Constantin 7 Giurginca – Arhivele Transcendente – Masivul Goșa

Despre vârful retezat al Ivoiului, ca și despre cele două arii aninate în clinurile muntelui am discutat la minimasivul Ivoiu. Culmea Goșii are și ea splendorile ei, care par a fi fost create în epoci preistorice. Atrage atenția salba de trei lacuri ale Goșei. Au fost făcute artificial în locurile unde argila are preponderență. Primul are sursă de apă proprie, din vinele de apă de acolo, celelalte două au primit prin subteran apă de la o mare distanță. Care să fi fost motivul? Tradiția locală ne spune că unul din căpitanii regelui Athanaric a dăruit toată salba de frumuseți a Goșei, frumoasei Gota, vreo vrăjitoare locală cu sânge învolburat. Așa, acel căpitan got a dăruit frumoasei lui Gota: lacurile artificiale, locul La Comoară, artefactele de pe Ivoiu, cu locurile în Muchie la Arie, cu Vârful Goșei, cu Malul Goșei și Gura Șanțului, cu Boșoveiul și Bâtca Neagră. Toate vestigiile și artefactele de pe Culmea Goșei nu pot fi amenajări și construcții făcute de goți, o populație migratoare, clientelat al Imperiului bizantin, populație care nici nu avea când să realizeze acele lucrări, și nici mijloacele tehnice cu care să le realizeze.

Frumoasa valahă, a lui Gota, a primit în dar frumusețile culmilor Goșei, dar creatorii acelor iscusite realizări vin din alte timpuri, din vremuri preistorice. Legendele spun că în locul La Comoară, după ce o salcie bătrână a fost trăsnită, s-ar fi ivit o groapă în care s-a găsit o comoară, presupusă a fi a frumoasei Gota.

În minimasivul Goșa există, la poalele lui, un loc interesant, ca așezare fizică, Gura Șanțului, unde se unește periculoasa gârlă a Muscelului, cu gârla Șanțului. După niște ploi-potop, gârla Muscelului și-a ieșit din matcă și, după retragerea apelor, care au lăsat pe stânci și prin pomi urmele diluviului, la Gura Șanțului s-a adunat puhoi de lume, bărbați, femei, babe și copii, de-a valma, ca să vadă minunea de spectacol, pe care apa a scos-o din adâncuri și a agățat-o în Gura Șanțului. Cu ochii holbați la arătare, oamenii văd minunea: un grup statuar de câteva tone, înalt de vreo trei metri, poposise acolo călătorind dintr-un tărâm în alt tărâm, cu alte credințe și obiceiuri. Un grup statuar în piatră, un bărbat și o femeie, aproape îmbrățișați, bărbatul dăruind din prea plin cu darul bărbăției, așezați pe un disc cu inscripții (informația a fost dată de profesorul Grigore Delacamboru în blogul său, „Rozeta Albastră”). Babele din Camboru, precum babele lui Marin Sorescu din epopeea „La Lilieci”, cu ochii sticliți pe reteveiul bărbatului din stana de piatră, șușoteau la adresa Antichristului: semn mare maică!

Statuia a stat acolo vreo 16 ani, când, la următorul potop, s-a împlinit semnul: viitura pârâului Muscel, devenită Dunăre revărsată, a cărat minunea scoasă din adâncuri și a coborât-o în alte străfunduri, ca pe un pai. Un grup statuar megalitic, dăltuit de iscusiții meșteri pelasgi, o minune care l-ar fi lăsat mut și pe Brâncuși. Profesorul Delacamboru, comentând grupul statuar (pe care l-a văzut la Gura Șanțului) observa că grupul era desăvârșit „prin formele componente și prin ideea de ansamblu a compoziției respective”.

Minunea și mai mare ar fi să mai apară un asemenea grup statuar de la care să ne învrednicim să păstrăm o fotografie, ori să o filmăm. Însă până atunci: semn mare, maică! Dar într-o țară plină de umor, ar fi mare păcat să spunem cu umorul negru al olteanului: „paguba fuse cum fuse, da-mi plăcuse, cum să duse!”.

A consemnat pentru dumneavoastră Constantin 7 Giurginca, „Arhivele Transcendente – O peregrinare prin geografia sacră a pământului românesc”, Editura Universității „Titu Maiorescu”, București 2020.

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!