembrie 1990 şi până azi, numele celui care a ocupat postul de guvernator al Băncii Naționale a României a fost Mugur Isărescu. Cel care a fost până în decembrie 1989 cercetător la Institutul de Economie Mondială, obținând titlul de doctor în economie, ca urmare a participării la cursuri organizate în SUA. În perioada ianuarie-septembrie 1990, Isărescu a funcţionat ca reprezentant comercial al ambasadei României la Washington. În anul 2002, bursa din Londra, cea mai mare bursă a aurului din lume, a decretat că producţia combinatului Phoenix din Baia Mare (recunoscut pe plan mondial din 1970 ca producător garantat) nu se mai încadrează în standardele internaţionale.
Prin aceasta, România pierdea dreptul la utilizarea poansonului internaţional al BNR, aplicat pe lingourile de aur. Poansonul imprima numărul de ordine, greutatea, concentraţia, denumirea producătorului şi sigla Băncii Naţionale. România a fost astfel interzisă pe lista producătorilor şi exportatorilor de aur, iar BNR avea cel mai potrivit pretext pentru a nu mai face niciodată depozite de lingouri din aurul românesc. Doar o întâmplare a făcut ca într-o conferinţă de presă a PRM să fie prezentat un document secret, datat 25 martie 2002, care demonstra că printr-o stranie coincidenţă, din ordinul guvernatorului BNR, prin aeroportul Otopeni, s-au scos din ţară 20 de tone de lingouri de aur, cu destinaţia Germania. În perioada 2002-2013, din dispoziţia aceluiaşi Mugur Isărescu, două treimi din rezerva de aur lăsată de CEAUȘESCU României, adică 61,2 tone, au ajuns să fie depozitate în bănci din afara graniţelor, lipsind astfel România de a doua rotiţă a mecanismului conceput de CEAUȘESCU.
Pentru a desăvârşi opera de blocare a accesului românilor la propriul aur şi metale rare, la propunerea ministrului Industriilor, Radu Berceanu licenţa de exploatare a aurului şi metalelor rare nr. 47/1999, este acordată prin HG 458/1999 (ale cărei prevederi sunt şi azi secrete) companiei private străine Roşia Montană Gold Corporation, avându-l ca paravan pe Vasile Frank Timiş. De atunci, statul român nu a mai scos nici un gram de aur din propriile mine, în timp ce Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) a acordat la încă opt firme străine licenţe de explorare şi exploatare pentru aurul şi metalele rare româneşti din Apuseni. Fix pe zăcămintele din hărţile geologice realizate pe vremea lui CEAUȘESCU. Legea minelor, a fost modificată astfel, încât România să primească din partea companiilor străine care exploatează resursele sale subterane, o redevenţă de doar 4% din tot ce se extrage, în timp ce în Africa de Sud redevenţa pentru aur este de 20%. Aşadar şi ultima rotiţă a mecanismului conceput de CEAUȘESCU pentru supravieţuirea României a fost deja vândută.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2020/06/ceau_1.jpg404646Tudor Ursehttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgTudor Urse2020-06-09 13:23:132020-06-09 13:23:13Andrei Ernest – Ceaușescu, FMI și proiectul de țară
Munca aparţine indestructibil condiţiei umane. Nimeni nu i se poate sustrage fără să-şi altereze natura. Munca este pentru noi o problemă de sănătate fizică şi morală, este o problemă de demnitate. Un om şi un caracter nu se poate forma fără muncă.
S’a spus că munca e penibilă, dar cât de penibil e golul trândăviei; este penibilă, dar numai în anume condiţii. Munca forţată, munca fără orizont este în adevăr o pedeapsă, dar munca liberă, munca ce aspiră, care cucereşte este bucurie şi este bucurie pentru că este creatoare.
Lipsa muncii aduce mizerie materială şi morală. Lenea este un viţiu care alterează natura omului. Mai mult oboseşte cel ce stă, cel ce trăieşte fără rost, decât cel ce munceşte. Lenea nu poate aduce bucurie, după cum nici desfrâul nu dă putere şi sete de viaţă omului.
Şi dacă ar să facem o gradare, lipsa muncii distruge mai mult sufletul decât trupul. Lipsa de probleme, lipsa de preocupare a spiritului lasă porţi deschise tuturor slăbiciunilor, lipsa muncii aduce întristare şi desgust. Lucrează şi vei evada spre lumină.
De cele mai multe ori munca e văzută ca un consum, ca ceva ce ne topeşte făptura. În adevăr munca este efort continuu, este energie consumată, dar este şi creaţie. Orice lucru adus la viaţă costă, costă într’un fel sau altul; dacă nu costă bani costă energie manuală sau spirituală. Nimic nu se produce şi nimic nu ne hrăneşte fără efort, fără consum. Ca şi lenea, căpătuiala e un viţiu.
Munca întăreşte trupul şi sufetul; ea creează bunuri materiale şi spirituale, măreşte cuprinsul nostru. Munca aduce închinare vieţii în ascensiune căreia îi dă ritm şi-i alungă urâtul. Că semeni grâu, îngrijeşti un pom sau creşti un copil, toate aceste sforţări te întăresc. Că ţeşi un covor, închegi o masă sau faci o poezie e tot atât de frumos şi demn.
Munca e un factor educativ, e un instrument al împlinirii noastre ca oameni. Munca ne luminează mintea şi ne formează caracterul. Prin activitate se stimulează inteligenţa şi procesul gândirii. Dar mai mult decât atât: ea măreşte disciplina interioară şi virtuţile ordonatoare ale caracterului, cum sânt răbdarea, tenacitatea, respectul faţă de oameni şi efort. Exerciţiul muncii aduce la viaţă deprinderi noi şi învaţă metoda. Munca bine orientată şi ordonată aduce deprinderi bune şi omagiază timpul. Omul harnic se întreabă în fiece seară ce lucru bun a făcut în ziua ce a trecut.
Fără muncă nici odihna nu o simţim; repaosul este un dar bine meritat al muncii; el e simţit ca o bucurie numai după o muncă rodnică. Aşa cum lipsa muncii e un viţiu, la fel este şi suprasolicitarea în muncă; ele fixează cele două extreme care trebuie evitate pentru ca omul să nu devieze. Lenea şi abuzul de muncă distrug omul în ce are el mai omenesc: spiritul său.
Munca poate fi o evadare sau o împlinire; atunci când este bine orientată şi înţelept folosită, munca alungă plictiseala şi tristeţea. Şi nu numai atât: ea creşte omul interior până în limitele bunătăţii. Cine munceşte este generos, iar cine nu este meschin. Omul creşte din prisosul lui.
Munca nu este numai o problemă de efort fizic, ci şi una de morală; ea priveşte etica persoanei umane. În acest fel ea nu mai apare ca un blestem sau suferinţă, ci ca un act liber de împlinire a naturii noastre înseşi şi o satisfacţie. Munca devine greu de suportat când se aplică omului în mod exterior, când vine ca o urmare a constrângerii. De ce? Pentru că în acest fel este lezată persoana umană şi spiritul.
Calitatea muncii vine nu numai din randamentul material, ci şi din atitudinea ce o luăm faţă de fenomen. Integrată în marele proces al vieţii şi al destinului uman, munca dobândeşteo semnificaţie cu totul deosebită. Există un mod ascetic şi spiritual al vieţii umane care integrează toate activităţile omului dându-i în acest fel strălucire.
Dacă munca lipsită de libertate aduce suferinţă, munca mecanică oboseşte şi depersonalizează; nimic nou, nimic bun nu poate aduce o astfel de condiţie. Pentru ca activitatea să devină creaţie este necesar ca ea să se producă la nivelul conştiinţei şi al prezenţei spiritului; mecanizarea muncii a închis aceste porţi.
În limitele ei superioare, munca este o condiţie şi un atribut al umanităţii noastre. Nobleţea ei au manifestat-o marii creatori ai civilizaţiei.
Ernest Bernea, „Bucuria de a crea”, „Treptele bucuriei” în „Preludii”, editura Predania, pp. 199-202.
Despre Tratatul de la Trianon s-a scris atât de mult – de către istoricii şi politologii români, străini şi îndeosebi maghiari –, încât numai cu menţionarea titlurilor respective de cărţi, studii şi articole, s-ar putea alcătui uşor un volum special pe această temă! Ar fi, aşadar, un act de cutezanţă din partea noastră şi un demers superfluu să abordăm problema din punct de vedere informativ sau documentar. Considerăm că este mai de folos exprimarea unor opinii şi sentimente personale ale unui cunoscător şi pasionat al istoriei universale în general şi al trecutului celor două ţări – România şi Ungaria – în speţă, cu precizarea, fără a intra în detalii, a unor momente istorice-cheie, chiar dacă ordinea expunerii nu va fi întotdeauna cea cronologică.
În anul 1990, după o întrerupere de câteva decenii, ungurii au reluat aniversarea zilei naţionale a Ungariei – 20 august, aceasta coincizând cu sărbătoarea Sfântului rege Ştefan I, întemeietorul Regatului Maghiar, monarhul care, după creştinarea supuşulor săi, a introdus în regat principiile de viaţă occidentale şi creştine. În acel context, circula următoarea povestire: un etnic maghiar l-a întrebat pe un prieten român: „Voi când sărbătoriţi şi câţi ani s-au împlinit de la înfiinţarea statului vostru?” Şi i-ar fi răspuns ardeleanul nostru, cumva nedumerit: „Ia-a-a! … Nu avem o dată anume, fiindcă noi suntem aici de când ne ştim!”.
Judecând lucrurile din perspectivă istorică, fiecare dintre „personajele” dialogului de mai sus avea dreptate în felul său: maghiarii marcau aproape un mileniu de la înfiinţarea statului lor, după ce – cu circa un secol şi jumătate mai înainte – „descălecaseră” în Câmpia Panonică. Aici, însă, aşa cum mărturiseşte propria lor cronică, Gesta Hungarorum – ei i-au găsit pe „pastores romanorum” (păstorii romanilor), iar apoi, începându-şi expansiunea spre est, au trebuit să ducă lupte grele cu voievozii din stânga Tisei – Menumorut şi Glad, şi din Ardealul propriu-zis – „Gelou dux”, conducători peste „blasi et sclavi” (vlahi şi slavi), care „alia arma non haberent, nisi arcum et sagittas” (alte arme nu au, decât arc şi săgeţi)[1]. Unii istorici maghiari (Istvan Bona, Pal Engel ş.a.) au pus la îndoială sau chiar au negat autenticitatea propriei lor cronici, considerând-o – alături de Cronica lui Nestor – un fel de poveşti pentru copii; scopul lor vădit este acela de a-şi susţine nişte pretinse drepturi asupra teritoriului Transilvaniei. Pe urmele lui Roesler, ei promovează agresiv teoria conform căreia strămoşii lor, atunci când au venit aici, ar fi găsit terra deserta – un pământ pustiu; conform dreptului primului venit, ei n-ar fi făcut altceva decât să-l ia în stăpânire şi să-l populeze! În realitate, aşa cum mărturisesc documentele timpului, ei i-au găsit aici pe români („blasi”) şi le-au trebuit circa două secole pentru a ocupa integral Transilvania – leagănul de formare a poporului nostru, în care etnia românească a fost întotdeauna majoritară. Tendinţele de expansiune ale cotropitorilor unguri nu s-au oprit, însă, ei extinzându-şi pretenţiile şi asupra altor teritorii locuite de români – Ţara Românească şi Moldova, pe care chiar le-au ţinut sub control o vreme (până la formarea statelor respective de sine stătătoare). Ambiţiile şi avântul lor de cuceritori belicoşi le-au fost oprite numai după înfrângerea usturătoare (a se citi: dezastruoasă!) de la Posada, din 9-12 noiemmbrie 1330[2]. Un avizat cercetător în domeniu, prestigiosul savant de notorietate mondială Dumitru Drăghicescu, afirma că „În Transilvania, după statistica maghiară din 1910”, dintr-o populaţie totală de 4.317.000 de locuitori, 2.508.247 erau români, 634.000 – maghiari, 496.000 – secui, 299.000 – germani şi 285.000 ruteni[3]. Cifre şi informaţii asemănătoare oferă un alt savant al zilelor noastre – distinsul istoric Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române: „Primele izvoare statistice (care există numai din secolul XVIII) – scrie Domnia Sa – arată că această componentă românească reprezenta cam două treimi din totalul populaţiei, iar alte tipuri de izvoare, mai vechi, indică şi în evul mediu cam aceeaşi proporţie între români (apreciaţi ca fiind între 1/2 şi 2/3 din populaţie) şi ceilalţi”[4]. Aşadar, un teritoriu stăpânit de strămoşii noştri daci şi locuit apoi, neîntrerupt, de daco-români, a căzut treptat sub stăpânirea altor seminţii, dintre care ungurii – dornici de mărire, la propriu şi la figurat – s-au dovedit cei mai „insistenţi!” (eufemistic vorbind, desigur!). Situaţia socială şi economică a românilor din Ardeal a fost, secole de-a rândul, deosebit de grea. Menţionăm, fără detalii şi/ sau comentarii, câteva repere, care, alături de altele, au determinat „tragedia elementului românesc de peste munţi”[5] – Unio trium nationum (Fraterna Unio) – pactul încheiat în timpul Răscoalei de la Bobâlna (1437-1438) între marea nobilime maghiară din Transilvania, clerul catolic, orășenii saşi și secui, înţelegere politico-militară din care românii, naţiunea/ etnia cea mai numeroasă, erau excluşi, nedreptate la care se va renunţa abia pe la 1800;
– Opus Tripartitum – un „faimos” manual de drept cutumiar maghiar, al lui Istvan Werböczy, care – pe lângă consfinţirea numeroaselor privilegii acordate nobilimii maghiare, prevedea şi o serie de obligaţii împovărătoare pentru ţărănimea aservită (iobagă), majoritar românească;
– aplicarea „dreptului grofului” (jus primae noctis – dreptul primei nopţi), care a constituit una din cauzele răscoalei lui Gheorghe Doja (1514);
– tragerea pe roată a lui Horia şi Cloşca, cea mai cumplită pedeapsă din Evul Mediu, aplicată de nişte „nobili civilizaţi”, unor oameni care nu mai putuseră suporta împilarea şi abuzurile grofilor şi se revoltaseră;
– seria de crime şi atrocităţi săvârşite, după patru secole (!),de către Kalman Werboczi (un urmaş al menţionatului jurist maghiar din sec. al XV-XVI-lea): în plină desfăşurare a Primului Război Mondial, acesta, orbit de ură faţă de românii din Transilvania, a comis – în fruntea câtorva mii de huligani – o serie de crime şi atrocităţi abominabile împotriva românilor din Transilvania[6] , arcuind, peste veacuri, o punte şovină şi revizionistă.
Coincidenţă semnificativă: în timp ce maleficul urmaş al lui Werboczi era dat în urmărire generală, în vederea prinderii şi condamnării lui pentru crime de război, trupele române, comandate de generalul Traian Moşoiu, defilau triumfătoare pe străzile Budapestei, după ce zdrobiseră, printr-un atac fulgerător, flancul unor coloane de înaintare inamice, infiltrate temporar peste Tisa. Se încheia astfel o a doua Posada românească, la fel de victorioasă ca prima, deşi jertfele de sânge fuseseră mult mai numeroase, iar luptele efective nu duraseră doar trei zile, ci doi ani! Consfinţirea izbânzii avea să vină la 4 iunie 1920, odată cu încheierea Tratatului de la Trianon. În acea zi istorică, victoria şi drepturile românilor au fost recunoscute şi girate de toate marile puteri şi de alte ţări ale Europei, inclusiv de reprezentantul Ungariei. Se înlătura astfel o nedreptate care dăinuise mai mult de un mileniu!
Trebuie să precizăm cu această ocazie că oamenii de rând, aparţinând celor două etnii – română şi maghiară – s-au înţeles întotdeauna bine, convieţuind paşnic; ci doar grupuri restrânse de intelectuali extremişti şovini, la care se adaugă câţiva istorici lipsiţi de obiectivitate, se lasă cuprinşi de visuri de mărire şi de revizionism şi înveninează relaţiile dintre români şi maghiari, ignorând mărturiile documentare existente în arhive, desconsiderând normele de drept internaţional şi, în unele cazuri, chiar pe cele ale logicii elementare.
Rămân profetice cuvintele unui mare dascăl şi jurist, erou al Primului Război Mondial – profesorul memorialist Nicu Angelescu: „O stea norocoasă ne-a ajutat ca la sfărşitul celui mai mare război din câte a cunoscut omenirea, să ne găsim în tabăra învingătorilor. Am luat şi noi parte la beneficiile victoriei şi ne-am asigurat cele mai favorabile condiţii pentru a crea un stat mare, puternic şi prosper. Viitorul va arăta însă dacă […] vom avea şi virtuţile necesare pentru această uriaşă şi grea operă de creaţie, ceea ce ar fi, într-adevăr, meritul nostru!”[7]. Iar noi, le avem! În faţa scepticilor, a defetiştilor şi a „cetăţenilor universali”, stau mărturie numeroasele momente eroice din istoria românilor şi mulţimea realizărilor de răsunet internaţional ale conaţionalilor noştri în cele mai diverse domenii.
[1] Tonciulescu, „Cronica notarului Anonymus – Faptele Ungurilor, traducere şi comentariu de Paul Lazăr”, 1996, p.3-8.
[2] Dinică Ciobotea, Eugen Petrescu, Radu Ştefan Vergatti, „Posada – 685. Războiul din 1330 dintre Carol Robert de Anjou şi Basarab Vodă”, coord., Craiova, Editura Universitaria, 2015, p168.
[3] Dumitru Drăghicescu, „Despre unirea românilor cu românii – ediţie îngrijită şi prefaţată de prof. univ. dr. Virgiliu Constantinescu”, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2018, p.103.
[4] Ioan-Aurel Pop, „Istoria, adevărul şi miturile”, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2014, p.159.
[5] Constantin C. Giurescu, „Istoria românilor”, Bucureşti, Editura „Cugetarea – Georgescu Delafras” S. A., 1941, p.201.
[6] Mihail Diaconescu, „Sacrificiul – roman”, Bucureşti, Editura „Magic Print”, 2010, p.753-754
[7] Nicolae Angelescu, „Memoriile unui om obscur”, Râmnicu-Vâlcea, Editura Adrianso, 2005, p.176.
A consemnat pentru dumneavoastra, prof. Ion Coja via ioncoja.ro.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2020/06/evocriteatralecugustdeciresesiam-1473261754.jpg533800Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2020-06-04 11:22:222020-06-04 11:22:22Ion Coja – De la Posada la Trianon
În fine, ceea ce am zis noi s-a împlinit. Cehii cer autonomia țarei lor; galițienii, tirolezii, triestienii cer aceeași esență sub alte forme; ba chiar organul jidanilor unguriți, „Pester Lloyd”, are inspirațiunea de a recomandă guvernului austriac o deplină îndreptățire a naționalităților. Adecă, cu astuția ce li e proprie, vor a localiza reforma Austriei și uită intenționat că este și o Transilvanie care cere aceeași autonomie pre care o cere Boemia ori Galiția. Opiniunea publică a Austriei s-a pronunțat pentru căderea constituțiunei, pentru răsturnarea complectă a dualismului, care nu are nici o rațiune de a fi. Dacă suveranul s-ar învoi să-și cercuie fruntea cu coroana Boemiei, el ar trebui prin consecință să reprimească autonomia marelui principat al Transilvaniei.
Afară de ceea ce crează arbitraritatea omului nu esistă nimica în lume ce n-ar trebui să fie cum e. Cauza acestei trebuințe e rațiunea lui de a fi, și aceasta trebuie să fie neapărat o rațiune, nu o combinațiune răutăcioasă ori esaltată, ci un rezultat neapărat, neînlăturabil al unei cauze anterioare, asemenea cum din calculul cert a două cifre certe iese un rezultat neapărat, ce nu se poate schimba fără amestecarea unui element arbitrariu ori nerațiunal. Acest element arbitrariu, nerațiunal și de aceea barbar e asemenea săbiei lui Brennus din cumpăna cu aur.
Să vedem rațiunea de a fi a dualismului. Sunt cauze ce au trebuit să-l producă sau această formă e numai o ficțiune diplomatică, o variantă a eternului „divide et impera”, o formă arbitrarie care să nu rezulte din ideea ce naturalminte o conține în sine materialul ei – popoarele.
Condițiunea de viață a unei legi, garanția stabilității sale e că ea să fie un rezultat, o espresiune fidelă a trebuințelor unui popor și tocmai de aceea dreptul de a formula acele trebuințe în articole și paragrafe este, după spiritul timpului nostru, al popoarelor. Un popor – oricum ar fi el – are dreptul de a-și legiui trebuințele și tranzacțiunile ce rezultă neapărat din acele trebuințe, reciprocitatea relațiunilor sale; într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale nu pot purcede decât din el însuși. Alt element, străin, esențial, diferit de al lui, nu-i poate impune nimica; și dacă-i impune, atuncea e numai prin superioritatea demnă de recunoscut a individualității sale, cum, d.es., au impus francezii românilor. E o influință pacinică, pre carea cel pasiv o primește cu bucurie, cu desprețul sau propriu, fără de a judecă cumcă din asta poate să nască nenorocire pentru el.
Al doilea mod de a impune e acela de a face din principie transcendente, din credințe ale omenirei, mijloace pentru scopuri de o altă natură. Astfel preoțimea evului mediu esplica evangheliul astfel încât făcea ca popoarele să îngenunche și sub jugul unui rege rău; astfel credința cea adâncă către unitatea Austriei și către tron a fost cauza indirectă, deși principală, care i-a făcut pre români să primească tăcând, cu o rezistență mai mult pasivă, umilirea dualismului.
Al treilea mod e cel mai simplu, deși cel mai greu și mai nedrept. Ți-arogi cu insolență drepturile altuia și te susții în proprietatea lor prin puterea brută, proprie ori străină.
Să cercetăm aceste trei puncte, unul după altul, și să vedem dacă vreunul din ele poate fi rațiunea atitudinei escepțiunale a ungurilor din Austria, atitudine ce li dă în mână domnia asupra unor națiuni esențial diferite de a lor, tot așa de mari la număr și nu mai înapoiate în cultură. întâia rațiune prin care un popor poate egemoniza pre altul e superioritatea morală.
Măsurariul civilizaţiei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprimă prin sunete – noţiuni, prin şir şi accent logic – cugete, prin accent etic – simţăminte. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne că un om să vorbească nemţeşte, des, cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea, civilizaţia unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acele principie cari trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii care să li fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat. Căci clasa inteligentă numai nu constituie civilizaţia, care e şi trebuie să fie comună tuturor păturilor populaţiei. Sunt popoare ce posed o respectabilă inteligenţă înaltă, fără de a fi ele civilizate; sunt altele care, fără inteligenţă înaltă, întrunesc toate condiţiile civilizaţiei. Ştiinţele (afară de ceea ce e domeniu public) trebuie să prezinte lucruri proprie ale naţiunii, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii. Legislaţia trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel însă încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritului acelora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă; iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, pungă ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie asemenea să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, că cineva să fie aservit vreunei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiei sale. Dar să fim servitorii… cui? Celei mai decăzute populaţii din Europa, a cărei vanitate şi lăudăroşie nu e decât o lungă şi scârboasă don-quixotiadă. Căci ce au aceşți oameni că să ne superiorize? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe? Au arte? Au legislaţiune? Au industrie? Au comerţ? – Ce au?
Limba? ar trebui să li fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra; construcţia, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbii germane. Ei vorbesc germăneşte cu material de vorbă unguresc.
Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiei a înregistrat numai o nulă.
Legislaţiune? Drepturi şi legi sunt într-o eternă contrazicere. E o compilaţiune răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături cu o constituţiune nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru unguri, găseşți legi din evul mediu mai barbare decât barbaria.
Arte şi literatură? O traducere rea din limba germană, şi ştie toată lumea cât de rea poate să fie o traducere. Industria? Germană. Comerţul? În mâna evreilor.
Va să zică nu au nimica aceşți oameni prin ce să ne superiorize pe noi românii, şi vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Nu e pe lume o singură inteligenţă care să fie o mai rea expresie a poporului ci de cât cea maghiară. Să ne silim puţin a analiza spiritul, – nu al poporului maghiar, pe care din inteligenţa lui nu-l vom putea cunoaşte niciodată, – ci al acestei coterii care-l guvernă, guvernându-ne totodată şi pe noi prin o ficţiune diplomatică.
Ieşită din nişte şcoli mizerabile, a căror singură ţintă e propagarea minciunei, în care n-au învăţat nimic altă decât fanatismul, primind o educaţie care avea de principiu de a stinge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s-au infiltrat în capetele unei generaţii june şi de aceea docile nişte principie sistematice, în flagrantă contradicţie cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru. Astfel, aceşți oameni au devenit transcendentali. Aceste principii sistematice ale lor, scoase deductiv din o istorie falsificată, escamotate din concepţia exagerată a naţiunii lor, din noţiunea falsificată a dreptului, – ce puteau fi ele decât pure minciuni! În viaţa publică însă ei judecă consecvent pe baza acelor principii mincinoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea dacă toate consecinţele ce le trag din principii falsificate nu sunt, nu pot fi, decât iarăşi false. Nu trebuie dar să ne mirăm dacă ei aplică principiile cele mai mari din viaţa publică a popoarelor astfel cum le aplică; pentru că ei le-au înţeles pe dos, pentru că ţesătura falselor noţiuni fundamentale i-au făcut incapabili de a cugetă drept. Cine nu ştie acuzaţiunea ce ni se face nouă românilor pentru că solicităm pentru noi ceea ce ei au solicitat pentru dânşii? Ce întoarsă, ce minunată trebuie să fie acea glavă care face altuia o crimă din ceea ce el pentru sineşi croieşte o virtute! Tot ce constituie viaţa lor internă e o minciună. De ce să ne mirăm dacă alegerea la ei înseamnă beţie, bătaie şi omor? Să nu ne mirăm dacă toate noţiunile au cu totul altă semnificare pentru că sunt privite prin o prismă sufletească ce falsifică totul. Asemenea cum nu te poţi înţelege cu un om a cărui limbă şi noţiuni diferă astfel de ale tale încât el rămâne pentru ține netraductibil, căci tu nu ai noţiunile ce le are el, cum el nu le are pre ale tale – tocmai aşa nu te poţi înţelege cu inteligenţa maghiară. Împăcare sau tranzacţiune nu se încap aicea, căci divergenţa noţiunilor fundamentale şi a principiilor sistematice condiţionează o eternă divergenţă a deducţiunilor din ele. Va să zică aicea nu se încape acest mijloc dulce şi pacific, care va fi etern neînţeles. Tu-i spui că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, el [î]ţi răspunde că naţiunea română nici nu există. Apoi înţelege-te cu un astfel de om! Noi românii nu putem înainta decât cu desconsiderarea totală a acestor oameni transcendentali, cu care ne-a lipit un ucaz al tronului şi de care un decret drept ne poate tot aşa de bine dezlipi. Vina în fine nu e a lor, pentru că generaţia că atare nu are vină falsei direcţiuni a spiritului său. Vina acestei direcţiuni o au descreieraţii lor de magnaţi, a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariză până şi pietrele. Magnaţi care şi-ncepeau viaţa cu scrieri fanatice şi exaltate, spre a o sfârşi în vreo casă de nebuni ori în drojdiile viciilor beţiei şi ale desfrânării; copii bătrâni ce pătează părul lor cel alb cu tot ce e mai degradat, mai obscen, mai teluric în această natură ce-i zic omenească.
Să ne uităm deplin sub zdreanţa de purpură ce o pun ei pe profundă lor mizerie şi să vedem cum faptele concrete izbesc în faţă acele abstracţiuni statistice ce ei le prezintă lumii şi cum toată viaţa lor publică e o parodie. – Cele şasesprezece milioane de unguri cu care înşeală Europa sunt o minciună. Şi cine nu-şi aduce aminte cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţeşți nu ştiau în urmă cum îi cheamă. Astfel, cu aparenţa, cu numele maghiar, ei vor să mintă fiinţa germană ori română. Din fericire încercarea, pe lângă aceea că e perfidă, apoi e şi eminamente vană. Aceşti oameni ei înşişi, cu statul lor, cu parlamentul lor, cu ministerul lor nu sunt decât o minciună, o ficţiune. Este acest minister îndreptăţit de a fi ministerul poporului românesc? Nimica mai puţin decât asta, căci îndreptăţirea trebuie să purceadă de la poporul românesc că atare; şi acel popor nici a fost întrebat măcar la nouă reformă a lucrurilor. E acest parlament expresiunea poporului românesc? Nu… nici expresiunea celui maghiar măcar; căci atunci am trebui să uităm bătăile şi omorurile la alegeri, influenţările meschine ale guvernului şi ale corupței sale partide, starea excepţională a Transilvaniei, punerea sub acuzaţie a candidaţilor opoziţionali ori de altă naţionalitate, intimidarea poporului prin ameninţări, toate acestea am trebui să le uităm pentru a putea zice cum că această minciună ce se numeşte parlamentul Ungariei e o expresiune a popoarelor. Şi-apoi câte mijloace nu vor găși acei oameni cari ţin pungă ţării în mână pentru că să influenţeze şi să corupă şi mai mult? La ce-şi votează ei oare fonduri de dispoziţiune?
Ungurii nu sunt superiori în nimica naţiunilor cu care locuiesc la un loc; şi acest palat de spume mincinoase cu care au înşelat Europa e, de aproape privit, formă ridicolă a unor pretenţii ridicole. Kant numeşte ridicolul risipirea spontanee a unei aşteptări mari într-o nimica întreagă, adică: parturiunt montes, nascitur ridiculus mus. Şi cu toate acestea, ăst ridicol e trist în sine; ceea ce dovedeşte că definiţiunea filozofului german are multe contra sa. E trist de a vedea în inima Europei o naţiune ce se află încă în evul-mediu cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală, o naţiune mică la număr şi fantastică în aspiraţii căreia o apucătură politică i-a dat neînţelepţeşte supremaţia asupra unor naţiuni tot aşa de mari la număr şi în nimica mai înapoiate. Ficţiunea trebuie redusă la valoarea ei proprie şi trebuie risipită această valoare nominală, care uimeşte şi care cu toate astea ascunde în sine cel mai infamant faliment.
Să trecem la puntul al doilea: la ideea etică care a dominat poporul nostru când a primit tăcînd o reformă ce el o ura din suflet. Nu cred să fie vreun ungur chiar care să aibă bonomia de a crede cum că în legile şi măsurile lor ne obligă creaţiile unor creieri turburi ungureşți, ori semnătura cutărui om al lui Dumnezeu care se intitulează, cu cale ori fără cale, ministru. Pe noi ne obligă pur şi simplu semnătura suveranului nostru. Suveranul reprezintă unitatea de stat austriac, şi pentru noi el e personificarea naţiunii române. Noi suntem amici ai unităţii Austriei şi tronul va găsi în noi totdeauna apărători sinceri, deşi legi pe cari nu ni le-am făcut noi înşine nu ne obligă.
Ele sunt făcute în flagrantă contradicţie cu convingerea noastră, fără consimţământul nostru, căci am refuzat de a discuta ori de a vota legi care a priori erau false şi nedrepte. Cum că noi am crezut a trebui să ne supunem deocamdată acestor legi, din raţiunea de mai sus, e o măsură pe care oamenii de bine ne-o aprobă; cum că însă nu trebuie să cerem ameliorarea acestor legi e şi mai sigur, pentru că ne punem pe un teren fals şi recunoaştem legalitatea existenţei lor, când ele a priori prin abţinerea noastră sunt nelegitimate în sine, în esenţă, şi legitimate numai în formă prin semnătura Domnitorului pe care noi trebuie s-o respectăm până când respectăm unitatea Austriei. Se zice că să cerem de la unguri cutare ori cutare lucru, – iată iar terenul cel fals. Cum pot ei fi competenţi de a ne dărui lucruri pe care domnul [le] dăruieşte servului? Suntem noi servii lor? Drepturile se dăruiesc? Sau sunt aceşți reprezentanţi din Dietă reprezentanţi fideli ai naţiunilor? Dar toată lumea ştie că ungurii chiar în Ungaria proprie sunt în minoritate şi că numai prin influenţări materiale la alegeri o au putut improviza acea adunătură ce se pretinde Adunare. Noi nu ne putem pune în relaţiune de domn şi aservit, nici putem intră în tranzacţiuni cu oameni care pentru noi nu sunt competenţi nici de a da, nici de a lua ceva, decât doar prin puterea brută ce le-o pune la dispoziţiune imperiul, nu însă prin esenţa dreptului. Puterea executivă trebuie să fie pentru noi aceea ce aplică asupra noastră legi ce ni le-am făcut noi; iar nu aceea care ni impune legi străine şi căreia nu ştim ce nume să-i dăm. Şi apoi tranzacţiuni cu astfel de oameni, care în faptă n-au ei înşişi nimica, a căror existenţă e iluzorie, nu prezintă nici o garanţie de durată, ba încă te compromiţi pactând cu ei asupra unor lucruri care nu sunt ale lor. Atitudinea naţiunii române e anormală, asemenea unui organ ce încetează de a funcţiona. Funcţiunea lui e în el, în destinaţia lui, şi numai o împrejurare arbitrarie poate să i-o oprească. Asemenea şi noi românii. Drepturile şi legile ce au de-a ne guverna pe noi ni-s imanente nouă, căci sunt imanente trebuinţelor noastre, vieţii noastre, noi nu avem a le cere decât de la noi înşine. Aceea, cum că ni se opreşte exerciţiul lor nu schimbă nimica din fiinţă.
Să cercetăm mai de aproape raţiunea semnăturii şi dacă ea poate însemna ori obligă mai mult decât sigiliul pe o sentinţă, care nu opreşte că sentinţa să fie nedreaptă. Să vedem care e rolul normal al domnitorului şi al sancţiunii şi dacă acestora amândouă le e permis de a fi în contradicţie cu voinţele, singure valabile, ale popoarelor că atare. Nouă ni se pare că pentru fiecare popor dreptul şi legislaţiunea purced de la el, el şi le crează când şi cum i trebuiesc, astfel încât, într-o normală stare de lucruri, sancţiunea e o formalitate care n-ar trebui să oblige dacă nu obligă sensul celor sancţionate. Vom proba că e aşa. Pentru că un lucru să existe trebuie să se întrunească mai multe condiţii. Astfel, legea rezultă din trebuinţa poporului, din voinţa lui şi din legiuirea liberă, neintimidată, a acelei voinţe. Este sancţiunea, acuma, o condiţie de existenţă a unei legi ori nu? După noi, nu – cel puţin putem constată că legal poate rezistă poporul voinţei domnitorului, domnitorul voinţei poporului, ba. Va să zică, sancţiunea nu e condiţia de existenţă a unei legi, ci numai formalitatea cu care acea lege se inaugură. Sancţiunea e un simbol, precum domnitorul însuşi e asemenea un simbol, e personificarea fiecăreia din naţiuni, vârful întâmplărilor istorice, titlul ce se pune pe o carte; acel titlu nu poate fi o contrazicere a celor cuprinse în carte. În Austria însă sancţiunea are un înţeles grav; căci ea sânţeşte şi dă concursul brut dominării nedrepte a unui popor asupra celuilalt, neegalităţii naţionale, înăduşirei unuia prin celălalt – şi individele din popoare, deşi nu recunosc în conştiinţa lor acele legi, deşi nu iau parte la legiferarea lor, la dezbaterea „asupră-le fără ei”, totuşi prin acea semnătură, care reprezintă o idee seculară, ei sunt obligăţi cu corpul, deşi nu cu sufletul. Va să zică, în simbol chiar ne obligă iarăşi ideea seculară a simbolului, nu sunetele ce-l compun, sunetele unui nume sau ale unui rang. Îndată ce nu vom mai crede în idee, în unitatea Austriei, simbolul ideei: dinastia, pentru noi nu mai există. Ideea asta însă până azi a fost o credinţă, o religie, a românului. Ideea asta însă trebuie să se conformeze cu trebuinţele popoarelor tuturor, ea să trăiască în toate, toate să trăiască în ea, deşi fiecare în concentraţia să proprie. Ea să fie comună tuturor popoarelor, cum o religie poate fi comună mai multor individe fără că de aceea individele să nu aibă fiecare interesele sale proprii. Astfel federaţiunea garantează pe de-o parte dezvoltarea proprie a fiecăruia din popoare, pe de altă e gagiul cel mai sigur al unităţii Austriei. Repetăm că simbolul nu-şi poate dispreţui ideea ce o conţine, căci apoi e redus la valoarea unui simplu semn mort şi fără înţeles. Simbolul nu ne poate obligă decât până când ne mai obligă ideea; dea Dumnezeu şi prevederea celor mari că să nu ne devină odioasă. Ideea – pretinde ea neapărat dualismul, ori dualismul nu e decât un abuz cu credinţele noastre seculare?
Nu, unitatea Austriei nu cere existenţa unei Ungari[e] cum este ca astăzi; Ungaria cum este nu e condiţie a Austriei. Noi am putea uza de drepturile noastre prin propria noastră iniţiativă, am putea proclama autonomia Transilvaniei fără ca prin asta să periclităm unitatea Austriei, singură raţiune care are respectul nostru şi care ne obligă. Legi, măsuri, anexări siluite: astea toate, deşi nu le putem respinge cu braţul, noi nu le recunoaştem, şi la răsturnarea lor, inaugurată deja de popoarele Austriei, vom fi gata şi dintre cei dintâi . Noi avem drepturile ce ne trebuiesc eo ipso, prin voinţa noastră chiar şi noi nu trebuie decât să anunţăm puterea ce se întâmplă a fi executivă că le vom exersa. Dacă acea putere se va simţi dispusă de a avea o altă voinţă decât cea a noastră, aibă-o sănătoasă! Nouă nici nu ne poate păsă, pentru că într-un stat constituţional guvernului nu-i e permis de a avea o voinţă proprie şi nici trebuie să fie altceva decât braţul legilor ce ni le facem noi înşine. Aşa trebuia făcut când cu Adunarea de la Miercurea. Acea adunare nu putea fi dizolvată de guvern fără ca organul lui să arate o cauză şi o lege care să justifice gravitatea cauzei; dizolvând însă comitetul Adunării fără a-i spune motivele, guvernul a comis o nedreptate, căci constituirile adunărilor şi comitetelor nu se fac cu învoirea, ci numai cu ştirea guvernelor. Dacă guvernele ar avea să-şi dea învoirea lor ori să dizolve după plac, atunci dreptul de întrunire n-ar fi decât o iluziune. Adunarea de la Miercurea şi comitetul ei putea să lucreze până azi, fără de a-i păsă măcar de un guvern ce a dizolvat-o fără a-i spune motive legale.
Nu, până ce legislaţiunea nu va fi pusă în mâinile tuturor popoarelor ca atari, până atuncea sancţiunea nu poate opri că o lege să fie nedreaptă şi neprimibilă; cum sigiliul pus pe o sentinţă nu constituie dreptatea ori irevocabilitatea ei. Tronul trebuie să cedeze naţiunilor. Rolul care rămâne pe seama tronului e încă foarte mare. El e stânca neclintită şi neinfluenţată a dreptăţii, personificarea fiecăreia din naţiunile ce privesc cu mândrie la el. De aceea regele Belgiului e aşa de iubit, căci poporul e în el şi el e în popor! Trebuie ca domn şi popor să se identifice; cel întâi să fie expresiunea celui din urmă, astfel că voinţele lor să nu se contrazică niciodată!
Trecem la punctul al treilea, la acela al susţinerii în nişte drepturi răpite prin puterea brută. Lasă că într-un stat liberal, care pretinde a nu voi altă decât egală îndreptăţire a tuturor, măsuri brute nu-şi au defel locul; dar apoi chiar astfel ne-ar plăcea că să nu prea facă nimeni apel la acea putere telurică şi sângeroasă, căci asta ar însemna a uită că însuşi în armată proporţia germanilor şi maghiarilor faţă cu slavii şi românii e cea de „2: 8”. Austria încă n-a avut o răscoală militară, dar se prea poate că timpul să nu fie tocmai departe, căci astăzi, prin voluntari, armata cugetă, pe când ieri încă era numai o masă. Şi să nu se uite că inteligenţa tuturor popoarelor din Austria e eminamente naţionalistă.
În fine, mă mir cum venim noi românii de a ne combina soarta noastră câtuşi de puţîn cu acea a ungurilor. Pentru că suntem alături cu ei ori pentru că binevoiesc ei a o combina?
Să-i lăsăm dar de o parte pe aceşti oprimători ai autonomiei Transilvaniei, cu scandaloasele lor stări excepţionale, cu torturile lor că în evul-mediu, cu jurămintele sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta şi mint unde nu pot combate. Ei nu sunt competenţi că să ne dea nimica; şi, de ne-ar da, e datoria noastră că de la ei să nu primim noi nimica. Să apelăm cu toată vigoarea de care dispunem la instanţa adevărată: „la tron!”.
Toate naţiunile trebuiesc aduse la valoarea lor proprie, şi când vom avea din ele factori reali, neiluzorii, atuncea se va putea continuă cu înlesnire calculul cel mare şi secular ce se numeşte: Istoria Austriei!
În reconstrucţia Austriei trebuie că sancţiunea popoarelor că atare să premeargă sancţiunii suveranului.
Toate popoarele sunt setoase de viaţă proprie, şi numai din egală îndreptăţire a tuturor se va naşte echilibrul. Atunci numele „Austria” va fi sinonim cu „pacea”.
Articol scris de Eminescu la 20 de ani, publicat în «Federatiunea» condusă de Ion Poruţiu la Pesta, și pentru care a fost urmărit de organele ungurești și dat în judecată, motiv pentru care a trebuit să părăsească Austro-Ungaria.
Din tot valul de contestatari și adulatori ai lui Mihai Șora (pentru că doar în aceste categorii se împart cei care se pronunță la adresa dumnealui în zilele astea), cu regret trebuie să informez că nimeni, dar nimeni nu a înțeles esențialul: omul are o supremă calitate, și anumea aceea că este consecvent cu el însuși.
A fost în primul guvern comunist al Anei Pauker și apoi director de editură culturală până în 1989 (rămas, deci, în cadrele culturii, pentru ca acum să se ralieze marxismului cultural – foarte semnificativ!), deci comunist sadea.
A fost apoi în primul guvern neocomunist al lui Petre Roman, ca secretar de stat la Cultură, rămânând un „cadru de nădejde” al lui Iliescu, printre cei care nu au „întinat idealurile nobile ale comunismului”.
Iar acum este în fruntea mișcării neomarxiste a USR (a marxismului cultural), finanțate, ca și revoluția lui Lenin, de marii bancheri și finanțiști, precum Soros și Rothschild în prezent.
Omul este bolțevic troțkist, militant pentru revoluția mondială și comunismul internațional, care, într-adevăr, în timpul comunismului național al lui Ceaușescu nu putea decât să facă „dizidență pasivă”. Și nu s-a dezis nicio clipă de el însuși.
Cu noi, restul, e o mare problemă, pentru că dovedim că nu am înțeles mai nimic nici din ceea ce trebuia să fie și a fost în realitate comunismul marxist, și nu am înțeles nimic nici din ceea ce este și va fi în viitor neomarxismul și marxismul cultural propovăduit de adulatorii săi astăzi.
Șora este astăzi „farul călăuzitor” peste timp al neomarxiștilor, aflați din nou în plin „avânt revoluționar”…
Pentru că, așa cum spunea Petre Țuțea, idealul comuniștilor veritabili, originali, marxiști, este „o societate fără stat, fără clase, concepută ca o asociere liberă de indivizi”, comuniștii sunt „anarhiști la finalitate”.
„Când se vorbește despre totalitarismul comunist e o contradicție de termeni. Totalitari nu pot fi decât oamenii care pleacă de la întreg la parte – după formulă aristotelică. Or, comuniștii nu sunt totalitari.. Totalitari sunt fasciștii, hitleriștii și Biserica Catolică, pentru că și ea pleacă de la principiul aristotelic: întregul premerge partea. Aștia sunt totalitari”, mai spunea Țuțea. El explica, de fapt, că marxiștii veritabili sunt individualiști și chiar duc individualismul liberal la extrem…
De ce se urăsc oamenii? E atât necunoscut şi atâta suferintă legată de soarta noastră încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi mângâierea.
De ce se chinuesc oamenii unii pe alții? N-au loc sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alții.
E multă frumusețe în lume dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.
Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.
Viața ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire față de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.
De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe alții? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul? Locul tău, locul darurilor proprii nu ți-l poate lua nimeni; îl ai odată cu vieața.
Omul „civilizat”
Omul „civilizat” este în genere înclinat să traiască mai mult prezentul; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simțurile trupului atât de rafinat de civilizația aceasta de care sunt atât de mândri.
A mânca bine, a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi lenea unui trup obosit de senzații tari, a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieți pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.
Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest, om; poate să se frângă şi osia cerului! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea”. Totul trebue consumat acum pe calea simțurilor însetate de puternice sguduiri, trebue îndrumat către totala satisfacție a pământului uscat şi nerodit din noi.
Gândurile mari, credințele, dorul unei vieți mai pure şi mai frumoase sunt ale poeților, ale visătorilor; omul „civilizat” n-are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentru că „nu umblă după himere”. Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri, acest om îşi duce vieața numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.
Drama începe acolo unde prezența sa este activă. El retează elanuri, compromite credințe, îngenunche frumusețea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de ființa sa înrădăcinată atât de puternic într-un pământ care şi el refuză să-l primească.
Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic ?!
Libertăți și libertate
De veacuri omul suferă şi luptă pentru libertate. Libertatea de cuget, de faptă, libertatea pentru darurile frumuseții şi ale credinței.
O zădărnicie cât muntele vieții. Omul trăieşte mereu, trăieşte desgustător de plin toate libertățile făpturii sale căzute; trăieşte libertatea desfrâului, a minciunii, a lenei şi a furtului; libertatea tuturor păcatelor, libertatea care distruge, care schimbă vieața într-o mlaştină unde cresc numai plante otrăvitoare.
Aceasta pentru că omul nu a înțeles şi nici nu a făcut nimic pentru câştigarea adevăratei libertăți care este o condiție absolută a omeniei.
Libertatea nu poate fi găsită decât în inima ta. Nu căta în jurul tău ceea ce ai în tine. Sfarmă piatra ce acoperă aurul.
Libertatea este un dar al lui Dumnezeu. Libertatea nu poate fi decât interioară, nu poate fi decât creație; libertatea este putere deschisă pajiştilor înflorite ale lui Dumnezeu. Când omul apare, omul de conştiință şi misiune, apare și libertatea. În acest caz libertatea nu este ceva formal şi relativ, ci este ceva esential şi absolut. Împrejurul omului adevărat, în fapta şi în cugetul său, în simțămintele care îl străbat, libertatea este o cale a vieții şi a desăvârşirii, este o condiție a spiritualității şi un semn al omului în rosturile sale mari.
Râsul durerii
Sunt oameni care râd în fața suferinței, suferința lor sau a altora. Râsul în fața suferinței exprimă două naturi deși are o singură înfățişare. Între acei ce râd în fața încercărilor grele sunt deosebiri esențiale.
Unii oameni râd în fața suferințelor dintr-o nesimțire, dintr-o infirmitate lăuntrică. Ei nu pot să înțeleagă suferința; nici n-o acceptă nici n-o înlătură. Aceşti oameni râd pentru că nu văd, pentru că sunt lipsiți de omenie.
Alții râd că n-au ce se face, râd că altfel iar doborî durerea, râd să înşele, să mângăe propriul lor suflet sau pe al altora. În cazul acesta, râsul este o terapeutică morală cu mari roade.
Cine râde de suferința lui şi a altuia, fără ca acest râs să aibă o temelie de adâncă umanitate, adică să fie îndemn, depăşire, leac împotriva răului prezent, este un cinic. Cinismul este unul din cele mai triste peisagii ale, sufletului omenesc.
De la humor la batjocură
Sunt oameni care din orice situație ştiu să scoată la lumină partea comică. Râsul în sine sau judecat din punct de vedere moral nu este de condamnat. E un lucru firesc al naturii noastre; are o înrâurire positivă asupra vieții lăuntrice.
Trebue făcută însă o deosebire care îndeobşte nu este luată în seamă. Sunt oameni cari caută să picure cu acidul trufiei lor suferința şi îngenuncherile în fața destinului ale altora. Aci râsul nu mai are un sens creator. Oamenii se socotesc în genere prea deştepti şi îşi hrănesc trufia din sufletul celor mai adânc încercați. Râsul în acest fel trebue condamnat pentru că are un sens negativ. Este ceea ce numim batjocură. Şi nimeni nu are dreptul de a se chema om dacă se simte bine când râde pe seama celor mai adânci şi umane dintre stările interioare ale fratelui său.
Există totuşi un altfel de râs creator. E vorba de humor. Oamenii cari sunt dăruiți cu acest simț al humorului sunt dintre cei mai buni. Râsul lor este positiv, este luminat. Râsul lor este o bucată din dorul nostru de vieață.
Humorul este blând; batjocura este crudă. Humorul este uman; râsul batjocoritor este inuman. Inteligența este prezentă în humor ca şi în batjocură, dar această aleasă însuşire a omului este aci curată, nu este pervertită, drăcească cum e în al doilea caz.
Ernest Bernea, din volumul „Îndemn la simplitate – Mărturisiri pentru un om nou”, 1939.
https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2019/04/ernest-bernea-omul-contemporan.jpg310640Patrick Matishttps://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2023/06/romania-culturala-logo-6.jpgPatrick Matis2020-05-31 14:32:352020-05-31 14:32:35Ernest Bernea – La vânat de oameni
