In Articole

4 genii românești - side by side

Știți, m-am gândit, acum ceva timp, că există o uriașă diferență între românii geniali, acele ființe misterioase care ne sunt confrați, compatrioți, și restul românimii oarecum de rând, dar și care sunt din funcții în aparatul de stat etc., funcții importante ș. a. m. d. Această diferență constă în a fi-ul acelor genii și în calitățile lor sufletești. Iar acestea, nu numai că uimesc omenirea, ci o salvează, la momentul potrivit, de ea însăși.

Voi aduce, deci, în atenția voastră patru mari genii românești. Voi cita din înțelepciunea lor atemporală. Aceștia sunt Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Nicolae Iorga și Constantin Brâncuși. Destinul lor a fost unul zguduitor, radical transcendent pentru trecutul nostru, și nu poate fi șters cu nimic din cercul timpului în care trăim.

mihai eminescu, genii romanesti, nicolae iorga, constantin brancusi, mircea eliadeMihai Eminescu ne vorbea mereu despre educația de bază a românului și despre faptul că acesta a decăzut, mai ales în ultimele trei sute de ani, într-o dizgrație care i-au adus prostul renume al mișelului de cartier. Prin fenomenul de mitocănizare urbană, românul a gustat din amarul autodistrugător al mizeriei și ruinei sociale, chiar dacă a ajuns în fruntea satului, cum s-ar spune, adică în înaltele poziții decizionale. Nu putem decât să începem prin a ne aduce aminte despre această stare negativă în care ne aflăm, ca să putem vedea mai departe unde ar fi trebuit să fim, pe ce piedestal în spațiul european.

Spune Eminescu:

„Copiii români sunt încărcaţi cu materii atât de multe şi atât de diverse, încât nici profesorii, nici şcolarii nu se pot orienta în capetele lor. Aceşti copii nu învaţă nimic, pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu şi judecata copilului n-au jucat nici un rol. Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe care nu le poate mistui e sila şi scârba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate şcoalele la noi. Vezi tineri care au învăţat latineşte, greceşte, istoria universală, logică şi psihologie, ştiinţe naturale, geografie în toate clasele, drept administrativ, economie politică, au trecut bacalaureatul şi… cu toate astea, nu ştiu a scrie o frază corectă, iar a doua zi după ce au părăsit şcoala au uitat tot…”

Parcă este ceea ce se întâmplă astăzi, nu-i așa? Cât de actual este Eminescu, noi toți am spus-o și o vom mai spune. Faptul că au trecut aproape 130 de ani de la plecarea sa din această lume, nu înseamnă că lumea s-a schimbat radical și nu mai recunoaștem piatră cu piatră pe caldarâmul străzilor, ci din contră, Eminescu a trăit într-un ieri mai timpuriu dar tot prezent este prin scrierile lui.

Așa îmi aduc aminte de anii de școală generală prin care am trecut ca și copil, și pot să spun că am observat pe foarte mulți dintre copiii ce-mi erau colegi că nu vroiau să învețe, unii dintre ei ignorând pe de-a-ntregul învățătura și mai mereu, dar ceea ce este și mai rău este că luau calea bandelor de cartier de pe atunci. Ajungeau, chiar, să fure din mașini, să se drogheze, să atace oameni pe stradă, în curtea școlii pe alți copii. Dacă nu am fi avut un director bun de școală, de exemplu, un caracter puternic ce ne ținea în frâu atât pe noi cât și întreaga școală unde frecventam și învățam, ca instituție, cred că eram în mari pericole. Delincvenții de cartier începură să se înmulțească și să se adune în grupuri, grupulețe ale căror forțe se trăgeau din „pe cine cunosc”. Aici era începutul unor spații și timpuri sociale din marele oraș capitală românească ce aveau să definească mai departe ceea ce s-a cultivat în regimul anterior: licheaua de român, cu o numea Cioran. Astfel că, sila de învățătură a acelor copii ducea către extreme delictuale de genul acela pe care l-am menționat datorită unei rătăciri, lipsei de chemare în viață, chiar dacă de foarte tineri. În plus, nimeni nu reușea, pe atunci, să îi convingă cu nimic că ar trebui să învețe, acolo unde se introduceau cu forța materiile de studiu ca să le intre în cap. Aveam puțini pedagogi, ce-i drept, dar sistemul de învățământ nu mă convingea cu nimic și studiam ce-mi plăcea. Însă, pentru acei copii pierduți, să zicem, învățătura era ceva cumplit de care se fereau. Sunt povești și povești de viață ce întrec orice încercare de a înțelege, și în zadar au introdus consilierea psihologică în școli, mai ales în licee, profesorii, mai târziu, când devenisem deja flăcău.

„Ar fi de prisos a discuta teza că omul e în esența lui o ființă eminamente ideală. Ceea ce face un om de bună voie, sub impulsul naturii sale morale, nu seamănă nicicând cu ceea ce face silit, numai pentru plată sau numai pentru câștig. Se vede dar câtă importanță are educația care tocmai îl deprinde a face de bună voie, fără speranță de plată sau teamă de pedeapsă, ceea ce e bun, drept, adevărat. Învățătura numai ca atare nu are a face cu creșterea. Învățând pe de rost numirile tuturor orașelor de pe pământ și toate formulele chimice, toate numele speciilor de plante și de animale, această masă de cunoștințe, oricât de nouă ar fi pentru o inteligență, n-o fac nici mai iubitoare de adevăr, nici îndemânatică de a judeca și de a distinge drept de strâmb. Învățătura consistă în mulțimea celor știute, cultura în multilateralitatea cunoștințelor, creșterea nu consistă nici într-una, nici într-alta. Ea consistă în influența continuă pe care o au lucrurile învățate asupra caracterului și în disciplinarea inteligenței. Când aceste două lipsesc, oricât de multe și-ar fi apropriat capul în mod mecanic, omul simte în sine un gol moral, care din toate e cel mai insuportabil și care conduce mintea nedisciplinată la cele mai triste abateri.”

Rătăcirile despre care vorbeam au de-a face cu ceea ce numim viciu social. Mulți copii, elevi și studenți decadenți, au pierdut mult calea către ceea ce îi împlineau și făcea diferența în această lume, până când au atins cote paroxistic de patologice.

Vechile cartiere limitrofe, totuși, ale Bucureștiului, par a nu mai conține astfel de membri ce odinioară au fost în asemenea cazuri. Am întâlnit foști membri ale cunoscutelor găști de cartier care posedă o inteligență ieșită din comun, aș putea să spun, și m-au uimit cât de ageră poate fi mintea unora dintre ei. Însă, acest lucru nu-i face oameni reușiți în viață și în societate, în familie etc., pentru că mizeria urbană, atât exterioară cât și interioară încă există și se înmulțește, având, parcă, o viață a sa proprie, separată, pare-se, de conglomeratul uman.

„E multă diferenţă între educaţiune şi cultură. Educaţiunea străină implică spirit străin, cultura străină ba. Educaţiunea e cultura caracterului, cultura e educaţiunea minţii. Educaţiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea. De aceea, un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune, poate să fie c-un cerc restrîns de cunoştinţe, pe cînd, din contra, cultura, cunoştinţele cele mai vaste pot fi cuprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă. Astfel fiind, cultura străină ca atare nu poate strica pe om pentru că trece prin prisma unui caracter, a unei inimi deja formate; educaţiunea, creşterea, cade, însă, în pericolul acela al vieţii omeneşti cînd inima încă neformată a omului seamănă unei bucăţi de ceară în care poţi imprima ce vrei, iar cînd inima, cu vîrsta, se-mpietreşte, n-o mai poţi îndrepta, o poţi numai rupe.”

Vreau să mai aduc aminte despre un aspect, și anume acela al diferenței dintre a fi și a ști. Se necesită, orișicum, un echilibru între acestea, însă acesta are numai să vină de la caracterul valorilor sufletești formate. Aici, Eminescu atrage atenția asupra faptului că, oricât am acumula cunoștințe făcându-ne erudiți, dacă nu avem o inimă curată, ce măcar tinde spre a fi o inimă de aur, nu vom putea să fim ființe omenești; a se citi omenie. Știința fără conștiință duce, deci, la rapturi inumane între semeni.

Așa cum Spiru Haret spunea că după cum arată școala, așa arată viitorul omenirii, așa viitorul nostru este pus sub semnul întrebării dacă va mai putea fi au ba.

Aceia care, mai târziu, aveau să înainteze în viață și în vârstă, chiar dacă nu au învățat carte, ca să spunem așa, aveau să devină actualii lucrători pe plantațiile altcuiva. Cei care au profitat, sub anteriorul regim, de câștigurile gospodăriei de partid, după plecarea acestuia s-au versatilizat pe ei înșiși trecând prin diverse metamorfoze. Nici una dintre acestea nu au fost și nu sunt benefice pentru întreaga Românie; a se citi pentru români. Din contră. Știm foarte bine că și-au satisfăcut propriile interese călcând pe capetele noastre. Iar acest comportament a inspirat, dacă îi putem spune așa, și pe minionii din păturile sociale inferioare. Îi vedem pe aceștia din urmă lucrând pe bani puțini prin hypermarket-urile altor profitori, unora transnaționali ce nu plătesc impozit pe câștig în această țară unde operează.

Dar vreau să punctez că, printre marile realizări ale lui Eminescu a fost si ceea ce s-a numit Teoria Statului Organic, inspirată din Jus Valachorum de cu câteva sute de ani înainte de el. Interesant este că, spun dovezile în acest sens, economia Braziliei, între anii 2000 și 2012 a cunoscut un mare avânt datorită faptului că au urmat postulatele acestei teorii. Nu ezit să mai menționez și faptul că Jeronimo Moscardo, ambasador al Braziliei în România, a făcut în anul 2003, cu ocazia decernării de către Academia Română a titlului Doctor Honoris Cauza, o afirmație cel puțin surprinzătoare pentru noi: „Mulțumesc României și în special domnului Eminescu pentru faptul că Brazilia a cunoscut cea mai mare creștere economică din lume.” Dar cum s-a întâmplat? Păi, se face că Mihail Manoilescu unul dintre cei mai mari economiști români, fost Guvernator al Băncii Naționale, a încorporat într-o celebră lucrarea de-a sa, „Noua teorie a protecționismului și schimbului internațional”, Teoria Statului Organic a lui Eminescu.

Cartea lui Mihail Manoilescu, publicată în anul 1932, este tradusă în portugheză, ajunge în Brazilia unde devine curs universitar, din anii 1970 program economic al țării, iar în perioada 2000-2012 transformă radical Brazilia, generând o creștere economică spectaculoasă.

Despre Teoria Statului Organic voi trata în curând, în următoare articole, cu comentarii adiționale.

mihai eminescu, genii romanesti, nicolae iorga, constantin brancusi, mircea eliadeNicolae Iorga avea să insiste pe munca românească, pe dedicarea asupra țării mamă. Munca, spunea dânsul, era necesară să existe căci se muncea prea puțin. Cu alte cuvinte, era slabă chemarea pentru țară, fapt care a dus la eșecurile fatale din cele două războaie mondiale unde am pierdut nu numai oameni, ci și resurse materiale și sufletești, luptând cu supraeforturi pentru a ne menține în timpul socialismului. Să vedem:

„Țara noastră are, înainte de toate, o datorie: aceea de a muncii. S-a muncit prea puțin, s-a muncit prea răzleț. Munca adevarată și spornică nu se poate face decât prin solidaritatea națională. Orice încercare de a rupe solidaritatea națională este un pacat față de aceasta țară și față de acest neam. Schimbările mari, revoluțiile se fac după ce o națiune a îndeplinit rostul ei istoric. Noi suntem, însă, numai la începutul acestui rost și foarte multă vreme nu ni se cere altceva decât unirea tuturor puterilor pentru a face isprava care se așteaptă de la noi. Să nu confundăm anumite greșeli și păcate ale clasei de sus cu datoria de a răsturna împreună cu dânsa, și țara, și neamul. Munca este cel mai potrivit dezinfectant a tuturor neajunsurilor morale. Atunci când toată lumea muncește, prin muncă se face osebirea. Între acela care înțelege a se ridica și a se menține fără muncă și între aceia a căror muncă aduce după dânsa totdeauna o răsplată. Munca, bunaînțelegere, acesta este programul de astăzi și de oricând pentru nația noastră.”

Munca înnobilează pe om, dar și omul înnobilează munca, prin ceea ce poate face cu mâinile sale. Iar noi, românii, suntem vestiți pentru îndemânarea de care am dat dovadă în tot ceea ce facem, care este trainic și spornic pentru toți. Dar pe deasupra, este vorba și despre simplitatea practicării meseriilor. Păcat că s-au desființat vechile școli de meserii…

Citatul de mai sus este, poate, cel mai cunoscut al domniei sale. Ba chiar a fost imprimat și video. Dar notează faptul că bunaînțelegere, așadar cooperarea și comunicarea, a fi dimpreună este motorul care face ca orice întreprindere omenească să funcționeze. Fără acestea, nu se poate cristaliza nimic. Polonezii, germanii, japonezii, după cel de-al doilea război mondial, au trebuit să se ridice dimpreună, uniți să lucreze pentru a se ridica din cenușa războiului ca să supraviețuiască. Dacă îi devora defetismul, nu mai existau astăzi…

Nicolae Iorga însuși a fost un om complex, un om muncitor cu multe funcții dar și un volum mare de lucrări scrise și vorbite. Istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, parlamentar, ministru, prim-ministru, enciclopedist, memorialist, profesor universitar și academician, Iorga a fost considerat de catre George Calinescu un adevărat Voltaire al României.

A fost dotat cu o memorie extraordinară, lăsând în urmă un număr uriaș de publicații: circa 1250 de volume și 25 000 de articole. Tot el, împreuna cu un grup de profesori, fizicieni și alți oameni de știință, a contribuit la pornirea mișcării cercetașilor din România. În plus, se spune că avea o asemenea capacitate intelectuală că putea citi o carte în câteva minute, scanând cu privirea paginile în câteva secunde, și mai apoi putând să le reproducă fidel fără greșeli, când era întrebat.

Dar să revenim. Și despre educație, care îi era condei pentru scrierea destinului românesc în sufletele compatrioților săi, spunea lucruri remarcabile. Vorbea despre decuparea disciplinelor de studiu din cadrul larg, întreg, și separarea lor pentru a zămisli „omul de nicăieri”, o abstracțiune mentală care avea să anuleze identitatea eternă a omului în sine, eternitate de natură divină. Dacă mai de mult s-a produs raptul dintre religie și știință, iar despre chestiunea religiei voi vorbi mai jos când voi aborda pe Mircea Eliade, acum, după constatările din perioada interbelică și din timpul războiului al doilea, s-a produs ruptura prin mentaloidizarea omenescului ca să-l scoată pe om din identitatea sa. Pe scurt, a-l face pe om confuz și imposibil de recuperat datorită negurei intelectuale în care se află.

„Şcoala, fiind în afară de viaţă, învăţându-te să nu ţii cont de nimic ce e dincolo de casta cultă, duce la şcolarizare formală a omenirii. De aici a ieşit o umanitate scăzută, lipsită de energie şi entuziasm, lipsită de putinţa de a acţiona şi a reacţiona, o umanitate împuţinată şi strâmbată. […] astăzi universitatea este o şcoală de specialităţi, nelegate între ele, fără nici un fel de spirit comun şi aceste acţiuni au un scop care nu e în societate, ci peste ea şi poate chiar împotriva ei. S-a creat tipul omului abstract, în afară de orice tradiţie şi de orice împrejurări în care ar avea de trăit, omul care ştie dinainte unde va fi aşezat (…). Se creează acum, pentru o lume neorganică, un tip de om universal, omul care e de nicăieri şi de peste tot, omul în afară de tradiţie, înstrăinat de mediul în care a trăit. Iar de societatea aceasta nenorocită, intrată în tipicul şcolii, oricine poate abuza, orice aventurier sau orice bandă politică se poate face stăpânul ei.”

Despre educația din zilele noastre, știm bine că nu este educație ci un tip de dresaj intelectual care nu mai are de-a face cu omul, nu mai are de-a face nici cu natura. Originea acestui sistem de invățământ, iarăși, dacă îl putem numi astfel, este în timpul Revoluției Industriale, în Prusia. A fost conceput pentru a forma profesional viitorii lucrători în fabricile și uzinele mai sus menționatei revoluții, chipurile pentru a ajuta omenirea și pentru a-i îmbunătății nivelul de trai creând locuri de muncă pentru toți, pe atunci pe bresle și meserii, bresle care aveau să se desființeze mai târziu prin reconfigurare la ceea ce sunt astăzi.

Dar despre religie? Despre identitatea cultural-religioasă a omului, a românului? Și aici, Nicolae Iorga a avut un cuvânt de spus, un cuvânt cu greutate. Fapt pentru care a fost blamat de mulți aceia care s-au considerat experți, însă adepți ai separării disciplinelor. Să vedem:

„Întâia noastră idee conducătoare a fost ideea creştină. (…) Ideile conducătoare au darul sfânt de a apropia şi înfrăţi pe oameni, mai presus de orice deosebiri de fire, de situaţie, de bogăţie, de vârstă: ele se poate zice că fac parte din viaţa religioasă a popoarelor, şi sunt adică acea religie ce are de preoţi pe cei mai mari, mai buni şi mai luminaţi oameni din fiecare generaţie.

Pe când, dimpotrivă, interesul e pizmăreţ şi gâlcevitor: el desparte un popor în clase care se vrăjmăşesc şi în aceste clase chiar, dintre care nu e om care să nu urmărească mai multă putere şi plăcere decât ceilalţi, egoismul cel rău, iubirea pătimaşă de sine şi numai de sine scapă din lanţurile cuviinţei şi datinilor bune şi se repede sălbatic asupra bunurilor lumii. În acest fel, societatea se face vijelioasă, veşnic tulburată, neliniştită la lucrul ei, lipsită de siguranţă în păstrarea roadelor ei şi împiedicată în cugetarea mai înaltă. Oamenii se simt tot mai departe unul de altul, legăturile ce sunt siliţi să le încheie nu mai sunt decât false şi trecătoare.”

Divide et Impera a fost motto-ul care a destrămat Imperiul Roman. Puțini au putut să-și dea seama că această chestiune a dezbinării și a cuceririlor aveau să se împlânteze în mentalul colectiv de pe atunci, ca pe o lecție învățată. Au luat-o ca pe etalon de viață, construindu-și comportamente ca și demoni tentatori de-a lungul timpului. Astfel s-a repetat istoria, repetând această eroare, întorcându-se demonii. Astăzi, mai mult ca niciodată, oamenii au nevoie de identitate, simțind-o ca pe o sete și o foame de cunoaștere, sau auto-cunoaștere, și au nevoie să fie uniți, să coopereze, să conlucreze dimpreună, știindu-se că nu sunt singuri în această lume. Separarea a dus la o singurătate formidabil de dură. Se varsă lacrimi groase datorită acestei dureri sufletești.

Primul indiciu al decăderii unui popor, unui imperiu, unui regat este separarea în caste. Acesta la nivel exterior, pe când lăuntric individul, care constituie societatea, suferă de mult mai mult timp. Apoi această suferință iese la suprafață și generează eșecul.

Al doilea indiciu al decăderii este nevoia de expansiune. Această extindere nu are scopuri numai nobile, ci poate fi condusă și de forțe negative din interiorul omului, precum lăcomia, invidia, frica etc. Această expansiune, împreună cu divide et impera, generează însăși spargerea imperiului. Acesta nu mai are consistența de la început, chiar scopul său fiind cu totul altul decât cel inițial.

Astfel că, soluția unei astfel de probleme rămâne altruismul nu egoismul, venit din comuniune; dimpreună.

Interesul egoist macină pe om și societatea până la ruină. Altruismul unește oameni și comunități întru cooperare pe termen lung, cu beneficii mari pe viitor. Gândiți-vă ce ar însemna drumuri, rețele de apă și termoficare, grădini cu legume și livezi, ogoare cu cereale, păduri, case și conace pentru fiecare, dar care să reziste în timp.. zeci, sute de ani de acum încolo. În plus, un sistem bine pus la punct de reciclare a deșeurilor. Totul sustenabil, care să nu lase o amprentă ecologică nicăieri. Ar fi oare un paradis imposibil în care să trăim? Oare merităm sau nu, așa ceva? Se spune că te întinzi cât îți este plapuma, dar să știți bine.. plapuma tu ți-o faci..

Merge mai departe?

„Țăranul cel vechiu avea cunoştinţa că reprezintă ceva în viaţa acestei ţări, că el este aproape întregul element militar al ţării; avea cunoştinţa că toată ţara e organizată pe temeiul vechilor sale datini şi pe temeiul obiceiurilor pământului; el simţea că în ţara lui este ceva şi aceasta explică vitejia de odinioară. Vitejia acestor ţărani de odinioară era un lucru natural; vitejia de azi a ţăranului român ca ostaş înseamnă ceva extraordinar, înseamnă cea mai mare jertfă pe care o poate face o clasă umilită, când nu i se dă nimic şi care cu toate acestea iese oricând cu pieptul deschis înaintea străinilor.”

Din păcate, astăzi, țăranul român a fost imbecilizat precum orășenii au fost și sunt. Nu mai este țăranul care a fost, decât în număr extrem de mic, prin sate uitate de lume și de timp. Ceilalți se luptă pentru traiul de zi cu zi. Țara nu mai este apărată de nimic, în caz de ceva conflicte. Aici trăim ca într-o colonie de desfacere a piețelor de produse, mai ales, și de servicii, pentru fiecare având cel puțin o, ceea ce se cheamă, multinațională.

Dar țăranul de odinioară, rar de găsit cum este, rămâne, totuși, cel ce respectă datina. Și care este aceasta? Datina pământului strămoșesc, și anume cultivarea lui. Din această cultivare se cultivă, se cresc valorile sufletești. Omul care lucrează pământul este înțeleptul satului.

Dar precum Natura generează miliarde de semințe și puține germinează, așa mulți dintre noi ne prăpădim și puțini rodim.

În legătură cu identitatea românească reală, Mircea Eliade a căutat-o în profunzimi religioase. El este cel care, deși era plecat din țară, a ales să-și scrie lucrările în limba maternă. De asemenea, tot el este cel care a realizat pentru prima oară o istorie a credințelor și ideilor religioase. Nimeni altcineva înaintea lui nu mai scrisese așa ceva. Nu-i aducem laudă ci preamărire geniului lui Eliade. A reușit să readucă religia în atenția oamenilor într-o vreme a apostaziei grosiere, pe când numai cei însetați de cunoaștere și adevăr au găsit în scrierile lui un izvor binecuvântat. Pe lângă aceste scrieri, îmbinarea a ceea ce se cheamă fantasticul, paranormalul în literatură beletristică, în nuvelele lui, este ceva ce au deschis în Patria Mamă un soi de cutie a pandorei inspirând și pe alți artiști să le abordeze.

Eliade vedea identitatea românească în Eternitate:

„Nu iubeşti numai tot ce a fost al strămoşilor tăi şi ce este încă al tău – ci vrei ca acest tot să fie în eternitate, să rămână peste şi dincolo de istorie. Îţi iubeşti ţara şi neamul pentru că ştii că numai aşa vei putea rămâne şi tu, aici în istorie, legat şi păstrat de pământ. Eternitatea pe care insul şi-o închipuie, o cucereşte sau o cerşeşte singur – este o cu totul altă problemă decât această eternitate colectivă, a neamului întreg. Aici răzbate setea omului de concret, setea de a şti păstrate veşnic locurile şi experienţele pe care le-a cunoscut şi le-a apărat câteva zeci de ani, câteva clipe.”

mihai eminescu, genii romanesti, nicolae iorga, constantin brancusi, mircea eliade
A fi român este o stare de conștiință, după cum sesiza Mircea Vulcănescu, atunci când vorbea despre identitatea românească, pentru că este un fel de a fi cel care vorbește într-o limbă, are anumite obiceiuri, tradiții, recunoaște toate acestea. Ori fără o stare conștientivă acest lucru nu se poate. Iar această conștiință devine treptat o auto-conștiință ce se poate manifesta datorită diverselor nevoi ale timpului și spațiului. Erele o cer ca să se trezească conștiința omenească pornind de la identitatea de neam. Nu poți să nu-ți iubești familia așa cum nu poți să nu-ți iubești țara. Dar cei care nu le iubesc, se biciuiesc urându-se pe sine pentru motive de mult apuse.

Problema identității românești este o problemă a amestecului cu elemente alogene, așa cum sesiza și Eminescu la vremea lui. Aceste elemente au venit de departe, din stepa asiatică, iar cronicile istorice consemnează aceste intruziuni la scară largă. Acestea s-au amestecat cu popoarele sedentare din centrul Europei în mică măsură. în schimb, în mare măsură au recurs la grave delicte precum jafuri, omoruri etc. Popoarele din Europa aveau doar să se apere, însă identitatea lor avea să se zdruncine după deturnarea marilor școli spirituale, de mistere, esoterice, care astăzi au devenit cluburi ale finanțelor și politruciei mondiale, ce-și bazează activitățile pe nepotisme și pe practicarea anumitor arte negre. Ei sunt arhitecții celor 24 de protocoale și ale multor mișcări fanatice din ultimele trei secole, inclusiv mișcări bolșevice, socialiste, fasciste etc. Acestea amenință cu distrugerea totală a identităților de neam și familie (pe care ei o urăsc profund), adâncindu-ne în ignoranță și recurgând la experimente sociale de imbecilizare în masă prin toate mijloacele de informare.

„Cred că în orice fel de naţionalism trăieşte, mai mult sau mai puţin manifest, această iubire pentru eternitatea neamului. Şi mi se pare că nu exista decât un singur fel de a-ţi sluji neamul şi ţara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor. Luptă pe care fiecare o înţelege după firea şi iubirea lui. Dar numai setea eternităţii poate să transfigure acest sentiment şi această luptă. Numai prezenţa eternităţii poate depăşi politica. Toate acţiunile noastre pe acest pământ ar deveni meschine şi deşarte dacă nu ar fi intuiţia eternităţii care să le dea o altă valoare şi o altă tărie.

Sensul existenţei şi datoria fiecărui om este creaţia. Creaţia de orice formă: echilibru interior, familie vie, operă, gând. Nae Ionescu spunea cândva că singura datorie a statului este de a îngădui şi ajuta orice om să creeze. Orice formă de viaţă organizată – de la formele biologice până la cele statale – are aceeaşi menire şi acelaşi scop: ca fiecare dintre membrii ei să creeze, să continue a rămâne vii şi fertili. Dar ce este această creaţie, decât setea de eternitate, cel mai cert şi mai valid instinct omenesc? Naţionalismul nu face nici el excepţie; creaţia şi, deci, eternitatea sunt axele şi premisele sale.”

Cine suntem? Am putea să ne întrebăm și să exclamăm, apoi, că suntem în eternitate români. Am avut alte denumiri în trecut, precum valahi, vlahi, volohi, belohi, belogi, welși, belagi sau belagini, pelasgi, sau mai bine spus că noi suntem neamul blajinilor, cei care suntem blânzi, cumpătați și contemplativi. Această ultimă calitate ne conferă puterea înțeleptului satului, iar satul este vatra pământească a neamului la prim descălecat pe aceste meleaguri. Dar oare mai suntem așa? Suntem, în mare parte, în cumplită uitare și aneantizare prin falsificarea trecutului nostru și prin deznaționalizarea forțată în cuget și suflet, căci acolo unde există gândire, este multă manipulare de conștiință prin adormirea ei profundă. Credem prea mult în miturile și prejudecățile fabricate de alții, elementele alogene nouă, și le rostim ca pe sloganuri proprii, din păcate. A venit timpul să ne reafirmăm românitatea, iar pentru aceasta putem începe prin a fi responsabili față de noi și față de copiii noștri.

Creația, din câte ne spune Eliade, este un fapt al veșniciei, guvernat de către aceasta, pe care o contemplă pentru a se auto-cunoaște. Aidoma necesităm să facem și noi. Să fim eterni și creativi. Eterni prin prezența noastră de spirit, iar creativi prin genialitatea noastră și ce putem face cu ea. Doar atunci când este haos putem înflori pentru că atunci suntem puși la încercare maximă și bine antrenați. Însă acolo unde Statul nu ne oferă câmp de manifestare, ne separăm și ne creăm nouă înșine acest câmp. Atunci avem liniștea pentru a ne auto-cunoaște prin propriile noastre creații.

Poporul român suntem cel mai spiritual din lume, chiar dacă astăzi suntem decăzuți. Setea noastră de cunoaștere vie și completă este încă activă la scară largă. Mai este doar un pas: să facem schimbarea.

„Cei mai glorioşi “naţionalişti” nu sunt eroii, nici şefii politici, care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioşi “naţionalişti” sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru neamul şi ţara lui. Dar există şi o altfel de eternitate: un salt dincolo de istorie, prin care o ţara şi un neam intră şi rămâne în eternitate. Un salt pe care l-a făcut vechea Grecie, Italia, Franţa, Anglia, Germania, Rusia. 

Orice se poate întâmpla cu Italia acum; poate să fie înfrântă, robită, ştearsă de pe faţa pământului. Dar nici o forţă din istorie nu va putea scoate Italia din eternitate. Nici o revoluţie, nici un măcel, nici un cataclism nu va putea ucide pe Dante Aligheri, pe Michelangelo, pe Leonardo. Chiar dacă toate muzeele ar fi distruse, chiar dacă toate bibliotecile ar fi incendiate – aceşti mari italieni, alături de atâţia alţii, vor continua să domine şi să fertilizeze lumea. Oricât de mare ar fi saltul care s-ar întampla în istorie – salt înainte sau salt înapoi – lumea va avea veşnic nevoie de Eschil, Platon, Cervantes, Shakespeare.”

Naționalismul este preferința pentru națiune. Pentru a ieși din capcana ismelor, prefer să vorbesc despre a fi patriot. O patrie este locul unde se gestează, crește, se dezvoltă și trăiește familia. Nu poți pune mâna pe națiune, nici pe patrie, nici pe societate, ci doar pe individ, la care se rezumă ecuația noastră, chiar dacă adepții globalismului politic corect s-ar suscita spunând că familia este un construct mental. Individul este cel ce are nevoie să se corecteze în clipele de față, astfel corectându-se familia, societatea, patria, națiunea. Dacă individul nu se corectează, putem vedea realitatea pe teren, în exterior, în societate. Sunt repercusiunile nepăsării față de sine. Cu „nouă să ne fie bine” nu mai merge căci este minciuna supremă după care se ascunde diavolul căruia îi place să se bălăcească-n mizerie și să perpetueze aceleași dezastre care macină planeta și omenirea. De aceea ruina se instalează treptat în marile orașe de astăzi. Mahalaua este cartierul de ordine unde-și spală rufele în familie indivizii.

„Moartea ciobanului din „Mioriţa” este o moarte „împăcată”. Melancolie din belşug, dar niciodată deznădejdea cumplită, niciodată tragicul considerat ca o categorie fundamentală a condiţiei umane. Românul a întâlnit „tragicul” în istorie, nu în viaţă. Mai precis într-o anumită istorie, în anumite episoade; în întâmplări. Astăzi bate crivăţul – mâine va fi senin. Nestatornicia sorţii seamănă mai mult cu nestatornicia primăverii – decât cu legea implacabilă a destinului. Şi dacă ar fi să căutăm aderenţa sufletului românesc la unul din anotimpuri, apoi fără îndoială că acesta va fi primăvara.”

Cât despre destin, Eliade spune că, pentru români este la fel de trecător precum istoria, precum vremea de afară. Seninătatea în fața morții a derutat pe foarte mulți exegeți și căutători în datinile eterne ale noastre. Au categorisit ca fiind defetism, ca fiind o toleranță morbid de permisivă în fața delictului etc. Însă, cei care au văzut și înțeles indiferența românească în fața marii capitulări, să spunem așa, au înțeles că mai degrabă este vorba despre puterea de lepădare de sine în fața veșniciei atunci când cheamă ființa umană la ordine, atunci când cheamă Sufletele la ea. Să ne amintim că tracii geți și daci etc. râdeau în fața morții știindu-și nemurirea. Aceștia nu mai aveau nevoie să creadă în nemurire ci o cunoșteau. Aceste valori transcendentale ale conștiinței umane este ceea ce zboară asupra tuturor mizerie inumane de pe pământ transfigurându-le. Aceasta este identitatea românească.

Și mai spune Mircea Eliade:

„Românii, care ştiu că Raiul se aseamănă cu un plai, cred de asemenea că pământul acesta al lor nu e atât de blestemat încât să nu se poată cândva realiza, chiar aici, o simplă beatitudine paradisiacă. Nu se împiedică prea mult de destin, căci acesta, pentru români, nu e nici absolut nici definitiv…”

Dar de unde această știință a românului despre aceste mistere ale vieții și ale morții? Este cumva spațiul mirific cel care portalizează îndeajunsă cunoaștere încât să ne putem adăpa din belșug? Sau este oare o convergență a noastră la Misterele Naturii? Se pare că încă mai avem amintirea faptului de a fi Stăpâni ai Naturii prin nemurirea sufletului nostru. Nu vreau să răspund la întrebarea „ce este sufletul?”, căci despre aceasta se necesită alte abordări, alte dizertații, dar voi rămâne la subiectul nostru despre noi. Până la urmă cine este românul? Sau ce este? Îl putem recunoaște dacă mergem pe stradă? Vă întreb și mă întreb și pe mine pentru că, recent, se vorbește foarte mult despre acest subiect, atât alegoric, cât și în mod concret, dar ne scapă. Însă, se pare că l-am putea recunoaște în lume după operele sale. Vreau, totuși, să vă avertizez: este un individ misterios care nu poate fi pus într-o categorie sau cunoscut în mod intelectual.

Dacă Mircea Eliade a fost primul deschizător de drumuri în cunoașterea unui anumit aspect al antropologiei, și anume învățăturile religioase. Dar nu orișicum, ci istoria lor în lume laolaltă cu istoria omenească. Timpul legendar, mai degrabă decât timpul istoric a fost cel care l-a preocupat pe Eliade, și astfel că a scris Istoria Credințelor și Ideilor Religioase. A fost singurul din lume care a alcătuit un asemenea studiu, compendiu ce, acum, aparține patrimoniul cultural al României și al umanității.

Următorul geniu a fost denumit cel mai mare artist al secolului XX, Constantin Brâncuși. Acesta a fost sculptorul cu lumină al sufletelor, cum a fost proclamat de anumiți exegeți ai culturii artistice.

Brâncuși a fost omul faptelor și al istețimii sufletești, nu al slăbiciunilor, problemelor, ezitărilor și corupției care duce la dezastru. Amintim doar câteva din marile sale lucrări artistice: Coloana Infinitului (inițial denumită Coloana Jertfei fără de sfârșit), Masa Tăcerii (ca o masă a Cinei cea de Taină), Poarta Sărutului (portalul iubirii ca un arc de triumf al soldaților români plecați la război și întorși din iubire pentru țară, neam și pentru familiile lor, inclusiv pentru soțiile lor), Măiastră (esența zborului ca arhetip universal), Cumințenia Pământului (poziția cugetării inteligente a românului în veac, mereu contemplativă, ca întrebându-ne „și acum ce ne facem?”).

Vă voi face o mărturisire. Atunci când merg în Natură, pentru că îmi place să călătoresc pe plaiurile și prin munții noștri, îi simt mireasma eternă ce îmi umple inima cu un sentiment indescriptibil, și simt că mă întorc în timpuri imemoriale, legendare, timpuri de basm și baladă ce stau pe loc, lasă loc veșniciei să adie printre ramuri și prin văi. Este prezentul real al acestei lumi care îmi provoacă sentimentul că mă simt acasă în Sânul Marii Mame unde totul este primordial, de o primitivitate a acelor Prim Născuți, și niciodată sălbatică, ci familiară. Acolo cu toții suntem frați și mă simt frate atât cu Badea de pe prispă, cât și cu zânele și gnomii munților și pădurii, dar și cu Prâslea sau Harap Alb.. cu toții suntem fârtați.

Dar să revenim la Brâncuși. Identitatea noastră este la sat, în livezi, în păduri, în zăvoaie, în câmpii, pe malurile râurilor, lacurilor, mării.. în Natură.

Și spune Brâncuși așa:

„Eu am pornit, întotdeauna, de la o idee, de la Natură.”

Natura îi era muză. Dacă Natura nu ar fi existat, Brâncuși nici atât…

Și apoi explică:

„Dacă arta trebuie să intre într-o comuniune cu Natura, ca să îi exprime principiile, trebuie să îi urmeze, însă, şi exemplul acţiunii. Materia trebuie să îşi continue viaţa şi după ce au intervenit mâinile sculptorului. Rolul plastic pe care materia îl îndeplineşte în mod firesc, trebuie încontinuu descoperit şi păstrat. A-i da un alt sens decât acela pentru care este menită de la Natură, înseamnă a o ucide.”

Cât despre greul lucrurilor și al vieții, despre materialism în sine, Brâncuși, cel care a șlefuit pentru orbi, cum se spunea, avea următorul cuvânt greu de spus:

„Eu nu doresc să reprezint în sculpturile mele făpturi terestre – hamali grei – ci fiinţe înaripate şi eliberatoare – şi, pentru aceas­ta, nu ar trebui să glorificăm nicidecum munca în sine sau dificultatea efortului. Acestea rămân cele mai nenorocite dintre lucruri şi nu sunt, în definitiv, decât un mijloc, însă până şi Creatorul le-a împrumutat, în drumul său.”

Și Dumnezeu, Creatorul, a făcut eforturi mari pentru a zămisli Creația, Universul. Priviți câtă energie se cheltuiește doar ca să rodească un pic, și totuși, este abundență în Natură, în pofida faptului că am ajuns să considerăm că Natura este ostilă omului și celorlalte făpturi și că se luptă pentru a se supraviețui. Însă, unde nu există iubire, nu ar mai exista generarea continuă a Creației. Ceea ce noi numim distrugere, este de fapt reconstruire pentru Natură. Ea ne învață să reciclăm materia.

„O pasăre a intrat, odată, prin fereastra Atelierului meu. Şi încerca să iasă bătând în geam şi nu găsea ieşirea – căci se lovea mereu de sticlă. S-a aşezat apoi să se odihnească. Şi a încercat din nou şi a ieşit. Sculptura este la fel: dacă găseşti acel geam (acea ieşire), te ridici înspre cer, intri în împărăţia cerurilor…”

Cunoștea, oare, Brâncuși esența zborului? Dar esența eliberării de trup, nu întru dezîncarnare, ci în mod conștient? Putem răspunde doar că vorbele lui sunt din contemplație, chiar dacă academicienii au și pentru aceasta o definiție intelectuală. Brâncuși, nu. Brâncuși doar o realiza.

„Eu nu dau niciodată prima lovitură până când piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să îi fac. Aştept până când imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Câteodată durează săptămâni întregi până când piatra îmi vorbeşte. Trebuie să privesc foarte atent înlăuntrul ei. Nu mă uit la vreo aparenţă. Mă depărtez cât mai mult posibil de aparenţe.”

O aliură se cristalizează lăuntric în soclul de piatră ce i-a sosit lui Brâncuși în atelier. Aparența tace, iar el, Zeul Țăran, cel ce se culcă cu capul pe biserică, o sculptează cu lumina ochilor săi, dând la o parte, precum Michelangelo Buonarotti, materia brută a pietrei amorfe pentru a dezveli și dezvălui o fire năstrușnică de copil pur: Statuia. El nu se îndepartează de aparențe ci îndepartează aparențele de esențial.

„În general, sculptorii procedează cu materia prin adăugire, atunci când ar trebui să acţioneze, de fapt, asupra ei, prin scădere. Să foloseşti un material moale şi să continui să adaugi la el, până ce este atinsă forma preconcepută şi să o aplici asupra unui alt material, permanent şi solid, este o crimă împotriva naturii. Toate materialele deţin în ele însele sculptura pe care omul o doreşte; el trebuie să trudească, însă, şi să o scoată, eliminând acel material de prisos care o acoperă.”

Este lecția primordială a ceea ce este artistul care sculptează piatra, amintindu-ne de Marele Artist în laboratorul său cizelând Piatra Filozofală, dând la o parte balastrul sulfului arsenicat și al mercurului sec pentru ca Piatra să se purifice și să se Perfecționeze.

În Marele Laborator nu este loc decât pentru contemplare și rugăciune. Dar Iubirea?

„Nu vedeţi, oare, aceşti ochi?… Profilul acestor doi ochi (uniţi – în Templul sărutului)?… Aceste emisfere reprezintă Iubirea. Ce rămâne oare (din noi) în amintirea celorlalţi, după moarte?… Numai amintirea ochilor şi a privirilor cu care ne-am revelat dragostea, pentru oameni şi pentru lume. Ei bine, aceste profiluri ale Porţii sărutului reprezintă contopirea, prin dragoste, între bărbat şi femeie.”

Aceasta este esența celor două amintite anterior. De altfel, se manifestă prin cele două. Contempli din dragoste și te rogi din dragoste.

„Înălţimea în sine a unei opere nu vrea să vă spună nimic. Este întocmai ca lungimea unei bucăţi muzicale. Însă proporţiile interioare ale obiectului – acelea vă spun Totul.”

A sta de vorbă cu Brâncuși înseamnă să dispari din lume și să apari în Paradisul Transcendental al Vieții. E loc de artă, e loc de filozofie, e loc să fii conștient, la focul șemineului din atelierul Marelui Artist. Consider, personal, că Brâncuși nu este din această lume ci este un Suflet cu puteri tainice pe care e bine să-l lăsăm să vorbească șoptind cu dalta și ciocanul în conștiința noastră. Iată românul!

„Colaborarea intimă între artist şi materialele folosite, precum şi pasiunea care uneşte bucuria meseriaşului – cu elanul vizionarului, îl duc pe rând la esenţializare, la forma ideii în sine… Sculptorul trebuie să îşi pună spiritul în armonie cu spiritul materialului.”

„Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini.”

„Artistul trebuie să ştie să scoată la suprafaţă fiinţa din interiorul materiei şi să fie unealta care dă la iveală însăşi esenţa sa cosmică, într-o existenţă cu adevărat vizibilă.”

„Se poate că poezia pură este o rugăciune, însă eu ştiu că rugăciunea bătrânilor noştri olteni era o formă a meditaţiei – adică o… tehnică filosofică.”

„Cine nu iese din Eu, n-atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa.”

„Oamenii văd lumea ca pe o piramidă fatală; şi se înghesuiesc înăuntru-i, pentru a ajunge cât mai sus, înspre vârfu-i; drept pentru care se şi sfâşie între ei şi sunt cu totul nefericiţi (nemulţumiţi)… Pe când, dimpotrivă, dacă ar creşte şi s-ar împlini în chip firesc, dacă s-ar dezvolta ca şi spicul de grâu pe câmpie, fiecare ar fi ceea ce trebuie să fie, sau ar putea fi…”

„Dacă Omul reuşeşte să elimine Eul, va fi capabil să asculte bătaia inimii naturii şi şoaptele ei.”

Recommended Posts
Redacția noastră vă ascultă. Contactați-ne!

Suntem bucuroși să stăm de vorbă. Așteptăm mesajele voastre.

Not readable? Change text. captcha txt
Florin Colceag, Florian Colceag, matematica, profesor de matematica, modelare matematica, antrenor de genii, geniuexpansiunea ruseasca la marea neagra, marea neagra, rusia, bratianu, gheorghe bratianu, cultura romana, romania