Emil Cioran – Despre muncă

Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei înșiși. Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate. A munci din toate forțele numai pentru muncă, a găsi o bucurie într-un efort care nu duce decât la realizări irelevante, a concepe că te poți realiza numai printr-o muncă obiectivă și neîncetată, iată ceea ce este revoltator și ininteligibil.

Munca susținută și neîncetată tâmpește, trivializeaza și impersonalizează.Ea deplasează centrul de preocupare și interes din zona subiectivă într-o zonă obiectivă a lucrurilor, într- un plan fad de obiectivitate. Omul nu se mai interesează atunci de destinul său personal, de educația lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescențe interne și de realizarea unei prezențe iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieșire din centrul ființei… Este caracteristic că în lumea modernă munca indică o activitate exclusiv exterioară.

De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează…

Faptul că fiecare om trebuie să aibă o carieră, să intre într-o formă de viață care aproape niciodată nu-i convine, este expresia acestei tendințe de imbecilizare prin muncă.

Să muncești pentru ca să trăiești, iată o fatalitate care la om e mai dureroasă decât la animal. Căci la acestă activitatea este atât de organică, încât el n-o separă de existența sa proprie, pe când omul își dă seama de plusul considerabil pe care-l adaugă ființei sale complexul de forme al muncii. În frenezia muncii, la om se manifestă una din tendințele lui de a iubi răul, când acesta este fatal și frecvent. Și în muncă omul a uitat de el însuși.

Dar n-a uitat ajungând la naivitatea simplă și dulce, ci la o exteriorizare vecină cu imbecilitatea.

Prin muncă a devenit din subiect-obiect, adică un animal, cu defectul de a fi mai puțin sălbatic.

În loc ca omul să tindă la o prezență strălucitoare în lume, la o existență solară și sclipitoare, în loc să trăiască pentru el însuși – nu în sens de egoism, ci de creștere interioară – a ajuns un rob păcătos și impotent al realității din afară.