Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (3) – Epoca de tranzitiune – epoca formelor goale

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (3) – Epoca de tranzitiune – epoca formelor goale” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528560365452{margin-bottom: 0px !important;}”]„Ne putem fali cu drept cuvint cu probele de vitalitate pe cari le-a dat poporul nostru de cincizeci de ani incoace. E drept ca in acest period de ani aceste probe nu sint repartite in mod egal, ca unii ani se deosibesc prin un mare prisos de putere intelectuala, bine intrebuintat, altii din contra prin o risipa putin justificata a acelor puteri pe cai improductive, totusi insa sumind la un loc si marimile pozitive si cele negative, gasim prin mijlocul cararilor laterale cari s-au pierdut in pustiu calea generala a unui progres real, mai cu seama pe terenul politic.

Farmecul ce ne tinuse in intuneric si inapoiare nu era atit de imaterial precum si-ar inchipui cineva la prima vedere. El era, din contra, reprezentat prin un sistem de cetati turcesti din stinga Dunarii, ale caror amenintatoare briie de pamint si piatra trebuiau darimate pentru ca sa-nceteze epoca intunerecului. Dupa pacea de la Adrianopol s-au darimat in sfirsit si cele din urma fortificatii pe cari Turcia le avea pe malul sting al Dunarii, si de-odata cu aceasta se ridicara una cite una piedecele de pina-atunci ale negotului si agriculturii si astfel, incepind a se dezvolta bogatiile pamintului nostru si cautindu-si schimbul pe producte apusene, am fost pusi in contact cu civilizatia, cu ideile Apusului, cari si-au facut drum si s-au rasadit la noi fara nici o greutate, fara nici o impotrivire din parte-ne. Din capul locului cata sa negam ca ar fi existat in tarile noastre o reactiune in senzul feudal al cuvintului.

Din timpul razboaielor lui Napoleon I se ivise in tarile noastre un reflex, la inceput inca slab dar nefalsificat, al inaltei culturi si lipsei de prejuditii a secolului al XVIII-lea, reflex care avea caracterul acelui secol: un rationalism stralucit si spiritual, lipsit de cunostinte pozitive. Zeita ratiunii credea in Apus sa puna lumea in orinduiala numai prin propriul aparat al deductiunilor logice, ale caror premise nu erau bazate nici pe esperienta, nici pe organizatia innascuta a statului si a societatii, ca obiecte ale naturei.

Golul nostru intelectual, setos de civilizatie, a primit fara control, fara cintarire, idei si bune si rele, si potrivite si nepotrivite, ba natiunea intreaga, cu prea putine exceptii, nu vedea ca niciodata o vorba nu poate inlocui o realitate, ca niciodata fraza culturii nu e echivalenta cu munca reala a inteligentei si mai ales cu intarirea propriei judecati, care e cultura adevarata, ca niciodata fraza libertatii nu e echivalenta cu libertatea adevarata, care e facultatea de a dispune de sine insusi prin munca si prin capitalizarea muncii. Nu o utopie, o mie de utopii populau capetele generatiei trecute, care-si inchipuia libertatea fara munca, cultura fara invatatura, organizatia moderna fara o dezvoltare economica analoga.

O serie de fraze ieftene, copiate din gazete straine, din scriitori de a doua mina, din discursurile unor politici traiti si crescuti in alte tari, a inlocuit si inlocuieste inca in mare parte silinta de-a invata singuri; rationamente straine, rasarite din alte stari de lucruri, inlocuiesc exercitiul propriei judecati. Deci tocmai lipsa unei reactiuni adevarate, rationalismul foarte stralucitor, dar si foarte superficial al epocei trecute au facut ca introducerea tuturor formelor noua de cultura sa se intimple fara controlul, fara elementul moderator al traditiilor trecutului.

In loc ca un spirit nou de munca si de iubire de adevar sa intre in formele vechi ale organizatiei noastre, s-a pastrat din contra incultura si vechiul spirit bizantin, care a intrat in formele noua ale civilizatiei apusene. Nu ceva esential, nu imbunatatirea calitatii a fost tinta civilizatiei romane, ci mentinerea tuturor neajunsurilor vechi, imbracate in reforme foarte costisitoare si cu totul in disproportie si cu puterea de productiune a poporului si cu cultura lui intelectuala. Programul publicat in n-rul de ieri, asupra caruia vom reveni in deosebite rinduri, a rasarit din acest viu sentiment al contrazicerii intre fond si forme, care se arata atit de deschis in toate fenomenele vietii noastre publice.

Chiar daca epoca formelor goale, care domneste de douazeci de ani si mai bine in tarile noastre, s-ar putea esplica, desi nu justifica, prin cuvintul „epoca de tranzitiune”, e evident ca sarcinile cu care tranzitiunea ne-au incarcat cu asupra de masura ne dicteaza in mod serios de-a ne intoarce de pe calea gresita, de-a privi in mod mai limpede starea adevarata a tarii, de-a judeca in mod mai limpede necesitatile ei. O schimbare a opiniei publice in inteles conservator se poate constata de mai mult timp incoace. Foaia noastra acum doi ani inca a prezis ca tara, prin tristele esperimente la care e supusa de domnia frazei, va ajunge pina in sfirsit sa fie conservatoare. In urma acestei preziceri, indealtmintrelea lesne de facut, s-a vazut ca insusi liberalii au fost siliti sa recunoasca necesitatea unei legi contra uzurei si a unei alte legi contra instrainarii paminturilor taranesti.

Aceste legi stau insa in flagranta contrazicere cu insasi ratiunea de-a fi a liberalismului, care recunoaste oricarui cetatean dreptul absolut de-a dispune de bunurile si de munca sa, dupa propria si libera sa chibzuinta. Iata dar ca din haosul de idei liberale-cosmopolite, pentru cari clasele si statul nu sint nimic, iar individul totul, rasare ca din senin necesitatea absoluta de existenta a unei clase asigurate de muncitori agricoli. Nu ne indoim ca mai tirziu capetele mai clare dintre liberali vor recunoaste tot atit de mult necesitatea absoluta a proprietatii mari, care este in toate tarile sprijinul cel mai puternic al neatirnarii de caracter, al celei mai inalte forme a libertatii omenesti.

Nu o data in istorie se va confirma adevarul fabulei lui Meneniu Agrippa. Incheiem aceste siruri aducind cetatenilor aminte ca nu exista nici libertate, nici cultura fara munca. Cine crede ca prin profesarea unei serii de fraze a inlocuit munca, deci libertatea si cultura, acela se prenumara fara s-o stie intre parazitii societatii omenesti, intre aceia cari traiesc pe pamint spre blestemul, ruina si demoralizarea poporului lor.”[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528361046567{margin-bottom: 0px !important;}”]Fragment din articolul «Studii asupra situatiei», aparut in TIMPUL, in februarie 1880.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!