Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (4) – Nestabilitatea de sub domniile elective

[vc_section][vc_row][vc_column][mk_image src=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” image_size=”full” lightbox=”true” custom_lightbox=”https://culturaromana.ro/wp-content/uploads/2018/06/eminescu-1.jpg” frame_style=”border_shadow” align=”center” animation=”fade-in”][mk_padding_divider size=”30″][vc_custom_heading text=”Mihai Eminescu – Teoria Statului Organic (4) – Nestabilitatea de sub domniile elective” font_container=”tag:h2|font_size:27px|text_align:center|line_height:2em” use_theme_fonts=”yes” css_animation=”bounceInUp”][mk_padding_divider size=”30″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528561166246{margin-bottom: 0px !important;}”]„In ordinea de idei espuse in numarul trecut intra si aceea a independentei statului roman. Nici aceasta n-a venit ex abrupto, in mod fragmentar, ca din senin, ci, ca toate tendentele adevarate, a fost pururea prezenta si intunecata numai uneori de nevoile momentului. Ar fi un act de adanca ingratitudine catre stramosii nostri daca ne-am inchipui ca cu noi se incepe lumea in genere si Romania indeosebi, ca numai noi am fost capabili a avea instinctul neatirnarii, cind, la dreptul vorbind, n-am facut decit a mantinea cu mult mai mult ori mai putin succes ceea ce ei au castigat fie prin singeroase lupte, fie prin dezvoltarea unei istetii extraordinare, puse amandoua adeseori in serviciul acestei unice preocupatiuni, a pastrarii neamului si tarii.

E drept ca prezentul, cu graiul lui viu, cu ambitiile si pretentiile lui, e un advocat foarte elocvent pentru meritele sale, fie reale fie inchipuite, fata cu meritele unui trecut a carui gura o astupa pamintul. Si cu toate acestea fost-ar-fi cu putinta de-a vorbi chiar de neatirnarea statului roman fara a sufla praful asezat pe tractatele noastre vechi si de pe cronicele noastre? O ilustrare curioasa a manierei de-a-si atribui un merit care e in mare parte a trecutului e ca in acelasi timp in care se-ncheia un tractat de comert cu Austria, ca manifestare a neatirnarii noastre, d. Mitilineu, inalt functionar al Ministerului de Esterne, publica un volum de tractate de alianta si de comert incheiate de dinastii romane de inaintea epocei fanariotilor. Si ce straluciti intr-adevar, ce neasemanat de mari sint reprezentantii din trecut ai neatirnarii statelor romane fata cu epoca noastra? Oare Mircea I, in cei 38 de ani, Stefan cel Mare in cei 46 de ani ai domniilor lor au avut o alta preocupare decit neatirnarea tarii?

Mircea I – acest prototip luminos si al artei razboinice si al celei diplomatice la romani – n-a gandit toata viata lui decit la mantinerea neatirnarei. La 1394 bate pe Baiazid Ilderim in memorabila lupta de la Rovine, pastrata in memoria intregei Peninsule Balcanice; la 1395 incheie tractat de alianta cu Ungaria; la 1396 ia parte la batalia de la Nicopole, la 1398 bate el singur pe Baiazid linga Dunare; la 1406 isi intinde mina in Asia si scoate pe Musa ca pretendent in contra lui Soliman I, il sustine cu bani si arme si il face imparat; la 1412 scoate un alt pretendent, pe Mustafa, in contra lui Mahomed I, ba chiar in anul mortii sale, 1418, a ajutat cu bani si arme pe un sectator momentan, anume Mahmud Bedreddin, sperind succese politice din sciziuni religioase intre turci.

O politica analoga a contrapunerii iscusite a puterilor crestine, a luptei directe cu turcii, au sustinut Stefan cel Mare. Din atitudinea acestor doi Domni se esplica cum de tarile noastre au putut sa se inchine puterei turcesti pastrindu-si cu toate acestea intreaga lor suveranitate inlauntru si-n afara, cum s-au putut sa se introduca in tractate de supunere proibitiunea pentru moametani de-a se aseza in tara, cum s-au rasfrint pina chiar asupra umbrelor de fanarioti o raza din vechea neatimare, caci si acestia indrazneau a se numi Domni din mila lui Dumnezeu, desi erau numiti si scosi prin firman, desi se stie ca titlul Dei gratia nu se cuvine decit numai suveranilor. E o ciudata ironie a istoriei de a vedea pe un Gheorghe Hangiarlau, de pilda, un cirac al lui Capudan basa din Tarigrad, imbracindu-si fiinta paralitica cu titlurile unui Mircea Dei gratia Woevoda transalpinus, Fogaras et Omlas Dux, Severini Comes, Terrarum Dobrodicii Despotus et Tristri Dominus.

Facut-au bine sau facut-au rau cei mai mari doi Domni ai nostri preferind o suprematie nominala turceasca, unei suprematii reale crestine? Realitatea a dovedit ca era tot ce puteau face mai bine. Toate, dar absolut toate statele dunarene au devenit pasalicuri, marele regat al Ungariei au fost asemenea pasalic o suta de ani. Polonia a fost impartita, si mai este azi, pe cind vechile noastre tractate, iscalite cu litere mari si batoase pe piele de vitel, au fost pina ieri izvorul neatirnarii reale, izvorul din care au decurs actele succesive de emancipare de sub domnia turceasca. Tudor se bazeaza pe ele cind cere de la Poarta reintroducerea domniei nationale, si Divanurile ad-hoc n-au gasit alte arme mai puternice inaintea Areopagului Europei decit tot pe acestea.

• • •

Asadar „independenta”, precum o numim astazi, nu este un „copil gasit” fara capatii si fara antecedente, ci un print care dormea cu sceptrul si coroana alaturi. Cazuta in desuetudine prin necumpanitele acte ale lui Dimitrie Cantemir si a generalului de cavalerie Toma Cantacuzino, neatirnarea noastra a fost pururea reala, ca drept pururea in vigoare, ca fapt stirbit din cind in cind, nu prin alt drept, ci prin escese si abuzuri de putere ale turcilor si, daca ea a fost intunecata curs de o suta de ani prin postomania fanariota, traditia ei si incercarile de a o restitui n-au incetat nicicind, iar mai cu seama secolul nostru a fost bogat in succese pe terenul acesta. Deja Regulamentul organic, ca legiuire unitara pentru amindoua tarile, rasarita chip din initiativa ruseasca, dar din libera discutare a parlamentelor de atunci, era un liniament al unirii tarilor. Aceleasi tendinte se ivesc cu mai multa putere in miscarea de la 1848 si culmineaza in 1859 prin alegerea lui Voda Cuza. Dorinta Divanurilor ad-hoc de a alege un principe dintr-o dinastie europeana nu se putu implini deocamdata, totusi a doua zi de incheiarea Tractatului de la Paris, si in contra prescriptiunilor lui formale, am ales un singur Domnitor pentru ambele tari surori, citiva ani in urma am realizat Unirea, prin conferinta de la 1864; fostul Domn obtinu suveranitatea absoluta in legislatia interna, si in fine la 1866 obtinuram si recunoasterea unei dinastii ereditare, toate acestea fara nici un sacrificiu, gratie numai increderii ce am putut inspira marilor puteri si bunei-vointe de care ne bucuram din partea lor. Purtat de o miscare de-a dreptul entuziasta, Cuza Voda a devenit el insusi principalul purtator al politicei esterioare, al politicei neatirnarii, avind cea mai credincioasa si neobosita mina de ajutor in Constantin Negri.Toate atributele unei neatirnari reale s-au cistigat de catre Voda Cuza esceptind firma acestei realitati. In fapta juridictiunea consulara si-a pierdut terenul sub domnia lui, secularizarea averilor inchinate s-au operat, desi calugarii greci se gerau in supusi ai puterei suzerane, ai Portii, s-au infiintat o armata relativ numeroasa si completa, s-au proclamat neatirnarea bisericii nationale pe baza vechilor drepturi ale Mitropoliei Moldovei si Sucevei, vechii consuli generali devenira de fapt, desi nu prin titulatura, ministri diplomatici, relatiunile internationale ale statului roman erau incredintate unui ministru al afacerilor esterioare in regula, incit intregului aparat al unei depline suveranitati interne si esterne nu-i lipsea decit numele propriu, ce parea a lipsi din dictionarul Apusului european.

Guvernele cari au venit in urma anului 1866, n-au prea avut altceva de cistigat decit firma, decit recunoasterea unei neatirnari ce existase totdeuna si care scadea numai cind n-avea cine s-o mantie, sporea insa sub mina oricui care ar fi avut vointa de-a o restabili. N-avem nevoie sa adaogam ca, departe de a fi un copil gasit, neatirnarea Romaniei era atit de reala incit, cu prea putina politica buna si fara cheltuiala unui ban rosu, ea se restabilise pe deplin inaintea Tractatului de la Berlin, care, in loc de-a usura situatiunea, recunoscind pur si simplu un fapt ce rezulta de sine din caderea imparatiei turcesti, a ingreuiat-o punindu-ne conditiuni atit de costisitoare. Nu este nici o indoiala ca cumparatura firmei a costat mult mai mult decit realitatea neatirnarii noastre, care nu ne-a costat nimic pe noi, dar cu atit mai mult pe stramosi. Caci, abstractie facind de la milioanele de bani, de la miile de oameni cazuti in batalie, de la pierderea unei provincii, mai ramine in paharul destul de amar baut pin-acum drojdia asigurarilor formale din declararea de recunoastere, asupra carora nu ne-au luminat inca ilustrii oameni de la putere.

• • •

In rezumat, politica noastra trecuta, in privirea neatirnarii, se caracterizeaza in modul urmator: Desi existau in amindoua dinastii – in Moldova neamul Musatin, suplantat Dragosizilor, in Tara Romaneasca stravechii Basarabi – totusi domnia era electiva. Electivitatea aceasta, laudata pe cuvinte cu totul gresite de catre o seama din publicistii nostri, a fost saminta nestabilitatii din tara. Fiii de Domni aveau toti dreptul de-a fi alesi, renuntarea unora din ei trebuia rascumparata, altii trebuiau inlaturati cu arma. Mai periculoase insa decit certurile intre fiii legitimi, cari totusi se mintuiau intr-un chip oarecare, erau ambitiile liniilor nelegitime si colaterale.

Dupa stingerea dinastiilor se incepu aceeasi vinatoare dupa tron intre boierii cei mari. Acest inconvenient avea, ca toate inconvenientele, si o compensatie oarecare in bine. Daca principii ar fi fost siguri despre tara, nesiguri numai despre strainatate, ar fi cautat prea cu usurinta un razim continuu intr-un singur vecin in contra celorlalti; interesul dinastic i-ar fi atras cu repejune si pe de-a pururea in sfera unei singure puteri. Electivitatea insa [i]i despartea pe candidatii de domnie, intru cit s-atinge de reazimul de din afara, in partizanii unei influente sau a celeilalte, incit, precum nu se putea stabili esclusiv nici o linie domneasca, tot astfel nu s-au putut stabili in mod esclusiv nici o influenta straina. Nu doar ca aceasta duplicitate, aceste exercitii de echilibristica ar fi de atribuit unei deosebite intelepciuni politice. Intelepciunea consista numai in a se folosi de imprejurari date precum erau. Cele doua mari puteri vecine de pe atunci, Polonia si Ungaria, voiau una intinderea de la Baltica pina la Marea Neagra, alta intinderea de la Adriatica tot pina la Marea Neagra. E evident ca acest scop politic nu se putea implini decit pe socoteala tarilor romane. Poporul roman – boerimea oligarhica, indeosebi – devenise regisorul urmatoarei drame. Cind o influenta reprezentata prin Domnul cutare ameninta sa prevaleze, boierii il rasturnau, dind greutate momentana altei influente si viceversa. Domnii cei siguri despre tara faceau tot astfel: Mircea contrapunea influenta polona celei ungare si viceversa, Stefan asemenea.

Dar acest folos, abstractie facind de la nesiguranta lui, era cu totul intrecut de pierderile ce cata sa le sufere tara prin vecinica nestabilitate dinlauntru si contra acestui din urma inconvenient e indreptata Constitutia noastra si domnia ereditara in orice caz, insa in Constitutie nu sta scris ca vechea vinatoare dupa puterea suprema a statului sa fie inlocuita prin vinatoarea de functii, arenzi ale statului si hatiruri ale postomanilor de toate categoriile, in Constitutie nu sta scris ca ignoranta si ambitiile nulitatilor, sub pretextul deosebirilor de principii, sa vineze cu inversunare puterea, in Constitutie nu sta ca succesul acestor oameni sa atirne de la amagirea alegatorilor prin negustorie de fraze si izvoade de fagaduinti mincinoase. O organizare care sa asigureze prin legi atit cultura inalta a depozitarilor puterii publice, precum si stabilitatea lor, ar fi fost corelatul natural al domniei ereditare si e evident pina la virgule ca o asemenea organizare nici este cu putinta daca nu se tine seama de slabiciunea corpului electoral, daca se permite falsificarea listelor electorale prin introducerea in ele de proprietari fictivi, dar in realitate postulanti, daca majoritatile se formeaza din functionari si rude de functionari, daca abuzul partidului radical face necesare alte abuzuri, daca risipa averii publice de catre acest partid impune tarii necesitatea de a crea noi biruri pentru a-si implini iscalitura data cu atita usurinta de o generatie de demagogi feneanti, cu neputinta de saturat si, inainte de toate, grozav de multi.

Astfel, nestabilitatea de sub domniile elective, in loc de a inceta, s-a generalizat, ba si-au creat un mediu social in care sa poata inflori cu de prisos. La crearea acestui mediu au contribuit toate: scoalele, in care copiii, in loc de idei, invata papagaliceste mii de mii de cuvinte, coteriile politice, ce primesc si bun si rau, numai de-ai lor sa fie, uzurparea de reputatiuni lesne de operat in mijlocul unui popor incult, cistigul fara munca, deci imoral, al nulitatilor cari au impertinenta indestula de a se impune, sistematica laudare a mediocritatilor de catre camaraderii, glorificarea raului si absoluta paralizare a celor buni de a putea, prin acest zgomot de iarmaroc, sa demaste acest bal mascat de panglicari si de negustori de vorbe. Merit? Exista chiar o medalie „Bene-Merenti”, conferita de conservatori unui Alecsandri, celui mai insemnat autor in romanime, ea se confera a doua zi de catre liberali unui pamfletar, si nu e de mirare daca, tot pe calea batuta de acest din urma, un alt pamfletar va solicia-o asemenea.Toate acestea desigur ca nu reies din spiritul Constitutiei noastre.”[/vc_column_text][mk_padding_divider size=”20″][vc_column_text css=”.vc_custom_1528561054043{margin-bottom: 0px !important;}”]Fragment din articolul «Studii asupra situatiei», aparut in TIMPUL, in februarie 1880.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row][/vc_section]

Dacă v-a plăcut, sprijiniți Revista România Culturală pe Patreon!